“Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (I): ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA: “Rari sant sufletele care au destula barbatie pentru a iesi de pe cararile batute ale multimilor…“. MANA NEVAZUTA A DUMNEZEULUI CELUI VIU si HAUL STAPANIRII INTUNERICULUI

BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA

“La inceputul vietii mele la Athos imi amintesc ca am rugat pe un pustnic sa-mi vorbeasca despre rugaciu­ne. Observand in rugamintea mea dorinta de a auzi despre rugaciunea cea inalta, mi-a raspuns:

„Vom vorbi despre cele ce sant in limitele masurii noastre; a vorbi despre ceea ce este mai presus de noi se poate pres­chimba in graire in desert.“

M’am rusinat de cuvintele lui, dar totusi am indraznit sa spun:

„Este drept, eu doresc sa aflu despre ceva mai desavarsit, despre ceea ce depaseste masura mea. Dar nu pentru ca pretind la ceea ce este mai presus de mine, nu; ci pentru ca mi se pare a fi neaparat nevoie a zari cumva o stea calauzitoare, pen­tru a ma cerca pe sine-mi daca sant pe calea cea dreapta. Pe vremuri marinarii se indreptau dupa o stea nespus de indepartata; asa si eu, as dori sa am in duhul meu viziu­nea adevaratului criteriu, fie el negandit de inalt, spre a nu ma impaca cu acel putin ce am cunoscut pana in cea­sul de fata.“

Sfantul barbat a incuviintat ca a gandi astfel este nu numai ingaduit, dar ca asa si trebuieste.

Mereu eram sfasiat de constiinta nevoii neaparate de a intelege: De ce m’am nascut in aceasta lume?… Unde mergem noi toti?… Pana unde putem ajunge?… Care este „sfarsitul” nostru? A nu cunoaste toate aces­tea este un cosmar de neindurat, un nesfarsit chin. Obiectul cautarii este unul maret. Dar numai gandul la totala neputinta de a ajunge la Cel cautat imi risipea orice insuflare, si deznadejdea imi cuprindea sufletul: Mai bine nu ma nasteam. Linistit in cele din afara, la­untric eu ma framantam. Nu am scapat de a rataci pe cai straine Crestinismului. Totul insa era intunerec. Crescand cu varsta, m’am intalnit cu Hristos, Care a spus: „Indrazniti, Eu am biruit lumea” (Io. 16:33). Si iarasi: „Imparatia cerurilor, sileste-se, si silitorii rapesc pre ea“ (Mt. 11:12). Si El a varsat in inima mea o insu­flare ce nu m’a mai parasit. Greutatile nu foarte ma infricosau, dar intelegeam nebunia indraznirii de a urma Lui: a birui lumea. Biruinta lui Hristos – sa o fac biru­inta mea, catre ceea ce si tot omul este chemat? Daca El a zis despre Sine ca „El este calea”, atunci nu este exclus ca inaintea noastra, intr’un oarecare moment, sa se iveasca sarcina unei lupte pieptis cu lumea intreaga. Oare nu fusese El parasit de toti (Io. 16:32), chiar si de Tatal (Mt. 27:46)?

Curand mi s’a descoperit caracterul neobisnuit al invataturii lui Hristos. Pe de o parte, sant dureros constient de nimicnicia mea; pe de alta – tanjesc catre Cel Fara-de-inceput. Rugaciunea catre Dansul, neabatut tine duhul inaintea Feței Absolutului; nu a unuia ab­stract, filosofic, asa cum fusese inainte pentru mine, ci inaintea Celui Viu si Personal. Se descopera Hristos, Cel ce S’a pogorat in adancurile iadului, iar apoi S’a inaltat la ceruri, Cel ce sade „de-a dreapta Tatalui”, Cel ce poarta in Sine intreaga deplinatate a Fiintei. Iar El – este Calea noastra.

„Fericiti santem, Israile, caci cele ce plac lui Dum­nezeu s’au aratat noua. Indrazniti, norodul meu…” (Varuh 4:4-5).

Iar noi, crestinii, indatorati santem lui Dumnezeu intr’o masura nesfarsit mai mare decat toti prorocii si dreptii de pana la venirea lui Iisus pe Pa­mant. Cand constientizam aceasta, atunci cu recunostinta strigam:

„Fericiti santem noi, Noul Israil, sfintitul neam crestin, caci Insusi Domnul au binevoit a Se im­preuna cu noi intr’atata, incat El si noi ne vom face una” (cf. Io. 17:21-23).

Anume astfel marturiseste si Insusi Domnul:

„Feri­citi ochii vostri ca vad, si urechile voastre, ca aud. Ca amin zic voua, ca multi proroci si drepti au dorit sa vaza cele ce vedeti, si nu au vazut, si sa auza cele ce auziti, si nu au auzit” (Mt. 13:16-17).

Apostolul Petru scria:

“(Prorocilor) s’a descoperit ca nu lor insisi, ci noua slujeau acestea, carile acum s’au vestit voua prin cei ce v’au binevestit intru Duhul Sfant cel trimis din cer, spre carile doresc ingerii sa priveasca” (1 Pt. 1:12).

Iar Pavel afirma ca apostolilor le-a fost dat in Duhul Sfant cunoasterea tainei lui Hristos „carea in alte nea­muri nu s’a facut cunoscuta fiilor oamenilor”; ca lui ii fusese dat harul de a vesti popoarelor „cea neurmata bogatie a lui Hristos”, a lumina pe toti cu bunavestirea Tainei celei din veci ascunse in Dumnezeu (cf. Ef. 3:5-9). Ca si Apostolul Petru, el arata ca adancul aces­tei Taine este atat de mare, incat chiar si incepatoriilor si stapaniilor mintilor ceresti netrupesti trebuia sa fie vestita prin Biserica

„cea de multe feluri intelepciunea lui Dumnezeu, dupre inainte-tocmirea vecilor, carea o au facut intru Hristos Iisus Domnul nostru, intru Carele avem indraznire si apropiere cu incredere, prin credinta Lui” (cf. Ef. Cap. 3; Evr. 11:39-40; 12:22-24).

Fireasca ne este atragerea catre Bunul Cel mai inalt, insa urmarea lui incepe cu pogorarea noastra in cele mai de jos. Pocaindu-se, Apostolul Pavel spunea de Hristos:

„S’au suit, ce este fara numai ca S’au si pogorit intai in cele mai de jos laturi ale pamantului? Cela ce S’au pogorit, Acela este Carele S’au si suit mai pre­sus de toate cerurile, ca toate sa umple” (Ef. 4:9-10).

Si anume aceasta s’a facut calea noastra dupa cadere.

In constiinta noastra noi ne pogoram la iad, pentru ca din acel moment cand ni se descopera chipul Omului celui mai nainte de veci, noi traim cu mai multa intensitate adancul intunecarii noastre. De o mare scarba este cuprinsa intreaga noastra faptura. Suferintele ne­vremelnice ale duhului depasesc toata durerea fizica, intr’o rugaciune de ultima incordare cautam ajutor de Sus. Robi ai patimilor, rupti de Dumnezeu, noi strigam din adancuri: „Vino si ma tamaduieste de moartea ce ma tine… Vino si goneste din mine toata rautatea… Vino, si Insuti savarseste in mine cele bineplacute Tie: caci eu sant neputincios a face orice lucru bun – robit sant de intunerecul pe care-l urasc.”

Mandria este si rautate si intunerec. In ea se afla radacina tuturor pacatelor. Domnul a inceput propovaduirea Sa pe Pamant cu chemarea la pocainta. Cuvantul grecesc metanoia inseamna o radicala preschimbare a intelegerii, mintii noastre fata de intreaga viata; trecere de la vechea intelegere a lumii catre viziunea perspec­tivei „inverse”, iconografice: prin smerenie, inaltare catre Cel Preainalt; caci prin mandrie am cazut noi in in­tunerecul cel mai din afara. Astfel incepe pocainta noastra, careia nu este sfarsit pe Pamant: sfarsitul este desavarsita asemanare cu Hristos-Dumnezeu, Cel ce S’a inaltat la Tatal; in desavarsita smerenie asemana­toare cu Dumnezeu – savarsitul indumnezeirii noastre.

Cand Dumnezeu ne atrage, atunci rugaciunea unei amare pocainte devine atotcuprinzatoare. In minte si in inima nu mai ramane nimic in afara setei arzatoare de a afla pe Sfantul Sfintilor – pe Domnul. Si neasteptat se savarseste minunea: se intampla ceea ce nu credeam, de care nu auzisem, ce nici la inima nu imi venise – in haul intunerecului nostru patrunde o raza a Soarelui celui nezidit (cf. 1 Cor. 2:9). Este oare cu putinta a vorbi despre Lumina acestui Soare? Ea mangaie sufletul intristat intr’un chip propriu ei; impaciuieste inima zbuciumata; lumineaza mintea cu o noua viziune. Sufletul care pana atunci murea, primeste viata nestricacioasa.

Duhul nostru tinde nesatios catre dragostea Tata­lui. Alcatuirea noastra trupeasca si sufleteasca se in­clude in aceasta rugaciune, dar nu-i poate urma decat intr’o anumita limita accesibila ei. Cand setea de a se apropia de Dumnezeu ne arde inima, atunci rugaciunea se curateste de tot ce este laturalnic, si incordat se avanta catre Domnul pe Care Il cauta. Astfel, putem pierde simtirea trupului nostru si a lumii lucrurilor ce ne inconjoara. Nu pot spune cum se petrece aceasta, dar stiu ca nu tuturor le-a fost dat sa treaca acel prag. Multi, ajungand la acel hotar, se infricoseaza si dau inapoi. Altii insa, atrasi de curgerea rugaciunii, nu observa nimic, si in chip nestiut lor se „rapesc” intr’alt ta­ram al fiintarii, uitand Pamantul. Mana lui Dumnezeu lucreaza aceasta cu atata luare-aminte, incat omul nicicum nu surprinde insusi momentul, asa cum se intampla cand adoarme omul in chip firesc. De abia dupa in­toarcerea sa in simtirea obisnuita a lumii pricepe ca duhul ii iesise din forma obisnuita a fiintarii noastre si se unise cu Dumnezeu. Dupa o astfel de intamplare, toate cele pamantesti sant vazute ca firave si trecatoare. Iar sufletul isi constientizeaza sensul fiintarii ca fiind cel de a fi cu Dumnezeu, in El, in vecinicia Lui.

Am citit despre un nefericit caz intr’o uzina de avi­oane. Un inginer incerca un nou motor cu reactie. Mer­gand in jurul masinii ce functiona, din neatentie a intrat in curentul de aer care l-a smuls de pe pamant si-l tra­gea in directia puternicului reactor. Asistentul ingineru­lui, vazand privelistea, imediat a oprit motorul. Aler­gand catre tovarasul sau de lucru ce cazuse la pamant, l-a gasit mort.

Cel ce cauta rugaciunea, se poate afla si el smuls de avantul ei si rupt de aceasta lume. Intorcandu-se, si el se va afla „mort” intereselor patimase si dobanzilor materiale: nu va cauta nici o cariera; nu se va intrista peste masura fiind lepadat, nici se va mandri fiind lau­dat; el uita trecutul, nu se lipeste de prezent, nu se in­grijeste de viitorul pamantesc. O noua viata plina de Lumina s’a descoperit lui si in el; distractiile copilaresti cu care se ocupa covarsitoarea majoritate a oamenilor inceteaza sa-l mai intereseze.

Si daca vom judeca de­spre calitatea vietii nu in functie de cantitatea de simtiri sufletesti sau trupesti placute, ci dupa cuprinsul cunoas­terilor noastre in ce priveste realitatile cosmice, si mai intai de toate Primul si Ultimul Adevar, atunci vom in­telege ce se ascunde indaratul cuvintelor lui Hristos, „Pacea Mea dau voua”, graite Apostolilor doar cu ca­teva ceasuri inaintea mortii Sale pe cruce. Esenta pacii lui Hristos consta in desavarsita cunoastere a Tatalui. Asemenea si cu noi: daca cunoastem Vecinicul Adevar care zace la temeiul a toata fiintarea, atunci toate ingrijorarile noastre nu vor atinge decat periferia vietii noas­tre, dar inlauntru va imparati pacea lui Hristos. Nici o bunastare vremelnica nu ne poate da adevarata pace, daca vom ramane in necunoasterea Inceputului tuturor inceputurilor.

Rari sant sufletele care au destula barbatie pentru a iesi de pe cararile batute ale multimilor de oameni, spre a trai dupa poruncile lui Hristos in aceasta lume cazuta. Dintr-o credinta neindoielnica in Dumnezeirea lui Iisus, firesc se naste barbatia duhovniceasca. Urmarea Domnului a dus pe unii dintre cei ce au crezut, pana la hotarul haului ce se desfasura inaintea lor, fara putinta de a da indarat. Cu toate acestea, noi toti neaparat trebuie sa trecem, sa strabatem prin el, pentru a ajunge la Dumnezeiasca vecinicie. Dar ce anume am eu in min­te? Groapa adanca a necunoasterii; stapanirea intunerecului acestui veac asupra noastra (1 Tim. 1:13-14; Fac. 2:17; Lc. 22:53). Pentru a zbura pe deasupra acestui hau fara fund este nevoie de energia unei binecuvantate deznadejdi: lucrarea harului in noi ia forma unei “hotarari”. Lumina se vede ca in departare. Atrasi catre dansa de o putere nevazuta, noi ne hotaram a ne arunca in necunoscut, chemand Sfantul Nume al lui Iisus Hristos, Dumnezeu Mantuitorul. Si ce se intampla? In loc sa ne zdrobim capul de stanci ascunse in intunerec, o oarecare mana nevazuta se iveste, grijuliu tinandu-ne deasupra prapastiei. Fara aceasta prietenoasa mana a Dumnezeului Celui Viu, nici un om nu poate face fata conditiilor acelor furtuni si incercari care in asemenea rastimpuri infrunta sufletul. Noi, cei din pamant luati, reprezentam fiecare o oarecare particica a trupului masiv al omenirii, din care nu este deloc usor a ne rupe, mai cu seama in vremea noastra cand mai toata ome­nirea este tinuta sub controlul stapanirilor. Nu putem cere ajutor stapanitorilor lumii acesteia: pentru fiecare binefacere pe care ne-o fac din pogoramant, riscam sa ne pierdem libertatea (cf. Io. 14:30). Cel mai bun „risc” este sa ne incredem copilareste in Pronia lui Dumnezeu, in cautarile unei vieti unde primul loc este dat lui Hristos.

[…]

(va urma)

(din: Arhimandritul Sofronie, “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi: