“Niciodata sa nu-ti pierzi nadejdea mantuirii, ci sa strigi catre Dumnezeu si sa plangi. DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN LUPTA!”

“De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru…. Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el... Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul? […] Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.

***

Cititi si:

***

STARETUL EFREM FILOTHEITUL – “POVETE PARINTESTI”

Despre Credinţă, Nădejde şi Răbdare

(fragmente):

“Încredinţează-te lui Dumnezeu Care Se îngrijeşte de făpturile Sale. Nici măcar o frunză nu cade din copac fără voia Sa cea dumnezeiască. Cu atât mai mult omul, fiul Său după har, creştinul, va fi oare în afara purtării Sale de grijă? Nu, dar diavolul care îţi cunoaşte neputinţa, te ispiteşte pentru a te chinui.

Când avem ca temelie nădejdea în Dumnezeu, atunci suntem întemeiaţi pe piatră şi chiar dacă vor sufla vânturile şi vor cădea ploi, nu ne vor doborî. Dar când ne întemeiem pe nădejdea în strădaniile noastre, temelia noastră se află pe nisip şi atunci uşor vom cădea.

Nu te întrista, toate vor trece. Aşa este încrustată calea celor care se mântuiesc, plină de chinuri şi întristări.

***

De ce te laşi biruit de întristare şi umbli posomorât? Este nevoie să înfrunţi duhul întristării cu puţină mângâiere, ca să biruieşti stările de deznădejde aduse de cel viclean. Dacă vei asculta de toate cele aduse de duhul cel viclean al întristării, niciodată nu vei vedea bucuria izvorâtă din nădejde.

Toate cele care s-au scris în Sfintele Scripturi, spre a noastră povăţuire s-au scris, pentru ca prin ele să-l înfruntăm pe cel care ne înşală pe noi, pe balaurul cel pierzător.

Şi văzând Părintele Cel Preamilostiv pe fiul cel desfrânat venind, a alergat în grabă şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, nescârbindu-Se nici de întinarea lui, nici de starea sa cea jalnică, cea lăuntrică şi cea exterioară. Cine poate descrie sentimentele părinteşti atunci când a îmbrăţişat pe iubitul Său fiu, pe care îl credea mort şi pierdut, care însă era viu şi întors la pocăinţă? Faptele au arătat că i-a dăruit vrednicia si moştenirea fiască de mai înainte.

Către cine spunea acestea gura cea dumnezeiască a Domnului? Oare nu spre a noastră mângâiere? Pentru ca atunci când ne învăluie furtuna deznădejdii să legăm corabia sufletului nostru de ancora mântuitoare a nădejdii, a dragostei şi a milostivirii Părintelui nostru ceresc.

Domnul a întemeiat Biserica Sa pe pământ, ca pe o Mireasă a Sa, pentru a mijloci pentru fiii Săi. Ne-a lăsat marea Taină a Sfintei Euharistii, pentru ne curăţa şi a ne uni cu Dumnezeu. Dacă sângele viţeilor şi al ţapilor îi curăţa în Vechiul Testament pe cei care păcătuiau, cu atât mai mult Sângele lui Hristos ne va curaţi de tot păcatul.

„Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţea spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele cele moarte” (Evrei 9, 13-14)

Diavolul, cel care din ură si invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale mestesugiri.

Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.

Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur?

“Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“.

Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate.

Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.

„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.

***

De ce te mâhneşti şi te întristezi peste măsură pentru diferitele întâmplări? Nu suntem în afara Proniei Dumnezeieşti, astfel încât să fim conduşi de către soartă. Prin urmare, tot ce ni se întâmplă este în ştiinţa lui Dumnezeu, aşa că nu ni se întâmplă nimic mai presus de puterile noastre.

Să fie zdrobiţi de întristare cei care nu cred în dumnezeiasca Pronie. Noi însă care credem în atotprezenţa lui Dumnezeu şi că nici o creatură nu este lipsită de pronia Sa, nu suntem îndreptăţiţi atunci când ne mâhnim peste măsură, fiindcă arătăm în faptă că suntem lipsiţi de credinţă si luminare.

„Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Dumnezeu, căci ca un leu îndrăzneşte“.

Dacă Dumnezeu este Cel care îngăduie, facă-se, Doamne, voia Ta!

“Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?“.

Sfaturile Domnului cine poate să le cunoască?

„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”,

adică se referă la credinţă şi nerăutate.

***

[…]

Să răbdăm toate, pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim. Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.

Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.

Aruncăm seminţele virtuţilor pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în cununa slavei celei veşnice ce va încununa capetele noastre.

***

Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele sufleteşti şi trupeşti. Răbdarea este diamantul care îl împodobeşte pe creştin si netedă face calea mântuirii noastre.

Răbdarea este bărbăţia sufletului, sprijinul, rădăcina cea adâncă, care ţine pomul atunci când îl lovesc vânturile şi râurile îl potopesc.

Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava deznădejdii în sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva, toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui Dumnezeu.

***

Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.

Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fost fiul Său si a înviat.

Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul?

[…]

Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.

Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.

Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.

Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui:

„Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.

[va urma]

(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015)

Legaturi: