Intelegerea LUI HRISTOS si intelegerea FARISEICA. Legea veche si Legea noua. SENSUL RANDUIELILOR RELIGIOASE EXTERIOARE versus LEGALISMUL FORMELOR GOALE, FARA DUH

8-02-2014 Sublinieri

Legea lui Dumnezeu: intelegerea lui Hristos si intelegerea fariseica.

Adevaratul sens al randuielilor religioase exterioare

[Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 2, versetele 13-28)]

Aici, Evanghelistul Marcu noteaza pentru prima data dezacordurile ce incepusera sa se arate intre Iisus Hristos si clasa conducatoare a poporului evreu – fariseii si carturarii – in ce priveste vederile lor asupra religiei si a insemnatatii ei in viata omului. Totala diferenta in intelegerea religiei si a scopurilor acesteia da nastere celor dintai neintelegeri dintre ei, care la farisei s-au preschimbat repede in vrajmasie ascun­sa si ura inabusita. Trei puncte de divergenta noteaza Sfantul Marcu. Trei observatii serioase Ii fac lui Hristos fariseii.

Atunci cand Domnul l-a chemat in randul ucenicilor Sai pe Levi, fiul lui Alfeu, care mai apoi avea sa devina Apostol cu numele de Matei, acesta, in marea sa bucurie, a dat un ospat la el acasa.

La acest ospat i-a chemat pe prietenii sai dinainte, vamesi la fel ca el, si, de asemenea, pe multi din gloata care-L incon­jura mereu pe Domnul Iisus Hristos si era alcatuita cu pre­cadere nu din „profesionistii” religiei, ci din oameni cu viata obisnuita, desarta, pacatoasa, la fel ca cei mai multi dintre noi. La ospatul lui Levi, Domnul a fost in tovarasia vamesi­lor si pacatosilor.

Acest lucru a starnit nemultumirea fariseilor.

– Cum se face ca invatatorul vostru, le-au zis ei ucenicilor Domnului, mananca si bea cu vamesii si cu pacatosii?

Ei ii urau pe vamesi (strangatorii de dari), vazand in aces­tia niste tradatori ai natiei, deoarece vamesii slujeau detes­tatei puteri straine a Romei, ocupandu-se cu inspectia mar­furilor, perceperea de taxe pe import si export si strangerea taxelor de calatorie pe poduri si drumuri. Pe toti cei ce nu faceau parte din cercul lor fariseic si nu se tineau prea strict de implinirea legii rituale a lui Moise si de predaniile batranilor ii dispretuiau profund, socotindu-i pacatosi.

FemeiaMirNumai pe ei insisi se socoteau fariseii a fi implinitori curati si vrednici ai legii lui Moise, si pentru nimic in lume nu s-ar fi injosit atat de mult, incat sa aiba legaturi cu vame­sii si cu oamenii usuratici sau neglijenti din punct de vedere religiossi uite ca Prorocul din Nazaret, despre care se vor­beste atat de mult, mananca si bea cu aceste lepadaturi. Sta de vorba cu ei, ii invata! Ce profanare a propovaduirii religi­oase si ce rusine pentru un om ce pretinde a fi invatatorul si povatuitorul lui Israel!

Un al doilea dezacord e provocat de problema postului. Legalisti stricti in toate privintele, fariseii erau la fel si in pri­vinta acestuia. Ei socoteau ca posturile poruncite de Lege si predanie erau absolut obligatorii nu numai pentru nis­te oameni care formau o comunitate religioasa si doreau sa duca o viata religioasa, cum li se pareau a fi ucenicii Domnu­lui Iisus Hristos, ci, in general, pentru toti fiii lui Israel – si uite ca in aceasta mica obste formata in jurul noului Proroc nu sunt recunoscute posturile! Ucenicii lui Iisus nu postesc! Este de inteles intrebarea indignata: „De ce ucenicii Tai nu postesc?”

O a treia neintelegere a aparut cu privire la sambata – acest tabu sui generis al rabinismului evreiesc, cu privire la care nu se admitea nici un fel de abatere de la normele sta­bilite. Incidentul care a provocat aceasta nedumerire a fost urmatorul:

Pe cand mergea El intr-o sambata prin semana­turi, ucenicii Lui, in drumul lor, au inceput sa smulga spice.

Evanghelistul Luca adauga:

Smulgeau spice, le frecau cu mainile si mancau (Lc. 6,1).

Si fariseii Ii ziceau: „Vezi, de ce fac sambata ce nu se cuvine?”

A rupe spice cu mainile in ogorul altuia, fara a folosi sece­ra, era un lucru ingaduit de catre Legea lui Moise (v. Deut. 23, 25). Aceasta nu se socotea hotie, si nu in aceasta consta „faradelegea” ucenicilor, ce atrasese observatia fariseilor. Din punctul lor de vedere, ucenicii incalcasera Legea intrucat in acea zi nu era ingaduit sa se manance paine noua: primul snop al noii recolte se aducea, de obicei, mai intai la preot, care il inalta ca jertfa inaintea Domnului. Aceasta se facea, potrivit Legii, in ziua a doua a praznicului azimilor sau in a treia zi a Pastilor, in a 16-a zi a lunii lui Nisan.

Nici un fel de paine noua, nici graunte uscate, nici graunte crude sa nu man­cati pana la ziua aceea in care veti aduce prinos Dumnezeului vostru: acesta este asezamant vesnic in neamul vostru, oriun­de veti locui (Lev. 23, 16).

Domnul Iisus Hristos trecea cu ucenicii Sai prin semanaturi, dupa marturia Sfantului Luca, intr-o sambata care era a doua zi dupa Pasti, adica intr-o sam­bata care cadea pe 15 Nisan (dupa talcuirea Sfantului Isidor Pelusiotul). Asadar, ucenicii, rupand spicele si gustand din ele, facusera asta cu o zi inainte de momentul cand ar fi avut dezlegare din partea Legii – insa lucrul cel mai cumplit, in conceptia fariseilor, era acela ca ucenicii rupeau spicele si le frecau cu mainile sambata, caci mergandu-se mai departe pe aceasta linie puteau fi ingaduite sambata si seceratul, si tre­ieratul! Iar acestea erau interzise clar prin Lege:

Sase zile sa lucrati, iar ziua a saptea este ziua odihnei, adunare sfanta, si nici o munca sa nu faceti (Lev. 23, 3).

Fariseii sperau, probabil, ca Domnul sa-i opreasca pe uce­nici si sa le aminteasca regula veche, dar nu au asteptat ca El sa faca aceasta, ci I-au atras singuri atentia asupra revoltatoa­rei incalcari a Legii: Vezi, de ce fac sambata ce nu se cuvine?

Acestea sunt cele trei lucruri care au scos la iveala deza­cordul dintre Domnul Iisus Hristos si farisei.

In nici unul din cazurile acestea Domnul nu a sustinut punctul de vedere al fariseilor si n-a venit in sprijinul nemul­tumirii lor. Este limpede ca in aprecierea factorilor vietii reli­gioase si in intelegerea esentei acesteia se deosebea categoric de ei. Strict vorbind, spusele fariseilor aveau temeiuri forma­le, mai ales in ce priveste postul si sambata. Aici ei se aflau pe terenul intelegerii literale a Legii, insa aceasta Lege era pen­tru ei ceva mort, osificat, ce nu ingaduia nici o schimbare sau adaptare la sufletul viu al omului, si de aceea isi pierduse duhul de viata, la fel ca un pom uscat, care nu mai poate sa creasca, ci numai sa putrezeasca.

Domnul Iisus Hristos avea fata de Legea lui Moise cu totul alta atitudine.

El n-a respins niciodata Vechiul Testament:

Sa nu soco­titi ca am venit sa stric Legea… n-am venit sa stric, ci sa impli­nesc (Mt. 5, 17).

Il sustinea cu mare putere, mai ales atunci cand baga de seama ca e rastalmacit in mod viclean sau incal­cat in numele predaniilor omenesti ale batranilor, precum vedem in disputa cu privire la cea de-a cincea porunca, al carei duh fariseii il pervertisera atat de mult, incat, in pofida cerintei categorice a Legii, in multe cazuri ii ingaduiau omu­lui sa uite de indatoririle sale fata de parinti ori sa le evite printr-un cazuism fatarnic (v. Mc. 7,6-13). In textele Sfintei Scripturi a Vechiului Testament El cauta reguli de compor­tament sau reazem in lupta cu ispitele (v. Mt. 4,4,7,10). Pe ucenicii Sai ii mustra pentru neincrederea in prorocii vechi-testamentari (v. Lc. 24, 25). El considera incontestabile doc­trinele Vechiului Testament despre facerea lumii, despre om, despre dreptate, despre Pronie; Isi intemeiaza misiunea pe istoria poporului israelit asa cum este ea expusa in cartile Vechiului Testament. In predicile si invataturile Sale Se folo­seste adeseori de expresii, idei, imagini si comparatii luate din Vechiul Testament, pe care il cunoaste atat de bine, incat aceasta cunoastere starneste mirare chiar si in randul cartu­rarilor – insa Domnul Iisus Hristos nu numai ca stia Vechiul Testament, ci pretindea intotdeauna sa fie indeplinit. Dupa ce l-a vindecat pe lepros, cere ca acesta sa mearga sa se arate preotului si sa aduca jertfa, de curatire, asa cum era randuit prin Legea lui Moise (v. Mt. 8,4; cf. Lev. 14, 3-4).

Atunci cand un tanar I se adreseaza cerandu-I sa-l invete cum sa mosteneasca viata vesnica, Domnul cere de la el, mai intai de toate, implinirea poruncilor Vechiului Testament(v. Mc. 10,19).

Cand vine vremea Pastilor, ii insarcineaza pe ucenici cu pregatirea tuturor celor trebuincioase pentru praznic, pre­cum cerea Legea lui Moise (v. Lc. 22, 8).

biblia-la-lumanareMulte sunt exemplele care vorbesc despre cinstirea pe care Domnul o arata fata de Vechiul Testament. Fara indoia­la ca El il socotea nu doar folositor si trebuincios pentru via­ta duhovniceasca, ci si obligatoriu pentru om in calitate de cuvant al lui Dumnezeu.

Aici putem sublinia in treacat lectia care decurge pentru noi: daca Domnul socotea trebuincioase si folositoare carti­le Vechiului Testament, este limpede ca ele au aceeasi insem­natate si pentru noi, chiar daca noi ne folosim de cea mai inalta forma a Revelatiei Dumnezeiesti – Noul Testament. Ceea ce era indispensabil pentru Hristos este indispensabil si pentru noi. De aceea, dispretul si neincrederea fata de Sfanta Scriptura a Vechiului Testament care se observa cate­odata la unii crestini sunt cu totul lipsite de temei.

Recunoscand calitatea de Revelatie Dumnezeiasca a car­tilor Vechiului Testament si cinstindu-le ca atare, Domnul are insa fata de ele o atitudine mult mai libera, cu totul dife­rita de cea a fariseilor. Citind in mod profund principiile lor fundamentale ca pe un rod al luminarii Sfantului Duh, El considera ca formele vechi-testamentare de realizare prac­tica a acestora admit, fara indoiala, schimbari si, fara a se departa vreodata de duhul Sfintei Scripturi, El, totusi, nu Se leaga pe Sine si nu ii leaga nici pe urmatorii Sai cu prescrip­tiile formale ale Legii vechi. Viata se schimba, se schimba, ca intr-un caleidoscop, conditiile ei, si ritualurile, obiceiurile si normele de comportament exterior care erau practice si uti­le acum cateva sute de ani devin absolut inutile si chiar cu neputinta de indeplinit in momentul de fata.

Duhul insa – acest duh vesnic, absolut si viu care lucreaza mereu in om, in viata lui, in istoria lui, duhul binelui, adeva­rului si dreptatii – trebuie sa fie acelasi intotdeauna, schimbandu-se in functie de epoca doar manifestarile exterioare. De pilda, vechea Lege a lui Moise ii poruncea celui ce cum­parase un sclav dintre compatriotii sai sa nu il tina in sclavie mai mult de sase ani, iar in al saptelea an sa il puna in liberta­te, adaugand:

Cand ii vei da drumul sa fie slobod, sa nu-i dai drumul cu mainile goale, ci inzestreaza-l din turmele tale, din aria ta, de la teascul tau: da-i si lui din cele cu care te-a binecu­vantat Domnul Dumnezeul tau (Deut. 15, 13-14).

In aceas­ta hotarare se face simtit duhul milostivirii, duhul dragostei de aproapele – dar putem noi sa implinim regula aceasta? Se intelege ca nu, fiindca la noi nu mai este vandut in sclavie nimeni si insasi institutia sclaviei a fost demult desfiintata. De aceea, in vremea noastra duhul milostivirii trebuie sa-si caute expresie in alte forme de binefacere.

Alt exemplu: pentru ucigasii fara voie, adica pentru cei ce savarsisera omor nepremeditat, din imprudenta, Legea lui Moi­se rezerva trei orase unde acestia se puteau refugia ca sa scape de razbunarea rudelor celui omorat. Aici vorbea duhul drepta­tii, fiindca, bineinteles, este nedrept ca omul vinovat numai de imprudenta sa fie pedepsit ca pentru un omor premeditat.

La noi nu exista insa nici „cetati de scapare”, nici razbuna­re de sange, si aceasta regula cade de la sine. Duhul dreptatii isi afla expresie in alte forme. Este limpede ca acele forme ale comportamentului si vietii omenesti care exprima imperativele duhului religios nu pot sa fie vesnic aceleasi, osificate, moarte, si a pretinde aceasta imutabilitate a formei inseam­na a pune in atele un organ viu.

Rezultatul va fi mereu acelasi: slabirea puterii vii a religiei si necrozarea tesuturilor sufletului.

Mai mult decat atat: daca vom pastra neschimbate, cu pedanterie, formele religioase, fara a tine cont de necesita­tile omului care se dezvolta duhovniceste, aceste forme ori vor schilodi viata duhovniceasca, facand-o sa se dezvolte diform, ori ii vor opri dezvoltarea cu totul. Daca un copil este tinut tot timpul in scutece, nu are cum sa creasca. Chi­nezoaicele, ca sa aiba picioare mici, asa cum cerea moda, le tineau bandajate strans din copilarie. Acest procedeu pas­treaza marimea copilareasca a piciorului, oprindu-i creste­rea, insa il schilodeste groaznic si este insotit de dureri mari. Asa se intampla totdeauna acolo unde exista putere orga­nica vie de viata si dezvoltare. La fel este si in religie: pe masura ce duhul lui Dumnezeu, duhul binelui si dreptatii, se intrupeaza mai deplin si mai desavarsit in viata omului, for­mele vechi, ca niste scutece de copii, devin pentru acesta tot mai stramte, si in cele din urma sunt schimbate de catre el, desi adeseori aceasta schimbare are loc treptat, pe nebagate de seama. In masura in care se dezvolta si se patrunde de un duh nou, insasi viata depaseste, in cresterea sa, limitele vechi; nemaiincapand in ele, tinde, in mod firesc, sa le largeasca – si daca, nesocotind aceasta crestere, lasam limitele in forma lor dinainte, fara a schimba nimic, viata pur si simplu le sfarama, asa cum apa raului, ridicandu-se primavara, sfarama gheata care o incatuseaza. Tocmai aceasta lege a vietii duhovnicesti a fost exprimata de catre Domnul in cuvintele:

Nimeni nu pune vin nou in burdufuri vechi, iar de nu, vinul nou sparge burdufurile si vinul se varsa si burdufurile se strica; incat vinul nou trebuie sa fie in burdufuri noi (Mc. 2,22).

predica-de-pe-munte_0Prin invatatura, prin viata si prin moartea Sa, Domnul a inaltat religia la o inaltime atat de mare, le-a impartasit urmatorilor Sai cu o asemenea deplinatate duhul adevarului si al harului, incat nu numai formele cultului exterior s-au dovedit a fi invechite, ci a trebuit ca insesi regulile de via­ta si de purtare sa fie largite si adancite, ca in ele sa se poata rasfrange aceasta suflare a duhului celui nou. De aici vine o serie de antiteze care apar in mod firesc la confruntarea noii invataturi cu vechile reguli:

Ati auzit ca s-a zis celor de demult: „Sa nu ucizi”, iar cine va ucide, vrednic va fi de osanda (Ies. 22,13). Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda (Mt. 5,21-22).

Ati auzit ca s-a zis celor de demult: „Sa nu savarsesti adulter” (Ies. 20, 14). Eu insa va spun voua ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui (Mt. 5,27-28).

S-a zis, de asemenea: „Cine va lasa pe femeia sa sa-i dea carte de despartire” (Deut. 24, 1). Eu insa va spun voua ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, o face sa savarseasca adulter (Mt. 5,31-32).

Ati auzit ce s-a zis celor de demult: „Sa nu juri stramb, ci sa tii inaintea Domnului juramintele tale’‘(Lev. 19,12; Deut. 23, 21). Eu insa va spun voua sa nu va jurati nicidecum… ci cuvantul vostru sa fie ceea ce este da, da, si ceea ce este nu, nu (Mt. 5,33-34,37).

Ati auzit ca s-a zis: „Ochi pentru ochi si dinte pentru din­te” (Ies. 21,24). Eu insa va spun voua: nu va impotriviti celui rau (Mt. 5, 38-39).

Ati auzit ca s-a zis: „Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau” – dar eu zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatamasi va prigonesc (Mt. 5,43-44).

In antitezele acestea nu exista contradictie cu reguli­le vechi. Ele nu desfiinteaza, ci doar dezvolta si desavarsesc normele Vechiului Testament, respirand acelasi duh al iubi­rii si al dreptatii, dar ridicat deja de pe treapta starii copila­resti a omenirii la o uriasa inaltime a cresterii si desavarsirii. Asa si priveste Domnul legatura dintre Vechiul si Noul Testament.

Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau prorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc (Mt. 5, 17).

Cu alte cuvinte, Domnul arata ca invatatura Lui nou-testamentara nu strica si nu desfiinteaza Legea lui Moise, ci o completeaza si o dezvolta. Fariseii extindeau Legea Veche cautand mereu noi cazuri de aplicare a ei, incurcand toata viata omului in prescriptii meschine, formale, nascand un numar incredi­bil de „predanii ale batranilor” sau, cum zice Prorocul Isaia,

cuvantul Domnului s-a facut la ei porunca peste porunca, porunca peste porunca, pravila peste pravila, pravila peste pra­vila, aici putin, dincolo putin, asa ca vor merge… si vor cadea in lat si vor fi vanati (Is. 28, 13)[1].

In aceste incercari de a reglementa toate maruntisurile vietii prin reguli moarte in neschimbarea lor, deduse in mod formal din Lege, ei pastrau litera Legii, dar adeseori incalcau duhul ei (v. Mc. 7, 6-13).

Dimpotriva, Iisus Hristos adanceste si dezvolta principii­le legislatiei vechi-testamentare, marindu-i tensiunea duhov­niceasca. El ii pastreaza duhul, dar incalca deseori forma. Aici consta deosebirea fundamentala si esentiala dintre ati­tudinea Domnului Iisus Hristos fata de Vechiul Testament si cea a fariseilor.

De unde vine aceasta deosebire?

Dpredica-de-pe-munte2in aceea ca perspectiva Domnului asupra religiei era incomparabil mai profunda decat cea a fariseilor. Pentru El, esenta religiei consta tocmai in unirea vie, in dragoste, dintre sufletul omului si Dumnezeu.

Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una… ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei si Eu in ei (In 17, 21,26)

– asa Se roaga El Tatalui Sau. Sufletul ome­nesc iubitor de Dumnezeu – iata ce este mai de pret pentru El, iar felul in care sufletul a ajuns la iubirea care-l uneste cu Dumnezeu este, strict vorbind, o problema de importanta secundara, lipsita de o semnificatie esentiala. Omul poate sa cultive aceasta iubire si prin mijloace „standard”, prin indeplinirea stricta a ritualurilor si randuielilor elaborate de reli­gie, care au o insemnatate pedagogica, dar pot atinge sco­pul acesta si pe o cale cu totul aparte, cum l-au atins, de pil­da, sfintii sihastri, a caror petrecere in pustie cerea de la ei un fel de viata deosebit si reguli deosebite de comportament exterior. In crestinism se pune pret nu atat pe activitatea omului, cat pe calitatile lui sufletesti care se manifesta prin aceasta activitate. Sfantul Nicolae l-a palmuit in public pe Arie si a fost osandit de Parintii Sinodului, care au vazut in aceasta fapta o incalcare a poruncii dragostei, insa Dumne­zeu l-a indreptatit pe alesul Sau, caci prin aceasta palmuire s-a aratat ravna fierbinte pentru credinta a Ierarhului, marea lui iubire de Dumnezeu si, fara indoiala, de Arie, ale carui cuvinte hulitoare trebuiau curmate ca sa nu-l loveasca mania lui Dumnezeu. Ca intotdeauna, Domnul Se uita la radacina lucrurilor. In viata duhovniceasca, aceasta radacina e sufle­tul; faptele exterioare sunt numai roade. Important e in pri­mul rand ca radacina – sufletul – sa fie sanatoasa: atunci si roadele vor fi bune.

Orice pom bun face roade bune, iar pomul rau face roade rele. Nu poate pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune (Mt. 7, 17-18).

Omul bun din vistieria cea buna a inimii sale scoate cele bune, pe cand omul rau din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Caci din prisosul inimii graieste gura lui (Lc. 6,45).

Avand aceasta perspectiva, Domnul apreciaza toate ran­duielile exterioare ale religiei, ritualurile, regulile, obiceiurile ei numai din punctul de vedere al legaturii lor cu sufletul omului, adica in masura in care ele ori exprima dispozitiile si miscarile religioase ale sufletului, ori slujesc drept mijloc al cultivarii lui religioase.

Sambata a fost facuta pentru om, nu omul pentru sambata (Mc. 2, 27), spune El.

Asta inseamna ca toate formele exterioare prin care se manifesta viata religioasa sunt bune si pretioase daca aju­ta la dezvoltarea duhovniceasca a omului, la apropierea lui de Dumnezeu. Pretioase sunt rugaciunile sincere, fiindca ele slujesc drept expresie a credintei, evlaviei si iubirii de Dum­nezeu, induplecandu-L pe Domnul spre milostivire fata de rugator, si il apropie pe om de El. Pretioase sunt slujbele bise­ricesti, pline de simbolism si de ritualuri profund miscatoare, fiindca ele dezvolta in om simtamantul religios. Pretioasele sunt faptele milostivirii si diferitele exercitii evlavioase, fiind­ca ele educa vointa ce nazuieste sa faca placul lui Dumnezeu.

Toate aceste forme de manifestari religioase devin insa lipsite de noima daca pierd legatura cu sufletul viu. Lipsite de noima si de scop devin rugaciunile, daca sunt rostite numai cu gura, fara ca la ele sa ia parte si mintea, si inima. Cu totul inutile devin ritualurile, daca ele nu cultiva in suflet iubirea de Dumnezeu si supunerea fata de El. Pana si faptele binefacerii si slujirii aproapelui isi pierd valoarea daca omul nu ia parte la ele cu sufletul (v. I Cor. 13, 3).

Daca vom intelege toate acestea, daca vom intelege viziu­nea Domnului asupra religiei si a vietii religioase, ne va deve­ni limpede sensul celor trei raspunsuri prin care s-a aratat dezacordul dintre El si farisei.

Cand fariseii Ii reproseaza ca prin apropierea de vamesi si pacatosi El face de rusine rangul Sau de invatator duhovni­cesc, Domnul le raspunde:

Nu cei sanatosi au nevoie de doc­tor, ci cei bolnavi. N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe paca­tosi la pocainta.

Lucrul cel mai de pret pentru Dumnezeu este sufletul omu­lui. De aceea, si indatorirea invatatorului religios consta tocmai in a lumina, a vindeca si a readuce la Facator acest suflet intunecat, bolnav de pacat si departat de Dumnezeu. Nu este nevoie de invatatorul care, dezgustat de ranile acestui suflet, nu se duce sa-l caute, si lipsita de orice noima este distanta pe care o pastreaza cu ingamfare fata de oamenii ce au nevoie de indrumarea lui. Daca el doreste sa ramana doar in cercul nein­tinat al dreptilor, este inutil si nu implineste menirea sa.

La intrebarea de ce ucenicii Lui nu postesc, Domnul ras­punde:

Pot, oare, prietenii mirelui sa posteasca cat timp este mirele cu ei? Cata vreme au pe mire cu ei, nu pot sa posteasca, insa vor veni zile cand se va lua mirele de la ei si atunci vor posti in acele zile (Mc. 2,19-20).

Asta inseamna:

Postul nu se potriveste starii lor sufle­testi de acum. Prin post se arata durerea sufleteasca si intris­tarea pentru pacate. Acum insa pentru ei este o vreme de bucurie, fiindca Eu, Domnul si Invatatorul lor, sunt cu ei. Ar fi de ras daca cei poftiti la ospatul de nunta ar umbla tristi si ar posti. Si pentru sufletul lor, care praznuieste, postul ar fi nu numai nefolositor si lipsit de noima, ci doar o fatarnicie daunatoare. Vor veni zile cand nu voi mai fi cu ei: atunci se vor intrista si vor posti”. Atunci, postul va fi pentru ei o trebu­inta a sufletului si un lucru prin care se vadeste iubirea plina de dor. Atunci vor avea nevoie de post.”

In fine, cand fariseii le-au reprosat ucenicilor lui Iisus ca rupeau si mancau spice in ziua sambetei, Domnul le-a ras­puns:

Au niciodata n-ati citit ce a facut David, cand a avut nevoie si a flamanzit, el si cei ce erau cu el, cum a intrat in casa lui Dumnezeu, in zilele lui Abiatar arhiereul, si a mancat pai­nile punerii inainte, pe care nu se cuvenea sa le manance decat numai preotii, si a dat si celor ce erau cu el? (25-26).

Episodul la care face Domnul trimitere s-a intamplat atunci cand David fugea de prigoana lui Saul si este descris amanuntit in prima carte a Regilor, capitolul 21, versetele 1 -6. Painile punerii inainte erau socotite un lucru de mare sfinte­nie (v. Lev. 24, 9), si nimeni in afara preotilor nu indraznea, potrivit Legii lui Moise, sa manance din ele. Totusi, David a incalcat randuiala aceasta, fiindca altminteri el si insotitorii lui erau in primejdia mortii de foame. Domnul nu-l mustra pe David, fiindca randuielile Legii urmaresc folosul omului si al sufletului sau, si acolo unde implinirea lor dupa litera ii dauneaza limpede omului ele pot fi, bineinteles, incalcate.

Nici Apostolii nu sunt de invinovatit pentru ca incalca­sera sambata de nevoie:

Sambata a fost facuta pentru om, nu omul pentru sambata (27).

Fariseii vedeau lucrurile cu totul altfel. Ei nu se gandeau vreodata la necesitatea de a desavarsi in primul rand Vamesul-si-fariseul-7sufle­tul, nu vedeau tocmai in aceasta voia lui Dumnezeu si scopul principal al religiei si nu gaseau ca randuielile Legii sunt un mijloc ajutator pentru dezvoltarea religioasa a omului. Pen­tru ei, implinirea Legii era deja in sine mijlocul de a placea lui Dumnezeu, si, uitand ca Dumnezeu cauta la suflet, isi inchi­puiau ca prin indeplinirea pur mecanica a tuturor prescrip­tiilor rituale isi asigura cuvenita mila si rasplata. Iata de ce fariseul, indeplinind prescriptiile acestea, era cu totul multu­mit de sine si nu se mai ingrijea de nimic altceva. „Oare n-am indeplinit totul? Am facut vreo greseala?” – aceasta era fra­za obisnuita a fariseului. Astfel, ritualurile si randuielile Legii dobandeau semnificatia unui fel de mijloace magice, a caror indeplinire era obligatorie pentru om daca voia sa primeas­ca de la Dumnezeu mila. Din punctul de vedere al farisei­lor, omul era facut pentru sambata, nu sambata pentru om. Putea sa moara de foame daca voia, dar randuielile privitoare la sambata era obligat sa le indeplineasca, fiindca in caz con­trar isi atragea – credeau fariseii – mania lui Dumnezeu.

Aceasta perspectiva asupra semnificatiei sacramenta­le a ritualurilor nu a pierit nici din crestinism pana in ziua de astazi. Pentru noi insa aceasta parere este inacceptabila. Nesfarsit mai inalta este viziunea Domnului, Care privea toate ritualurile si randuielile Legii exterioare din punctul de vedere al folosului lor pentru sufletul omenesc. Pentru a lamuri mai bine punctul acesta de vedere, dati-mi voie sa fac o comparatie.

Cand arhitectul incepe sa cladeasca o biserica, mai intai pune schele. Fara schele munca e imposibila: puteti cladi cinci, zece randuri de caramizi, dar mai mult nu veti reusi. Schelele va permit sa ridicati cladirea pana la o mare inalti­me, si cu cat se ridica mai mult, cu atat sunt extinse mai sus pe schele scarile si platformele pentru lucratori. Doar cand munca e terminata sunt date jos schelele, si minunata cladire a bisericii apare inaintea voastra in toata splendoarea sa.

Schelele sunt ritualurile si regulile de comportament exterior. Sarcina lor este de a ajuta la educarea sufletului si la construirea in el a unui templu inchinat lui Dumnezeu, ceea ce reprezinta scopul principal al lucrarii duhovnicesti.

Este nevoie de ele? Bineinteles ca este nevoie, caci fara ele nu construiesti biserica. In cel mai bun caz poti cladi pana la o anumita inaltime, dar nu poti termina constructia.

Pot fi schimbate? Din nou, bineinteles ca da. Pe masura ce inaintam pe calea duhovniceasca, si mijloacele ajutatoare exterioare trebuie sa devina mai elevate si mai complexe, adaptandu-se acestei dezvoltari. Pentru copii este nevoie de lapte, pentru oamenii in toata firea – de hrana tare (v. I Cor. 3,2).

Pe masura cresterii pomisorului, trebuie neaparat schimbat cu unul mai lung si batul de care este legat ca sa se sprijine.

Ajunge sa ne marginim la construirea de schele, adica la implinirea ritualurilor si prescriptiilor exterioare, asa cum se margineau fariseii?

chora-constantinopol-1316-1321-01Bineinteles ca nu! N-are rost sa pui schele daca nu con­struiesti biserica. In sine, schelele nu sunt bune de nimic.

Trebuie sa tinem bine minte ca, de vreme ce Domnul tre­buie sa fie centrul intregii vieti omenesti si sa imparateasca in sufletul omului, cea dintai grija a crestinului trebuie sa fie cea de a construi in suflet un templu vrednic de El, adica cea de a-si curati si de a-si pregati, de a-si educa sufletul.

In aceasta consta grija principala. Spre aceasta trebuie sa tinda toate puterile si toata atentia noastra, si toata viata si lucrarea religioasa trebuie privite din acest punct de vedere.

Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? (I Cor. 3,16).

Noi sun­tem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis: „Voi locui in ei, si voi umbla, si voi fi Dumnezeul lor, si ei vor fi poporul Meu”‘(II Cor. 6, 16).

farisei

Legaturi:

***

 


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Intelegerea LUI HRISTOS si intelegerea FARISEICA. Legea veche si Legea noua. SENSUL RANDUIELILOR RELIGIOASE EXTERIOARE versus LEGALISMUL FORMELOR GOALE, FARA DUH

  1. Da. Este vital să cunoastem acestea toate in toată deplinătatea. Această interpretare este cea adevarată și evanghelică.
    Dar deja nu mai este deajuns…
    După două mii de ani de creștinism și libertatea evangheliei a devenit prea strâmtă pentru duhul omenesc. Am mers atât de departe cu liberalismul incât l’am depășit pe Domnul și Mântuitorul Lumii. Libertatea duhului omului,( și impostura), a depășit libertatea Duhului Sfânt (atribuindu-și sie cele aparţinătoare lui Dumnezeu).

    Noua primejdie este UMANISMUL MOTIVAT EVANGHELIC.

    Am ajuns atât de liberi, incât evanghelia ni-i prea… strâmtă.
    Ne adaptăm la timp (și la om) căci… și evanghelia e “depășită” .
    S’a ieșit de mult din duhul și limitele evangheliei, pentru că… ( și evanghelia a ajuns neconvingătoare și neatrăgătoare chiar pentru cei botezaţi) . Avem chipul credinţei dar tăgăduim puterea ei. Libertatea interpretării evangheliei a trecut la liberalism iar “creștinii” si mai departe… la librtinaj. Aceasta a facut ca in ramura creștină a lumii sa se iasă cu faptele “bune” din limitele evangheliei și să se arate că omul poate face “binele” și fără Hristos tot atât de “bine” (ba incă și mai strălucitor și mai fericit), că este la vedere și bucură și pe dătător și pe dăruitor, făcând-i eroi.
    Umanismul (inspirat de evsnghelie) a cucerit lumea mai mult decât evanghelia.Astfel instituţiile clericale creștine ale lumii s’sau văzut depășite și… sa’u “adaptat” timpului și omului.
    Nu pot să mă lungesc cu comentariul meu pe această temă. Este deajuns să cercetam evanghelia si modul cum se săvârșesc și se interpretează faptele bune astăzi, sa vedem ce a devenit ecumenismul, ce este și urmărește CMB-ul…
    Duhul evangheliei a fost pazit de sfinţii părinţi, singurii care au arătat puterea credinţei in evanghelie.
    Noi avem chipul credinţei dar nu putem să-i dovedim puterea.
    Crestinismul a devenit umsnism motivat evanghelic, un crestinism al Hristosului om nu al Hristosului Dumneazeu-om.
    Iertaţi indrăznela.

  2. Știu că o iarași voi stârni duhurile. Cele spuse nu de dragul disputelor le’ am spus.
    Am spus ce vad și simt. Și orice căutător sincer sl Impărătiei și dreptăţii lui Dumnezeu, poate vedea cu ușurinţă că evanghelia și credinţa este majoritar inţeleasă, interpretată și aplicată in chip umanist.

  3. Si la noi, la ortodocsi, multi sunt farisei, care au impresia ca ajunge daca se declara ortodocsi si mai merg duminica la biserica, ca si cum atunci nu ar conta ca iau spaga, manifestand astfel lipsa iubirii de aproapele. De parca Dumnezeu nu ne-ar cunoaste inima.

  4. Asa este, primejdia “umanismului” zis crestin e mare, desi nici macar nu e asa de noua, insa imbraca mereu forme noi. Dar pentru unii este ispita umanismul, pentru altii este legalismul, Pentru unii prea marea largime, si dupa mintea proprie, pentru altii prea mare ingustime si inchidere in litera si/sau in forme, cu care pot ucide Duhul. Unii au probleme cu cele de-a stanga, altii in cele de-a dreapta. Trist este daca si cand nu mai incercam sa ne vedem pacatul propriu, ci doar pe cele straine, in functie de inclinatia fiecaruia. Important este sa ne invatam si pe noi si sa luam aminte sa nu cadem noi, intr-o parte sau alta, atunci cand ne obisnuim sa dam lectii altora. Nu e usor. “In calea aceasta in care am umblat ascuns-au cursa mie…”. In ORICE cale am umbla. Exista ac pentru fiecare tip de cojoc. E nevoie de smerenie si de trezvie, e nevoie sa ne lasam sfatuiti si indreptati fiecare…

  5. Pingback: “CRESTINUL DUPA INCHIPUIRE” si VIATA DUHOVNICEASCA FARISEICA (I): “Majoritatea oamenilor se tem sa patrunda mai in adanc in sufletul lor, ca nu cumva vreun monstru sa iasa din ei… Prefera sa faureasca o imagine inchipuita” -
  6. Pingback: Predica Episcopului Asterie al Amasiei la DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: Rugaciunea si virtutea fara smerenie – osteneli in zadar: “Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti” -
  7. Pingback: VIATA DUHOVNICEASCA INCHIPUITA (II): “Crestinul dupa inchipuire pregusta unele expe­riente harismatice, care-l incredinteaza ca este bun crestin… In spatiul comod al inchipuirii sale caderile lui sunt uitate” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: INTALNIRI | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Părintele Andrei Lemeshonok: SUNTEM FARISEI! | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post!” – DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI: “Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca NU MERITAM ABSOLUT NIMIC si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastr
  12. Pingback: “Doamne, ajuta-ma sa fiu cu gandul la Tine!” Parintele Tudor Ciocan: SA FIM ATENTI LA FORMALISM IN RELATIA CU DUMNEZEU! “Sa ne ferim de risipiri, sa ne ferim de ‘SPECTACULOS’ si sa ne ferim de cunoasterea mincinoasa” |
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune în Postul Nașterii Domnului

Carti

Articole recomandate

Articole Recomandate

Carti recomandate