Cuviosul EUSEBIU GIANNAKAKIS, “in mijlocul durerii, la capataiul celor suferinzi”, despre PUTEREA MINUNATA A SFINTELOR TAINE ALE SPOVEDANIEI SI IMPARTASANIEI in viata celor bolnavi: “Slava Tie, Doamne! Binecuvantate sunt lacrimile pocaintei!” ROLUL PREOTULUI DE SPITAL SI FOLOSUL BOLII

25-06-2015 Sublinieri

giann11

SFANTA SPOVEDANIE SI SFANTA IMPARTASANIE

Lucrarea duhovniceasca sistematica a preotului in cadrul spitalului, savarsirea de catre acesta a Sfin­tei Liturghii, a Sfintelor Paraclise, a Sfantului Maslu nu se dovedesc doar deosebit de mangaietoare si incurajatoare, dar mai ales au rolul de a pregati sufletul pentru viata in Hristos.

Harul lui Dumnezeu misca inimile, inmuindu-le. Prezenta Mantuitorului Iisus Hristos si putinele cu­vinte pe care preotul le rosteste, cu dragoste parinteasca, la sfarsitul fiecarei Sfinte Liturghii, au ecou puternic in sufletele bolnavilor, facandu-i sa inteleaga ca incercarea prin care trec constituie, in fapt, o incercare izvorata din iubirea lui Dumnezeu, pen­tru desavarsirea lor duhovniceasca. Bolnavii aveau astfel sansa deosebita de a se spovedi. Pentru unii dintre ei, acest lucru se intampla poate chiar pentru prima oara in viata, fiind ca un fel de rebotezare in dragostea Iubitorului de oameni. Hotararea lor de a-si castiga mantuirea se baza pe metania sincera, care le trezea dorinta de a se spovedi.

Nu doar cand eram chemat de cei suferinzi, pen­tru o simpla rugaciune, pentru a-i spovedi sau a-i impartasi, ci si din proprie initiativa si in conformitate cu tactica pe care o urmam, alergam incontinuu, fara a ma mai gandi la odihna. Bolnavul este o fiinta ce nu poate fi neglijata. El nu trebuie vazut doar ca un simplu pat, deasupra caruia sta scris un numar, ci este un OM. Este fiinta pentru care Dumnezeu a creat o intreaga lume, adica toate cate exista pe pamant. Pentru mantuirea sufletului nemuritor al acestuia, Dumnezeu cel Necuprins S-a facut om, S-a rastignit si a inviat.

vizita bolnaviIn persoana omului suferind, preotul constient de misiunea sa vede pe Insusi Hristos. In inima sa rasuna neincetat cuvintele Mantuitorului:

bolnav am fost si M-ati cercetat (Mt. 25,36)

sau

„Orice ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut” (Mt. 25,40),

precum si

Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale.” (In. 10,11).

Interesul nemarginit si grija neobosita a preotului fata de bolnav este cel mai puternic si mai eficace medicament. In momentul in care suferindul il vede pe preot langa patul sau de suferinta, isi da seama ca acesta participa, isi asuma suferinta prin el care trece. Dragostea de tata, cu care preotul vorbeste bol­navilor, ii intareste si ii ajuta sa suporte suferinta.

Duhovnicul ii vede pe cei suferinzi ca pe niste persoane implinite duhovniceste, ca pe niste suflete a caror valoare depaseste pe cea a lumii in intregul ei, suflete chinuite si sleite de puteri, pe care dragos­tea lui Dumnezeu le-a chemat aproape de El pentru a le ajuta.

Aceasta nu inseamna insa ca preotul nu trebuie sa dea importanta si suferintei trupesti. Ba mai mult, este chiar dator sa se opreasca asupra acesteia si de la aceasta sa isi inceapa misiunea, din primul mo­ment in care se apropie de bolnav. Preotul este dator sa-si salute bolnavii cu zambetul pe buze, sa radieze bunatate si dragoste nemarginita, sa-i intrebe daca sufera si sa afle amanunte despre boala care i-a tintuit la pat. Abia dupa aceea le va citi rugaciunea special randuita de Biserica pentru redobandirea sanatatii, in incercarea sa de a le insufla speranta si credinta in Dumnezeu. Le va spune ca omul este alcatuit nu nu­mai din trup, ci si din suflet, si ca pentru mantuirea sufletelor chiar Hristos S-a pogorat pe pamant. Si trupul insa, ca templu si lacas al Sfantului Duh, s-a bucurat de aceeasi cinstire din partea Mantuitorului Iisus Hristos, ca si sufletul. Hristos ii simpatizeaza pe cei suferinzi, alaturi de care vegheaza neincetat. Nenumaratele Sale minuni au vindecat tot felul de boli si bolnavi, chiar si pe cei suferinzi de boli incurabile, doar cu un cuvant al Sau chiar mortii inviind.

De multe ori, Dumnezeu permite instalarea bolii in suflete alese, astfel incat, prin suferinta, acestea sa ajunga la un grad cat mai inalt de curatire:

Ca pe aur in topitoare, asa i-a lamurit, si ca pe o jertfa de ardere intreaga i-a primit” (Int. Sol. 3, 6).

Adesea, prin intermediul bolii, Preabunul Dumnezeu ii conduce pe cei pacatosi pe drumul caintei, intru mantuirea su­fletelor lor. Dumnezeu permite durerea pentru ca aceasta vindeca si mantuieste,scaldatoarea_vitezda_6 conducand creatia Sa spre desavarsire. Daca boala crunta nu l-ar fi condus pe paralizatul de la Vitezda pe patul suferintei, nu stim sigur ca acela ar fi constientizat vreodata pacatul sau ca ar mai fi ajuns sa-l cunoasca pe Hristos.

Ce i-a poruncit Mantuitorul Hristos paralizatului, de indata ce l-a vindecat? Sa nu spuna nimanui, ci,

mergand, arata-te preotului si, pentru curatirea ta, du jertfa, precum a oranduit Moise, spre marturie lor” (Lc. 5, 14).

In cazul aceluia, pacatul a avut ca rezultat paralizia, timp de 38 de ani. De aceea, Mantuitorul Hristos i-a atras atentia sa nu mai pacatuiasca, ca sa nu i se intample ceva si mai rau.

Mantuitorul nostru Iisus Hristos a daruit sanatatea multor oameni credinciosi, dar in acelasi timp le-a recomandat cu severitate viata curata, in sfintenie. Aceasta pentru ca, dupa cum ne invata Hristos, viata curata este cea care il pregateste pe omul neinsemnat, neputincios si plin de slabiciuni pentru Imparatia cerurilor, pentru rai. Si vai de credinciosul care nu reuseste sa castige Imparatia cerurilor! Omul a fost creat astfel incat sa guste din fericirea raiului.

Raiul! Sfantul Apostol Pavel, cel care a fost dus pana in al treilea cer, invrednicindu-se sa guste, ca pregustare, viata de apoi, sa vada frumusetea, tri­umful si maretia raiului, nu a fost in stare sa de­scrie cele cate a auzit sau a vazut acolo. Chiar si cea mai inteleapta minte nu-si poate inchipui, catusi de putin, ce inseamna fericirea raiului:

Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2, 9).

Dreptii din ceruri vor fi egali si asemanatori ingerilor. Trupul, care in viata aceasta este ingreunat de suferinta, efort si poate chiar si de vreun handicap, in rai va fi din nou intreg, stralucitor si inviat. Unit cu Dumnezeu, sufletul va contempla maretia lui Dumne­zeu, adapandu-se din aceasta. Cata fericire! In rai nu mai exista moarte, ci doar viata, si nici macar noapte. Acolo ziua straluceste in toata maretia ei, nu mai exista lacrimi, durere sau suferinta, ci doar bucurie nesfarsita. In rai nu exista nici boli si nici infirmi­tate sau microbi care sa-l atace pe om si sa-l arunce in patul suferintei, al durerii. Acolo nu exista nici spitale, clinici sau azile. Doar vantul adie, vantul sfinteniei si al bucuriei.

De ce, asadar, omul, inzestrat cu suflet, sa nu se gandeasca la asta? De ce sa nu se osteneasca, sa nu lupte ca sa castige Imparatia cerurilor?

Fericirea raiului nu cunoaste13-Raiul-adamic-acuarela-pe-hartie-2011-971x1024 sfarsit, este vesnica, nu se termina in vecii vecilor. Acesta este, de altfel, si intelesul cuvantului „vesnicie”:

Ca o mie de ani inaintea ochilor Tai sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca straja noptii” (Ps. 89,4),

spune psalmistul. Asadar, ne asteapta viata fara de sfarsit. Merita, asadar, sa scapam din maini acest tezaur al vesniciei, raiul? Doamne, fereste! Doar putin efort ne trebuie, rabdare si blandete, pentru a face fata tristetii si incercarilor de tot felul. Suntem chemati sa luptam impotriva raului din noi, iar credinciosul care nu depune armele traieste, inca din viata aceasta, in rai:

Caci, iata, imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru (Lc. 17, 21).

Preotul de spital vede in bolnav chipul lui Dumne­zeu, harazit asemanarii dupa har cu Acesta, adica indumnezeirii. Chiar acest sentiment incearca si sa i-l insufle, sa-i spuna ca are obligatia de a lupta, de a trudi pentru atingerea acestui scop. Credinciosul are datoria de a lupta pentru a-si elimina eventualele slabiciuni si defecte, pentru a se elibera din pati­mile intinatoare si pentru a gusta, inca din timpul vietuirii sale pamantesti, din Imparatia cerurilor, asa cum se intampla cu ingerii.

De aceea, de fiecare data cand ii vizitam pe bol­navi, incercam sa stabilesc cu acestia cel mai bun dialog posibil, intru folosul sufletesc al lor. In acest mod, ajutat de plugul harului lui Dumnezeu, aram incontinuu, incercand sa cultiv sufletele bolnavilor, astfel incat acestia sa poata renunta la tot ceea ce le era de prisos si daunator, la tot raul care se cuibarise inlauntrul lor.

De multe ori, celor care se spovedeau pentru prima oara, dand dovada de nestiinta, le spuneam:

Pacatul este un mare rau. Sa ne inchipuim ca are loc un cutre­mur puternic, care ar inghiti intregul oras, iar ziarele din Europa, America si Canada ar scrie despre aceasta nenorocire intamplata in Grecia. Cam asa este si pacatul, un rau mai mare chiar si decat o astfel de catastrofa naturala”.

Pacatul este cel care oboseste omul cel mai mult. In momentul in care se lasa condus de defectele si lipsurile sale, omul se oboseste mai mult si decat daca si-ar fi petrecut toata ziua la muncile campului. Pen­tru oameni, Taina Sfintei Spovedanii este singurul lucru care nu-i oboseste, este un laborator duhovni­cesc, un cabinet medical, o baie care le curata sufletul, le indulceste gandurile si inima de murdaria pacatului si ii uneste cu Dumnezeu. Inainte de aceasta insa, se impune cainta sincera. Caindu-se sincer pentru faptele savarsite, oamenii gasesc puterea de a se marturisi, de a se detasa de propria persoana si de nemernicia slabiciunilor lor.

spovedanie-foto-oana-nechiforPe durata celor 35 de ani de diaconie la Spitalul „Hipocrat”, am intalnit foarte multe cazuri de bolnavi care, prin puterea caintei sincere si a Sfin­tei Spovedanii, au reusit sa se smulga din bratele pacatului si sa renasca. Aceasta este minunea caintei pentru pacatele savarsite! Ii transforma pe oamenii furiosi, blasfemiatori, betivi sau jucatori de carti, din bestii nemiloase in fiinte blande, placute la vedere chiar daca, mai inainte, tuturor le era teama de ei.

Multi dintre bolnavii din acest spital, cati dintre acestia s-au spovedit pentru prima oara, au plecat de acolo cu lacrimi fierbinti pe obraji.

Din acest moment, le spuneam, peste toate s-a asternut pamantul. Acum sunteti ca si cum tocmai ati iesit din cristelnita lui Hristos”.

In acele momente, lacrimile ii podideau. Slava Tie, Doamne! Binecuvantate sunt lacrimile pocaintei! Astfel de lacrimi au curs si pe fata Preacuvi­oasei Maria Egipteanca, transformand-o intr-o sfanta ce-a ramas, peste veacuri, un simbol al pocaintei.

Sensul cuvantului „pocainta” este cunoscut de ma­joritatea oamenilor, insa se schimba in nedreptate atunci cand lacrimile varsate de pacatos nu conduc spre schimbarea mult asteptata, asa cum am vazut in cazul samaritencei sau al Preacuvioasei Maria Egipteanca. De aceea, de fiecare data cand se intalnesc, parintii aghioriti se saluta cu cuvintele „Cainta sincera!”, in loc de orice alt salut.

Cainta este mijlocul prin care omul se educa pe sine, unindu-se cu Dumnezeu. Este starea care suprima, care face una cu pamantul tot ceea ce este mai urat in om. Dar oare doar suprima si face una cu pamantul? Nu! Chiar le ingroapa pentru totdeauna, face din omul plin de defecte unul ce radiaza sfintenie. Iisus si SamarineancaSamariteanca ce-a fost? Nu cumva era cufundata, pana peste cap, in pacat? Oare nu la fel s-a intamplat si cu Sfanta Fotini? Fiecare dintre noi stie unde este punc­tul terminus al decaderii morale. Am vazut acest lucru in momentul in care Hristos a intalnit-o pe samariteanca la fantana lui Iacob. Insa, dupa ce aceasta s-a cait, am vazut-o in culmea maretiei sale sufletesti. Cainta inseamna cutremurul sufletului, demolare si reconstructie. Un astfel de cutremur a avut loc si in sufletul samaritencei, pentru ca ea sa se metamor­fozeze in sfanta si apostol, iar cainta ei puternica si statornicia s-au dovedit exemplare pentru restul zi­lelor sale.

Sfanta Taina a Spovedaniei inseamna concretiza­rea intregii slujiri duhovnicesti a preotului si a regretu­lui sincer al bolnavului. Astfel, sufletele celor suferinzi devin mai accesibile, acestia lasandu-se patrunsi, cu smerenie, de puterea vindecatoare a Sfantului Har. Durerea il inmoaie pe om, conducandu-l pe drumul credintei si al caintei. Pentru multi dintre semenii nostri, durerea este mijlocul prin care acestia se caiesc si se mantuiesc.

Nu voi putea uita niciodata cuvintele unui bolnav care, in timpul spovedaniei, a dat dovada de o cainta zdrobitor de sincera. Imi vorbise despre el Arhiepis­copul Atenei, Preafericitul Teoclit, rugandu-ma sa il ajut cum puteam mai bine. Bolnavul acesta detinea un rang deosebit de inalt. In acea epoca, daca acesta nu isi punea semnatura, nici un functionar public din provincia in care traia nu si-ar mai fi primit retributia lunara.

Dupa ce s-a spovedit, acesta mi-a spus:

Parinte, am avut atata putere, incat simteam ca pot sa-mi iau zborul cu masina pe care o conduceam… Acum ma simt asemeni unei pasari cu aripile frante. Parca imi tin picioarele in maini. Faceti cu mine ceea ce considerati ca merit… Pentru prima oara in viata simt asa o bucurie in suflet. Doar acum sunt cu adevarat liber. Boala care ma incearca a fost pentru mine o ocazie de a ma lepada de pacat si de a-mi imblanzi propria persoana”.

Duhovnicul ii sprijina pe cei suferinzi, le iarta pacatele, le daruieste har si putere, le ridica moralul, raspunde la eventualele nelamuriri ale acestora si ii sfatuieste sa aiba in continuare o viata atenta, plina de sfintenie, si sa lupte neincetat, asa cum ne invata dintotdeauna Biserica noastra Ortodoxa.

Sfanta Impartasanie

impartasire capela spital Jebel TimisDupa Sfanta Spovedanie si intotdeauna dupa ce cer binecuvantarea duhovnicului, cu nerabdare si dorinta negraita, bolnavii vin catre Sfantul Potir pentru a se impartasi cu Sfantul Trup si Sange ale Mantui­torului nostru Iisus Hristos. Participa, asadar, la Cina cea de Taina, primind hrana sfanta, Painea cea din Ceruri, expresie negraita a bucuriei. Cum sa nu ti se umple inima de multumire si recunostinta?

Pentru orice credincios, Sfantul Potir inseamna mantuire. Paraclisele, Sfantul Maslu, cuvintele pline de invataturi ale preotului, toate le sunt de folos credinciosilor. Cel care mantuieste insa este Sfantul Potir, dupa cuvintele:

„Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi.

Din nefericire insa, nu sunt putini bolnavii care nu cunosc importanta Sfintei Impartasanii. De multe ori chiar, rudele acestora se pun piedica in calea Sfin­tei Taine, considerand ca omul lor ar putea fi influentat negativ, din punct de vedere psihologic, mai precis ca va crede ca il impartasesc fiindca in curand urmeaza sa treaca la cele vesnice. Acest mod de gan­dire constituie insa o mare ratacire. Sfanta Impartasanie nu doar deschide calea spre vesnicie, ci este chiar datatoare de viata, daruind trupurilor slabite sanatate si putere. Cei care participa cu credinta la Sfanta Impartasanie, la Taina Tainelor, se impartasesc cu Hristos cel Rastignit si Inviat, cu Hristos cel Datator-de-Viata:

Adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi”.

impartasire_bolnavAsadar, de multe ori, cel suferind este nedreptatit chiar de cei apropiati lui care, din nestiinta, il vaduvesc de Painea Vietii lui Hristos, de ajutorul sin­gurului Vindecator al sufletelor si al trupurilor, de singura cale spre vindecare. Bolnavii care, in spital fiind, nu rateaza chemarea lui Dumnezeu, se pot considera privilegiati. Folosul acestora din participarea la Sfintele Taine este deosebit de insemnat, nu doar in ceea ce priveste sanatatea sufletului, ci si in ceea ce priveste sanatatea trupului. De acum fii ai lui Dum­nezeu, acesti oameni binecuvantati recepteaza spriji­nul binefacator al Bisericii, reusind astfel sa se intoarca in sanul familiilor lor imediat ce depasesc momentul dificil, cu o gandire mult mai constructiva, asemeni meteoritilor stralucitori.

Indoiala si ratacire

In ultima vreme se pune tot mai mult intrebarea daca, prin Sfanta Impartasanie, exista posibilitatea transmiterii unor boli. Discutia a devenit si mai aprinsa mai ales de cand si-a facut aparitia boala SIDA. Bineinteles, crestinii adevarati nu-si pun deloc aceasta intrebare. Nu sunt putini, insa, nici cei care se tulbura, punand semne de intrebare.

Cea mai buna dovada, bineinteles pentru cei care au nevoie de ea, referitor la faptul ca bolile nu se transmit prin Sfanta Impartasanie cu Sfantul Trup si Sange ale Mantuitorului nostru Hristos, sunt chiar preotii de spital, cei care consuma Sfanta Impartasanie ramasa dupa impartasirea tuturor bolnavilor.

Pe perioada cat am slujit in cadrul Spitalului „Hipocrat”, am avut ocazia de a cunoaste si colabora cu truditori de seama ai Bisericii, care se puneau in slujba aproapelui pana la sacrificiu de sine, oferind mangaiere, timp de multi ani, fiecarui bolnav in parte. Intre acestia, ii amintesc pe parintele Georgios Koutis, de la Spitalul „Sfantul Sava”, pe parintele Elpidios, fratele parintelui Filoumenos, ieromartir al zilelor noastre, de la Spitalul „Crucea Rosie”, pe parintele Ilie Tsokogiannis, ulterior mitropolit al Demetriadei, de la Spitalul „Buna Vestire”, pe parintele Anastasie Drapaniotis, de la Spitalul „Popular” si pe parintele aghiorit Pantelimon, de la Spitalul „Mantuleasa”, toti activand in perioada in care tuberculoza facea ravagii.

La ora la care scriu aceste pagini, mentin inca legaturi duhovnicesti cu majoritatea dintre preotii care, dand dovada de zel si putere de sacrificiu, slujesc prin spitalele din Atena. Va asigur, fara nici un fel de ezitare – si sunt convins ca si preotii pe care i-am amintit aici, daca ar fi fost intrebati, ar fi raspuns, in mod categoric, la fel – ca niciodata nu s-a constatat ca vreo boala, fie ea dintre cele mai usoare sau mai grele, sa fie transmisa prin intermediul Sfintei Impartasanii, respectiv de la bolnav catre preot. Chiar si eu, dupa 35 de ani de slujire in cadrul Spitalului „Hipocrat”, nu m-am imbolnavit vreodata din cauza vreunui microb luat de acolo sau de oricare alta dintre bolile de care sufereau cei internati acolo. Mai mult decat atat, in ultimii ani de slujire ai mei, la Spitalul „Hipocrat” fusesera internati destul de multi bolnavi de SIDA.

Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, pe toti i-am cercetat, i-am spovedit si impartasit in repetate ran­duri. Dupa cum era normal, de fiecare data am consu­mat Sfanta Impartasanie ramasa cu aceeasi bucurie si evlavie si fara nici un fel de retinere.

Cum ar fi fost posibil, de altfel, ca microbii, care sunt atat de neinsemnati, sa fie mai puternici decat Creatorul Universului, decat Atotputernicul Dumne­zeu? Cum ar fi fost posibil ca Marele Vindecator, Cel care vindeca toate bolile doar prin Cuvantul Sau, sa fie chiar cel care transmite boala? Aceasta este o mare blasfemie, fratilor! Cel care doar gandeste asa face dovada ca este un om care nu L-a cunoscut niciodata, cu adevarat, pe Hristos.

preot-ortodox-langa-bolnavi

Boala inseamna mantuire

Consider ca prezentarea catorva cazuri traite de-a lungul slujirii mele ca duhovnic vor misca inimile tuturor celor ce activeaza in acest domeniu al suferintei, constituind in acelasi timp argumente referi­toare la modul in care Atotputernicul Dumnezeu, prin mijlocirea directa a Sfantului Sau Har, ne poarta de grija si ne arata dragostea Sa.

Clinica nr. 2 Patologie barbati

Internat in salonul cu numarul 3 al Clinicii de Patologie barbati, domnul Gheorghe F. era foarte bol­nav. De mai mult de douazeci de zile se afla in stare de inconstienta, in urma unui atac cerebral sever. Doctorii si asistentele medicale manifestau fata de dansul multa dragoste si interes. In mod special insa, acest bolnav era monitorizat, cu deosebita atentie, de profesorul Goutas, aceasta pentru ca bolnavul pre­zenta febra mare, lucru care, de obicei, nu se constata la cei care sufera atac cerebral.

Domnul Goutas era profesor universitar si fonda­tor al Clinicii de Patologie barbati si femei nr. 2 din cadrul Spitalului „Hipocrat”. Era un om deosebit de evlavios. De fiecare data cand ma intalnea prin curtea interioara a spitalului tinand in maini Sfantul Potir, in drumul meu catre cei suferinzi, lua pozitie de drepti si isi facea semnul Sfintei Cruci. Abia dupa ce ma indepartam isi continua si el drumul catre bol­navi sau spre cabinet.

In cea de-a 21-a zi, bolnavul Gheorghe F. a inceput sa-si deschida ochii si sa vorbeasca. Evolutia i s-a parut profesorului foarte ciudata. Initial, acesta si-a inchipuit ca imbunatatirea situatiei bolnavului era una de moment si ca acesta urma sa cada din nou in starea de inconstienta. Cu toate acestea insa, starea bolnavului se imbunatatea de pe o zi pe alta.

In cea de-a 27-a zi, domnul Gheorghe discuta cu profesorul fara nici un fel de dificultate. Profesorul ii vorbea, iar bolnavul ii dadea raspunsuri logice si clare. De aceea, profesorul nu a mai ezitat deloc in a-i face cunoscuta parerea sa de medic specialist:

Draga domnule Gheorghe, situatia in care v-ati aflat nu explica prezenta unei febre atat de mari, respectiv 40°C, si asta timp de mai multe zile. Mai precis, in mod normal, in acest moment nu ar fi trebuit sa va mai aflati printre noi, ci, dimpotriva, ar fi trebuit sa fi plecat deja, de mai multe zile, inspre alte zari.

Calm si impacat, cu fata radiind un optimism molipsitor, bolnavul i-a raspuns:

– Domnule profesor, nu am cuvinte sa va multumesc pentru dragostea aratata si pentru modul in care intelegeti sa va achitati de obligatiile de medic specialist. Cel ce se afla insa deasupra dumneavoastra, Adevaratul Vindecator si Profesor, Atotputernicul Mantuitor Iisus Hristos, nu a fost de acord cu dumneavoastra si nici cu medicina pe care o practicati. Mijloacele prin care Biserica ii ajuta pe cei aflati in suferinta sunt mult mai eficiente si mai de folos decat medicina oamenilor. Unicul Vindecator este Preabunul Mantuitor Iisus Hristos! Acest preot de spital, aflat neincetat alaturi de dumneavoastra, a folosit, in misiunea pe care o desfasoara, un alt fel de medicamente, muncind prin bogatia binecuvantarilor pe care i le-a pus la dispozitie Mantuitorul Hristos, prin rugaciune neincetata si paraclise, intr-o prima faza, si mai apoi prin Potirul Vietii. De fiecare data dupa ce savarsea Sfanta Liturghie, acesta venea sa ma impartaseasca, dandu-mi speranta si aratandu-mi dragoste. Trupul si Sangele lui Hristos fac totul sa renasca, vindecand chiar si cele mai grele boli. Intr-adevar, nu eram in stare sa vorbesc sau sa ma exprim, dar asta nu inseamna ca nu intelegeam tot ceea ce se petrecea cu mine, iar acest lucru ii parea cunoscut preotului, care a folosit din belsug mijloa­cele puse la dispozitie de Biserica pentru vindecarea trupului si a sufletului meu. Multumesc lui Dumnezeu si dumneavostra, domnule profesor, pentru tot!

Profesorul Goutas l-a ascultat cu multa bucurie, fiindca si el il iubea mult pe Hristos si Biserica Sa. Plecand, i-a urat bolnavului sanatate si insanatosire grabnica. La randul sau, bolnavul mi-a cerut sa se mai spovedeasca inca o data, dupa care a parasit imediat spitalul, pe deplin pregatit din punct de vedere duhovnicesc, intorcandu-se in satul si la casa sa.

Cu dragostea de care m-a invrednicit Dumnezeu, l-am sfatuit sa pastreze ceea ce Creatorul, in marea Sa iubire fata de oameni, ii daruise in urma acestei incercari prin care trecuse, respectiv sa fie mai con­secvent in ceea ce priveste indatoririle sale de crestin, astfel incat sa devina un model de virtute si sfintenie pentru familia sa si pentru toti cei din jurul sau.

Clinica nr. 1 Patologie femei

Grav bolnava de rinichi, doamna Maria G. ajun­sese la anurie totala. De aceea, dupa cum era de asteptat, doctorul se gandea ca, in dimineata urmatoare, avea sa gaseasca patul gol. Doamna Maria era insa una dintre cele mai linistite si placute bolnave, nu doar din salonul cu nr. 1, ci din intreaga Clinica de Patologie femei. Din acest motiv, doctorii si asisten­tele de acolo o simpatizau in mod deosebit si faceau tot ceea ce le statea in putinta pentru a o ingriji si a o ajuta.

Din cand in cand, in salonul in care aceasta era internata puteau fi auzite celelalte bolnave plangandu-se de una si de alta, cand de geamurile des­chise, cand de mancare sau de deranjul provocat lor de bolnavele din paturile alaturate. Doamna Maria insa nu se plansese niciodata de nimic. Parea intotdeauna multumita, iar sufletul sau radia un optimism molipsitor. Niciodata nu amintea de ceva ce o deranja sau de boala de care suferea, ci incerca sa uite de situatia in care se afla si chiar sa se puna in slujba celorlalte paciente din salon. Desi situatia in care se afla era una foarte serioasa, doamna Maria continua sa le impresioneze pe celelalte bolnave, alergand cand la una, cand la alta, si facand tot ceea ce-i statea in putinta pentru a le mai usura suferinta. Drept urmare, toate bolnavele se rugau pentru cea care le ingrijea ca o sora, cu multa dragoste.

Situatia doamnei Maria se inrautatea insa cu fiecare clipa. Intr-o sambata, doctorul a constatat ca aceasta nu mai putea urina deloc si era convins ca, in ziua urmatoare, respectiv duminica, buna sa pacienta urma sa se mute la cele vesnice. Pe vremea aceea nu existau aparatele de hemodializa, asa cum exista in zilele noastre. Dar pe doamna Maria o caracteriza credinta puternica si sincera. In momentul in care am vizitat-o, propunandu-i sa ceara ajutorul Marelui Vindecator, Dumnezeul Cerurilor si al Pamantului, aceasta a acceptat cu nespusa bucurie, marturisind cu multa sinceritate toate clipele in care considera ca pacatuise. Mai mult chiar, mi-a cerut si un Sfant Maslu. Se simtea in al noualea cer. De cu seara facuse toate pregatirile pentru ca dis-de-dimineata sa se scoale devreme si sa fie intre primii crestini care sa ajunga pe holul Clinicii de Radiologie. Si asa s-a si intamplat. Doamna Maria a venit acolo foarte bine dispusa, dornica de a participa la Sfanta Li­turghie si de a se impartasi cu Sfintele Taine.

Credinta in Dumnezeu si convingerea deplina in ajutorul Sau, prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii, il conduce pe omul neinsemnat si deosebit de vulnerabil in culmea fericirii.

Asa s-a intamplat si in cazul doamnei Maria G., care suferea de o boala serioasa ce ii pusese viata in primejdie. Credinta fierbinte si vie in Atotputernicul Iisus Hristos i-a alungat din minte pana si ultima umbra de frica si indoiala, astfel incat nu mai simtea nici un fel de neliniste. Cu incredere nemarginita, isi pusese toate sperantele in mainile Unicului Vindecator pentru vindecarea bolii grave de care suferea. Pacea pusese stapanire pe intreaga sa fiinta, dupa infatisare aceasta aratand, din toate punctele de ve­dere, ca un om perfect sanatos.

Si, intr-adevar, doamna Maria G. chiar se insanatosise, din toate punctele de vedere, si asta pentru ca, desi pasea pe pamant, traia deja in ceruri, intru Hristos cel rastignit si inviat, Izvorul de-Viata-Datator, Mantuitorul nostru, al tuturor. In special dupa ce s-a spovedit si s-a impartasit, doamna Maria devenise asemeni unei torte vii, fiind pe deplin convinsa ca problema sa de sanatate avea sa fie tratata in cel mai potrivit mod de catre Mantuitorul Hristos. Si mi­nunea nu a intarziat sa se intample. Desi, inca de sambata, rinichii sai incetasera sa mai functioneze, bolnava suferind de anurie totala, de unde si ingrijorarea medicului, datorita credintei vii, arzatoare, dupa Sfanta Liturghie de duminica lucrurile s-au schimbat radical. Imediat dupa Sfanta Impartasanie, chipul acesteia a inceput sa se imbujoreze, iar apa­ratul sau urinar a inceput sa functioneze normal. Nici doctorului nu ii venea sa creada dar, dupa ce s-a convins de realitate, s-a bucurat nespus de evolutia neasteptata. Mai apoi a monitorizat-o inca vreo cateva zile, dupa ce s-a convins de faptul ca pacienta se vindecase complet, si i-a dat permisiunea sa plece acasa. Emotionata, doamna Maria le-a salutat pe toate bolnavele din salon, urandu-le din toata inima sa se intoarca cat mai repede la casele lor. Apoi, cu bucurie nespusa, s-a indreptat spre cartierul „Sfanta Paraschiva”, acolo unde isi avea domiciliul si era asteptata de familia mult-iubita.

Dupa o saptamana, doamna Maria s-a intors in spital, de aceasta data doar pentru a ma cauta. Dupa ce m-a intalnit, cu deosebit respect si profund emotionata, mi-a sarutat dreapta, marturisindu-mi recunostinta nespusa. Am intampinat-o cu bunatate, bucu­ros ca se vindecase si urandu-i sa aiba parte de sanatate pentru tot restul vietii. Asemeni unui parinte, am sfatuit-o sa lupte sistematic pentru viata ei, sa traiasca conform invataturilor Bisericii si sa fie consecventa cu obligatiile sale de crestina: sa se spovedeasca cat mai des, sa participe in fiecare duminica la slujbe, sa se roage acasa, dimineata si seara, si sa se impartaseasca cat mai des cu putinta. Am asigu­rat-o ca, in acest fel, Dumnezeu avea sa fie mereu alaturi de ea, sa ii poarte de grija, sa o pazeasca si sa ii conduca pasii pe drumul cel drept, umpland-o de harul Sau si de bogatele Sale binecuvantari. Slava Tie, Doamne!

Clinica nr. 2 Patologie barbati

In salonul cu numarul 2, pe latura din dreapta, pe un pat rabatabil, zacea domnul Constantin L., grav bolnav in urma unui atac cerebral. Toti cei care il vizitau, rude si prieteni, stateau de vorba intre ei, doar cu acesta nu puteau discuta deloc. Trecuse deja o saptamana de cand nu mai avea nici un contact cu mediul inconjurator. Rudele si prietenii il vizitau regulat. Asezati pe marginea patului, ii vorbeau, incercand in zadar sa comunice cu dansul. Bolnavul nu era insa in stare sa-si deschida nici macar ochii, ca sa nu mai spunem ca nu prea mai dadea nici un semn de viata. Rudele veneau si plecau la fel cum venisera, amarati si dezamagiti. In fiole, serul fizio­logic se scurgea neintrerupt, insa nu se observa nici o imbunatatire a situatiei.

In felul meu aparte, l-am vizitat si eu. M-am apro­piat de patul sau, mi-am scos, din geanta, epitrahilul pe care aproape intotdeauna il aveam la mine, l-am imbracat, i-am citit rugaciunea pentru sanatate si am plecat. Vizitele mele s-au repetat vreo trei-patru zile la rand, asa cum obisnuiam sa fac pentru toti bolnavii. Intr-o zi, in momentul in care ma indreptam spre patul rabatabil in care se afla domnul Constantin, m-am intalnit cu doctorul, care tocmai il vizitase, si l-am intrebat:

Ce parere aveti, domnule doctor, despre pacien­tul cu atac cerebral?

– Din pacate, parinte, lucrurile nu merg deloc bine. Situatia se inrautateste din ce in ce mai mult. Nu va mai obositi! Nici eu si nici dumneavoastra nu il mai putem ajuta cu nimic!,

a completat doctorul in timp ce se indeparta.

Eu insa nu am plecat. M-am apropiat de capul bolnavului si i l-am acoperit cu epitrahilul, singura mea arma. Mai intai i-am citit sfintele rugaciuni vindecatoare ale Bisericii noastre. Il tineam, ca un parinte, de umar, strigandu-l pe nume:

– Domnule Constantin, domnule Constantin, cum va mai simtiti?

In acel moment, cu puterea harului lui Dumne­zeu, bolnavul a mijit ochii si mi-a soptit:

Multumesc lui Dumnezeu!

Astfel, situatia sa a inceput sa se imbunatateasca, in mod nesperat. Sechelele atacului cerebral au inceput sa se vindece, iar chipul domnului Constantin arata din ce in ce mai bine. Ochii sai erau tot mai clari si, incetul cu incetul, bolnavul a inceput sa vorbeasca. Nespus de bucuros, m-am asezat langa el si am inceput sa-i vorbesc despre Marele Vindecator, Domnul Cerurilor si al Pamantului:

– Stimate domnule Constantin, cazul dumneavoastra ne-a umplut de bucurie. Il marim si-I multumim lui Dumnezeu pentru interventia Sa plina de dra­goste si pentru darul de nepretuit al insanatosirii.

La vizitele care au urmat, am incercat sa-l ajut cat mai mult, ca sa poata pleca din spital cu cat mai mare folos duhovnicesc. De aceea, i-am spus:

– Domnule Constantin, in clipa de fata ma aflu alaturi de dumneavoastra, cu toata dragostea mea de slujitor al Domnului si pe deplin constient de raspunderea care imi revine in calitate de preot de spital. Imi doresc foarte mult sa parasiti spitalul de doua ori mai sanatos, atat trupeste, cat si sufleteste. Toti suntem oameni plini de slabiciuni, cu lipsuri si multe defecte. Nimeni n-a coborat pe pamant direct din ceruri. Aici ne-am nascut cu totii. De multe ori insa ne opintim in cele lumesti, Il uitam pe Dumnezeu si nu ne mai ingrijim de mantuirea noastra… De cat timp nu v-ati mai spovedit?

Parea cazut pe ganduri. Era concentrat, de ziceai ca isi analizeaza intreaga viata. L-am lasat cu gan­durile sale… Dupa cateva minute insa, acesta mi-a raspuns:

– Parinte, va multumesc din suflet pentru dragos­tea si interesul aratat pentru mantuirea sufletului meu. Pentru cateva clipe mi-am lasat mintea sa zburde in voie. Cred ca ultima oara m-am spovedit in anii copilariei. In satul meu aveam in anii aceia un preot deosebit de ravnitor. De atunci insa, nu m-am mai spovedit niciodata. Dragostea pe care mi-o aratati ma emotioneaza profund, parinte. Mi-as dori mult sa ma spovedesc din nou, inainte de a ma externa.

Draga domnule Constantin, am adaugat, ati luat cea mai buna hotarare. Sunteti un om sincer si de buna credinta. Dumnezeu va iubeste nespus si de aceea a permis aceasta incercare, pentru a va da posibilitatea de a gusta din bucuria si fericirea adevarata. Va rog sa primiti de la mine aceasta carte, care are ca tema cainta. O sa va fie de mare folos. Maine dupa-amiaza, respectiv vineri, dupa terminarea programu­lui de vizite, voi veni sa stam de vorba. Vreau insa sa va rog, fara sa va stresati sau sa va obositi, sa va notati intr-un carnetel tot ceea ce doriti sa marturisiti, ca nu cumva sa uitati vreun pacat. Va las sa va pregatiti in liniste. Ne vedem maine. Va salut!

M-am rugat continuu, implorandu-L din suflet pe Bunul Dumnezeu sa-l lumineze pe bolnav, astfel incat acesta sa se priveasca adanc in suflet, pentru a se putea intelege pe sine si a-si recunoaste slabiciunile. Voiam ca acesta sa constientizeze faptul ca urma sa se inhame la trasura lui Adam si a Evei, sa-si constientizeze pacatele si, mai ales, faptul ca ar fi tre­buit cu mult timp inainte sa se spovedeasca.

M-am pregatit in ceea ce ma privea, iar in dupa-amiaza zilei ce a urmat ma aflam la patul domnu­lui Constantin. Multumita lui Dumnezeu, l-am gasit intr-o dispozitie foarte buna. Plin de optimism si bucurie, ma astepta. L-am salutat si imediat am ru­gat-o pe asistenta de serviciu sa aduca un paravan, astfel incat ceilalti bolnavi sa nu ne poata vedea. Mi-am scos din geanta epitrahilul si, imediat ce i l-am asezat pe cap, am rostit:

Binecuvantat este Domnul Dumnezeul nostru…”.

Dupa cateva secunde de liniste, Sfanta Taina a Spovedaniei incepuse…

Domnul Constantin a fost deosebit sincer, iar spo­vedania a avut efecte imediate asupra starii sale de sanatate. Era ca si cum nu s-ar fi imbolnavit niciodata. Statea intins pe pat, iar cand am plecat, s-a ridi­cat in picioare ca sa ma salute. Ascultase cu mare atentie tot ceea ce ii spusesem ca avea de facut, astfel incat in duminica ce urma sa se poata impartasi. Vizita mea il umpluse de entuziasm. In ziua ce a ur­mat, respectiv sambata dupa-amiaza, l-am vizitat din nou, pentru a-i aminti despre cele cate avea de pregatit pentru ziua Sfintei Impartasanii.

Duminica, dupa ce am savarsit Sfanta Liturghie, am trecut, ca de obicei, prin toate saloanele, pentru a-i impartasi pe bolnavi. M-am dus si la domnul Con­stantin care, pe deplin constient de ceea ce facea si cu multa credinta, s-a impartasit. In cursul saptamanii ce a urmat, domnul Constantin a fost externat, indreptandu-se spre casa plin de bucurie, entuziasm sfant si cu folos sufletesc nespus. Slava Tie, Doamne!

*

Atitudinea crestineasca a bolnavului fata de viata si de moarte si infruntarea cu curaj, de catre acesta, a bolii necrutatoare depind, in mare masura, de aju­torul acordat acestuia de preotul de spital. Redau in continuare cateva cazuri, exact asa cum le-am con­semnat in jurnalul personal, in cursul anului 1954.

„Adolescent, 16 ani, elev. Dupa o suferinta de trei luni, s-a mutat la Domnul. Slujba de inmormantare a avut loc la Biserica «Sfantul Pavel». La sfarsitul sluj­bei am tinut o predica scurta, avand ca tema cuvin­tele «Eu te voi invata calea intelepciunii si te voi purta pe caile dreptatii» (Int. Sol. 4, 11). Tanarul decedat se spovedise si se impartasise in numeroase randuri. Ultima spovedanie insa avusese loc cu o seara mai devreme si le intrecuse pe toate celelalte. Tanarul s-a spovedit cu multa sinceritate si am hotarat sa-l impartasesc pe loc. A ascultat, cu mare atentie, tot ceea ce i-am spus referitor la Imparatia Cerurilor. Parea foarte impacat. Cu dragoste si credinta in Hristos, mi-a promis ca se va ruga pentru mine de acolo, din ceruri. Imediat dupa aceea, exact la ora 02:30 noaptea, si-a inceput marea calatorie, inarmat cu toate cele de trebuinta”.

Ce sa-i fi produs adolescentului atata bucurie, desi suferea de o boala grava care ii provoca dureri greu de suportat, epuizandu-l? Fara indoiala, comuniunea adevarata cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Datatorul-de-Viata, prin mijlocirea infricosatei Taine a Sfintei Impartasanii. A plecat la ceruri pregatit din toate punctele de vedere, asemenea unui invingator, iar acum se odihneste in bratele lui Dumnezeu.

*

De multe ori Dumnezeu se foloseste de boala, la fel precum chirurgul se foloseste de bisturiu. Jurnal:

„Clinica de Chirurgie. Tanara, 22 de ani. S-a spo­vedit, dand dovada de cainta sincera. La sfarsitul spovedaniei, mi-a spus urmatoarele:

Am avut o viata plina de pacate, in chin, cu multa durere, intristare si neliniste. De pace n-am avut parte deloc. Nici macar sa dorm nu mai reuseam. Aveam mereu cosmaruri. Acum insa mi-am regasit propria persoana. Sunt impacata cu mine insumi si chiar bucuroasa. Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a adus pe masa de operatie, ca mi-a dat sansa de a ma bucura de Taina Sfintei Spovedanii. De acum consider ca, prin puterea harului lui Hristos, voi reusi sa-mi continui noua viata. Ma voi lupta si sunt convinsa ca voi reusi. Voi fi foarte severa cu propria-mi persoana. Voi incerca sa-mi pastrez bucuria castigata prin Sfanta Spovedanie, pana ma va chema Dumnezeu”.

Acesta este raspunsul adevarat la durere: Sfanta Spovedanie, cu cainta sincera.

*

De cele mai multe ori, cauza bolii trupesti este viata in pacat. In acelasi timp insa, suferinta este si un dar sfant, pentru ca se transforma intr-o cauza a mantuirii sufletului, bineinteles daca exista predispozitie sincera. Din acelasi jurnal:

„Tanara, 26 de ani. A fost adusa la spital dupa ce a fost injunghiata de un tanar. Traumatismele suferite au fost atat de grave, incat a ramas paralizata. S-a spovedit cu cainta adanca. Dupa spovedanie, mi-a spus:

Sunt nespus de bucuroasa. Ma consider o persoana deosebit de fericita. Bineinteles, trupul ma doare, din punct de vedere sufletesc insa ma simt impacata. Ranile trupului m-au adus in situatia de a ramane paralizata, insa pentru mine paralizia a insemnat inviere sufleteasca. Nu-mi pot misca tru­pul. Din punct de vedere sufletesc insa, simt ca am aripi si zbor de bucurie. La prima vedere, par tintuita la pat. In realitate insa, sunt libera. Voi trai cum voi putea mai bine aceasta libertate sufleteasca pe care o simt, iar bucuria pe care am castigat-o o voi pastra in suflet pana la sfarsitul zilelor”.

Disperarea si incercarea de suprimare a propriei vieti nu pot veni decat de la diavol. Sfintele Taine mantuitoare ale Bisericii noastre inving insa si alunga acest pacat de moarte. Jurnal:

„Clinica de Patologie femei. Tanara, 17 ani. A incercat sa se sinucida. S-a spovedit cu sinceritate. Dupa spovedanie, si-a exprimat bucuria nespusa si fericirea pe care le traia pentru prima oara in viata. Mi-a multumit in repetate randuri, promitandu-mi ca va veni regulat sa se spovedeasca si ca, toate cele cate dis­cutasem in timpul Sfintei Spovedanii, avea de gand sa le transforme in fapte”.

*

Cainta adanca si suferinta nu doar il elibereaza pe om de frica de moarte, ci il umplu de bucurie si optimism. Jurnal:

„Clinica de Patologie barbati. Bolnav, 60 de ani. Frica si sceptrul mortii l-au facut sa se caiasca pro­fund. S-a spovedit. Dupa ce l-am impartasit, mi-a spus:

Acum ma simt impacat si bucuros. Nu-mi mai e frica de moarte. Dimpotriva, sunt bucuros ca m-am eliberat din pacat, care imi apasa greu pe suflet. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, voi gusta din Imparatia Cerurilor”.

*

Jurnal:

„Clinica nr. 1 Chirurgie. Tanar, aproximativ 27 de ani. A fost internat in spital dupa ce a fost injunghiat de mai multe ori. Situatia sa era una deosebit de grava. Moartea se incolacea tot mai mult in jurul sau, amenintandu-l in fiecare clipa. A acceptat sa se spovedeasca. Imediat dupa aceea, s-a simtit usurat si, daca pana atunci, gandul mortii il speria, dupa ce s-a impartasit nu-i mai era teama de nimic. Pe chipul sau se putea citea impacarea. Deborda de optimism. Credinta sa vie a facut ca suferinta sa-i fie mult usurata. Evolutia sa era tot mai promitatoare, iar dupa doua luni de spitalizare, s-a vindecat. Inainte de a se externa, a cerut din nou sa se spovedeasca, pentru a mai primi cateva sfaturi din partea mea. Dupa ce s-a mai spo­vedit inca o data, radia de bucurie. Mi-a promis ca, pe viitor, avea sa devina un crestin adevarat. Inca de pe atunci s-a abonat chiar si la o revista teologica”.

*

Jurnal:

„Clinica de Cardiologie. Tanar, 35 de ani. Pana sa ajunga in spital, traise o viata dezordonata. In momentul in care asistenta i-a recomandat sa se spovedeasca, s-a revoltat, refuzand categoric, insa dupa ce l-am vizitat si am discutat cu el mai mult timp, a luat singur hotararea de a se spovedi. Marturisirea sa a fost una plina de cainta. In ziua urmatoare s-a impartasit. Se impacase de acum cu propria-i persoana, incercand o bucurie interioara si satisfactie necunos­cute lui pana atunci. Tuturor celor care il vizitau, amintea de noile sale trairi cu multa multumire. La doua zile dupa internare, s-a mutat la ceruri cu sufletul linistit si impacat”.

Cine poate spune ca nu te invidiaza, frate? In ceea ce ma priveste, te invidiez chiar foarte mult, pentru ca ai plecat pregatit din toate punctele de vedere, inarmat cu documente binecuvantate de calatorie, spre destinatia „Rai”.

*

Omului ce imbatraneste departe de Biserica ii este foarte greu sa mai inteleaga necesitatea Sfintelor Taine ale acesteia, pe care sa le foloseasca pentru propria-i mantuire. Jurnal:

„Pacient, 85 de ani. In momentul in care i s-a re­comandat sa se spovedeasca, a recunoscut ca nu s-a spovedit niciodata in viata si chiar a devenit ironic la adresa Sfintei Taine si a duhovnicului:

– In ceea ce ma priveste, il voi spovedi eu pe du­hovnic si nu acela pe mine”.

Mai apoi s-a indreptat impotriva asistentei medi­cale care indraznise sa ii faca aceasta propunere. Atitudinea sa nu a intarziat insa sa se schimbe. Un pacient din acelasi salon imi ceruse sa se spovedeasca. Cu atentie nedisimulata, varstnicul imi urmarea fie­care miscare. Aplecat deasupra pacientului care se spovedea, ii sopteam la ureche, iar acela raspundea in acelasi mod. Dupa ce s-au spovedit toti bolnavii aflati in acel salon, varstnicul m-a chemat ca sa-l spovedesc, marturisirea lui fiind una deosebit de sincera”.

Trei au fost factorii care au condus la aceasta de­cizie a bolnavului:

a) recomandarea facuta de asistenta, indiferent daca aceasta avea sa fie acceptata sau nu,

b) faptul ca l-am vizitat si salutat cu prioritate fata de ceilalti bolnavi internati in acel salon, si

c) faptul ca toti ceilalti pacienti din salonul res­pectiv s-au spovedit.

Dragostea si milostovirea lui Dumnezeu l-au urmarit pana in ultimele clipe ale vietii sale. Imediat ce L-a acceptat pe Dumnezeu in inima sa, a fost man­tuit. Exemplele de acest fel pe care le-as putea aminti sunt nenumarate. Ma voi rezuma insa doar la cele descrise pana aici.

Doamne Dumnezeul meu, pe toti acesti robi ai Tai, care in toti acesti ani de misiune preoteasca s-au spo­vedit Tie la Spitalul „Hipocrat”, ajuta-i, intareste-i si fa-i vrednici de Imparatia Ta din Ceruri.

(in: Arhim. Eusebiu Giannakakis, “In mijlocul durerii, la capataiul celor suferinzi”, Editura Doxologia, 2013)

in mijlocul durerii - carte

Legaturi:

***

***


Categorii

Ce este pacatul?, Impartasania, Minuni si convertiri, Parintele Eusebiu Giannakakis, Preotie (pentru preoti), Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Cuviosul EUSEBIU GIANNAKAKIS, “in mijlocul durerii, la capataiul celor suferinzi”, despre PUTEREA MINUNATA A SFINTELOR TAINE ALE SPOVEDANIEI SI IMPARTASANIEI in viata celor bolnavi: “Slava Tie, Doamne! Binecuvantate sunt lacrimile pocaintei!” ROLUL PREOTULUI DE SPITAL SI FOLOSUL BOLII

  1. Pingback: INVIEREA LUI HRISTOS CA POGORARE IN MIJLOCUL IADULUI DIN LUMEA NOASTRA… Pastorala IPS Teofan: “Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşeza
  2. Pingback: Mitropolitul Neofit de Morfou: INVATAND SMERENIA LUI HRISTOS prin TACERE, SLUJIREA CELOR SUFERINZI, RABDAREA BOLII si RUGACIUNEA CU DURERE | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Patriarhia Română CEDEAZĂ LAȘ în fața presiunilor activiștilor #rezist anticlericali. ÎMPĂRTĂȘIREA LA ACELAȘI POTIR și cu aceeași linguriță pusă în dubiu chiar de către cei care ar fi trebuit să le afirme
  4. Pingback: PATRIARHUL DANIEL REVINE CU PRECIZARI DESPRE REGULA IMPARTASIRII, dar PRECEDENTUL "LINGURITELOR PERSONALE" ESTE CREAT, in numele grijii pentru "cei mai fricosi si mai slabi in credinta"/ PS IGNATIE: "Biserica se conduce nu prin co
  5. Pingback: PATRIARHUL DANIEL REVINE CU PRECIZARI DESPRE REGULA IMPARTASIRII, dar PRECEDENTUL "LINGURITELOR PERSONALE" ESTE CREAT, in numele grijii pentru "cei mai slabi in credinta"/ PS IGNATIE: "Biserica se conduce nu prin comunicate, ci pr
  6. Pingback: PREDICI DE ÎNTĂRIRE A CREDINȚEI ÎN VREMEA ISTERIEI CORONAVIRUSULUI: “Vă rog să nu vă lăsaţi intimidaţi! Şi, mai ales, SĂ NU VĂ LĂSAȚI ÎNDEPĂRTAȚI DE SFINTELE TAINE din pricina provocărilor evidente pe care unii şi alţii le arunc
  7. Pingback: Parintele Vasile Ioana: CUVANT LAMURITOR DESPRE SFANTA IMPARTASANIE in contextul ”INFODEMIEI” CORONAVIRUSULUI. Explicatii privitor la cele doua comunicate ale Patriarhiei: “PRIMUL A FOST LA PRESIUNE. Numai Patriarh sa nu fii in vremurile astea!
  8. Pingback: “SFINTELE TAINE sunt realitati, nu simboluri. Este o PROFANARE sa ne gandim sau sa ne apropiem de ele ca si cum ar fi realitati biologice obisnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS MACARIE,
  9. Pingback: CORONAVIRUSUL, ÎMPĂRTĂȘANIA și CREȘTINII. “Să ne privim în oglindă, punându-ne întrebarea cu toată sinceritatea: de ce ne împărtășim?” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: RASTIGNIREA LUI HRISTOS pe altarul STIINTEI-IDOL? Pana unde vrem sa mergem cu… “IGIENIZAREA CULTULUI ORTODOX” si cu EXALTAREA CIVISMULUI? “Din ajutor, știința a devenit un dumnezeu-surogat”, care ne ajuta SA IL IZGONIM PE D
  11. Pingback: ÎPS TEOFAN (video + text): “MARE ESTE NERĂBDAREA NOASTRĂ SĂ NE REVEDEM, participând la Sfânta Liturghie, împartășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului – NU DUPĂ ALTE MODALITĂȚI PE CARE NI LE INSPIRĂ UNII ȘI ALȚII, ci după râ
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate