In actualitate: IMPOSTORUL RELIGIOS, FALSUL PROFET, INSELATUL, FANATICUL… (I)

6-07-2012 Sublinieri

“Dar nu trebuie să se confunde fanatismul cu tăria în credinţă, acea tărie care naşte martirii adevăraţi, care nu admite compromisul şi ca­re răspunde unei chemări deosebite. Cel tare în credinţă se deosebeş­te uşor de fanaticul întunecat, limitat şi exclusivist şi unde nu trebu­ie. Cel tare în credinţă iubeşte, compătimeşte, e stăpân pe facultăţile lui. Fizionomia spirituală a fanaticului degajă întuneric şi teamă.

Eroul credinţei are cu totul altă fizionomie. E strălucitor în seni­nătate, nu agresiv şi infatuat.

Fanaticul e înainte de toate un posedat al orgoliului. Al unui or­goliu nemăsurat. Se plasează pe sine în centrul lumii. Se descoperă mântuitor. El singur. El dintre toţi. Işi arogă responsabilităţi mesia­nice. Numai că întotdeauna logica lui scârţâie, inima lui e plină de ură şi de neînţelegere, în loc să ardă de dragoste şi înţelegere, să fie aproape de oameni şi de nevoile lor.

El are un singur mare ideal; să iasă el în evidenţă. Drept argument al autenticităţii, îşi etalează în­drăzneala de a înfrunta orice şi a suferi orice. Dar şi orgoliul gene­rează astfel de eroisme, şi fanaticul se înscrie aici”.

Mitropolitul Antonie Plamadeala:

FALSUL MISTICISM: ÎNCERCARE DE TIPOLOGIE

Atât printre laici, cât şi printre clerici, termenii „misticism”, „mis­tic” şi alte derivate posibile sunt compromişi până la aşa măsură că, de cele mai multe ori, e de ajuns să spui misticism pentru ca să nu mai fie nevoie să adaugi şi fals. Falsitatea a fost inclusă oarecum în cuprinsul noţiunii, aşa încât „misticism fals” e pe cale de a deveni o expresie tautologică[1].

In legătură cu acestea se impune o primă precizare: trăitorii vieţii duhovniceşti din trecut nu şi-au numit niciodată experienţa lor „mis­ticism”. Nu s-au catalogat într-un ism care ar face corp aparte în viaţa Bisericii, cu un obiect şi cu o metodă, altele decât ale întregii Biserici. Nici experienţa falsă a altora n-au numit-o „misticism fals”, ci de-a dreptul erezie. Termenul „misticism” s-a acreditat din afara Bisericii, vrând să însemne în general o experienţă spirituală – şi nu numaide­cât religioasă – de obicei contrafăcută, iraţională, antisocială, obscu­rantistă, realizată în condiţiile unui dezechilibru sufletesc şi mintal. In teologie, când termenul se aplică totuşi experienţelor religioase dubioase, se preferă specificarea de „fals” misticism, pentru a se oco­li confuzia cu viaţa tainică, cu Sfintele Taine.

O a doua precizare, în legătură cu cea dintâi, priveşte deosebirea dintre caracterul cu precădere iraţional al falselor experienţe religi­oase şi caracterul raţional şi supraraţional al vieţii spirituale adevă­rate. Credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experienţă fal­să stabileşte relaţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese si generalizari unilaterale. Mizeaza pe false intuitii si principializeaza sentimente nebuloase, accentuand pana la exclusivitate pe afectivitate, in dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Parintii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii in inima, care are si acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea.

Misticismul fals se defineşte deci printr-o iraţionalitate de principiu. Vehiculează în afara şi împotriva raţiunii, în arbitrar şi absurd. Surparea suveranităţii raţiunii acolo unde ea este eficace, necesara şi competentă indică evident o anarhie intelectuală, iar pe aceasta nu se poate grefa nicidecum o spiritualitate autentică, sănatoasa. Experienţa duhovnicească pozitivă, deşi în stadiile ei înalte depaşeşte posibilităţile raţiunii, atât în ceea ce exprimă, cât şi în modul de a exprima (ne gândim la sinteza apofatico-catafatică a cunoasterii sfinţilor), nu contrazice totuşi raţiunea, n-o violentează, n-o desfiinţează pentru sfera ei relaţională naturală; afirmă adevăruri despre Dumnezeu, folosind vocabularul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, dar şi ceea ce afirmă raţiunea pe calea logico-discursiva normală, despre lumea de aici şi despre Dumnezeu, atât cât poate, rămâne pozitiv şi valabil.

Este propriu oricărei teologii care vrea sa păstreze evlavia – zice Sfântul Grigorie Palama – de a spune o dată un lucru, altă dată alt lucru, atunci când cele două afirmaţii sunt adevărate; în ceea ce priveşte contrazicerea în afirmaţii, aceasta nu este potrivită decât oamenilor pe de-a-ntregul lipsiţi de minte.[2]

Falsul misticism, prin urmare, pune în circulaţie teze teologice si un mod de viaţă religioasă potrivnice atât bunului simţ comun şi raţiunii, cât şi intereselor spirituale ale Bisericii, ca purtătoare a răspunderii mântuirii credincioşilor ei. E ceea ce vrem să exemplificăm în cele ce urmează, încercând o categorisire tipologică a câtorva forme false de trăire, pe care le vom confrunta apoi cu elementele esenţiale ale spiritualităţii ortodoxe, tot atât de scumpe conştiinţei Bisericii, pe cât de dăunătoare sunt contrafacerile lor. Avem în vedere mai mult decat o speculatie pe aceasta temă, o categorisire practica legata de for­me fie întâlnite, fie posibile în viaţa noastră religioasă şi care trebuie prevenite. Aşa se vor explica tonul şi ţinuta uşor polemică, cerute mai ales de necesităţile demonstraţiilor, spre a le face mai convingătoare. E de prisos să mai spunem că tipurile pe care le descriem nu se referă la persoane anume şi sintetizează doar observaţiuni psihologice şi lo­gice, care nu sunt menite să afecteze pe nimeni în chip special.

Falsul misticism, defineşte părintele profesor Dumitru Stăniloae descoperind unul din aspectele lui,

este o dispoziţie a sufletului care aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede ne­contenit vedenii, şi îmbracă pe fiecare persoană mai deosebită în aureolă supranaturală[3].

Vom încadra în prevederile acestei definiţii doua categorii de „mistici”:

  • tipul patologic, a cărui vocaţie mistică apare din pricina unor deranjamente psihice personale, şi
  • tipul primitiv, sănătos şi de bună credinţă, dar incapabil să descopere relaţia reală dintre efec­te şi cauzele lor, atribuind fenomenelor cauze misterioase şi defor­mând de la un capăt la altul realitatea.

Acestor două categorii li se mai pot subsuma şi altele.

Cel dintâi e un tip de obicei activ, care vorbeşte cu Dumnezeu, are nenumărate vedenii, are inspiraţii prin care primeşte misiuni, pe care le propovăduieşte cu un zel agresiv. Cel de-al doilea e de obicei pasiv, primeşte uşor „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios celui dintâi. Uneori, când ignoranţa e dublată de un temperament şi o vo­inţă puternica, poate deveni chiar agent activ, el însuşi, propovăduind aberaţii, jumătăţi de adevăruri, completate cu jumătăţi de interpreta­re după capul lui neterminat, dar puse pe seama lui Dumnezeu.

Vom avea în vedere, în cele ce urmează, mai îndeaproape aceste două tipuri de „mistici”.

Ar trebui însă, de la bun început să le adăugăm şi un al treilea tip:

  • impostorul mistic, care este de fapt un mistificator, pentru că se folo­seşte de o tehnică spirituală exterioară, cu aparenţe de autenticitate, umblă cu Scriptura în mână, cu ajutorul căreia câştiga, pentru sco­puri personale, buna credinţă a celor cu care vine în atingere. Aces­ta nu este „mistic” decât pentru alţii.

Una face la vedere, alta face în ascuns sau la el acasă. Chipul evlaviei ascunde un chip necinstit şi întotdeauna interesat în câştiguri, chiar când jură pe dezinteres. Ce nu cere azi va cere mâine. Desigur nu va spune niciodată ca pentru sine!

Falsificatorul se va demasca fără îndoială, dar până atunci va recruta destui adepţi, cărora încet, încet, le va perverti judecata sănatoasa duhovnicească, până la aşa măsură, că mai târziu nu vor mai putea discerne între adevăr şi minciună, şi se vor încrede orbeşte într-insul. Occidentul cunoaşte o serie întreagă de astfel de mentori, dar mai apar şi pe la noi. De aceea impostorul trebuie totuşi încadrat printre misticii falşi, ca un generator de falsitate, şi trebuie demascat ca atare.

***

1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, înainte de a fi de competenţa  noastră, este de competenţa medicală. Din două motive el va fi incapabil de luciditate spirituală:

  1. întâi, pentru că având mecanismul cerebral deranjat, nu-i va mai sluji fidel la alcătuirea judecăţilor şi,
  2. în doilea rând, pentru ca, luându-şi de bune halucinaţiile, visurile, convorbirile imaginare, se va crede învestit cu misiuni şi cu puteri de sus şi va fi refractar oricărui dialog logic.

S-ar părea, la prima vedere, că acest tip e totdeauna uşor de depistat şi, la urma urmei, chiar uşor de rezolvat printr-o internare într-o clinică de nervoşi. Aceasta ar fi într-adevăr aşa, dacă nebunia lui ar prezenta un singur aspect, anume acela grav şi evident. Pe aceştia însă nu-i ia nimeni în seamă; sunt cel mai puţin periculoşi, ba chiar cu totul inofensivi în materie religioasă. Spitalele de nebuni adăpostesc destui „dumnezei” şi „sfinţi” şi vizionari, care au aceeaşi valoare religioasă ca şi „Napoleonii” şi „Machedonii” aceloraşi pensioane.

Studiul acestui misticism e interesant mai mult din punct de vedere medical pur, ceea ce pe noi nu ne preocupă aici. Tipologia noastră se ocupă numai de acei care pot interesa şi Biserica, anume de cei a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, şi pot induce în eroare pe unii credincioşi, dându-se drept reprezentanţi ai unei adevărate spiritualităţi. Asupra psihopaţilor declaraţi s-a scris până acum o întreagă literatură de specialitate. Indicăm lucrările lui Pierre Janet, James H. Leuba, dr. Ignaz Familler, F. Picavet etc.[4]

Există însa, in afară de aceşti psihopaţi confirmaţi, o întreagă gamă de dezechilibraţi care merg până la formele cele mai discrete posibile şi pentru care îţi trebuie un ochi exercitat ca să-i poţi descoperi. Dacă mai adăugăm la aceasta şi faptul că de multe ori deranjamentul psihic e acompaniat şi de o doză de rea-credinţă, de şarlatanie – firească la un iresponsabil mintal -, rea credinţă folosită cu multe precauţiuni, atunci e cu atât mai greu de identificat. De altfel, împăr­ţirea în trei tipuri pe care am preferat-o nu include neapărat nişte însuşiri exclusive, caracteristice fiecărui tip în parte. Impărţirea e cerută dintr-o necesitate de delimitare minimă, pentru că, în fapt, toate tipurile au şi elemente comune, greu de diferenţiat cu exactitate.

Oprindu-ne la tipul patologic, trebuie să observăm că, de cele  mai multe ori, din toată structura lui psihologică şi fiziologică sau lipseşte, sau este stricată, în cel mai fericit caz, măcar o singură roti­ţă. Şi e de ajuns. Omul va prezenta aparenţa unei normalităţi desă­vârşite, se va comporta în nouăzeci şi noua de cazuri aparent nor­mal, ceea ce îl va garanta ca normal, afară de un singur caz, în care judecata lui va fi evident strâmbă, şi tocmai aici va fi indicaţia dez­echilibrului. La mulţi dintre aceştia, fenomenul ia forma unei terori apocaliptice, pe care simte mereu nevoia s-o spună, sa-şi angajeze partenerii. In acest caz, tot efortul cercetătorului trebuie să se indrepte spre descoperirea acestui punct slab, vulnerabil, care poate varia de la cel mai simplu complex psihologic, sau chiar de la cea mai aparent nevinovată prejudecată, până la o incoerenţă logică da­torată unei boli.

Pentru orice eventualitate, un examen clinic nu strică nidodata. Iar dacă individul nu poate fi supus unor astfel de examene – si de cele mai multe ori se întâmplă aşa, pentru că fie că nu i se propune, fie că se simte jignit de propunere şi o refuză -, atunci trebuie să i se aplice nişte criterii spirituale, care în ceea ce priveşte falsitatea în ordinea manifestărilor religioase nu înşală niciodată.

Ceea ce trebuie să stabilim de la început este că, cei în cauză se cred întotdeauna învestiţi cu o misiune de sus, fac vâlvă în jurul lor, agită credincioşii, pe care îi cuceresc cu credinţa lor puternică în ceea ce spun. Cheamă la pocăinţă şi ameninţă cu pedepse grozave. Antrenează pe cei slabi de înger, impresionabili, şi pot duce la denaturarea, diminuarea şi pervertirea simţului religios. Melancolicii sau alte categorii de introvertiţi, canalizaţi pe făgaş religios, dar rămaşi cuminti într-un cerc prea restrâns sau în absolută singurătate, nu intră în preocupările studiului nostru. Aceştia nu sunt periculoşi. Nu angajează pe nimeni după dânşii. Cei care se cred profeţi însă, sau lasă să se creadă despre dânşii că sunt chiar „Ilie” ori alţii din prorocii de demult, impun un imediat şi obligatoriu semn de întrebare. Observaţia atentă descoperă de îndată că „profetul” e psihopat, mai avansat sau mai puţin avansat, pentru că de obicei e incoerent. Unul ca acesta va trebui supus, în afara controlului medical, obligatoriu şi unei criteriologii minime religioase.

Ce se observă în mod obişnuit la unii ca aceştia?!

a) Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare şi tin neapărat să fie consideraţi ca atare.

Nu se realizează în smerenie. Ei reclamă cinstirea imediată şi supunerea oarbă din partea tuturor, deşi singura lor ispravă, deocamdată, e doar zarva despre ei înşişi. In psihopatologie aceasta se numeşte delir de grandoare.

Merg până la autosacralizare în aşa măsură că, impun faţă de ei înşişi şi faţă de obiectele şi cuvintele lor, respect ca faţă de lucrurile sacre socotite a fi învestite de sus cu însuşiri speciale, cu daruri si cu puteri. Ei aprobă şi chiar recomandă folosirea obiectelor ca fetis, dau garanţii de iertare a păcatelor în afară de rânduiala Bisericii, numai în contul recunoaşterii „mărimii” lor sau pentru meritul de a fi mers cineva până la dânşii, până la „locul” unde vieţuiesc ei, in cazul când sunt stabiliţi undeva.

b) Au adesea „grăire în duh”, cu duhuri imaginare,

Unii au vedenii sau vorbiri imaginare cu „Duhul”, de obicei insoţite de spasme de natură epileptică care ii epuizează şi care nu sunt altceva decât coşmaruri caracteristice bolii. Povestesc convorbiri şi vedenii, tâlcuind totul în aşa fel încât să li se întărească auto­ritatea de „mediatori”. Boala se conjugă uşor cu şarlatania. Nu se consultă niciodată cu Biserica asupra celor auzite sau văzute. „Du­hul” le dă un fel de autonomie, bine intregrată de altfel în logica strâmbă a contextului.

Ei zic, parafrazând cuvântul Scripturii:

e mai drept să asculţi de Dumnezeu decât de oameni”,

„e mai drept sa asculţi de cel ce are vedenii sau vorbeşte cu Dumnezeu decât de cel ce nu are şi nu vor­beşte cu Dumnezeu”,

ceea ce înseamnă că Biserica trebuie să li se supună. E suficient doar să zică despre ei înşişi că au vedenii, pentru ca să şi devină autorităţi religioase!

Unii ca aceştia nu ştiu nimic despre smerenia adevărată şi nici despre teama de duhuri, pe care au avut-o toţi trăitorii sfinţi de-a lungul veacurilor. In Pateric, de pildă, ca şi în Filocalie, respingerea ve­deniilor şi a comunicărilor directe cu Dumnezeu e un loc comun. Evagrie previne ca nimănui nu-i este îngăduit să ia vreo figură, vreun chip, vreo lumină, foc sau altceva drept Dumnezeu, aducând măr­turie pe Sfântul Pavel, care spune că puterile întunericului pot lua chipuri de îngeri de lumină, cu care să-i înşele pe cei slabi[5]. Tot aşa, Sfântul Grigorie Sinaitul avertizează împotriva celor ce vad lumini, chipuri, îngeri sau chiar pe Hristos, să refuze să le accepte, pentru că nu sunt decât capcane periculoase[6].

Cei prin care vorbeşte „Duhul”, cum pretind ei, nu ştiu nimic despre această tradiţie milenară de pază a minţii, de sobrietate, de smerenie. Ei pur şi simplu vorbesc cu Dumnezeu, sau Il aud, sau Il văd. E semn sigur că, dacă nu e impostură, e dereglare psihică, deci simptom sigur de recunoaştere a falsităţii experienţei în cauză.

Făcând sinteza spiritualităţii răsăritene, sinaite, egiptene şi bi­zantine, Sf. Grigorie Palama previne cu hotărâre în Tomul Aghioritic îm­potriva acestor falşi profeţi, falşi vizionari, oameni religioşi rătăciţi. El condamnă net mesalianismul, erezie care afirma tocmai astfel de comunicări cu Dumnezeu[7]. Sfântul Pavel spune că

Satana însuşi ia chip de înger al luminii[8]

şi, în alt loc:

Dacă cineva învaţă altminterea şi nu urmează cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi învăţătura cea cuvioasă, acela este un trufaş care nu ştie nimic, dar e molipsit de patima de a grăi mult si de a da război de vorbe, din care se nasc pizma, pricirile, hulele, bănuielile, viclenia, certurile deşarte[9].

Si în Epistola I către Corinteni precizează că

nimenea nu poată să pună alta temelie afară de cea pusă care este Hristos[10].

Inger din cer de ar veni sa propovăduiască altă Evanghelie, nu trebuie ascultat[11].

Descoperiri prin vedenii şi năluciri s-au produs de-a lungul vremii, dar Biserica şi Părinţii vieţii duhovniceşti au adoptat atitudinea extremă de a sfătui respingerea în bloc a tuturor vedeniilor fara nici o alegere[12]. Patericul şi Vieţile Sfinţilor sunt pline de învăţăminte şi pilde în legătură cu aceasta. Iată câteva. Unui bătrân i s-a aratat diavolul sub chipul lui Hristos şi i-a zis:

Eu sunt Hristos“,

iar batrânul văzându-l, şi-a închis ochii ca să nu-l vadă. Zis-a lui diavolul:

Pentru ce îţi închizi ochii? Caută de mă vezi, pentru că eu sunt Hristos“.

Răspuns-a bătrânul:

Eu nu vreau să-L văd pe Hristos cu ochii mei aici, în lumea aceasta“.

Şi diavolul s-a făcut nevăzut[13].

Unui frate de mănăstire i s-a arătat diavolul în chip de înger luminat şi i-a zis:

Eu sunt Gavriil şi sunt trimis să-ţi aduc o veste buna“.

Iar fratele i-a răspuns:

Cred că vei fi fost trimis la alţii, că eu sunt păcatos şi nu sunt vrednic să văd îngeri“.

Şi îndată îngerul s-a făcut nevăzut[14].

Către un bătrân au zis dracii:

Voieşti să vezi pe Hristos?“.

Şi le-a răspuns lor:

Anatema vouă şi aceluia pentru care le ziceţi, că Hristosului meu cred, Care a zis: De va zice vouă cineva: iată, aici este Hristos, iată acolo, să nu credeţi“.

Şi auzind dracii, s-au făcut nevazuţi. Şi Sfântul Isaac Sirul zice că mai înainte este întru Imparatia cerurilor cel ce-şi vede păcatele sale decât cel ce vede îngeri. Evagrie Ponticul spune că dorirea de a vedea îngeri sau pe Hristos sensibil duce la ieşirea din minte şi la primejdia de a lua lupul drept păstor şi de a te închina dracilor[15].

Pilde asemanatoare găsim în Vieţile Sfinţilor, de pildă la Sfântul Grigorie Decapolitul, Nichita şi Isachie, închişii Pecerskăi, Simeon Stâlpnicul etc. Cu preciziune şi cu putere de concluzie generală, la toată încercarea prin vedenii a pustnicilor şi a oricărui om, Diadoh al Foticeii îndeamnă sa nu primim nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, nici vis, pentru că de cele mai multe ori sunt batjo­cură a dracilor. Iar dacă vedenia e de la Dumnezeu, El nu Se supără dacă nu o primim, pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm[16]. Şi Nicodim Aghioritul, în capitolul „Asuprirea închipuirilor“, din Războiul Nevăzut, spune acelaşi lucru:

Chiar dacă din multe indi­cii vei cunoaşte că aceste semne sunt adevărate şi vin de la Dumne­zeu, totuşi fugi întotdeauna de ele şi cât poţi alungă-le departe de tine. Nu te teme că nu-I place lui Dumnezeu această întoarcere. Da­că aceste vederi ar fi de la Dumnezeu, ştia să ţi le cureţe şi nu-I va părea rău dacă nu le primeşti.[17]

Mesalianismul n-a dispărut însă cu totul. Mesalienii moderni îşi trâmbiţează convorbirile şi vedeniile, argumentând prin ele „vred­nicia” şi „sfinţenia” lor personală, deşi Mântuitorul însuşi spune că chiar unii din cei ce prorocesc, izgonesc draci sau fac unele minuni în numele Lui nu dovedesc prin aceasta nici un fel de vrednicie a lor[18].

c) Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură.

Au o logică strâmbă, care interpretează greşit şi Scriptura, şi viaţa. Având comunicări directe cu Dumnezeu, se cred mai presus şi de Scriptură. Din Scriptură scot doar argumente sau măcar aluzii la misiunea lor, propovăduindu-se pe ei, în loc de a propovădui pe Dumnezeu. Fenomenelor celor mai naturale le atribuie totdeauna cauze misterioase, semnificaţii istorice şi semnificaţii pentru viaţa cutăruia sau cutăruia.

Nu au sensul contextului. Orice text din Scriptură e folosit trun­chiat, rupt de ansamblu, redus la jumătate, la ceea ce serveşte tezei lor. Ori de câte ori sunt readuşi la context, se pierd. Nu au o cunoaş­tere sistematică şi logică a Scripturii şi nici nu vor s-o aibă, pentru că ar rămâne fără argumente. Pentru ei e mai important să aibă argu­mente decât să aibă adevăruri. Fac în general propagandă de grup, gata să sacrifice orice pentru grup, şi logica, şi bunul simţ, şi instrumentele cele mai umane.

d) Prin tot ce fac împrăştie spaimă.

Sunt nişte terorişti ai sufletelor simple. Ei înşişi, când sunt cinstiţi, dar bolnavi, sunt permanent inspăimântaţi. Ochii lor sunt adaptaţi numai pentru culoarea neagra. In general toţi sunt apocaliptici. Provoacă mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi. Sunt obsedaţi de iminenţa sfârşitului lumii, caută texte şi mărturii, sunt mereu în vertigiu, presimt şi aşteaptă prăbuşiri, anunţă catastrofe. Sentimentul pe care-l simţi în preajma lor nu-i acela de linişte, de seninătate, de bucurie, de împlinire,  pe care îl trăieşti pe lângă adevăraţii sfinţi, ci o teribilă nelinişte, încrâncenare, teamă, ceea ce le şi uşurează de fapt misiunea, pentru ca asa unii de aceeaşi factură le cad pradă destul de uşor. Spaima şi tremurul sunt sentimentele omului sub păcat, nu ale celui din lumina.

d) Au o smerenie mincinoasă.

De obicei împlinesc unele forme exterioare ale smereniei, dar pe de altă parte nu suportă critica. Numai ei au dreptate. Nu dau semne că ar avea cel mai elementar simţ de discernământ. Nu-şi au alt îndrumător decât pe ei înşişi. N-au duhovnic. E o noţiune care, pentru dânşii, e lipsită de sens. Sunt cu totul rupţi de istoria spiritualităţii creştine, de experienţa milenară a înaintaşilor.

Umblă după laude. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios. Atunci blestemă şi ameninţă.

Dacă sunt doi vizionari dintre aceştia laolaltă, scandalul e inevitabil. Nu se suportă! Se acuză reciproc de şarlatanie. Dumnezeu nu Se putea arăta decât unuia din doi! Nu vor să-şi împartă popularitatea cu nimeni. Nu vor să fie judecaţi, dar ei judecă. Mai ales pe cei care îi înfruntă sau de la care s-ar putea aştepta la o punere la punct: preoţi, episcopi şi chiar toată Biserica[19].

In spatele acestor fapte care presupun multă viclenie şi făţarnicie, şi oarecare inteligenţă, rău folosită, şi un fond psihic incontestabil bolnăvicios, autosacralizarea, delirul grandoarei, grăirea în duh cu duhuri imaginare sau rele, vedeniile cu spasme apocaliptice, incoerenţa în vorbire şi, în general, raportul arbitrar pe care îl stabilesc între fenomen, tonul şi atmosfera apocaliptică pe care o promovează în jurul lor, obsesia sfârşitului iminent al lumii, spaima nejustificată, incapacitatea de a suporta cea mai mică critică şi, în sfarsit uneori nevoinţele ascetice şi o smerenie dincolo de orice sens îi incadrează printre psihopaţi.

Prin urmare, ori de câte ori se ivesc asemenea „proroci” şi prezintă fie şi numai câteva din simptomele enumerate mai sus, observatorul va trebui să conchidă cu claritate şi neîndoielnică siguranţă că are de-a face cu  un psihopat şi să întreprindă împotriva lui o acţiune de demascare, fie dovedindu-i medical identitatea bolii, fie punându-l în conflict cu sine însuşi şi cu tradiţia duhovnicească ortodoxă.

Chesterton, în cunoscuta sa carte Orthodoxy, spune că „nebunul” e în felul lui foarte raţional, logic. Trebuie să fii atent cu dânsul, să nu intri în logica lui, că atunci cazi în cursă, cum şi cad de fapt cei care îl urmează pe „misticul” din această categorie. Tot efortul tău trebuie să fie în a-l scoate din farmecul logicii lui. Atunci îl dezori­entezi dintr-odată. Tot aşa şi pe adepţi. Ei trebuie dezvrăjiţi. Trebuie atacate premisele lor care sunt întotdeauna subtil false.

Se înţelege că, în cele din urmă, nici o dovadă, nici un argument nu are putere faţă de unul ca acesta, dacă boala e avansată şi, mai ales, dacă e pe jumătate şarlatan interesat. Experienţa a arătat în mai multe rânduri în viaţa Bisericii că diferiţi „profeţi” ambulanţi, sau mai pu­ţin ambulanţi, până la urmă au sfârşit-o în spitale sau în ridicol. Cu cât e mai greu de lămurit însă, cu atât e mai evidentă fie boa­la, fie şarlatania. In astfel de cazuri trebuie întreprinsă o lămurire a celor din jurul lui. O mişcare religioasă construită pe astfel de teme­lii va naufragia sigur în bizarerii, atât în învăţătură, cât şi în cult, fi va duce la forme false de viaţă religioasă.

In categoria tipului patologic intră fără îndoială şi fanaticul.

Ca­racteristica esenţială a acestuia este excesul de zel iraţional. Acesta nu ştie decât un singur drum: al lui. Nu admite decât o singură metodă: a lui. Nu vede decât o singură faţă a lucrurilor, şi orice invita­ţie la dreapta socoteală, la echilibru, la înţelegere o socoteşte compromis şi o condamnă fără drept de apel. Pentru dânsul omul nu e o  realitate psihofizică, nu e angajat alături de semeni în lumea aceasta şi pentru cea de dincolo. El are o idee, o singură idee şi în numele ei, cu ochii închişi, se poate arunca şi în prăpastie.

El cere ataşament total la ideea lui, pe care n-o justifică, pentru că o crede justificată de ajuns prin credinţa lui într-însa. Pentru orice lucru cheamă martor pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe sfinţi, chiar acolo unde şi mintea noastră ar putea înţelege şi explica ceva, şi unde şi prin puterea, şi prin voinţa noastră am putea îndrepta ceva. E în stare să moară de foame aşteptând să-l hrănească îngerii.

Nu admite nici o discutie pe tema fanatismului sau, nu suportă nici un sfat, nici o intervenţie din partea nimanui. Isi e siesi suficient. Dacă ştie un singur lucru şi merge inainte cu dansul, al doilea ar putea fi frână şl îl refuză: i-ar pierde mantuirea. Aici e punctul lui slab, aici trebuie surprins. El crede ca mantuirea nu se câştigă decât în felul lui. Altfel intră in panica. Fenomenul e patologic: panica aceasta e altceva decât frica de Dumnezeu.

Fanaticul poate cumula şi alte caracteristici decât simplul exces de zel iraţional. El poate fi fanatizat de vedenii, ale lui sau ale altora, pe care le crede, de spaima de moarte şi de iad. In orice caz, la originea fanatismului trebuie să fie neapărat o slăbiciune, fie şi numai o sensibilitate bolnăvicioasă care declanşează o hotărâre repede transformată în idee fixă, în agent patologic, pentru el ca om şi pentru altii.

Fanatismul e contagios. Mai ales pentru spiritele simple, fară pregătire teologică şi fără un minimum de orientare pozitivă, ştiinţifică, fără să mai vorbim de sensibilităţile deosebite, asemănătoare cu ale lui, care îi cad uşor pradă.

Fanaticul, dintre toţi misticii falşi, are şansele cele mai mari de reuşită, de recrutare a celor mai multe adeziuni într-o întreprindere de masă. El vine cu o autoritate în faţa căreia cei mai mulţi se înclină şi îl admiră: autoritatea faptei personale.

El e dăruit cauzei lui pe viaţă şi pe moarte. Nu ştie ce-i renunţarea. Nu-l sperie nici o ameninţare. Infruntă fără teamă. Merge înainte chiar când toată lumea se ţine să-l oprească. In afară de aceasta, e un practicant religios care împinge ascetismul până la temeri­tate. Nu oboseşte niciodată, sau măcar nu-şi recunoaşte oboseala. Prin tot ce face apare drept un erou al credinţei şi al faptei.

Dar încrâncenarea aceasta este departe de seninătatea sfinţeniei, a cărei tensiune interioară se consumă în tăcere, în smerenie, în dragoste de oameni. Fanaticul e demoniac. Din culise îl manevrează forţele întunericului, care antrenează la excese, ca să aibă mai apoi ce dărâma. De obicei fiecărui exces îi urmează un exces contrariu. De aceea trebuie frânate cu grijă toate excesele şi aduse la dreapta socoteală a sfinţilor.

Au trecut şi unii dintre sfinţi prin faza exceselor, dar şi-au dat seama la vreme că drumul mântuirii e drumul sănătos al căii de mijloc, al atenţiei, al întrebării şi al solidarităţii cu Biserica. Autoritatea faptei personale e o realitate autentică şi valabilă, numai atunci când e în consens cu doctrina, cu tradiţia şi cu viaţa Bisericii. Oare n-au fost în istoria Bi­sericii mari eretici care au murit cu curaj şi îndrăzneală în erezia lor? Dar numai pentru aceasta Biserica nu i-a validat printre martiri şi sfinţi, ci tot eraziarhi au rămas, departe de Biserica mântuitoare.

Aceştia erau plini de ură şi neînţelegere faţă de Biserica adevărată, mânaţi de egoisme şi mândrie în actele lor, şi în credinţa lor. Acestora li se potrivea cuvântul Sfântului Pavel, revelator în a aceas­tă privinţă:

Chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, dar n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic (I Corinteni 13, 3).

Dar nu trebuie să se confunde fanatismul cu tăria în credinţă, acea tărie care naşte martirii adevăraţi, care nu admite compromisul şi ca­re răspunde unei chemări deosebite. Cel tare în credinţă se deosebeş­te uşor de fanaticul întunecat, limitat şi exclusivist şi unde nu trebu­ie. Cel tare în credinţă iubeşte, compătimeşte, e stăpân pe facultăţile lui. Fizionomia spirituală a fanaticului degajă întuneric şi teamă.

Eroul credinţei are cu totul altă fizionomie. E strălucitor în seni­nătate, nu agresiv şi infatuat.

Fanaticul e înainte de toate un posedat al orgoliului. Al unui or­goliu nemăsurat. Se plasează pe sine în centrul lumii. Se descoperă mântuitor. El singur. El dintre toţi. Işi arogă responsabilităţi mesia­nice. Numai că întotdeauna logica lui scârţâie, inima lui e plină de ură şi de neînţelegere, în loc să ardă de dragoste şi înţelegere, să fie aproape de oameni şi de nevoile lor.

El are un singur mare ideal; să iasă el în evidenţă. Drept argument al autenticităţii, îşi etalează în­drăzneala de a înfrunta orice şi a suferi orice. Dar şi orgoliul gene­rează astfel de eroisme, şi fanaticul se înscrie aici.

Nu putem încheia descrierea tipului patologic fără să pome­nim de categoria de sfinţi pe care Biserica i-a consacrat sub nume­le de nebuni pentru Hristos. Vom aminti dintre cei mai populari şi mai cunoscuţi pe Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos (secolul al VI-lea) şi pe Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos (secolul al IX-lea). (…)

Temeiul scripturistic, care a promovat această formă oarecum bi­zară de sfinţenie, a fost I Corinteni 1, 25, interpretat literal:

„pentru că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai intelepte decat oamenii”.

Teste asemănătoare şi chiar mai imperative, în I Corinteni 3, 18:

De socoate cineva să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă intelept.

Adevărata figură a nebunilor pentru Hristos si ideea religioasa de care erau ei stăpâniţi sunt greu de scos din documentele aghiografice pe care le posedăm. Biografii au trecut sub tăcere ceea ce, in viaţa lor, era şocant pentru bunul simţ şi pentru morala obisnuita, iar legendele populare au deformat, dând preferinţă unor date care frapează imaginaţia şi pot avea un sens simbolic[20].

E. Behr-Sigel, care studiază această categorie de sfinti, găseşte în linii mari următoarele caracteristici pozitive, care au si dus probabil la canonizarea lor şi, mai ales, la consacrarea lor ca tipuri pozitive în istoria spiritualităţii creştine:

a)      preocuparea de căpetenie a „nebunului pentru Hristos” era smerenia absolută: să fie umilit de toţi, dispreţuit, luat în râs, necunoscut;

b)     desfăşurau, sub masca nebuniei, un serviciu social dezinteresat;

c)     denunţau formele de ipocrizie pioasă, virtuţile false care ascundeau vicii profunde. Puneau la stâlp toate minciunile umane, fariseismul şi spoiala. Erau ironici;

d)     erau clarvăzători. Aveau o perspicacitate cu totul deosebita. Vedeau păcatele oamenilor. Proroceau viitorul.

Nebunul pentru Hristos, observă aceeaşi autoare, alegea calea renunţării absolute la lume şi la bucuriile omului natural. Dar, printr-o lege spirituală internă, această renunţare la lume îl conducea spre serviciul activ al omului şi făcea din el adesea un profet al dreptaţii sociale şi politice.”[21]

Astfel, la Novgorod, în secolele al XlV-lea si al XV-lea, Nicolae şi Teodor parodiază luptele politice, iar la Moscova, în secolul al XVI-lea, Vasile, contemporanul lui Ivan cel Groaz­nic, Ioan şi Nicolae de Pskov desfăşoară

o activitate într-un anume fel revoluţionară, iar ţelul lor e să dezvăluie adevărul în toate domeniile vieţii, în opoziţie cu tăcerile complice cu păcatul şi crima”.

Ei denunţă minciunile convenţionale şi ipocriziile celor mari, printr-o francheţe vecină cu nebunia, şi prin gesturi impresionante prin caracterele lor simbolice. Denunţă nedreptăţile sociale şi poli­tice. „Fericitul” Vasile ghiceşte gândurile ţarului şi i le reproşează. Aruncă cu pietre în casele fariseilor cu reputaţie de virtuoşi şi plânge langa casele pacatosilor. Blamează dragostea interesata a celor oare miluiesc cersetorii si, în special, îşi îndreaptă sarcasmul împo­triva negustorilor bogati si a nobililor. Cu negustorii făcea uneori lucruri de-a dreptul revoluţionare: intra în prăvăliile lor şi împărţea cetătenilor gratuit toată marfa[22].

Nicolae de Pskov i-a oferit o dată ţarului să mănânce carne crudă. Ţarul l-a refuzat pe motiv că e creştin şi e în post.

E adevărat, răspunde «nebunul» -, şi totuşi tu verşi sânge de creştin“.

Când deveneau cu totul insuportabili, puterea politică îi făcea dis­păruţi. Belenson notează că aceşti „nebuni”, cu tot anarhismul exteri­or al gesturilor lor, erau interior formaţi printr-o disciplină spirituală care le organiza viaţa, oricât de ciudată ar fi apărut ea la suprafaţă[23].

E cu totul evident că sfinţii aceştia nu pot fi încadraţi în categoria tipului patologic. Dar nici nu pot fi recomandaţi ca o măsură comu­nă. Ei rămân nişte enigme, a căror cheie stă în relaţia lor intimă şi numai de ei cunoscută, cu Dumnezeu. Fiind asceţi neîntrecuţi, dar şi smeriţi nemincinoşi, fiind în aparenţă fanatici, dar în ascultare de Biserică şi cu dragoste lucrătoare faţă de aproapele, ferindu-se de zgomotul din jurul persoanei lor, ei ni se prezintă ca nişte exempla­re complexe, greu de descifrat, cu chemare specială din partea lui Dumnezeu. Accentul, în cazul lor, cade tocmai pe această chemare. Fără chemare, ni se pare că încercarea acestui fel de viaţă ar duce la falsitate, dacă nu la nebunie adevărată. Şi poate că, fără chemare, numai nişte nebuni adevăraţi s-ar lansa în această „nebunie pentru Hristos”. Elementele exterioare sunt cu totul asemănătoare[24].

Dar n-am făcut referire la „nebunii pentru Hristos” numai pen­tru a-i scoate de sub bănuiala de „caz patologic”. Nici nu mai era necesar de altfel, după ce sinoadele bisericeşti i-au canonizat şi tra­diţia creştină i-a păstrat şi i-a impus ca pe nişte reprezentant pozi­tivi, alături de ceilalţi reprezentanţi ai spiritualităţii creştine. Gân­dul nostru a urmărit să creeze o premisă în lumina căreia să ana­lizăm anumite forme de viaţă creştină ale unor inşi izolaţi, care se prezintă ei înşişi ca „nebuni pentru Hristos”.

De la început trebuie să observăm o situaţie cu totul specială în care se plasează cei ce pornesc pe acest drum. Ei, orice ar face, vor fi permanent în conflict cu bunul simt general şi nu vor putea fi apăraţi de nimeni. Daca vor reuşi cu succes s-o facă pe „nebunii”, vor fi luati drept nebuni de-a binelea şi, împotrivia lor, se vor coaliza si societatea si Biserica.

Dacă nu vor reuşi, adică dacă vor avea scăpări, comportându-se în anumite împrejurări ca oamenii normali, „nebunia” le va fi contestată şi vor fi chemaţi la ordine, înţelegând la ordinea socială si la cea bisericească. Nu vor mai fi autentici „nebuni pentru Hristos”, ci nişte jongleri, oameni neserioşi.

In condiţiile unor asemenea alternative, „nebunia pentru Hristos” e de-a dreptul faliment şi nu are nici un rost spiritual pentru nimeni. Dimpotrivă, e sminteală. Ea se valorifică numai dacă răspunde unei lucidităţi majore şi unei chemări speciale. Dacă antrenează totuşi un curent, o mişcare religioasă, al cărei centru e „nebunul pentru Hristos”, e de la sine înţeles că acea mişcare va fi ceva atât de haotic, încât va degenera repede de tot într-o nebunie colectivă adevărată.

„Nebunul” căruia îi plac „mişcările” şi căruia îi place să fie „centru” şi „părinte” e nebun adevărat. Nebunul acesta nu e nebun in ghilimele, ci e nebun fără ghilimele sau şarlatan. „Nebunul pentru Hristos” care nu e nebun are totuşi nişte limite, are nişte teritorii pe care nu le calcă, nişte teme pe care nu le abordează. E smerit, e într-o „prăpastie de smerenie”, cum defineşte Sfântul Isaac Sirul desăvârşirea[25]. El nu supune acţiunii nebuniei sale, de pildă, Sfânta Impărtăşanie, şi nici demnitatea şi darul preoţesc, mai ales în cazul când el însuşi e preot. In cazul acesta din urmă trebuie chiar să re­nunţe la exerciţiul preoţiei.

Cazuri de „nebunie pentru Hristos” au fost şi în Biserica noastră, fără să fi fost însă sancţionate de autoritatea bisericească în vreun fel. Aşa, în jurul anului 1900 a murit la Mănăstirea Neamţ monahul Gherasim, despre care contemporanii lui ştiau că era „nebun pentru Hristos[26].

Un ultim cuvânt am mai avea de adăugat în legătură cu aceas­tă formă de sfinţenie. Sfântul Apostol Pavel zice despre apostoli şi deci şi despre sine, în Epistola I către Corinteni:

Noi suntem nebuni pentru Hristos.[27]

Cu aceasta ne aflăm în contextul temeiului „nebuniei pentru Hristos”, ceea ce ne lămureşte, într-un fel, ceea ce înţele­gea Sfântul Pavel prin această „nebunie pentru Hristos” şi aceasta nu putea fi altceva decât a fi dăruit ca apostolii, ca dânsul, lui Dumnezeu şi cauzei creştine. Nici apostolii, nici însuşi Apostolul Pavel n-au ajuns însă să simuleze „nebunia”. Iar în relaţiile cu semenii au manifestat o supremă seriozitate şi luciditate, având chiar grija ca în misiune să fie altfel decât în relaţiile lor intime cu Dumnezeu:

Căci de ne ieşim din sine, e pentru Dumnezeu – zice acelaşi Apostol în II Co­rinteni 5,13 -, iar de suntem aşezaţi la minte, e pentru voi.

„Nebunia” la care se referă ar putea fi pusă în context cu „meto­da” creştină, care era nebunie vizavi de „metoda” elină în cunoaşte­re şi în judecată. Revelaţia în faţa sistemelor filosofice păgâne. „Ne­bunii pentru Hristos” însă au dus şi mai departe metoda, găsindu-i o aplicare chiar faţă de creştinii măsurii comune, ieşind de formă chiar din limitele obişnuite ale condiţiei comune, aruncându-se într-un anonimat dintre cele mai ciudate, rămânând într-un raport unic şi tainic numai cu Dumnezeu.

Cele câteva studii cunoscute asupra „nebunilor pentru Hristos” nu rezolvă problema în lumina textelor pauline. Ele caută şi găsesc, se înţelege, doar argumente psihologice, desigur, nu lipsite de im­portanţă, dar tipul acesta de sfânt, ca tip pozitiv, merită un studiu mai aprofundat. Altfel, alături de el, şi în numele lui, se pot strecura multe greşeli şi falsuri pe care e, în chip special, greu să le demaşti. Nebunia şi nebunia bine simulată, la suprafaţă, sunt acelaşi lucru.

(va urma)

NOTE:


[1] De aceea unii teologi chiar zic numai „misticism” pentru formele false, dar pun totuşi termenul între ghilimele. Un exemplu în cartea cunoscută a lui Vl. Lossky, Essai sur la theologie mystique de l’Eglise d’Orient, Paris, 1944, p. 7.

[2] Ideea e reluată de mai mulţi teologi contemporani şi, desigur, exprima poziţia cea mai clară şi ortodoxă a raportului dintre cunoaşterea raţională şl cea religioasă, amândouă adevărate, dar nu contradictorii, ci complementare. Pr. D. Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, vol. III, pp. 11-12; VI. Lossky, „Teologia luminii la Sfântul Grigorie Palama”, în „Dieu Vivant”, 1/1945, pp. 95-118; Monahul Vasile Krivoşein, „Invăţătura ascetică şi teologică a Sfântului Grigorie Palamifl în „Semiranium Kondakovianum”, Praga, VIII, 1936, p. 102.

[3] Pr. prof. D. Stăniloae, „Formele şi cauzele falsului misticism”, în „Studii Teo­logice”, 5-6/1952, p. 251.

[4] Pierre Janet de la College de France, Les obsessions et la psychastenie, Paris, Alcan 1903, 2 vol.; idem, Les Nevrosses, Paris, Flammarion, 1903; idem, Les medications psychologiques, Paris, Alcan, 1919,2 vol.; idem, De l’angoisse a l’extase, Paris, Alcan, 1926, 2 vol.; James H. Leuba, Psychologie du mysticism religieux, ed. II, Paris, Alcan, 1930; Dr. Ignaz Familler, Das Heiligenleben in der Modernen Psychopathographis, Regensburg,, 1915; F. Picavet, Essai de classification des mystiques, în „Revue Philosophique”, vol, LXXI V, 1921; O serie de studii in acelaşi sens, semnate de mai mulţi autori, se pot citi in „Etudes carmelitaines”, XIV-e année, vol. I-II, aprilie-oct. 1931; de asemenea, Dr. Hesnard, Les psychoses et les frontieres de la folie, Paris, Flammarion, 1924; H. Joly, Psychologie des saints, XXI-e ed., Paris, Gabalda, 1929; Mgr. Albert Farges, Les mystiques distingues de leurs contrafaçons humaines et diaboliques, 2 vol., ed. 2, Paris, Lethielleux, 1923; Herbert Grabert, Die ekstatischen Erlebnisse der Mystiker und Psychopathen, Stuttgart, 1929; Albert Leclere, Foi religieuse et mentalite anormale, Paris, Bloud, 1913. O bună bibliografie cu privire la misticism se poate găsi în Joseph Marechal, Etudes sur la Psychologie des Mystiques, vol. I, ed. 2, Bruxelles, 1938, pp. 247-290.

La noi, dr. D. Em. Paulian, Therapia miraculoasă în faţa ştiinţei moderne, Bucu­reşti, 1926; dr. Gr. Marinescu, Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936; pr. prof. D. Stăniloae, Incercare despre Teofanii, în vol. „Ortodoxia”, Sibiu, 1939 şi pr. prof. Em. Vasilescu, „Misticism şi patologie”, în idem, Probleme de psihologie religioasă şi filosofie morală, Bucureşti, ed. a 2-a, 1941, pp. 72-91. O carte mai nouă asupra acestor probleme a scris J. Goldbrunner, Saintete et sante, Bruges, Desclee da Brouwer, 1954,70 p. In ruseşte remarcăm cartea dr. A. Suhanov, Caractere patologice, St. Petersburg, 1912; prof. V.F. Cij, Psihologia drepţilor noştri, în rev, „Probleme de Filosofie si Psihologii”, 1905, cartea 85 şi M. V. Lodijenskl, Tipologia mistica, vol III, Forţa obscura, ed., I, Petrograd 1914 (ultimele trei in ruseste).

[5] Cf. Vl. Lossky, Vision de Dieu, p. 97.

[6] Dobrotoliubie, vol. V, pp. 252-253, apud. N. Arseniev, La piete russe, Neuchâtel,  l963, p. 37.

[7] Filocalia, VII, p, 414.

[8] II Corinteni 11, 14,

[9] I Timotei 6, 3-4.

[10] I Corinteni 3, 11.

[11] Galateni 1, 8.

[12] Se pot consulta în această privinţă art. prof. N. Mladin, Combaterea falselor revelaţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-6/1950 şi art. prof. P. Rezuş din aceeasi revistă, nr. 3-4 şi 5-6/1949: „Criteriologia falselor teofanii” şi „Criteriile revelaţiei divine şi combaterea falselor teofanii”.

[13]Pentru multele feluri de năluciri şi înşelăciuni diavoliceşti, cu care amageste si înşală vrăjmaşul pe mulţi, vrând ca să-i smintească din calea mântuirii, să-i departeze de Dumnezeu şi să le fie în zadar osteneala lor“, nr. 13, Patericul..., Iaşi, p. 325.

[14] Ibidem, nr. 5.

[15] „Cuvânt despre rugăciune”, nr. 115, în Filocalia, I, p. 90.

[16] „Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta so­coteală duhovnicească”, nr. 36,38, în Filocalia, I, pp. 353-354.

[17] Trad. Nicodim Ioniţă, Chişinău, 1937, p. 148.

[18] Matei 7,22-23.

[19] Ne-am folosit aici de unele sugestii judicioase dintr-o lucrare a pr. Protos. Arsenie, intitulata Razboiul nevazut; si anume din capitolul „Unii-si taie mintea in Scripturi”.

[20] La E. Behr-Sigel, „Les fous pour le Christ et la Saintete laîque dans l’ancienne Russie”, în „Irenikon”, XV, 6/1938, pp. 555-556.

[21] Ibidem, pp. 556-563.

[22] Ibidem, pp. 559-560.

[23] Belanson, Les fous pour le Christ, în „Puti”, 8/1927, cf. E. Behr-Sigel, op, cit., p. 563.

[24] Despre aceştia, şi la N. Arseniev, La piete russe, p. 107.

[25] La N. Arseniev, Biserica răsăriteană şi mistica, mss., p. 22.

[26] Fostul stareţ al Mănăstirii Sihăstria Secului, bătrânul Ioanichie Moroi, a istorisit despre aceasta ucenicului său, Arhimandritul Ilie Cleopa, de la care şi deţi­nem această informaţie.

[27] I Corinteni 4,10.

Din aceeasi carte:

Legaturi:


Categorii

Despre inselare, Dogme/ erezii, Mandria, trufia, Mitropolitul Antonie Plamadeala, Portile Iadului, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “In actualitate: IMPOSTORUL RELIGIOS, FALSUL PROFET, INSELATUL, FANATICUL… (I)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Oameni si… demoni travestiti in salvatori: “CRUCIADA” IMPOTRIVA RAULUI (din afara) a “LUPTATORULUI ORTODOX” PANA LA… MACELARIREA FRATILOR: “Cain l-a ucis pe Abel pentru că nu a ucis păcatul DIN PROPRIA INIMĂ. P
  2. Pingback: “Şi noi ce facem, încă o dezbinare, încă o schismă, încă o grupare care se va crede de zilele viitoare ‘adevărata Biserică Ortodoxă’?…” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
  4. Pingback: SA PAZIM UNITATEA FAMILIEI BISERICII, tinand si marturisind credinta ortodoxa CU INTELEPCIUNE SI CU DRAGOSTE, “nu cu isterie si cu condamnari irevocabile ale altora”! CINE SE RUPE DE BISERICA, ACELA MOARE! “Slavă lui Dumnezeu, că nu ne
  5. Pingback: DUHUL IUBIRII DE STĂPÂNIRE NU MI-L DA MIE… Cum recunoastem si cum ne putem vindeca de boala dorintei de a domina asupra altora? CUM SE POATE MANIFESTA ABUZUL DE PUTERE IN ZONA SPIRITUALA, IN VIATA BISERICEASCA? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate