PARINTELE SOFRONIE – SCRISORI CATRE DAVID BALFOUR: “Trei lucruri nu inteleg: o credinta adogmatica, un crestinism nebisericesc, un crestinism fara nevointa”

16-07-2012 Sublinieri

Vezi si:

***

calugarul rastignit

PENTRU PACEA INTREGII LUMI

Sufletul crestinului in aceasta lume nu poate sa nu sufere. Rugaciunea pentru pace in lume. Lipsa, drept cale a cunoasterii sufletului ome­nesc. Alternarea valurilor intunerecului si lu­minii — soarta monahului. Despre  „ignorance invincible”.

Athos, 23 Aprilie/6 Mai, 1945 [1]

Hristos a inviat!

Iubite intru Domnul parinte Dimitrie,

Hristos in mijlocul nostru!

Anii razboiului care s-au scurs au fost prea plini de trairile cele mai felurite ale unei incordari-limita care cutremura sufletul pana in strafunduri. Hristos intotdeauna apare intr-un mare contrast cu chipul fiintarii noastre empirice (chip dobitocesc, sau chip de fiara); in vremea insusi razboiului, iar unul atat de mare si de incrancenat, acest contrast devine si mai mare. Astfel incat sufletul crestinului in aceasta lume nu poate sa nu sufere. Si faptul ca si tu suferi este atat de usor de inteles, ba chiar de neocolit. Acestor suferinte se adauga si cele personale: viata zdrobita, pierderea celor ai familiei si a celor apropiati. Asadar, ti-ai pierdut fratele.

Cu toate acestea, am fost deosebit de bucuros (de scrisoarea ta), pentru ca in sfarsit, dupa patru ani de despartire, te-am aflat din nou. Eram incontinuu incredintat ca esti viu, si de cand s-au retras Nemtii din Grecia asteptam vesti din partea ta, si intr-o oarecare masura ma nedumeream neavandu-le…

Milioane de suflete se roaga lui Dumnezeu pentru pace; acelora si eu m-am alaturat. In deznadejdea mea, de-a lungul acestor ani, ca un nebun, fara rusine si cu indrazneala, uneori cu o durere care ma poate duce aproape pana la moarte, si eu starui inaintea lui Dumnezeu sa dea lumii pace. Si daca rugaciunea va birui intunecata putere a nelegiuitului, de-frate-ucigasului egoism, si pacea dorita va fi data, atunci poate ca si noua ne va fi data putinta, fie pentru o vreme, sa traim unul langa altul. Intotdeauna am dorit-o, iar acum si mai mult. Iti vorbesc despre aceasta ca sa o ai in vedere, in caz ca vei simti candva aceeasi chemare.

Scrisoarea ta am primit-o de-abia ieri, 22 Aprilie/5 Mai, 1945. Parintele Gherasim traieste acum in pestera Sf. Athanasie, s-a inscris la Lavra. De mult nu-i vazu­sem dar, din fericire, a venit la „Sf. Pavel” de Pasti. Este acelasi ca si mai nainte, doar ca a slabit intrucatva.

Voiam sa termin scrisoarea dar mi-am amintit ca trebuie sa scriu ceva si despre mine.

In vremea acestor ani grozaviile razboiului (bom­bardamente, evacuari si altele) nu ne-au atins nemij­locit. Uneori chiar a fost mai linistit, mai pustiu, mai mort in cele din afara decat inaintea razboiului. S-a simtit in primul rand lipsa aproape a tot ce este absolut necesar. Dar totusi am supravietuit relativ bine, adica si eu am trait o aspra saracie, iar uneori oboseli fizice peste masura puterilor, dar ma bucur de  acea experienta,  pentru a cunoaste mai adanc sufletul omenesc. Multa vreme am cheltuit luptand pentru o bucata de paine neagra, dar totusi din cand in cand am avut  putinta  sa  citesc  si  sa  ma  linistesc.   (Dupa principiul parintelui Siluan: „Daca vrei sa fii slobod, stramtoreaza-te, limiteaza-te pe sineti intru toate[2].)

Rastimpurile deznadejdii alternau cu rastimpuri ale iubirii lui Dumnezeu. Alternarea valurilor intunerecului si luminii este, precum stii, soarta monahului. Sufletul uneori cu durere cauta pe Dumnezeu, alteori puternic si dulce este atras catre Hristos, iubeste pe Hristos, il simte inlauntrul sau, apoi iarasi se  indeparteaza  acea  lumina  si  ramane  in intunerec.

Deosebit de interesanta este experienta duhovniciei, dar si deosebit de grea nevointa, adica lupta in inima fratelui cu patima care-l sfasie sau, altfel zis, a primi in propria-ti inima si a trai ispita [fratelui, n.n.] ca fiind a ta proprie.

Din nefericire prea adesea ne intalnim cu ceea ce as numi „ignoranta de nebiruit” (…). A incerca totusi sa impartasesti cuvantul lui Hristos duce la rezultatul contrariu: respingere si vrajmasie. Cautati sa ma omorati, caci cuvantul Meu nu incape in voi (Io. 8:37). In astfel de cazuri sufletul meu traieste o pustiire apasatoare, uneori pana la istovire totala. (…).

Nespus ma voiu bucura sa te vad.

Al tau nevrednic, intru Hristos iubitor frate,

pacatosul ieromonah Sofronie.

 *

DESPRE LIBERTATEA SUFLETULUI SI CATUSELE BISERICESTI

Despre  „catusele” monahismului si ale preo­tiei. Prigoanele asupra monahismului. Liber­tatea cea daruita de Hristos. Nu exista cres­tinism in afara Bisericii. Mostenirea sfintilor. Sufletul ramane slobod, in ciuda tuturor catu­selor. Despre legatura dintre viata duhovni­ceasca launtrica si diferitele viziuni (teorii) dogmatice.

Athos (Chilia „Sfanta Treime”),

8/21 August, 1945[3]

(…) Si deci tu crezi ca eu nu te voiu intelege. Primul lucru pe care trebuie sa-l inteleg, precum mi se pare, este dorinta ta de a te slobozi de catusele impuse asupra ta de catre preotie si monahism. Si aceasta este atat de usor de inteles. De cate ori am trait si eu, si traiesc inca stramtorarea si impovararea acelor catuse! Este destul sa faci cunostinta cat de cat cu canoanele Bisericii si cu legile statului in privinta monahismului si a preotiei, pentru a intelege cat santem noi de stramtorati pana in ultimul grad, pana la chipul prigoanei. Lepadarea de lume lumea o razbuna cu respingere si cu izgonire si ura. Mai cu seama monahismul. Monahismul este prigonit pana si de stapanirile bisericesti. Iti vine sa te intrebi: Pe ce temei, din ce pricina se  intreprind toate acelea impotriva noastra?

Oare ne-au  dat  anumite  drepturi  si  privilegii deosebite, pentru ca sa ne lege cu indatoririle cores­punzatoare? Si mie imi sant cunoscute cazuri cand preoti sau monahi, revoltati de batjocurile sadice si fara sens ale ierarhilor si ale altor stapaniri bisericesti s-au lepadat de preotie si de rasa, dar nu de Hristos. S-au lepadat pentru a trai liber in Hristos, a „sta in acea slobozenie” intru care, precum graieste Apostolul Pavel, ne-a rascumparat Hristos[4].

Si daca Grecii si Rusii o simt, atunci cu atat mai mult tu, un Englez, trebuie ca o resimti mai ascutit si mai dureros. Si daca este sa vorbesc despre sinemi, de ce pana acum rabd toate acestea, sau ce-mi da puterea de a rabda, sau cu ce mijloace ma lupt, asemenea tie, pentru propria-mi slobozenie duhovniceasca launtrica, ti-o voiu spovedi si pe aceasta.

Din adanca mea convingere (nu numai din cre­dinta), crestinismul nu poate fi nebisericesc, fie ca vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric – obstea crestinilor. Starea madularelor acesteia din urma – adica obstea crestinilor – numaidecat implica anume indatoriri launtrice si exterioare. Neaparat trebuie sa ai in vedere si starile si nevoile celorlalte madulare. Metoda mea de a ma lupta pentru libertate este a ma indeparta si a ma stramtora pe sinemi cat mai mult cu putinta. Adica ma leg pe sinemi atat de tare, incat nu mai simt catusele pe care mi le impun Biserica si obstea. Iar aceasta socotesc ca trebuie sa o fac spre a nu pierde ceea ce Biserica imi da in chip pozitiv, pastrandu-mi in acelasi timp cata libertate imi este cu putinta.

Si ce imi da Biserica? – Tainele: Botezul, pocainta, impartasania, preotia si celelalte. Prin Biserica eu ma fac, in masura putintelor mele, mostean celei mai mari culturi din istoria omenirii. Prin Biserica si in Biserica eu simt necontenit cea mai vie legatura cu Sfintii Ioan de-Dumnezeu-cuvantatorul, si cu Pavel, si cu apostolii, cu ierarhii Athanasie, Vasilie si ceilalti Parinti, cu cuviosii Antonie si Sisoe, cu Macarie si cu Isaac, cu Maxim si cu Simeon Noul Theolog, cu Sfintul Grigorie Palama si Cuv. Serafim din Sarov. Acestia sant familia mea. Iar eu i-am primit in randuiala bisericeasca. In afara Bisericii legatura cu ei slabeste. Fie si intr-o masura mai mica, dar traiesc aceeasi viata cu ei. Prin Biserica port in constiinta mea Chipul lui Hristos rastignit pentru nemarginita Sa dragoste, pentru pacatele noastre – Chip care necontenit, bland dar puternic, atrage sufletul catre Sine. Si iata, toate cele pomenite imi dau puterea de a rabda multe dintre desfigurarile aberante pe care neincetat le intalnim in cercurile bisericesti.

Am vorbit despre indepartarea mea de obstea bisericeasca [retragerea in pustie, n.n.]. Dar nu arareori vedem in istoria Bisericii cum unii se intorc in aceste cercuri duhovniceste ignorante, pentru ca, dupa pilda lui Hristos, sa-si puna sufletul pentru fratii lor. Si aceasta, totusi, in Biserica.

Sant multe lucruri negative, urate, care te leaga, dar totusi si mai multe pozitive. Mie mi se pare ca a iesi din Biserica in numele libertatii are ca rezultat final pierderea. Personal pot constata ca, in cea de pe urma a sa nazuinta de a dobandi dragostea lui Hristos, sufletul ramane liber, in ciuda tuturor catuselor pe care Biserica si obstea – lumea – le pune asupra monahului.

Tu zici: „Printr-o lupta launtrica mi-am dobandit o oarecare libertate duhovniceasca“. Indraznesc sa spun ca nu cred ca libertatea ta este mai mare decat cea pe care eu o am in pustie. Dar cand ma intorc in cercurile altor monahi, eu cu adevarat ma acomodez cu randuiala vietii lor.

Nu doresc sa te supar, sa te impovarez, iti vorbesc despre sinemi ca tu sa intelegi ca si eu, intr-o masura nu mai mica decat tine, simt stramtorarea cadrelor obstesti bisericesti. Nu incerc si nici nu am incercat „a ma inchide in cadre exclusiv confesionale“. Insa adanc traiesc cea mai stransa legatura de nedesfacut intre viata noastra a nevointei si pozitiile de temei ale dogma­ticii. Astfel, de pilda, cand fac cunostinta cu doctrina lui Ioan de la Croix, eu vad legatura ei cu invatatura lui Augustin despre urmarile pacatului stramosesc. Cand fac cunostinta cu Schleiermacher[5], nu pot sa nu observ ca nedogmaticul sau crestinism, nedogmatica sa cre­dinta l-au facut sa caracterizeze viziunea pantheista a lumii a lui Spinoza[6] drept expresia clasica a vietii reli­gioase (se intelege autentica, adevarata). Indeobste, experienta si studiul scot la iveala limpede cea mai stransa legatura a vietii duhovnicesti launtrice cu feluritele viziuni (teorii) dogmatice.

Personal socotesc ca trebuie neaparat sa fim cu cea mai mare luare-aminte. Eu cred in Hristos. Eu cred lui Hristos. Eu sant legat cu dragostea lui Hristos. Eu am incredere numai in  Hristos pe Care l-am cunoscut in Biserica. Odinioara, cautarea „fiintarii” autentice m-a adus la Athos. Acum, din toate puterile sufletului, doresc sa ma aseman, fie si in cea mai mica masura, lui Hristos, caci in El se cuprinde, pentru mine, autentica, vecinica, dumnezeiasca viata; cat despre a cauta – eu am incetat s-o fac.

*

Poate ca am vorbit mult in afara subiectului. As prefera sa traiesc langa tine. Poate ca te-ai convinge atunci ca eu sant liber intr-o masura multumitor de mare. Daca ar fi fost cu putinta, as fi preferat Palestina.

Scrisoarea ta mi-a dat impresia ca tu ma socotesti a fi un oarecare fanatic ingust confesional, asemanator cu zilotii athoniti. Daca n-ar fi fost asa, m-ai fi cinstit cu mai multa incredere.

Cu multa dragoste in Hristos, al tau Sofronie.

Pace tie!

 *

DESPRE CONSTIINŢA DOGMATICA DREPTSLAVITOARE

Tragedia fiintarii omenesti – o aspra realitate. Lupta pentru libertatea launtrica. Despre „lupta” cu Dumnezeu pentru lume. Despre insusirea lui Hristos si asemanarea cu El. Despre imposibilitatea unei credinte adogmatice, a unui crestinism nebisericesc si a unui crestinism fara nevointa. Despre stramtoarea cadrelor confesionale. Biserica, dogmele si nevointa alcatuiesc o singura realitate vie. Despre ierarhia valorilor duhovnicesti. Formele ascetice – pozitive si negative. In ce consta cultura dreptslavitoare?

Athos (Chilia „Sfanta Treime”), 22 August/4 Septemvrie, 1945[7]

Hristos in mijlocul nostru!

Iubite intru Domnul parinte Dimitrie,

Pace tie de la Domnul.

Eu nu te uit. Adesea, foarte adesea, cu gandul ma intorc la tine. Dupa multe zile pierdute in forfota incendiului si alte griji lumesti, dispun de ceva vreme ca sa-ti scriu, desi continui intr-o oarecare oboseala sufleteasca.

Ai inlaturat de la tine „simtamantul caracterului tragic al vietii duhovnicesti“. Si eu, din cand in cand, fac acelasi lucru. Imi inchid ochii, imi inchid simturile spre a nu vedea fiintarea omeneasca ce mi se infa­tiseaza, in hotarele acestei lumi, ca adevarat tragica. O fac atunci cand mi se istoveste pana la neputinta sufletul, cand doare inima insuportabil. Dar atunci cand, dupa o oarecare odihna, le deschid din nou, iarasi vad, uneori cu o si mai multa ascutime si incordare, aceeasi adanca tragedie.

Cred ca si tu, macar pentru o vreme, vei putea sa iesi din aceasta infricosata, apasatoare viziune, iar apoi iarasi te vei intoarce fara sa vrei la ea, caci ea nu este doar o simpla idee, faurirea unei fantezii bolnavicioase, ci insasi aspra realitate.

Pe langa care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul ca oamenii indeobste sufera mult, ci faptul ca mor fara sa fi cunoscut pe Dumnezeu.

Straduinta ca intru toate a ma inchide in cadrele ex­clusiv confesionale pur si simplu slabeste in mine, indeobste, orice credinta religioasa, face ca, in con­stiinta mea, relatia dragostei lui Dumnezeu si a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca intreg sa fie de neinteles si nereala“. [citat din scrisoarea lui Balfour, n.n.]

Si pentru mine, intre bunacinstire: Dum­nezeu dragoste este (1 Io. 4:8) pe de-o parte, si sortii care cad asupra omenirii in hotarele acestei lumi, pe de alta, asa cum o contemplam, este o mare contradictie. Nu cred insa ca indepartarea de Biserica ar putea lucra in favoarea solutionarii ei.

Asemenea tie, si eu petrec intr-o lupta necontenita pentru libertatea launtrica, intr-o continua cautare de a rezolva multe contradictii si nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asuma caracterul unei lupte cu Insusi Dumnezeu (in ciuda deplinei mele constiinte a faptului ca sant ultima nimicnicie). Uneori ma rog cu un bland plans, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, „ma cert”, aproape” ca „hulesc”. Dar, in ciuda caracte­rului luptator cu Dumnezeu al vietii mele, iubesc pe Dumnezeu pana in ultimele strafunduri ale fiintei mele, si Lui Ii incredintez ultima judecata, caci El dispune de putinte nesfarsite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, ma impinge a ma razboi cu Dumnezeu.

Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu ii ingadui liber sa se desfasoare in suflet si observ ca, ajungand la un oarecare zid de neclatinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat ca iubesc pe Dumnezeu cu un si mai ma­re adanc. Pe Dumnezeu il „contest”, cu El „ma cert”, pe Dumnezeu il „necajesc cu nerusinare” in lupta mea pentru soarta oamenilor, dar in rezultatul final, oricare ar fi soarta intregii omeniri, a intregii lumi, a intregii fapturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevarata, vecinica dragoste.

De o mie de ori in sufletul meu s-a desfasurat o lupta incrancenata, dar intotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel incat si eu intr-o oarecare masura pot repeta cuvintele Apostolului Pavel:

Si eu incredintat sant ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici incepatoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancul, nici alta oarecarea zidire putea-va sa desparta pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39).

Nu demult ti-am scris ca am incetat sa caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie in cea mai mica masura, sa ma aseman si sa ma adaug launtric lui Hristos. Voiesc sa stiu macar in parte, sa cerc macar in cea mai mica masura cum El, Domnul, isi traia unirea dragostei catre Dumnezeu si catre om. Pentru noi, in hotarele acestei vieti, cele doua porunci sant intr-o deplina discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, ma indepartez de la aproapele, uitandu-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori ma indepartez de El, ori chiar Ii vrajmasuiesc. Este pricina pentru care ma atrage in chip de neretinut catre sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a impreunat si aceasta si acea dragoste intru una, aratandu-ne in ea legea veciniciei, adevaratei fiintari.

Nu caut acum o fiinta vecinica, neinteleasa, nedeslusita, impersonala a vreunui „Dumnezeu necunoscut[8] ; Dumnezeu si vecinica fiinta imi sant date sub forma cea mai invederata cu putinta in Hristos. Pe acest Hristos Il caut eu, adica cu El a ma asemana, pe El a mi-L insusi. Cand, in ciuda constiintei propriei mele celei de pe urma nevrednicii, totusi ma rog Lui, atunci din incordarea acelei rugaciuni intreaga mea fiinta se aduna intru una, adica si sufletul si trupul, adica mintea, inima si toate madularele trupului, pana si oasele – totul, din incordare, intepeneste, cum ar fi, si suflarea mi se schimba. Atat de puternic, atat de neretinut atrage sufletul catre Sinesi Hristos, atrage intreg omul – Acel Hristos pe care Biserica mi L-a dat.

Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinta a afla undeva in afara Bisericii o mai mare bogatie a unor astfel de mijloace? In Biserica, Il am pe Dumnezeu intrupat, astfel incat pe Dumnezeu noi Il mancam si Il bem, prin Dumnezeu, prin Cuvantul Sau noi rasuflam. Cu numele Lui, cu Cuvantul Lui, cu Puterea Lui noi savarsim Tainele, iar Tainele acestea nu sant doar niste simboluri, ci cu adevarat realitatea. Este atat de vadit din toata experienta noastra.

Gandul meu este simplu, dar poate ca nu-mi este usor a-l infatisa, ca nu stiu despre ce trebuie sa vorbesc spre a nu te impovara cu cuvinte de prisos. Tu nu m-ai  invrednicit cu deplina ta incredere. Eu mai mult ma incredintez tie. Tu presupui ca eu nu am trait acea experienta care ti-a fost data in vremea de fata, si deci ca nu te pot intelege, si ca pur si simplu, dintr-un fanatism confesional, voiu injosi acea sfanta experienta pe care ai cercat-o. Dar asa cum tu esti „pregatit sa asculti cu luare-aminte parerea mea”, asa si eu sant cat se poate de pregatit a asculta cu dragoste orice mi-ai spune. Daca eu – Dumnezeu imi este martor! – sant totdeauna gata dezinteresat sa-ti dau tot ce am, din dragoste in Hristos, atunci si tu, daca ai gasit ceva mai mult si mai bun decat ceea ce am eu, nevoieste-te sa mi-o impartasesti si mie.

Trei lucruri nu inteleg:

1)   o credinta adogmatica,

2)   un crestinism nebisericesc,

3)   un crestinism fara nevointa.

Si aceste trei: Biserica, dogma si ascetica (adica nevointa crestina) – sant pentru mine un singur tot al vietii. Mie mi se pare nedrept a pretinde ca in Biserica toate trebuie sa fie „dupa placul nostru”. Atunci cand vorbesti despre ingustimea cadrelor confesionale, eu te inteleg. Si eu de mii de ori am rabdat si rabd stramtorari  dar le rabd pentru ca de la Biserica am si darurile pozitive.

Ascetica (adica nevointa si exersarea duhov­niceasca) este de nedespartit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci si indeobste de tot ce este cultura omeneasca. La temeiul a toata ascetica, neapa­rat se afla o ideologie sau alta (dogma). Fiecare religie – paganism, iudaism, mahomedanism, pantheism, crestinism – isi are propria cultura ascetica, deosebita de celelalte, iar aceasta deosebire este conditionata de deosebirea in reprezentarile dogmatice.

Gandesc: Cu pretul propriei nevointe si al unui studiu cu luare-aminte trebuie sa dobandesti o cunoas­tere a temeiurilor teoretice ale nevointei, spre a avea putinta de a te folosi liber si in chip intelegator de feluritele mijloace ascetice existente, spre a contopi formele de exersare ascetica intr-un singur tot.

In chip ideal, ar trebui cunoscut totalitatea felu­rilor, formelor, metodelor, mijloacelor ascetice, pentru a dobandi o oarecare libertate launtrica, pentru a nu cadea in sfere straine crestinismului. Intre alte astfel de sfere „straine”, socotesc ca in vremea de fata cea mai primejdioasa pentru crestini este misticismul pantheist.

In chip ideal, ar trebui cunoscute toate secventele cresterii duhovnicesti, inaltarile de la cele mai prejos si mai mici catre cele mai de sus si mai mari, spre a asigura o reusita fara poticneli. Trebuie cunoscuta „ierarhia” valorilor duhovnicesti, spre a nu pune cele mai de jos deasupra celor mai de sus, si a pune astfel capat fara intoarcere inaltarii. Drept pilda inversarii valorilor duhovnicesti il avem pe Auguste Comte[9] care credea ca a descoperit legea dezvoltarii istorice a mintii. Dupa el, mintea omeneasca trece prin trei con­secutive stadii ale dezvoltarii intelegerii lumii: cel theologic, cel metafizic si cel pozitiv[10]. In viata duhovniceasca foarte adesea intalnesti fenomenul „inversarii ierarhiilor”. In astfel de cazuri imi amintesc de lectiile de gimnastica din anii copilariei, cand atarnat de bara cu capul in jos vezi „dedesubt”, sub picioare, tavanul, iar mai sus de cap, podeaua cu diferitele obiecte.

Bineinteles, as fi preferat o convorbire prin viu grai cu tine. Spre a o infaptui, aproape ca ma hotarasem sa vin la Athena pe un vaporas ce mergea la Pireu aproape gratis. Dar gandindu-ma la greutatile intoarcerii mi-am parasit gandul.

*

[Scrii:] „Chipul vietii mele nu este deloc ascetic; nazuinta mea mai presus de toate este de-a intra inlauntru.”

Aici te-ai indepartat intr-o masura de terminologia obisnuita. Eu te-am inteles asa: te-ai hotarat sa te lepezi de forma negativa a nevointei si vrei sa te opresti numai asupra celei pozitive (lucru pe care la vremea sa il cauta si parintele Lazarus-Edgar Moore [11]). Din punct de vedere ideatic, aceasta ne apare ca ceva mai desavarsit, insa experienta a aratat ca lucrarea pozitiva – cresterea in bine, a carei forma pozitiva este dra­gostea – in limitele acestei vieti neaparat se intalneste cu forma negativa a lucrarii  ascetice, adica cu lupta cu „legea pacatului” care lucreaza in noi.

Lumea toata intru cel viclean zace” (1 Io. 5:19). Viclenia – iata „legea pacatului”, care a dobandit puterea unei legi lucratoare in viata nerenascuta a firii noastre psiho-fizice. Procesul renasterii, al preschim­barii chipului vietii noastre este impreunarea a doua lucrari ascetice: lucrarea lui Dumnezeu si lucrarea omului insusi. Cea din urma, ca nevointa a omului, ia uneori o forma negativa (postul, infranarea, intreaga-cugetare, privegherea, neagonisirea, ascultarea — adica taierea voii proprii, neiubirea de stapanire, scl.). Uneori insa ia si o forma pozitiva. Cu cat mai mult incordarea se apropie de aceasta – ceea ce se exprima printr-o necontenita nazuinta a duhului catre Dumnezeu in rugaciune, prin compatimire, prin dragoste – cu atat mai putin se face simtita forma negativa, disparand in parte, dar totusi neincetand a exista. La inceputul procesului cresterii duhovnicesti, la inceputul procesului invataturii ascetice, de nevoie este sa precumpaneasca forma negativa, deoarece lucrarea pozitiva a nevointei este — cea cautata, telul. A incepe cu ea prin propria vointa, nu putem: este un dar. Iar atunci cand unii s-au invrednicit de acest dar mai inainte de nevointa negativa, asa cum a aratat-o experienta multor veacuri, dupa catava vreme darul se ridica, iar atunci, in cautarea „Raiului pierdut”, crestinul se da unei nevointe negative intr-o mai mare masura decat cei ce nu au primit darul.

*

[Scrii:] „Nu stiu, oare schimbarea in convingerile mele nu-ti pricinuieste decat durere si nedumerire?

Eu nu ma indoiesc ca tu treci printr-o adevarata inviere a vietii tale duhovnicesti, iar aceasta adanc ma bucura. Cu toate acestea, intreaga insiruire a gandurilor pe care le exprimi in scrisoare ma duc la a presupune ca ceea ce se petrece in sufletul tau este doar inceputul adevaratei vieti religioase. Si numai inceputul, oricata putere ar fi atins trairile tale de acum. Iar daca omul incepe cu acestea, este cazul sa ne bucuram. Dar daca ramane la el (ca si la ceva desavarsit), aceasta, de acum, va fi „inselare”. Schleiermacher a facut tocmai aceasta gresala. El a incercat sa „dogmatizeze”  tocmai aceasta forma incepatoare a religiei, acest nelimpede, neconcret „zbucium al duhului”, aceasta cautare a lui Dumnezeu, nazuinta catre Dumnezeu, sete dupa ade­varata fiintare, fara a constientiza concret in ce sta ea. Limita acestei forme este simtamantul cutremurator al atingerii de Marea Fiinta Vecinica. Toate aceste feluri de experiente religioase ale omenescului „Eu”, care poarta caracterul unei vieti deosebit de incordate a adancului duhului omenesc, sant cunoscute si in afara crestinismului, in experienta pantheista (buddhism, Plotin, theozofie s.a.). Insa cu ele, de departe nu se epuizeaza trairile crestinului.

Drept aceea imi este vadit ca Schleiermacher atar­na de bara cu capul in jos. Acest om, fara indoiala da­ruit, dar tipic protestant, respingand credinta dogmatica a Bisericii si „dogmatizand” propriul sau misticism sentimental, tocmai in virtutea acesteia a cazut intr-o sfera straina crestinismului, in cea despre care ti-am si scris, si anume: in viziunea lumii curat pantheiste a lui Spinoza el a recunoscut forma clasica a vietii religi­oase. In esenta Schleiermacher, prin caracterul misticii sale, este mult mai apropiat de pantheism decat de crestinism. El chiar nu socotea de neaparata trebuinta credinta in Dumnezeul personal, credinta in propria nemurire.

Imi voiu ingadui sa ma repet. Acest tip de traire mistica a atingerii de Realitatea Existentei Neajuns de Mari, in fata careia realitatea acestei lumi paleste, pentru crestini este de-abia inceputul adevaratei vieti duhovnicesti.

Aceasta traire incepatoare (cunoscuta si pantheistilor), Schleiermacher (asemenea theozofilor si, indeobste, pantheistilor de tot felul) o socotea a fi sfar­situl cautarilor si deci lepada acea ultima concretete, pe care nu o cunostea cum se cuvine, in care si impreuna cu care Biserica ne-a predanisit descoperirea despre fiintarea vecinica dumnezeiasca.

*

[Scrii:] Am ramas orthodox in sensul cultural al cuvantului”, si in acelasi timp, „am incetat sa cred multor dogme orthodoxe”, si iarasi, „chipul vietii mele nu este deloc ascetic.

In ce consta atunci cultura orthodoxa? Mie mi se pare ca daca este sa lepezi Simbolul Credintei orthodox si experienta nevointei agonisite prin veacuri de viata in Hristos, atunci din cultura orthodoxa nu mai ramane decat grecescul „minore”[12] si tetrafonia rusa.

Din cuvintele tale reiese ca stramtelor cadre ale Bisericii tu ai preferat libertatea protestanta: „Printr-o lupta launtrica, am dobandit o oarecare libertate duhov­niceasca“. In aceasta lupta a biruit ratiunea fireasca. Experienta istoriei a aratat ca ratiunea fireasca, lasata de sine insasi, in chip fatal ajunge la viziunea lumii si la mistica pantheista. Dar daca aceasta se petrece in sufletul unui crestin care totusi nu doreste sa se lepede de Hristos, precum a facut Lev Tolstoi, el va ajunge la rationalismul sau spiritualismul protestant, care din punct de vedere mistic se apropie de pantheism. Cumva m-am convins launtric ca a lepada Biserica duce la a lepada propovaduirea apostolilor:

Ceea ce era dintru inceput, ceea ce am auzit, ceea ce am vazut cu ochii nostri … si mainile noastre au pipait pentru Cuvantul vietii, si viata s-au aratat si am vazut si marturisim si vestim voua viata cea vecinica (1 Io. 1:1-2).

Cuvantul trup s-a facut [13]. Anume pe acest Logos Intrupat, vazut, auzit, pipait, Il propovaduieste Biserica in dogmele sale. Concretetea maxima, Trupul si Sange­le lui Hristos la Liturghie, oare tu nu ai trait-o niciodata, in slujirea Liturghiei? Icoana…, sfintirea trupurilor sfintilor sant atat de vadite cand Duhul Sfant lucreaza in ele cu putere, de unde – moastele, atat de neintelese, atat de smintitoare spiritualistilor. Toate acestea le stii. Si daca am vorbit despre ele, nu este pentru ca te socotesc neinformat, ci pentru ca eu insumi traiesc ceea ce scriu.

Inchipuieste-ti o tanara fata ce viseaza la mire si nunta. In visarile ei isi zugraveste un chip al mirelui nobil, frumos, intelept, un erou. Cu inima batanda si cu ochii incantati isi inchipuie si nunta, si de dulceata ei se lasa purtata. Si dulci ii sant acele visatorii… In  acelasi timp alta fata asemenea ei a pasit in realitate la nunta cu un minunat mire. Si ea la vremea ei traia in visare. Cea dintai, in noptile ei nedormite, bineinteles ca nu va da nastere unei noi vieti, dar trairile ei visatoare se vor asemana totusi intrucatva cu trairile nuntii adevarate ale celei de-a doua. Asa imi apare acum a fi diferenta intre mistica pantheista si viata crestina in Dumnezeu.

Cu multa dragoste intru Hristos,

Sofronie ieromonahul

*

 CRUCEA LUI HRISTOS

Legatura intre fiintarea proprie si cea a intregii omeniri. Crucea lui Hristos bastion impotriva tuturor gandurilor.

Athos (Chilia „Sfanta Treime”), 21 Noiemvrie/4 Decemvrie, 1945

Iubite intru Domnul David,

Ca tu esti foarte ocupat si nu ai putinta sa-mi scrii, te cred deplin, in primul rand pentru ca, in general, te cred, iar in al doilea, si eu insumi sant asemenea-patimitor, eu insumi sant peste masura impovarat, daca nu cu munca, deoarece nu pot numi ceea ce fac munca, ci cu grija, cu spovedania, pentru care las deoparte tot restul.

*

Ma aflu uneori intr-o lupta incrancenata, dar alteori petrec multa vreme intr-o stare de paralizie du­hovniceasca launtrica, a carei natura nu o pot intelege, adica: este oare urmarea deplinei istoviri a sufletului si a trupului, sau, mai rau, a pacatului, a pierderii harului, a parasirii de catre Dumnezeu?

Cu cea mai deplina limpezime constientizez ca fiintarea mea duhovniceasca este nedespartit legata de fiintarea duhovniceasca a lumii, a omului indeobste, a omenirii. Uneori dragostea pentru Dumnezeu ma rupe de lume, voiesc sa uit lumea in contemplarea cu mintea a Dumnezeirii lui Hristos, dar uneori dragostea pentru om, suferinta impreuna cu el ma impinge la o nebuneasca cearta cu Dumnezeu.

Crucea Fiului lui Dumnezeu si Dumnezeu este dezlegarea si capatul a toata lupta de acest fel. Crucea lui Hristos este bastionul de care se izbesc si se fac praf toate valurile gandurilor. Hristos, Cel din dragoste pen­tru lume rastignit pentru pacatele lumii, El este ultima mea iubire, ultima inaltare a mintii mele, ultima indraznire a inimii mele, singurul si adevaratul meu Dumne­zeu.

In aparenta mea insingurare in pustie, in vremea razboiului, multe groaze am trait sufleteste si inima mi s-a istovit pana la neputinta.

*

Poti sa fii deplin incredintat, desavarsit incredintat ca eu nu te voi uita si nu ma voi schimba in atitu­dinea mea fata de tine niciodata, Dumnezeu impreuna-lucrand[14]. Iar aceasta nu pentru ca as avea ideea raspun­derii pentru tine, nu, deoarece primesc pozitia Sfintilor Parinti in ce priveste limitele si conditiile raspunderii duhovnicesti, conditii, in cazul nostru, absente: ci pentru ca exista evenimente pe care nu le poti sterge din fiinta ta, caci ele sant o parte esentiala a fiintei tale.

Dumnezeu ramaie cu tine intotdeauna.

Cu multa dragoste in Hristos,

Sofronie


[1] Scrisa din Manastirea Sf. Pavel de la Athos, unde parintele Sofronie fusese pus duhovnic, scrisoarea este raspunsul la Scrisoarea nr. 5 a lui D. Balfour, din 8 Aprilie, 1945 (vezi Anexa II, 5: „Anii atheismului“).

[2] Cf. Viata şi invataturile…, op. cit., p. 57

[3] Scrisoarea a fost scrisa in Chilia peşterii inchinate Sfintei Treimi, aflate aproape de Manastirea Sf. Pavel. Scrisoarea de fata şi urmatoarea sant raspunsul la Scrisoarea nr. 6 a lui D. Balfour, din 21 Iulie, 1945 (vezi Anexa II, 6: „Trezirea“).

[4] Cf. Gal. 5:1 şi 3:13

[5] Friedrich Ernst Schleiermacher (1768-1834), theolog şi filo­sof protestant German

[6] Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677), filosof materialist olandez.

[7] Scrisoarea de fata, ca şi ce precedenta, este raspunsul la Scrisoarea nr. 6 a lui D. Balfour, din 21 Iulie, 1945 (vezi Anexa II, 6: „Trezirea”).

[8] Fap. 17:23.

[9] Auguste Comte (1798-1857), filosof francez, intemeietorul pozitivismului.

[10] Auguste Comte avea dreptate observand o anume succesiune istorica, dar greşala lui, precum a gandim moderne/moderniste indeobşte, este a o intelege drept evolutie, cand de fapt este vorba de involutie, de o dinamica a caderii adamice. (n. tr.)

[11] Ieromonah orthodox englez şi misionar in  India, con­temporan cu Balfour, traducatorul Scarii in limba engleza.

[12] O forma a unuia din cele opt glasuri ale cantarii psaltice bizantine.

[13] Io. 1:14.

[14] Traducatorul poate purta marturie ca pana la sfarşitul vietii lui David Balfour aşa a fost. (n. tr.).

(din: Arhimandritul Sofronie, Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos (catre D. Balfour), Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006)

 

Legaturi:


Categorii

Despre inselare, Dogme/ erezii, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

39 Commentarii la “PARINTELE SOFRONIE – SCRISORI CATRE DAVID BALFOUR: “Trei lucruri nu inteleg: o credinta adogmatica, un crestinism nebisericesc, un crestinism fara nevointa”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PARINTELE SOFRONIE (†11 iulie 1993), fericitul “ARISTOCRAT” AL IUBIRII LUI HRISTOS: “Vom avea dragoste pe ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: SFINTENIA care MANGAIE SI ODIHNESTE si SFINTENIA care MARTURISESTE, INFRUNTAND RAUL, VICLENIA si EREZIA. De unde luam curajul marturisirii? Predica Parintelui Nichifor Horia despre PAZIREA si TRAIREA DREPTEI-CREDINTE (audio si text) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Atunci cand… “Biserica doare…”: PARINTELE SOFRONIE si GANDUL LUI DUMNEZEU PENTRU A RAMANE IN BISERICA PATRIARHALA chiar si in decenii de mare sminteala: “Toate celelalte miscari, oricat ar fi ele de evlavioase in ce priveste
  4. Pingback: PARINTELE SOFRONIE DE LA ESSEX – scrisoare profetica despre degenerarea ideii de IERARHIE BISERICEASCA in DESPOTISM cu pretentii de infailibilitate, care risca sa atraga “REACTII VIOLENTE DEZASTRUOASE”: “Episcopii prea adesea înce
  5. Pingback: IPS IEROTHEOS VLACHOS LA IAȘI, folosind viata Sfantului Ioan Gura de Aur pentru a vorbi IMPOTRIVA SCHISMEI, a sublinia LEGATURA INTRE DOGME SI VIATA si NECESITATEA ASCEZEI: “Nu trebuie să rupem Biserica pe care Hristos a unit-o prin Însuși Trupu
  6. Pingback: IPS IEROTHEOS VLACHOS LA IAȘI, folosind viata Sfantului Ioan Gura de Aur pentru a vorbi IMPOTRIVA SCHISMEI, a sublinia LEGATURA DINTRE DOGME SI VIATA si NECESITATEA ASCEZEI: “Nu trebuie să rupem Biserica pe care Hristos a unit-o prin Însuși Trup
  7. Pingback: Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS in conferinta de la Iasi despre SINODUL DIN CRETA si IESIREA DIN BISERICA, ecumenism si fanatism, diplomatie si discernamant: “AVETI INCREDERE IN MITROPOLITUL TEOFAN, CARE SE LUPTA PENTRU CREDINTA ORTODOXA. E mai bine
  8. Pingback: Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS in conferinta de la Iasi despre SINODUL DIN CRETA si IESIREA DIN BISERICA, ecumenism si fanatism, diplomatie si discernamant: “AVETI DESAVARSITA INCREDERE IN MITROPOLITUL TEOFAN! E mai bine să rămânem în Biserică
  9. Pingback: CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate