IA MÂNA LUI HRISTOS! “Iar acum, cand suntem cuprinsi de frica, moar­te, boli, prigoana si ura, sa stim ca in mijlocul acestei furtuni este Domnul Insusi”

Mitropolitul Antonie de Suroj:

Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii

(Umblarea pe mare. Potolirea furtunii)

„Vreau sa va atrag atentia la trei aspecte din Evanghelia de astazi. Lectura de astazi o succeda pe aceea pe care ati ascultat-o saptamana trecuta, cand Hristos a hranit cinci mii de oameni cu cinci paini si doi pesti. Iata primul lucru pe care-l remarcam, fapt care ne poate la inceput mira, numai daca nu ne aducem aminte de noi insine, de modul cum percepem si cum corespundem darurilor pe care le descoperim in viata: ni se pare atat de straniu faptul ca apostolii, care abia au trait o astfel de minune, isi pot clinti credinta cu atata usurinta.

Totusi, aceasta trebuie sa ne aduca aminte ca suntem inconjurati de minuni, ca intreaga noastra viata este patrunsa de lucrarile lui Dumnezeu, fie indirecte (prin Taine, rugaciune, momente de luminare profunda si linistita a sufletului), fie prin intermediul oamenilor (prin iubirea care ne salveaza de deznadejde, moarte si amaraciune, ridicand valul greutatii insuportabile din viata).

Cu toate acestea, traind si noi minunea vietii la Liturghie, peste mai putin de o ora vom iesi pe usile bisericii si ne vom afla in strada. Din momentul cand ajungem acolo, renuntam la experienta proprie a minunii, o uitam! Ne atarnam de viata cotidiana de parca nu am fi tra­it nimic. Totul ramane pe vechi.

Am iesit din sfera minunii si am intrat in cea a banalitatii, traim ca de obicei. Cu toate ca putem gasi in memoria noastra experienta minunii traite, dar viata noastra nu s-a schimbat datorita acestui fapt, sufletul nu s-a transfigurat profund, constiinta nu a fost marcata suflcient ca sa traim in mod corespunzator. Acesta este primul moment. De aceea, sa nu fim uimiti de ceea ce li s-a intamplat apostolilor. Da, ei au trait o mare minune si au pierdut totusi constientizarea prezentei facatoare de minuni si datatoare de viata a lui Dumnezeu.

Al doilea aspect, Petru si ceilalti apostoli inotau pe mare, dar au fost prinsi de furtuna. Erau amenintati si de vant, si de valurile marii. Moartea i-a inconjurat, amenintand sa-i inghita. Cu toate acestea, in inima mortii si in­conjurat de vanturile infuriate, mergea pe valurile tulburate Hristos. Ucenicii au crezut ca era o naluca, căci nu se putea sa fie Acesta Hristos. Dupa parerea lor, daca Hristos ar fi fost aici, pericolul ar fi disparut, s-ar fi retras si frica, ar fi disparut si moartea. Doar Hristos este Mantuitorul si Imparatul lumii, El este Cel ce ofera linistea, odihna si viata. Deci, cum era posibil sa fie in inima acestei furtuni aducatoare de moarte?

Si noi gandim in felul acesta tot timpul. In clipa cand ni se intampla o nenorocire – personala, de familie, sociala – , ne punem intrebarea: „Unde este Dumnezeu? Ce face? Oare dormiteaza? Nu cumva prezenta Sa in mijlocul furtunii nu este decat o naluca, adica o inselare si o minciuna impotriva lui Dumnezeu Insusi?”. Nicidecum! Domnul este si in furtuna, Domnul se gaseste si in liniste. In inima furtunii se inalta dureroasa Golgota, tot in inima furtunii se afla si Gradina Ghetsimani. in Gradina Ghetsimani, iar apoi pe Golgota aducatoare de moarte S-a aflat Fiul lui Dumnezeu Intrupat…

Iar acum, cand suntem cuprinsi de frica, moar­te, boli, prigoana si ura, sa stim ca in mijlocul acestei furtuni este Domnul Insusi. Si putem trece prin fur­tuna aceasta, nu avem de ce sa ne rupem din ea. E de ajuns sa parasim barca noastra vulnerabila, care i-a aparat atat de putin pe ucenici, pasind chiar in mijlocul furtunii lipsiti de aparare si sa ne ducem la Hristos. Si vom merge pe ape, nu ne vor zdruncina vanturile, numai daca ne vom indrepta spre Hristos si nu ne vom gandi la ce va fi cu noi. Ne poate ineca numai gandul: „Ce va fi cu mine?”. Sa uitam aceas­ta, nicio furtuna nu mai are putere nici de viata, nici de moarte asupra noastra. Si Petru s-a indoit, fiindca si-a adus aminte de sine si a inceput sa se inece. Insa a strigat: „Doamne, mantuieste-ma!”. Atunci Mantuitorul i-a intins mana si furtuna s-a linistit pe neasteptate. Astfel, in chip neinteles s-au vazut la malul la care voiau sa ajunga, cu toate ca ratacisera dezorientati prin marea tulburata.

Al treilea aspect: Petru s-a indoit, iar clintirea sa le-a aratat celorlalti ucenici inca o data nobletea dumnezeiasca a lui Hristos. Ei nu s-au dus in mijlocul furtunii, nu au avut nici macar imboldul acesta. Insa ceea ce i s-a intamplat lui Petru, chiar slabiciunea sa, dar si mantuirea lui Dumnezeu, i-a determinat sa se plece in fata lui Hristos si sa recunoasca ca este Fiul lui Dumnezeu. Asa se intampla si cu noi. De aceea, sa meditam indelung la pasajul acesta. Putem extrage din el multe lectii pentru viata. Dar sa reflectam nu pentru a intelege pentru o clipa lectiile cuvenite, ci pentru a le lua cu noi pe mai departe. Sa facem din invatamintele acestea nu numai un fundament al viziunii noastre asupra lumii, ci si al vietii noastre in general. Amin”.

***

„Ca Petru si ceilalti apostoli, este greu sa credem ca Dumnezeul pacii si al armoniei se poate afla chiar in inima furtunii care urmeaza sa distruga siguranta noastra si sa ne rapeasca insasi viata, dupa cum ni se pare adesea. In Evanghelia de astazi ni se relateaza cum ucenicii au parasit malul unde a ramas Hristos, in insingurarea comuniunii Sale desavarsite prin rugaciune cu Dumnezeu. Ei au plecat in mijlocul marii, nadajduind sa pluteasca linistiti. Dar la jumatatea drumului au fost napaditi de o furtuna, intelegand bine ca-i ameninta pieirea. Au luptat cu toate fortele lor omenesti, folosindu-si toate capacitatile, experienta si puterile. Totusi, pericolul mortii plana deasupra lor, iar groaza si frica au pus stapanire pe ei.

Pe neasteptate, in mijlocul furtunii L-au vazut pe Domnul Iisus Hristos. El mergea prin valurile tulburate, in mijlocul vantului turbat si intr-o liniste care ii speria. In nelinistea lor, ucenicii au strigat, fiindca nu puteau crede ca Acela era Domnul, ci s-au gandit ca era o naluca. Din inima acestei furtuni clocotinde, Iisus Hristos le-a spus: Nu va temeti! Eu sunt… (Matei 14, 27). La fel cum ne zice si noua in Evanghelia dupa Luca: Iar cand veti auzi de razboaie si de razmerite, sa nu va inspaimantati […], ci ridicati capetele voastre, pentru ca rascumpararea voastra se apropie (Luca 21, 9, 28).

E greu sa credem ca Dumnezeu Se poate afla in inima tragediei. Totusi, nu este asa. El este in inima tragediei in sensul cel mai dureros: tragedia maxi­ma a umanitatii si a fiecaruia dintre noi – indepartarea noastra de Dumnezeu, faptul ca Dumnezeu este departe de noi. Oricat de aproape este Domnul, noi nu-L simtim cu claritatea aceea nemijlocita care ne-ar oferi sentimentul protectiei, generand veselie duhovniceasca. Intreaga Imparatie a lui Dumnezeu este in interiorul nostru, dar tot nu o simtim. Si aceasta constituie tragedia maxima a fiecaruia in parte si a lumii intregi, din generatie in generatie. Si in tragedia aceasta a intrat Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, devenind Fiu al omului. El a pasit in inima acestei impartiri, grozavii care naste chin sufletesc, despartire si moarte.

Iar noi suntem ca si ucenicii. Nu trebuie sa ne imaginam ce li s-a intamplat. Si noi ne aflam in aceeasi mare si in aceeasi furtuna. Si cu noi este acelasi Hristos Care a inviat din mormant, stand in mijlocul furtunii si zicand: Nu va temeti! Eu sunt (Matei 14, 27). Petru a vrut sa se duca din corabie la Hristos, ajungand la liman linistit. Nu facem si noi la fel tot timpul? Cand apare furtuna, ne grabim sa alergam din toate puterile la Dumnezeu, fiindca credem ca vom afla in El salvare de pericol. Totusi, nu este de ajuns doar sa gandim ca salvarea noastra este in Dumnezeu. Calea noastra spre Dumnezeu trece prin uitare de sine, prin incredere eroica fata de El si prin credinta. Daca vom privi la valuri, la vanturi, la pericolul mortii iminente, vom incepe sa ne inecam ca si Petru.

Oricum, nici atunci nu trebuie sa ne pierdem speranta. Ne-a fost data increderea ca credinta lui Dumnezeu in noi este de neclintit, indiferent de micimea credintei noastre in Dumnezeu. Oricat de mica este iubirea noastra fata de Domnul, iubirea Sa fata de noi este nemasurata si se masoara prin viata si moartea Fiului lui Dumnezeu, Care a devenit Fiul omului. In momentul cand simtim ca nu avem vreo speranta, ca pierim, daca in clipa aceasta avem in noi suficienta credinta ca sa strigam ca si Petru: Doamne, ma inec, pier, ajuta-ma! – Domnul ne va intinde mana si ne va ajuta. Evanghelia ne vorbeste in mod uluitor si tainic ca in clipa cand Hristos l-a luat pe Petru de mana, cu totii au ajuns la mal.

Sa reflectam la aceste momente din Evanghelia de astazi si sa observam ce legatura au ele cu noi, in furtuna vietii noastre, in furtuna noastra launtrica, care se ridica uneori in mintea si in inima noastra, dar si in circumstantele grele ale vietii noastre exterioare. Sa tinem minte cu toata increderea ce ne-a fost data prin marturia lui Dumnezeu, transmisa prin uceni­cii Sai, ca, si in mijlocul furtunii fiind, suntem in siguranta si ca vom fi mantuiti prin iubirea Sa. Amin.

24 august 1986 ”

(Din: Mitropolitul Antonie de Suroj, Predici la Octoih, Editura Egumenita, 2020)

***

Sfantul Vasile al Kineşmei:

„Daca aceasta dispozitie, care face sufletul omului sa se supuna regulilor morale, este posibila, pana la un anumit punct, in orice religie, cealalta conditie care il intareste pe om in lupta cu patimile in numele legii morale este prezen­ta numai in crestinism: este acea putere harica, acel ajutor nevazut, dar mereu simtit, pe care Domnul il trimite pacato­sului ce se lupta chemand numele Lui cel sfant.

Nu stiu cui apartine urmatoarea descriere pitoreasca a relatiei dintre diversele religii si omul cazut in groapa mur­dara a pacatului, care doreste sa iasa de acolo, care arata ce-i spun in acest caz nefericitului care piere diversele religii si cum se straduie ele sa-l ajute si sa il mangaie.

Confucius rosteste: „Experienta aceasta sa-ti fie invata­tura de minte!”

Hinduismul: „In urmatoarea reincarnare vei fi mai fericit!”

Mahomed: „In toate este voia lui Allah!”

Dar Hristos? Hristos spune: „Ia mana Mea!”

Cu cateste mai presus aceasta atitudine fata de pacatos decat atitudinea celorlalte religii! Cu cat este mai multa dragoste in ea si cu cat este mai roditoare si mai de folos pentru om decat ace­le consolari ce nu ies din domeniul vorbelor goale!

Vreti sa iesiti din mlastina care va soarbe a patimii? Luati mana lui Hristos! Cand va lasa puterile si piere ultima raza de nadejde in eliberarea duhovniceasca, adresati-va direct Domnului, cu rugaciune fierbinte din inima, si, credeti-ma, chemarea voastra nu va ramane desarta. Ajutorul cerut nu va intarzia!

Asadar, prima regula pentru lupta cu patima: lupta aceas­ta poate fi purtata cu succes doar pe teren religios, sub stindardul nadejdii in Domnul Iisus Hristos. In aceasta nadejde e principalul reazem, principala putere a crestinului”.

Extras din: CUM A AJUNS IROD SA ACCEPTE TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN? Legile duhovnicesti ale luptei cu patimile si tragedia sufletului slab, sovaielnic sau: DE CE NU SUNT SUFICIENTE BUNELE INTENTII PENTRU MANTUIRE?

***

Pr. Ciprian Negreanu:

„[…] Dumnezeu S-a numit: Eu sunt, adică Eu sunt Cel Ce sunt, Iahve. Şi venind El pe marea tulburată şi Apostolii fiind înfricoşaţi că aproape se scufunda corabia, Hristos Dumnezeul nostru strigă către ei: Nu vă temeţi, Eu sunt! Adică nu vă temeţi de furtuna asta, Eu sunt, Eu sunt Cel Ce sunt! Când toate se clatină, Eu sunt Cel Ce sunt, acestea sunt vremelnice, trecătoare, Eu rămân, Eu sunt temelia! Dacă aici e temelia cea mare, care a zidit lumea, de ce vă e frică? Şi în sămânţa aceea care cade în cei temători, în cei fricoşi, să vadă omul părticică din Dumnezeu, din lucrarea Lui, El fiind Cel Ce este, Care nu te va lăsa, Care nu te va lepăda, Care nu caută să te pedepsească, Care n-a venit să judece lumea, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, că Biserica nu este loc de judecată, ci este loc de tămăduire, că aşa a binevoit Dumnezeu, că Hristos n-a venit în lume să judece, ci să tămăduiască, că aşa este Dumnezeu.

Iar cei care sunt plini de grijile vieţii, să meargă cu gândul mai departe, la grija veşnică a vieţii lor. Dacă nu te îngrijeşti de bobul acela de grâu, care-ţi dă liniştea vieţii celei veşnice, nu eşti ca un om nebun? E ca şi cum cineva s-ar îngriji într-o mică făbricuţă, de toate, toate treburile: ca menghinele să fie curate, totul să fie spălat, muncitorii să fie spălaţi, dar nu îl interesează că barajul se va rupe şi se va transforma în pulbere fabrica aceea. Nu eşti nebun? Ce rost mai are să te îngrijeşti de toate acelea? Dar, dacă te îngrijeşti ca acel baraj să nu cadă niciodată şi să fie bine temeluit, atunci și folosul lucrurilor de care te îngrijești are un rost. Dar noi aşa facem, uităm lucrurile esenţiale, și ce folos că trăieşti 60 de ani bine, frumos, îmbrăcat bine, înţelept, deştept pentru veacul acesta, și dincolo eşti nebun? N-ai chivernisit ce trebuia să chivernisești. N-ai căutat ce trebuia să cauţi. Ai lăsat deoparte tocmai puţinul acela, unicul necesar”.

Extras din: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZEU in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE

Legaturi: