Cuviosul Moise Aghioritul despre ADEVARATA POCAINTA, TAINA SPOVEDANIEI, DUHOVNIC, ROSTUL CANOANELOR SI NEVOIA DE DISCERNAMANT IN CALAUZIRE. “Spovedania nu se face ca sa ne mearga bine, pentru ca asa e obiceiul, de frica sa nu ne pedep­seasca Dumnezeu s.a.m.d.”

8-03-2017 Sublinieri

Monahul Moise Aghioritul:

 POCĂINŢA ADEVĂRATĂ (II)

[…]

Canoanele-epitimiile pe care parintele duhovnicesc le randuieste in Taina Spovedaniei nu au niciodata un caracter legalist, de sanctionare a calcatorului de lege, de pedepsire a pacatosului, de ispasire pentru a oferi satisfactie unui Dumnezeu ofensat, asa cum le considera latinii. Epitimiile sunt leacuri in vederea tamaduirii. Se cere mult discernamant, stiinta, intelepciune, pricepere, luare-aminte, rugaciune. Este nevoie de asprime sau, dupa caz, de ingaduinta si de o aplicare corespunzatoare a iconomiei. Nu intotdeauna strictete, si nu intotdeauna iconomie. Hristos este principalul terapeut, iar preotul, un slujitor al tainelor lui Hristos. Iertarea pacatelor se savarseste insa prin epitrahilul preotului canonic, legiuit, care trebuie sa fie impodobit cu experienta, in vederea deosebirii duhurilor. Este nevoie ca parintele duhovnicesc sa aiba el insusi comuniune cu Dumnezeu, ca sa-i calauzeasca si pe cei ce vin la el catre Acesta.

Contributia duhovnicului la transformarea fiului sau duhovnicesc este fara doar si poate una importanta. Dar trebuie spus cu toate acestea ca lupta cea mare se da inlauntrul omului insusi, care va trebui sa se departeze de robia patimilor, sa se intareasca prin rugaciunile Bisericii si sa lupte cu staruinta si rabdare pentru a se izbavi de aducerile-aminte, intiparirile si momelile pacatoase, sporind tot mai mult in dragostea lui Hristos. Este nevoie sa infiintam, cum spune Staretul Paisie, o fabrica de ganduri bune. Duhov­nicul il leaga tot mai mult pe fiul sau duhovni­cesc de Hristos si tot mai putin de sine insusi. Se roaga pentru el, chiar daca acesta nu-l asculta, ba poate si mai mult in acest caz. Ascultarea tine de insuflare, nu trebuie sa fie impusa. Nu are nimic de-a face cu disciplina cazona. Ascultarea ajuta la dobandirea smereniei, la taierea voii proprii bolnavicioase.

Cel neascultator, samavolnic, care face cum socoteste, ce ii convine, ce il odihneste, are o problema si trebuie sa ia aminte in mod deosebit. A inceput sa-si piarda directia, sa aiba despre sine o parere grozava, sa fie un fariseu mai mare sau mai mic. Ascultarea de duhovnic trebuie sa fie nesilita, libera, osardnica, cu marime de suflet, cu drag. Pentru aceasta este nevoie de lupta. Ascultarea, de una singura, nu spune prea multe. Este nevoie sa fie insotita de rugaciunea curata si de premisa participarii – constiente – la Sfintele Taine ale Bisericii, si mai ales la Dumnezeiasca Euharistie. Rabdarea in ispite da nevointei tarie, cultiva sufletul si il maturizeaza duhovniceste pe nevoitorul smerit.

Omul dedicat pocaintei iubeste nevointa si intampina constient, cu trezvie, incercarile inga­duite spre binele sau. Cel ce se pocaieste sincer nu are probleme psihologice provocate de complexe de inferioritate, dedublari, stari de insatisfactie si neimplinire, instabilitate emotionala, fobii, suspiciuni si alte asemenea lucruri suparatoare. Un om al lui Dumnezeu care isi lucreaza pocainta iubeste pe Dumnezeu si pe semeni, se smereste, traieste o bucurie tainica, da slava, Ii multumeste si Ii este recunoscator lui Dumnezeu.

Duhovnicul poate sa nu fie sfant si desavar­sit, ba chiar sa si greseasca uneori, dar trebuie sa cunoasca bine metodele de tamaduire a patimi­lor, ca sa nu-i chinuiasca pe cei ce i se adreseaza cu diagnostice si indrumari gresite. Desigur, sin­ceritatea si pocainta celui ce se spovedeste isi au si ele contributia lor hotaratoare. Asadar, cineva este desemnat duhovnic in primul rand cand se remarca prin aceasta experienta, care nu tine in­totdeauna de o varsta inaintata. Episcopul trebu­ie sa stie, de asemenea, foarte bine pe cine asaza in aceasta slujire si sa fie un cunoscator profund al Sfintelor Canoane ale Bisericii noastre si al va­lorii lor diacronice.

Renumitul Parinte Epifanie Theodoropoulos, un foarte bun cunoscator al Pidalionului, spunea ca Sfintele Canoane nu sunt tunuri [Joc de cuvinte bazat pe paronimia in limba greaca a termenilor kanonas (canon) şi kanoni (tun), (n. trad)], iar inteleptul Parinte Ioannis Romanidis spunea ca si medicul, si macelarul poarta cutit… Scopul Sfintelor Canoane, dupa mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului, este trairea adevarului revelat al credintei si renasterea duhovniceasca a oame­nilor. Renastere duhovniceasca nu inseamna pur si simplu progresul personal in ceea ce priveste caracterul, ci imbisericire a omului. Sfintele Ca­noane contribuie la readucerea pacatosului care se pocaieste la linia dreapta de plutire, la linia de mijloc, ortodoxa.

In mainile unui duhovnic lipsit de discerna­mant, Pidalionul poate sa provoace si descurajare. Duhovnicul care este un om de rugaciune – altfel spus, teolog – si inzestrat cu discernamant trebuie sa poata distinge intre dumneze­iesc si demonic, ingeresc si omenesc, spiritual si material, sufletesc si trupesc, psihologic si neu­rologic, psihotic si nevrotic, intre omul angoasat si cel lipsit de rabdare, si multe altele asemenea. Lipsa de discernamant va produce confuzie si o serioasa vatamare duhovniceasca, care poate sa-l chinuiasca mult atat pe duhovnic, cat si pe cel ce se spovedeste.

Este nevoie ca duhovnicul sa se cunoasca pe sine, sa stie care-i sunt puterile, competentele si limitele atributiilor sale. Sa nu-i incovoaie pe oameni cu poveri greu de purtat, ca sa se descu­rajeze si sa deznadajduiasca. Nu toate sunt in­totdeauna pentru toti. Aici, mai ales, este nevoie de o pastoratie individualizata. Unui incepator nu trebuie sa i se prezinte stari inalte, la care el nu poate sa ajunga acum. Confuzia in diagnos­ticarea exacta a problemei, daca spre exemplu o problema psihologica este luata drept demoni­ca, poate provoca, cum am aratat, cele mai mari complicatii, intarzieri si suferinte. De dorit ar fi ca fiecare duhovnic sa fie in acelasi timp si sta­ret, adica povatuitor duhovnicesc. Dar asta nu inseamna ca in lume pot fi transpuse la modul absolut lucruri ce tin de viata monahala, iar tine­rii sau familisti ar trebui sa urmeze o regula de ascultare stricta, pana in amanunt, conformandu-se preferintelor duhovnicului. Sau ca du­hovnicul sa profite si sa se foloseasca in diferite moduri binecunoscute de cei pe care Harul lui Dumnezeu ii aduce sub epitrahilul sau. Duhov­nicul, in orice caz, nu este niciodata atotstiutor si infailibil, si de aceea n-ar trebui sa aiba o parere despre toate, ci sa se limiteze la lucrarea sa pur duhovniceasca, ajutand ca Hristos sa ia chip in inimile fiilor sai duhovnicesti. Un bun duhov­nic respecta intotdeauna libertatea fiului sau, chiar daca acesta i-o ofera in mod voit. Prin Ha­rul Sfantului Duh, se sileste sa-l tamaduiasca pe cel care se pocaieste, si nu sa faca din acesta un discipol care sa se teama de el, sa-l aduleze, sa-l aplaude, sa-l urmeze oriunde si oricand.

Intelegeti cat de importanta este gasirea unui duhovnic cu discernamant pentru o calau­zire dreapta, departe de exagerari, extremisme, sentimentalisme si atitudini nesanatoase. Indru­marea parintelui duhovnicesc ajuta la lamuri­rea multor aspecte, la initierea in esenta vietii duhovnicesti, la intelegerea faptului ca Biserica nu este o organizatie – fie ea si religioasa – fru­moasa si sfanta, un club al solidaritatii sociale, un loc unde ne simtim acceptati si petrecem intr-un mod agreabil, discutand si zambind per­manent, unde aflam implinirea sentimentelor si recunoasterea meritelor noastre. Biserica este Trupul lui Hristos Celui Viu, comuniunea sfin­tilor, singura cale a indumnezeirii pentru cei ce se pocaiesc.

Negresit, Biserica este atat spital, cat si fa­milie duhovniceasca, iar omul de astazi, hartuit si lipsit de iubire, in mijlocul adversitatilor unei societati de masa, are nevoie de descoperirea unicitatii persoanei sale sfinte si de comunicare adevarata. Parintele duhovnicesc este absolut necesar. Vom implini nevoia lumii daca vom fi curati, onesti, buni si smeriti. Nu poate fi cineva duhovnic fara a avea el insusi un duhovnic.

Multi oameni, chiar dintre credinciosii care se spovedesc frecvent, nu abordeaza corect taina de-minuni-facatoare si tamaduitoare a pocaintei, si in cele din urma raman netamaduiti. Fiecare pacat este o mica razvratire a omului impotriva lui Dumnezeu: se desparte de Acesta, se indepar­teaza, paraseste Harul Bisericii, se instraineaza si in final piere. Pacatul il duce la autodistrugere, il insingureaza si il stramtoreaza pe om. Pocainta, asa cum am aratat, este un act reparator, care re­staureaza si readuce la frumusetea de odinioara.

Zic unii ca nu stiu de ce sa se pocaiasca. Problema este serioasa; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsa libertate de astazi l-a slabanogit moralmente in chip de-a dreptul infricosator pe om. Pocainta nu se poate margini la o Spovedanie cu totul forma­la inaintea marilor sarbatori, prin care ne aran­jam „indatoririle religioase” si ne marturisim greul nostru, pentru a ne despovara sufleteste. Pocainta este schimbare radicala a intregii vieti, rasturnare, reasezare, reorientare, lepadare si ura a pacatului, schimbare totala a modului de a gan­di, indragirea din tot sufletul a binelui si urmarea acestuia cu credinciosie si rabdare.

Pocainta nu se rezuma la o Spovedanie, fie ea si cu nitele lacrimi. Pocainta nu este fulger sau racheta luminoasa, ci lucrare continua, sarguincioasa, a intregii vieti. La fel, Spovedania nu este o simpla discutie in doi, rezolvare a nedumeriri­lor, marturisire de forma a dificultatilor pe care le intampinam cu ceilalti, care nu ne inteleg si nu ne iubesc atat de mult. Spovedania nu se face dintr-o buna obisnuinta, ca sa ne mearga bine, pentru ca asa e obiceiul, de frica sa nu ne pedep­seasca Dumnezeu si asa mai departe. Spoveda­nia este o nevoie profunda a sufletului care se pocaieste, o marturisire smerita a greselilor.

Nu este corect ca cineva sa-si schimbe intru­na duhovnicul, sa aiba doi duhovnici in acelasi timp, sa spuna cate ceva intr-o parte, cate ceva in alta. Acest lucru vadeste o mare imaturitate duhovniceasca, superficialitate si nestatornicie. Spovedania necesita o anumita pregatire. Tot ca­utand duhovnicul sfant si desavarsit nu ajungem nicaieri. Sfintenia nu este transmisibila. Duhovnicul cel mai sfant nu ne poate face nimic daca noi nu ne straduim. Sa nu ne inchipuim ca daca avem duhovnici cu renume, ne cresc si actiunile duhovnicesti; mai curand ni se inmultesc dato­riile si ar trebui sa ne rusinam. E bine sa cautam ceea ce este bun si desavarsit, dar nu sa suferim pentru nedesavarsirea noastra, ca niste formida­bili pietisti. Sa nu ne temem sa ne recunoastem infrangerea, neputinta, delasarea noastra.

Nu ne vom osandi ca am cazut, ci fiindca nu ne-am ridicat. Numai diavolul a cazut si nu s-a mai ridicat niciodata. Nu vom fi osanditi, iubiti frati, din cauza ca am pacatuit, ci fiindca nu ne-am pocait. Recunoasterea sanatoasa a propriei stari de pacat este foarte importanta. Toti sfintii Bisericii noastre au pastrat-o cu statornicie. Acest duh umilit trebuie sa fie totdeauna prezent in inima credinciosului care se pocaieste, si cu atat mai mult in ceasul Spovedaniei. Sa nu asteptam sa fim chestionati, sa nu ne fie frica, sa nu ne sfi­im, sa nu ne rusinam, sa nu amanam, sa nu ne inchipuim ca numai crima si furtul sunt pacate. Nici indiferenti, dar nici scolastici; nici tematori, nici indrazneti. Ar fi multe de spus pe aceasta tema. Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne lumineze, ca nu cumva sa plecam de la scaunul de Spovedanie cu pacate in plus, venind si acolo cu pre­texte si indreptatiri despre cat de buni suntem noi si cat de rea este lumea…

Sfantul Siluan Atonitul, in minunatul sau cuvant despre pocainta, scrie printre altele in chip graitor si insuflat:

„(…) Ştiu ca celor ce lupta cu pacatul Domnul le da nu numai iertarea, ci si Harul Sfantului Duh, care bucura sufletul si-l umple de o dulce si adanca pace. (…) Nu e minu­ne mai mare decat a-l iubi pe pacatos in caderea sa. Pe sfant este usor sa-l iubesti – el este vrednic (…) Domnul Se bucura de pocainta oamenilor, si toate puterile ceresti ne asteapta sa ne desfatam si noi de dulceata iubirii lui Dumnezeu si sa vedem frumusetea feței Sale. (…) Slava Domnu­lui, ca ne-a dat pocainta, si prin pocainta toti ne mantuim, fara exceptie. Numai cei ce nu voiesc sa se pocaiasca nu se vor mantui (…) Iata semnul iertarii pacatelor: daca urasti pacatul, inseamna ca Domnul ti-a iertat pacatele tale. (…) Fratilor, sa ne smerim, si prin pocainta vom dobandi o inima milostiva, iar atunci vom vedea slava Domnului (…) Cel ce se pocaieste cu adevarat e gata sa sufere toate necazurile (…) Celui milos­tiv, Domnul ii iarta indata pacatele. (…) As vrea sa invat doar smerenia si dragostea lui Hristos, ca pe nimeni sa nu supar, ci sa ma rog pentru toti ca pentru mine insumi“.

Consider – cu smerenie – ca aceste cuvinte al Sfantului Siluan concentreaza tot ceea ce am spus mai devreme. Puteti sa dati uitarii asadar, daca doriti, cele zise mai inainte. Amintiti-va insa totdeauna ca cel ce se lupta cu pacatul pri­meste Har si binecuvantare de la Dumnezeu. Sa uram pacatul si sa-l iubim pe pacatos, cum spu­ne si Sfantul Ioan Gura de Aur. Dumnezeu se bucura de pocainta noastra, iar atunci vom trai si noi adevarata bucurie. Semnul ca Dumnezeu ne-a iertat este ura impotriva pacatului. Iertarea este o trasatura distinctiva a celui ce se pocaieste cu adevarat.

Nadajduiesc ca nu v-am obosit si nici nu i-am facut sa se caiasca [prin cuvantul despre pocain­ta] pe distinsii si iubitii organizatori care ne-au invitat, dandu-i de rusine. Rugati-va sa ne con­tinuam cu nadejde calatoria minunata in apele adanci ale pocaintei, calauziti de Domnul, Man­tuitorul si Izbavitorul nostru, la limanul linistit al mantuirii noastre, pentru rugaciunile tuturor sfintilor si ale Nascatoarei de Dumnezeu. Amin”.

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016)

Legaturi:

Deci, Părintele Sofronie, vorbind despre ascultare, pomenea întotdeauna faptul că nu trebuie să rămânem la acest nivel, la o dependenţă psihologică de duhovnic, ci vorbea întotdeauna că ascultarea trebuie să ajungă în chip firesc la libertate. Spunea întotdeauna că între duhovnic si ucenic trebuie sa adie un aer de libertate, adică libertatea sa fie strâns unită cu iubirea. Iubirea se exprimă ca libertate. Te iubesc, adică îţi respect libertatea, vreau sa fii liber; iar libertatea trebuie să se exprime ca şi dragoste: sunt liber pentru aceasta şi iubesc. Si nu aşa cum spune filosofia existenţialistă: sunt călăuzit către nimic. Dacă dragostea nu se exprimă ca şi libertate, nu ajunge nimic altceva decât o dictatură. Si libertatea fără dragoste sfârşeşte în a deveni o anarhie. Spun asta pentru ca țin să accentuez că ascultarea de duhovnic nu trebuie să devina dependenţă. Ascultarea trebuie sa-l elibereze pe om si sa simtă amândoi ca sunt copii ai lui Dumnezeu.

Adresându-se fiilor săi duhovnicești, Sfântul Simeon Noul Teolog le spunea părinţi si fraţi. Paternitatea, părințenia duhovnicească nu face să fie anulată frăţietatea duhovnicească. Suntem mădulare ale Trupului lui Hristos şi unele din aceste mădulare ajută mădularele mai slabe. În viaţa duhovnicească se petrec lucruri similare cu cele ale vieții biologice. Copiii, care trebuie să facă ascultare de părinți, vor ajunge la un moment dat şi la un grad mai mare de independenţă. Omul îşi iubește părinții până la sfârșitul vieții, dar asta nu înseamnă că le va face ascultare ca un copil în deplină dependenţă de părinţii lui, aşa cum făcea în anii copilăriei, ci va dobândi un grad de independenţă tot mai mare faţă de ei. Îmi cer iertare foarte mult, din suflet, că vă spun lucrurile astea, pentru ca apar de obicei două greșeli duhovnicești. Una este această direcție: <Sunt om liber, ce nevoie am de ascultare?>, iar alții, pe de altă parte, ajung sa rămână dependenți, sa se simtă ființe dependente pana la sfârșitul vieții. Există, pe de altă parte, si părinţi duhovnici care acționează asupra fiilor duhovnicești cu o stăpânire deplină, îngrădindu-le deplin libertatea. Părintele Sofronie ca părinte, dar şi ca mamă duhovnicească – primise chiar un cuvânt de la Sfântul Siluan care i-a spus: Când vei deveni părinte duhovnicesc, să nu uiţi sa te porţi şi ca o mamă duhovnicească!”. Iar noi, duhovnicii, sa nu uităm că misiunea noastră este sa-i facem pe ucenici fii ai lui Dumnezeu, copii ai lui Dumnezeu, şi nu fii duhovnicesti ai noştri, ba chiar discipoli. Exista diferență între ucenic si discipol. E nevoie de libertate duhovnicească, dar atenţie sa nu devina anarhie duhovnicească. […] În Biserică nu legăm pe nimeni, trebuie sa înțelegem. Si trebuie să înțelegem foarte bine însemnătatea libertăţii duhovnicești. Părintele Sofronie dădea o mare însemnătate libertăţii. Spunea ca atunci când lipsim pe cineva de libertate, el nu poate sa crească duhovnicește.

 

***

 

***

 


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Moise Aghioritul, Pocainta, Razboiul nevazut, Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate