PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “UNDE ESTE SMERENIA, ACOLO VINE DUMNEZEU”

9-08-2014 Sublinieri

“Mândria e înainte-mergătoarea diavolului şi a căderilor şi a durerilor şi a suferinţelor sufleteşti îngrozitoare…”

i_xristos451

“Atâta timp cât sufletul tău mai cheamă numele lui Dumnezeu, nu vrea să se lepede de Dumnezeu, nu vrea să se lase de El, Dumnezeu nu te va lăsa, nu te va lăsa în mâna diavolului…”

***

Predica audio a Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica a 9-a dupa Rusalii (2011):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Predicile Parintelui Ciprian Negreanu din Duminica potolirii furtunii de pe mare (2013 si 2012):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

pr. Ciprian N

Transcripturi partiale ale predicilor din 2013 si 2012:

[…] Faptul că prin mâinile Apostolilor s-a întâmplat această minune [a inmultirii painilor si pestilor], faptul că mulţimile au văzut că prin mâinile lor se întâmplă această minune, ne putem imagina ce cinste le-au dat oamenii, nu numai Mântuitorului, ci și lor. Atât de fericiţi erau, atât de pline de entuziasm erau mulţimile, încât hotărâseră să-L ia pe Mântuitorul să-L facă rege în Ierusalim, atunci, în clipa aia. Nu mai văzuseră aşa ceva, să se hrănească douăzeci de mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Cum se poate aşa ceva? Şi au zis: <Numai Dumnezeu în vechime a hrănit poporul iudeu cu pâine din cer. Acesta este de la Dumnezeu cel puţin, dacă nu este chiar Dumnezeu, pentru că şi El ne-a hrănit pe noi în pustie>. Şi entuziasmul acesta al mulţimilor s-a extins şi asupra Apostolilor, nu numai asupra Mântuitorului, și pe ei îi cinsteau, şi pe ei îi slăveau şi îi priveau cu evlavie, probabil că şi de hainele lor se atingeau. Şi Mântuitorul a vrut să-i ferească de această primejdie a mândriei, ei tocmai se întorseseră doi câte doi, trimişi de Mântuitorul să propovăduiască şi să spună tuturor că S-a arătat Hristos, să se pocăiască că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, să-şi pună mâinile peste cei bolnavi, să scoată demonii din cei demonizaţi. Deci ei tocmai se întorseseră doi câte doi, cu mare bucurie, plini de entuziasm: Doamne, şi demonii se pleacă nouă! – vedeţi de aici un dram, o undă de mândrie. Şi Mântuitorul, vrând cumva să domolească această bucurie care avea un dram de mândrie le-a zis:

Nu vă bucuraţi că vi se pleacă demonii, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri!

ca şi cum ar spune că e un lucru mic că vi se pleacă demonii şi, oricum, nu pentru voi se pleacă, ci pentru Dumnezeu, în numele Căruia umblaţi şi pe Care Îl propovăduiţi. Şi asta vrea să spună când zice: Iată, am văzut pe diavol căzând ca un fulger din cer!, adică El a fost de faţă atunci, înainte de facerea lumii, când diavolul a căzut ca un fulger. E ca şi cum le-ar spune: <Datorită Mie se pleacă demonii, să nu cumva să ziceţi în inimile voastre că demonii se pleacă pentru voi sau pentru vreo lucrare de-a voastră sau pentru că sunteţi voi vrednici de ceva!>

Asta e o mare ispită şi noi o avem, să credem noi că suntem noi vrednici de ceva, că pentru vreo faptă de-a noastră duhurile rele s-ar înspăimânta de noi sau s-ar înfricoşa de noi. Mare greşeală este aceasta, mare, înfricoșătoare! V-aş aduce aminte doar Серафим Саровский и Николай Мотовиловîntâmplarea lui Motovilov cu Sfântul Serafim de Sarov când el, plin de fervoare religioasă şi de credinţă, a venit la Sfântul Serafim și i-a spus: „Eu m-aş bate cu demonii și i-aş scoate afară şi aş face şi aş drege…! Cum m-aş lupta eu cu demonul, cum i-aş sta eu împotrivă, cum l-aş birui eu!Și atunci Sfântul Serafim de Sarov, cumva cutremurat de cuvintele cele fără de minte, a zis:

Omule! Dacă Dumnezeu ar îngădui celui mai mic dintre demoni, cu degetul mic ar întoarce lumea aşa.

Atâta putere au demonii, pentru că ei sunt heruvimi. Deci Dumnezeu nu îngăduie! Asupra acestui lucru insistă Sfântul Serafim de Sarov: nu tu te baţi cu demonul, nu tu le răspunzi, nu tu îi biruieşti în cuvânt, nu tu îi faci să tacă, nu tu îi ţii departe de casa ta, de familia ta, de treburile tale, aşa cum e scris la Iov: N-ai pus Tu gard în jurul lui şi în jurul apropiaţilor lui? Gardul era pus de Dumnezeu, nu era pus de om, nu faptele cele bune ale lui Iov puseseră gard în jurul lui, ci Dumnezeu. Orice faptă am face, chiar dacă am avea întreg pământul în posesie şi să-l dăm milostenie, tot nu ne-ar feri de demoni. Nimic nu ne poate feri de demoni, ci numai puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu. Asta e una dintre cele mai mari ispite pe care le poate avea omul şi care în istoria credinţei s-a numit pelagianism, adică una dintre marile erezii cu care Biserica a luptat şi care socotea că noi nu avem nevoie absolută de Dumnezeu, ci prin faptele credinţei, prin strădania noastră, prin propovăduirea noastră, prin curăţia minţii noastre, prin tot ce poate omul să facă, aşa cum aceste lucruri sunt acum sub numele de gândire pozitivă, de autocunoaştere, de autoeducaţie şi care, de multe ori, nu au nicio legătură cu Dumnezeu; nu sunt rele în sine, dar fără de Dumnezeu, omul crezând că poate să facă lucruri mari şi prin sine poate să ajungă să îndepărteze răul de la sine şi de la alţii şi să-l biruiască, aceasta e una dintre marile ispite pe care le poate avea omul. E o mare greşeală. Nu poate face omul nimic. Omul poate să vrea, să dorească, să-L cheme pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel Ce mântuieşte. Aşa cum zice: La om este cu neputinţă mântuirea – şi mântuirea înseamnă şi izbăvirea de cel rău – dar ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu. Iar Sfântul Serafim de Sarov l-a certat pentru această îndrăzneală pe Motovilov:

„Nu îndrăzni să zici asemenea lucruri! Nu te îmbăţoşa în inima ta, nu crede cumva că tu ai făcut ceva deosebit!”

Şi i-a şi proorocit că pentru aceasta diavolul îl va munci mulţi ani. Deci pentru această mândrie Dumnezeu a îngăduit ca diavolul să-l muncească mulţi ani pe Motovilov, până când, la descoperirea moaştelor unui sfânt, a ieşit diavolul din el.

Tot aşa, şi Apostolii se întorceau cu un dram de mândrie: Doamne, și demonii ni se pleacă! Ca şi cum ei, prin faptul că au umblat din oraş în oraş, că au stat în case străine, că şi-au părăsit vremelnic pământurile lor, soţiile, casele, familiile, că L-au urmat pe Hristos, că L-au propovăduit, că au vorbit fiecare mai bine sau mai rău, cum au vorbit, pentru aceasta demonii se înfricoşează şi li se pleacă. E o mare greşeală, nu e adevărat! Nu pentru asta li se plecau demonii! Sunt atâţia care își părăsesc case și familii pentru numele lui Hristos şi li se pleacă demonii? Nu li se pleacă, nu se înfricoşează demonii de asta! Demonii se înfricoşau de Dumnezeu, de Hristos pe Care-L ascultau aceştia! Şi se ridica acest gând de mândrie, iar acest gând de mândrie a crescut după ce L-au ajutat pe Mântuitorul la împărţirea pâinilor, când mulţimile au început să-i laude, să-i cinstească. Atunci Mântuitorul, ocrotind sufletele lor, i-a grăbit şi i-a împins în corabie. Aproape că i-a împins, ăsta e cuvântul, i-a forţat să intre în corabie pur şi simplu. Deci ei, încă fiind în mijlocul mulţimii, Mântuitorul i-a strâns dintre oameni şi i-a împins în corabie şi le-a zis Mergeţi, că voi veni și Eu! şi a rămas să dezlege mulţimile. Şi ei au plecat, a fost aproape ca o palmă pe obrazul lor faptul că i-a îndepărtat, i-a scos din mulţime şi i-a trimis pe corabie.

caderea-ingerilor1Ce se întâmplă de obicei când omul se mandreste? Îi trimite Dumnezeu o unda de smerenie. […] Dumnezeu iubeşte smerenia, vrea ca omul să nu-şi piardă smerenia. Aşa şi aici, a încercat să nu-şi piardă Apostolii smerenia, pentru că diavolul a căzut din cer pentru mândrie:

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer!

Vedeţi, diavolul şi când se supune sau se preface că se supune, e ca un om care cade în prăpastie, dar, dacă se poate să mai tragă pe unul cu el, o face. Aşa şi aici, se supunea de nevoie Apostolilor, dar încerca să-i tragă și pe ei în mândrie: <Iată, eu mă supun vouă!>. Poate că şi vocifera: <Mă supun vouă, sunteţi mai tari ca mine!> Cine ştie în ce chipuri i-a ispitit încât ei au zis: Doamne, până şi demonii se supun! Adică a reușit să le imprime în suflet ideea că datorită lor, a vrut să-i tragă şi pe ei în mândrie. Şi atunci Mântuitorul Se grăbeşte să-i scoată iar la smerenie, la adevăratul chip al omului.

Părintele Arsenie Boca spunea: Omul este smerenie și numai smerenie!” Adevăratul chip al omului este smerenia şi numai smerenia, adică să-şi cunoască locul său, să ştie cine este, să se raporteze la Dumnezeu din perspectiva aceasta, a celui care ştie cine este, nu din perspectiva unuia care se suie pe un balon şi zice: <Eu sunt ăsta mare şi înalt de aici!>. Nu! Eşti cât eşti. Şi raportându-te astfel la Dumnezeu, Dumnezeu te ridică, te poartă pe braţele Sale.

Este o întâmplare minunată în Pateric în care se spune că în Alexandria, la un moment dat, stăteau doi bătrâni mari, părinţi vestiţi, și amândoi se închiseseră în câte o chilie, în mijlocul mulţimilor, dar într-o chilie. Şi numai ucenicii aveau voie să vină să-i vadă să ia cuvânt de la ei. Dar numai prin acele puţine cuvinte făceau minuni nenumărate! Aşa făcea Dumnezeu că prin orice cuvânt ce-l spuneau bătrânii aceştia, Dumnezeu făcea minuni nenumărate. Şi unul de altul auziseră, dar nu se văzuseră niciodată. Şi toată Alexandria îi cinstea. Şi, la un moment dat, unul dintre ei s-a îmbolnăvit şi a ajuns aproape de pragul morţii şi înainte de a muri a zis: „Vreau să-l văd pe celălalt pustnic. Am auzit de el toată viaţa, am trăit în preajma lui, dar nu l-am văzut. Vreau să-l văd, asta e ultima mea dorinţă.” Şi a trimis pe ucenicul său la ucenicii celuilalt să-i zică să se vadă. Şi acela a zis: „Da, voi veni.” Nu ieşise de zeci de ani din chilia aceea. „Voi ieşi pentru el, dar nu voi ieşi ziua, ca să mă cinstească oamenii, să mă vadă pe stradă, ci o să ies noaptea, cât mai în adâncul nopţii.” Şi când s-a făcut noapte adâncă şi credea el că e cel mai puţin posibil să-l vadă cineva şi a ieşit, în timp ce mergea pe drumul spre celălalt, doi îngeri cu făclii luminoase încât străluceau de s-au trezit toţi oamenii din toate împrejurimile îl conduceau. Şi au ieşit toate mulţimile şi au cerut binecuvântare și aşa l-a slăvit Dumnezeu.

Cu cât omul se smereşte mai mult, Dumnezeu îl cinsteşte mai mult. Pentru că Dumnezeu nu vrea umilirea omului. Dumnezeu îl cinsteşte pe om, dar atâta timp cât omul se mândreşte cu această cinste şi merge pe calea diavolului, Dumnezeu mai bine îl păstrează în smerenie, într-o anumită umilinţă. Chiar dacă tu te străduieşti să găseşti pricini de a fi lăudat, de a fi vorbit de bine, Dumnezeu tot împotrivă îţi va sta. Când zice:

Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă

nu înseamnă că Dumnezeu e un fel de răzbunător Căruia nu îi place de tine şi stă împotriva ta, uite-aşa, ci de drag stă împotriva ta, ca mândriile cu care tu încerci să te mândreşti să nu-ţi fie ţie spre moarte desăvârşită, ci cumva să te smereşti, să-ţi aduci aminte cine eşti. Multe lucruri pe care vrea să le facă mândrul nu ies bine, pentru că Dumnezeu le stă împotrivă, şi se face de râs cel mândru şi râd oamenii şi-l vorbesc pe la spate de multe ori, dar el ar vrea să fie lăudat de toţi. Şi face Dumnezeu asta tocmai ca acesta să se sesizeze, să-şi dea seama, să se întoarcă la smerenie. Pe când invers, dacă omul se smereşte şi are acest firesc, care e de la Dumnezeu, că Dumnezeu e smerit în primul rând, deci dacă dobândeşte acest firesc, atunci Dumnezeu îl cinsteşte.

Aşa cum Avva Lot din pustia Egiptului avea o singură rugăciune pe care o zicea neîncetat, ziua şi noaptea: „Doamne, nu mă slăvi în lumea aceasta! Nu mă slăvi în lumea aceasta!şi, cu cât o zicea mai mult, cu atât faţa lui strălucea ca soarele, încât toţi veneau să vadă ce se vede din chilie de la el. El nu ştia, dar când trecea Avva Lot toţi ieşeau să se uite la el, că parcă răsărise soarele dintr-o dată. Faţa lui strălucea ca soarele. Aşa îl cinstea Dumnezeu. Şi cu cât omul avea mai multă smerenie, cu atât Dumnezeu îl cinstea mai mult. Şi cu cât omul are mai multă mândrie, Dumnezeu îl smereşte.

Aşa şi aici, Dumnezeu aşa a vrut să facă cu cei doisprezece care se pierdeau. Îi prinsese diavolul cu mândria că li se supune. Deci şi prin părelnica biruință sau adevărata biruinţă, prin puterea lui Dumnezeu, asupra diavolului, diavolul vrea să-i prindă. În primul rând a fost o smerenie în sine faptul că i-a trimis ca pe nişte copii răi, i-a pus în corabie şi gata, Plecaţi!, un cuvânt clar: Treceţi de cealaltă parte a mării! În sine era o smerenie lucrul acesta, s-au umilit sufletele lor. Dar a doua smerenie: a venit furtună şi vânt mare şi ei de-abia stăteau de furtună şi de vântul acela mare în mijlocul mării şi nu puteau înainta de la a patra strajă a nopţii, deci de la ora trei la ora şase, aşa împărţeau noaptea evreii, după modelul babilonian, în străji. Deci erau undeva între orele trei şi şase dimineaţa şi ei încă nu ajunseseră încă la mijlocul mării. Marea Galileii nu este mare, se trece, probabil, într-o oră jumătate-două pe cealaltă parte. Şi ei, după ore bune, nu erau nici măcar la mijlocul mării. Şi în mijlocul 4549987731_06ffdb267cvalurilor fiind şi smerindu-se de marea care le era împotrivă, ei, care ziceau Duhurile ni se pleacă!, uite că marea le stătea împotrivă şi nu se supunea lor. Demonii se supuneau, dar marea nu voia să asculte de ei. Şi s-au smerit – a doua smerenie. Şi a treia, cea mai mare, este că atunci când au văzut pe Hristos venind pe valuri, îmbrăcat în alb în mijlocul nopţii, au strigat de frică, ei, care tocmai ziceau că Demonii ni se supun! şi au strigat ca nişte copii de frica nălucilor. Ei, bărbaţi în toată firea, înfricoşaţi. Şi atunci le-a răspuns Dumnezeu: Nu vă temeţi, Eu sunt.

Dar toate acestea au fost ca să se coboare iar smerenia în inima lor. Şi de multe ori Dumnezeu îngăduie aceste lucruri. De multe ori noi ne întrebăm de ce oare după vremuri bune, după vremuri de pace, după minuni pe care le lucrează cu noi, vin vremuri de smerenie? Din acelaşi motiv. Dacă omul singur s-ar smeri, dacă omul singur şi-ar aduce aminte cine e, dacă omul singur nu s-ar băţoşa, n-ar începe să i se pară că e cineva, n-ar începe să-şi pună în seama lui faptele mari pe care le face, lucrările, oamenii care îl cinstesc, dacă n-ar uita că Dumnezeu i-a dat toate şi, poate, până atunci a fost nebăgat în seamă, uitat, poate a stat în pragul deznădejdii ani de zile și se întreba ce rost are pe pământ şi i-a dat Dumnezeu o vreme binecuvântată în care îl caută oamenii, vorbesc despre el, îi ies lucrurile sau poate se întâmplă minuni cu el, poate chiar propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu şi cine ştie ce părere are despre el însuşi acum, atunci când astfel de gânduri se ridică în inima ta să te aştepţi la ispite. La ispite, nu pentru că lui Dumnezeu nu-i place de tine sau nu faci neapărat un lucru bun, dar Dumnezeu vede pornirea ta spre mândrie şi prin aceasta diavolul te trage spre adânc, şi atunci, ca să te salveze şi pentru că te iubeşte, aduce asupra ta încercări sau ispite şi te smereşte.

Singura soluţie ca Dumnezeu să nu te smerească este să te smereşti tu. Cine îşi aduce aminte neîncetat cine este el şi de unde vine şi ce rost are pe lume şi cât de mic e el înaintea lui Dumnezeu şi pune asta înaintea lui… Părinţii îşi aduceau aminte de moarte:

Pune înaintea ta că vei muri în noaptea aceasta şi nu te vei mai mândri.

Cu ce să te mai mândreşti? <În noaptea asta mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu> – deci, dintr-o dată, altfel stau lucrurile, altfel se aşază, nu mai poţi să te prefaci, începi să fii mai serios și să pui fiecare lucru la locul lui şi să-ţi dai seama că n-ai făcut aşa mare lucru. Începi să te aşezi pe adevărata ta poziţie, de smerenie, şi aducerea aminte de moarte este una dintre modalități.

Suferinţa şi durerile celorlalţi, care sunt în jurul tău, şi care pot fi oricând ale tale, ar trebui să fie al doilea prilej de smerenie, că Dumnezeu încă nu mă trece prin aceste încercări, că zice Dumnezeu despre cei care au fost ucişi de turnul Siloamului:

Credeţi că cei peste care a căzut, cei optsprezece, sunt mai păcătoși decât voi? Vă spun vouă, nu.

Şi să ştiţi că asta se potriveşte la toate durerile, toate neputinţele, toate încercările. Tot felul de necazuri şi de nenorociri păţesc cei din jur, dar tu zici: <Nu, cu mine nu se poate întâmpla aşa ceva. Nu, eu o să fiu atent>. Dar cu oricine dintre noi se poate întâmpla orice şi, dacă nu s-a întâmplat, este pentru că Dumnezeu ne-a păzit. Încercările celor din jurul nostru, ispitele, durerile, bolile, suferinţele, ar trebui să ne smerească şi pe noi, să ştim să ne plecăm capul şi să zicem, ca şi Iov:

Dacă le-am primit de la Dumnezeu pe cele bune, oare nu le voi primi și pe cele rele?

Oare nu ar trebui să vină şi peste mine cele rele? Că nu sunt cu nimic mai bun decât ceilalţi. Să zicem şi noi ca Sfântul Ilie:

Doamne, nu sunt eu mai bun ca strămoşii mei,

pe care poate i-am acuzat până acum: <Ee, la ce înălţime am ajuns eu și ce înţelegere am eu…!>. Nu, nu sunt eu mai bun ca ei. Acesta ar fi al doilea prilej de smerenie.

harul-lui-dumnezeu-se-atrage-prin-smerenie_db39ab6712df77Al treilea este trăirea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu clipă de clipă, trezvia, atenţia: Dumnezeu este aici şi acum. Dacă ai această trezvie, această atenţie, şi ştii că Dumnezeu este aici şi acum şi că prin El se fac toate şi datorită Lui şi că nu tu, cu ceva deosebit, ci El lucrează, pentru că te ascultă pe tine și pentru că îţi împlineşte cererea sau pentru că binecuvântează El, este o mare piedică în faţa mândrie, un mare ajutător ca să nu cazi în mrejele mândriei, adică ale diavolului.

După aceea, ţinerea posturilor, a ostenelii zilnice pe care o are omul, a rugăciunilor, ţinerea poruncilor în general, cu osârdie, cu atenţie, te poate face să te smereşti fără să faci mari eforturi. Păi numai să zici: <Nu voi mai avea gând rău faţă de nimeni>, să vezi ce grea e lupta asta şi ce eforturi trebuie să faci ca să nu mai ai gânduri. Cum spunea cineva: „Nu vreau să am gând rău şi transpir leoarcă pe stradă!, aşa mă lupt cu mine însumi. În 10-15 minute de a mă strădui să nu am gând rău faţă de nimeni, atât de mare e lupta încât sunt leoarcă. Mă lupt cu mine însumi şi nu reuşesc. Cine se luptă cu sine şi încearcă să ţină poruncile, acela nu poate să fie mândru.

Aşa cum, atunci când se face ceva, întotdeauna cei care stau pe de lături şi nu muncesc nimic sunt cei mai cu gură mare, explică cum ar trebui să fie făcut, că nu aşa se face…, ei sunt cei mai vocali şi ei chiar cred că ei s-ar pricepe cel mai bine să facă respectivul lucru, iar cei mai smeriţi şi care nu prea dau indicaţii sunt, poate, tocmai care fac şi ei aceeaşi treabă şi care ştiu că de greu este şi câte ispite şi câte încercări şi atunci nu mai sare el repede să zică că nu aşa e bine, ci poate mai degrabă vină să zică <Şi eu am trecut prin asta, nu te deznădăjdui. E greu, dar ridică-te şi hai mai departe, și eu am trecut prin asta>. Şi aceia care nu prea fac nimic, aceia sunt cei mai buni „sfătuitori” şi sunt cei care vociferează.

Aşa e şi cu poruncile: mândria se dezvoltă şi vociferăm şi vorbim pe limba mândriei atunci când nu prea facem poruncile [launtric]. Când începem să facem poruncile [cu adevarat] sau ne ţinem serios de porunci, începem să ne smerim. Cel ce cu adevărat începe să cunoască mai mult, începe să cunoască că nu ştie nimic, cum zice Socrate: Știu că nu ştiu nimic. Cu cât ştii mai mult îţi dai seama că cunoşti foarte puţin. Cu cât cunoşti mai puţin și eşti mai mediocru ai mândria că <Eu cunosc foarte multe, ca mine nu-i nimeni!> Aşa şi cel care face mediocru poruncile și le face aşa, ici și colo şi din când în când, acestuia i se pare că le face foarte bine. Cum zice un fumător: <Eu m-aş putea lăsa oricând, dar nu m-am hotărât eu..!> Dar dacă e să înceapă şi să se ţină, să vrea să se lase de fumat cu adevărat, îşi dă seama că nu poate şi se smereşte mult şi nu-și mai ridică nasul în sus că poate oricând. Îşi pleacă cumva capul şi recunoaşte că este neputincios în privinţa asta. Şi aşa este şi la ţinerea poruncilor.

smerenia_0Dintre toate pe care le-am zis: şi aducerea aminte de moarte, şi trezvia, prezenţa lui Dumnezeu, și suferinţele şi necazurile celorlalţi, poate că păzirea poruncilor este cel mai bun medicament împotriva mândriei. Să facem poruncile lui Dumnezeu şi va veni vrând-nevrând în inima noastră smerenia şi nu e nevoie să facem cine-ştie-ce eforturi, nu e nevoie să ne prefacem că suntem smeriţi. Foarte mulţi, încercând să dobândească smerenia, se prefac sau ajung la un fel de prefăcătorie. Cum se zice: Smerit e mândruleţul! Se zice că într-o mănăstire era un părinte care întotdeauna zicea: “Sunt cel mai nevrednic dintre toţi, nu merit să stau în această mănăstire cu părinţii ceilalţi, nu merit să mănânc la masă cu părinţii ceilalţi, eu sunt mai pe urmă decât toţi, sunt un nevrednic…” şi multe altele, cum zicem şi noi de multe ori. Şi stareţul nou-venit a vrut să-l încerce, că poate chiar e smerit omul acesta, şi la un moment dat, la masă, când mâncau toţi, l-a ridicat și i-a zis: „Tu, de acolo, nu eşti vrednic să mănânci cu părinţii la masă, ieşi afară!” Şi acela s-a ridicat şi a zis: „Dar ce-aveţi cu mine? Dar ce-am făcut eu? De ce mă daţi afară? Eu sunt de atâţia ani aici! N-am greşit cu nimic!” Şi stareţul i-a zis: „Stai jos, părinte, mănâncă! Fii liniştit, am crezut că avem un sfânt între noi.” 🙂

Şi foarte mulţi dintre noi încercăm să cucerim această smerenie pe calea prefacerii, pentru că ştim că e o mare virtute şi pentru că e înainte-mergătoarea harului, unde vine smerenia va veni Dumnezeu. Mândria e înainte-mergătoarea diavolului şi a căderilor şi a durerilor şi a suferinţelor sufleteşti îngrozitoare. Aşa cum Dumnezeu i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, pe care-l vom prăznui luna viitoare, că cei mândri neîncetat suferă [din pricina demonilor] şi se îndurerează. Şi aşa era. Şi aşa este. Dar unde este smerenia, acolo vine Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

***

“[…] De ce voia să-i ferească Dumnezeu pe Apostoli? scara-raiului 1În primul rând de mândrie. Dar să ştiţi că Părinţii vorbesc despre două lucrări ale diavolului care pot să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, care pot să-l coboare pe om aproape în pragul iadului, să-l facă aproape unealta satanei. Acestea două sunt: mândria, pe care o asculţi, de care crezi, pe care o urmezi  – nu o mândrie cu care te mai lupţi, pe care o mai ţii sub stăpânire, o mai domoleşti, te mai temperezi, te străduieşti să o biruieşti, ci mândria pe care începi să o crezi. Şi ştim bine că toţi suntem la limita aproape continuă de a o crede, adică cei mai mulţi dintre noi poate și credem cu tot sufletul unele dintre mândriile pe care ni le şopteşte diavolul în inimă, mai ales dintre cele duhovniceşti, cum că suntem ceva, cum că ne rugăm cumva, că om fi ceva mare înaintea lui Dumnezeu, că poate noi suntem nişte aleşi, că nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum, aici suntem foarte aproape de această limită de chiar a crede sau poate le și credem, dar nu ne-am gândit până acum. Iar a doua mare poartă, după cum spun Părinţii, prin care diavolul ne poate prinde, ne poate coborî spre iad, este tristeţea şi deznădejdea.

Acestea două sunt cele de care vorbesc mulţi dintre Părinţi, deşi unii arată mai multe ramuri ale lor, alţii vorbesc și despre slava deşartă şi de fiicele mândriei, de orgoliu, de invidie, de mânie, dar în general vorbesc de acestea două, în frunte cu părintele Arsenie Papacioc, care cumva parcă le sintetizează. Cuvântul lui e cumva o chintesenţă a învăţăturii Părinţilor. El zice:

„Nu poate diavolul să facă nimic împotriva omului. Nimic. Atâta timp cât omul se leagă cu mintea, cu gândul, cu inima cât de puţin de Dumnezeu, diavolul nu are nicio putere asupra lui, nu se poate atinge de el, nici măcar atunci când greşeşte sau păcătuieşte!”

Nici păcatul nu-l poate face pe diavol să aibă putere asupra ta. Mai ales când îţi conştientizezi păcatul, îţi pare rău și vrei să nu-l mai faci, diavolul nu are nicio putere asupra ta. De aceea la a doua venire, Mântuitorul, când ne împarte în cei de-a dreapta şi cei de-a stânga, nici măcar nu ne întreabă de păcate, deşi au și ele importanţa lor, ne întreabă de păcate, dar nu de acestea pe care obișnuim noi să le numim păcate. femeia cu scurgere de sangeŞi zice părintele Arsenie:

„Diavolul nu poate să se atingă de om în niciun moment, atâta timp cât omul se leagă cât de puţin cu mintea şi cu inima de Dumnezeu, îşi aduce aminte de El, Îi cere ajutorul, din când în când măcar”.

Deci se ţine legat ca şi cum te-ai agăţa cu un cârlig de aur de ceva minunat, de care nu te laşi, aşa cum femeia cu scurgere de sânge s-a agăţat de poala hainei Mântuitorului şi se foloseşte termenul „s-a agăţat ca un ciucure” de haina Mântuitorului și nu se lăsa de tivul hainei Sale, chiar de tiv se vorbeşte, nu de poală. Aşa omul, cât de puţin dacă se leagă printr-o nădejde de Dumnezeu, Îi cere ajutorul, aşa cum şi spune învăţătura:

Tot cel ce va chema numele lui Dumnezeu se va mântui.

Atâta timp cât sufletul tău mai cheamă numele lui Dumnezeu, nu vrea să se lepede de Dumnezeu, nu vrea să se lase de El, Dumnezeu nu te va lăsa, nu te va lăsa în mâna diavolului.

Dar sunt două situaţii în care omul nu mai cheamă numele lui Dumnezeu sau, şi dacă îl cheamă, îl cheamă formal sau fără putere şi fără folos. Fără putere pentru că nu-i mai dă nicio putere el, omul! Acestea sunt:

1.  deznădejdea, tristeţea – în aceste momente ştiţi că zicem: <Nici Dumnezeu nu mă mai poate ierta, sigur Dumnezeu mă judecă cu asprime, sigur Dumnezeu m-a adus în situaţia asta pentru că mă urăşte, sigur Dumnezeu mă vede mai rău decât pe ceilalţi oameni, că de-asta m-a lăsat în situaţia asta…>, găseşti tot felul de explicaţii pe care diavolul ţi le dă cu prisosinţă, îţi umple sufletul de ele şi te desparte de Dumnezeu. De aceea deznădejdea este un păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că în momentul acela tu găseşti motive să te desprinzi de Dumnezeu, o mare greşeală, şi în clipa aceea diavolul poate să facă ce vrea cu tine. Cum zicea un părinte, “poate să joace fotbal cu tine, pentru că nu mai eşti legat de Dumnezeu.

2. mândria – când crezi că ai destule, poţi destule, eşti deosebit, eşti prooroc, eşti ceva nemaipomenit. Aproape ca şi diavolul, ajungi să zici: <Îmi voi pune tronul meu deasupra tronului lui Dumnezeu. Eu nici n-am nevoie de Dumnezeu, îmi sunt destul mie însumi>, adică ai mare încredere în tine, ai încredere în ceea ce faci tu, nu ai încredere în ceea ce vrea Dumnezeu să-ţi facă sau să-ţi dea, dar în ce faci tu ai încredere deplină. Şi atunci nu mai ai nevoie de Dumnezeu, chiar dacă formal îţi mai aduci aminte sau pentru că ai fost educat de mic ţi se întâmplă să mai zici câte un Tatăl nostru sau o rugăciune şi o zici formal, dar tu trăiești şi pluteşti în acea mândrie, în care nu ai nevoie de Dumnezeu.

Acestea două te despart de Dumnezeu: mândria şi tristeţea, deznădejdea. Acestea sunt păcatele de căpetenie, rupturile cele mari ale sufletului, din momentul acela diavolul poate să facă ce vrea cu tine, din momentul acela vin toate necazurile acelea mari. Nu vorbesc de necazurile acestea trupeşti, pe care le mai îngăduie Dumnezeu, ci vorbesc de căderile mari, duhovniceşti, de ispite, de încercările care duc la căderi din credinţă, care duc la înşelări. Din momentul acela capătă diavolul atâta putere încât să facă cu tine ce vrea.

Aşa s-a îngrijit Dumnezeu de Apostoli, pentru că în ei deja se ridicaseră gânduri de mândrie, deja se socoteau nişte mici dumnezei, mici hristoşi care uite ce minuni au făcut, uite ce lucruri mari au făcut, au înmulţit pâinea, oamenii i-au cinstit…! Şi să ştiţi că asta pândește pe orice om care vesteşte numele lui Dumnezeu sau care ajută pe cineva sau care se roagă pentru cineva. Şi dacă cumva tu, ca om, zici <Mă rog pentru tine> și auzi că celălalt vine după o vreme şi zice <Să ştii că s-a împlinit rugăciunea ta>, foarte periculos este pentru acel suflet care s-a rugat să înceapă să creadă că el chiar e ceva! Ieşi din creştinism și ajungi pe un teren cumva budist, cum socotesc budiştii că tu eşti un fel de dumnezeu, trebuie să-ţi dai seama că tu eşti un dumnezeu, să te iluminezi, să-ţi descoperi puterile interioare, să-ţi dai seama cum poţi atrage energiile cereşti, care sunt impersonale, vin când le chemi tu și faci ce vrei cu ele, şi, deci, tu eşti un mic dumnezeu care ştie cum să manevreze energiile universale. Asta e gândirea budistă. Mulţi dintre creştini, după ce încep să vadă că li se împlinește vreo rugăciune, că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea – ăsta e şi motivul pentru care, de multe ori, Dumnezeu nu ne ascultă – mulţi dintre noi începem să avem acest tip de credinţă de gen budist, oriental, în care Dumnezeu e aproape impersonal, e o forţă care se supune voii tale, mai ales dacă-ţi faci ritualul şi aprinzi lumânările şi spui formulele magice ca energiile divine să lucreze cum ai poruncit tu. Şi începi să ai o părere foarte bună despre tine, deja începi să zici <Lasă că mă rog eu pentru tine! Zic eu Psaltirea nu-ştiu-cum şi fac aia și pentru tine şi pentru familia ta!> Asta-i absolut necreştină, de tip oriental, te crezi un mic dumnezeu care ai dobândit capacitatea de a folosi puterile, care sunt impersonale, din lume, din univers, şi faci ce vrei cu ele.

mandriaŞi asta e una dintre marile ispite și marile încercări ale minţii creştinului și de aceea multe dintre rugăciunile creştinilor, mai ales la noi, cei începători, nu sunt auzite sau, dacă sunt auzite, sunt auzite mai târziu. De exemplu, ai o rudenie în mare necaz, e foarte bolnavă. Şi te rogi şi zici <Doamne, acum să se ridice, stau în genunchi lângă patul acestui om, acum să se ridice, e mătuşa mea şi e necăjită sau uite, are trei copii, Te rog, Te rog, Te rog!> şi pleci deznădăjduit de acolo şi ea nu s-a ridicat. Pleci acasă, mai trec două zile, mai trec trei, poate tu ai şi uitat să te mai rogi. Şi mătuşa, iată, s-a ridicat din pat! Dumnezeu, poate şi pentru rugăciunile tale va face minunea aceea, dar nu te va lăsa să crezi că pentru rugăciunile tale. Va face mai târziu, când tu nici nu te mai rogi. Pentru că Dumnezeu, văzând câtă mândrie s-ar fi ridicat în tine, câtă părere de sine, câte idei false, câtă putere a diavolului ar fi fost asupra ta în momentul acela, dacă chiar ţi se întâmpla, nu face atunci minunea. Şi asta se întâmplă în nenumărate situaţii în viaţa noastră. De aceea, multe dintre rugăciunile noastre sunt auzite mai târziu sau sunt auzite când tocmai am încetat rugăciunea şi nu ne mai rugăm. Două zile nu ne-am mai rugat, ei, chiar atunci se întâmplă să se împlinească, ca să nu zici: <A, m-am rugat în ziua aia, eram deosebit de încordat în rugăciune. S-a făcut!> Dumnezeu, în înţelepciunea Sa şi în dragostea Sa face aşa ca să nu te rănească.

Tot în viaţa părintelui Arsenie Boca, povestea un părinte că, întorcându-se acasă, în satul lui, fiind student la teologie, un tânăr din sat, orfan, care fusese crescut de suflet de o familie, ajuns și el la maturitate, urma să se căsătorească. Copil bun, copil cuminte, neavând nimic, a munci vară de vară, an de an şi şi-a făcut cu mâinile lui să aibă şi el ceva şi să aducă şi el ceva în căsătorie. Şi în vara în care trebuia să se căsătorească, când toate erau pregătite, s-a dus, cum era plin de hărnicie, în pădure, să taie nişte copaci, şi a căzut un copac pe el în timp ce-l tăia şi l-a omorât, l-a strivit. Om de douăzeci şi ceva de ani, în plină putere, la câteva săptămâni înaintea nunţii. A fost mare tristeţe în sat, mai ales că n-avea cine să-l plângă, el era al nimănui, cum se zice. Şi părintele acesta, întorcându-se de la teologie în vacanță, a fost foarte întristat şi a plâns şi s-a necăjit şi s-a rugat toată ziua în genunchi la Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Te rog, eu ştiu că poţi! Diseară, când voi merge la priveghi şi-i voi face cu lumânarea aşa semnul crucii…” – că aşa se făcea când mergeai la mort, îi puneai florile la sicriu şi cu lumânarea făceai deasupra lui cruce – „…Tu să-l învii, Doamne! Dar Te rog, Te rog, ştiu că poţi!” Dar numai din dragoste se ruga părintele acesta, nu cu vreun alt gând. Și seara, fără să zică nimănui, s-a dus cu mare suflet, hotărât, și a făcut cruce şi a zis „Învie-l, Doamne!” şi nu s-a întâmplat. Şi a mai zis o dată: „Învie-l, Doamne!” şi nu s-a întâmplat. Şi s-a întristat, s-a dus într-un colţ, oricum, în câteva zile a şi uitat că a cerut asta cu atâta osârdie. Omul a fost îngropat, a trecut vara şi spre toamnă s-a dus la părintele Arsenie Boca, care era la Drăgănescu. El n-a spus nimănui ce s-a rugat el în taină. Şi s-a dus la părintele Arsenie Boca, care picata biserica de la Drăgănescu și era cineva la uşă, care stătea de trei minute, fiecare intra câte trei minute şi ieşea. Şi i-a zis: „Ei, e rândul tău. Trei minute.” Şi el a intrat acolo și tocmai se pregătea să zică ce avea de zis în trei minute, el şi uitase întâmplarea asta cu tânărul şi părintele era în halatul lui şi cu o lumânare în mână şi tot făcea aşa: „Învie-l, Doamne!” Și el nu spusese nimănui, că era, într-un fel, de rușine, cum să spună el că s-a rugat aşa? Şi aşa de trăsnit a fost de faptul că părintele Arsenie a putut să ştie ceva aşa de personal între el şi Dumnezeu, încât a căzut în genunchi de rușine şi de frică. Şi părintele i-a zis: „Ştii că putea să se întâmple? Dar n-a fost de la Dumnezeu, că nu-ţi folosea ţie la mântuire pentru tot restul vieţii tale! Că dacă învia, vai de capul tău era!” Deci, vă daţi seama ce mândrie putea să fie în inima acelui tânăr teolog, mai târziu preot, pentru tot restul vieţii sale, dacă învia omul acela la cuvintele lui, „Învie-l, Doamne!Şi nici tânărului nu-i folosea, pentru că de aceea a îngăduit Dumnezeu, ştiind dinainte ce necazuri vor veni, ce ispite pe capul lui, ce păcate urma să facă, şi era mai bine pentru el aşa. Şi i-a explicat părintele Arsenie mai multe lucruri şi a înţeles că nu-i folosea.

Deci nicio rugăciune nu-i uitată sau nu e lăsată deoparte de Dumnezeu, dar pentru mândria noastră multe din rugăciuni nu le ascultă Dumnezeu. Şi pentru că nu ne este de folos. Sau le ascultă mai târziu sau le ascultă la rugăciunea Bisericii. Sau, de exemplu, tu te-ai rugat o vară întreagă pentru ceva şi apoi aduci un pomelnic undeva, la o biserică, şi iată, s-a întâmplat! <Cum de eu m-am rugat şi Dumnezeu nu m-a auzit?!> Ba te-a auzit, dar Dumnezeu face în aşa fel încât nu tu să te lauzi toată viaţa că <Pentru rugăciunile mele…> Să zicem că se ruga pentru căsătorie acel om, ca să nu zică <Eu te-am adus, pentru rugăciunile mele ne-am căsătorit…!> Păi nu o înnebuneşte pe fata aceea şi o şi îndepărtează până la urmă, că o socoteşte mai prejos de el? Nu va da Dumnezeu asta, nu va face asta. Şi atunci, poate pentru rugăciunile Bisericii, poate pentru ale cuiva pe care tu-l dispreţuieşti, dar care se oferă să se roage pentru tine, sau nu ştiu pentru ale cui, oricum, pentru mila lui Dumnezeu mai mult decât pentru orice!

Şi dacă Dumnezeu ne lasă să ne rugăm şi ne dă timp să ne rugăm, o face pentru că El vrea să ne ţină rugaciunea tatalui fiului lunatec - Cred Doamne ajuta necredintei meleaproape de El şi vrea să avem tot timpul numele Lui în gura noastră şi atunci ne lasă să zicem, să-L tot rugăm, pentru că dacă ni s-ar împlini imediat toate – şi ăsta e unul dintre motivele pentru care nu ni se întâmplă totul repede – atunci am încetat imediat cu rugăciunea şi n-am mai avea treabă cu Dumnezeu. Cum ştiţi foarte bine, în multe ispite şi încercări, până să avem evenimentul acela important, greu, examenul, suntem numai la biserică, numai cu lumânarea în mână, numai cu rugăciunea, şi după aceea gata! Ca şi la Paşti: până la Paşti suntem extraordinar de hotărâţi, dar după Paşti îi aud pe majoritatea că în primele săptămâni după Paşti nici nu s-au mai rugat! Şi până atunci trei-patru acatiste, nu-ştiu-ce, în fiecare zi.

De aceea Dumnezeu ne ţine tot timpul ca pe Avraam, care-şi ducea copilul spre tăiere pe muntele Ierusalimului de astăzi și Dumnezeul îl ţinea tot aşa într-o stare de aşteptare şi el tot timpul era încordat în dialogul lui interior cu Dumnezeu şi tot timpul ţinea legătura cu Dumnezeu: <Doamne, oare să fac eu asta? Dar de ce? Voi face!> Şi iarăși mergea mai departe şi se lupta cu sine. Şi-l ţinea într-o continuă legătură cu Dumnezeu. Aşa şi pe noi, această părută întârziere a lui Dumnezeu nu numai că ne fereşte de mândrie, dar ne ţine într-o continuă atenţie faţă de El, că altfel ne-am îndepărta.

Şi să ştiţi că atunci când încep să mai vină ispite și încercări, de multe ori vina este a noastră, în sensul că noi altfel nu vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Şi vrând-nevrând noi, Dumnezeu ne apropie de El, prin aceste mici încercări şi ispite. Că altfel nu vrem. Şi te ajută Dumnezeu, dar încetul cu încetul, că altfel nu vrem, tot învăţând să te rogi, să te ţii legat de El tot timpul. Acestea sper să ne fie de folos.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

christcalmsthestorm

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

Legaturi:

***

***

***


Categorii

Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Parintele Ciprian Negreanu, Umblarea pe mare si Potolirea furtunii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

20 Commentarii la “PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “UNDE ESTE SMERENIA, ACOLO VINE DUMNEZEU”

  1. Doamne ajută,

    La acest articol, care are ca temă mândria, se potriveşte de minune versetul:
    “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6)

    Şi felicitări pt. rebranduire, fraţilor!

  2. Pingback: PREDICI AUDIO ale PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU care aduc in actualitate Evanghelia despre TANARUL BOGAT: “NOI suntem FARISEII. Primim incercari si ispite LA MASURA LA CARE NE-AM FATARNICIT sau AM JUDECAT PE ALTII” -
  3. Pingback: RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile? -
  4. Pingback: PREDICI AUDIO in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”: Sa avem incredere in Dumnezeu! -
  5. Pingback: SA FIM ATENTI LA CHEMARILE LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA! Predica (si audio) a parintelui NICHIFOR HORIA la Evanghelia tanarului bogat (2014) -
  6. Pingback: SLUGI NETREBNICE SUNTEM -
  7. Pingback: LEPADAREA LUI PETRU si PRIVIREA LUI IISUS. “Fara ispite si caderi, omul nu isi cunoaste slabiciunea”. Adevarata CAINTA ca “durere mistuitoare” pentru RANIREA DRAGOSTEI versus SPOVEDANIA FORMALA, DIN OBISNUINTA, fara frangerea inimi
  8. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta” | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“ | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, PRIVEŞTE SPRE HRISTOS!” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: FURTUNA INFRICOSATOARE S-A RIDICAT… | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “Niciodata sa nu-ti pierzi nadejdea mantuirii, ci sa strigi catre Dumnezeu si sa plangi. DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: DE CE O IUBIM ATAT DE MULT PE MAICA DOMNULUI?/ Care este cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare? Parintele Cleopa despre FLAGELUL AMBITIEI NEBUNE DE “A FI IN RAND CU LUMEA”: “Cine se mai osteneste astazi sa alunge ciuma mandriei din in
  14. Pingback: Evangheliile lunii august | UN DRAM DE BUCURIE GENUINA
  15. Pingback: “Intru necaz M’ai chemat si te-am izbavit, te-am auzit in mijlocul furtunii si te-am cercat la apa certarii”. CRUCEA DURERII si LARGIREA INIMII | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: CAND VEZI CA ALTA MINTE SE LUPTA CU MINTEA TA… | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: CUVIOSUL NIKON VOROBIOV: “Dumnezeu Iubire ESTE, nu doar ARE iubire. Cea mai mică întoarcere spre Domnul, cea mai mică hotărâre de a merge către El stârnesc deja bucurie în cer, ajutor şi iertarea fărădelegilor” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHN
  19. Pingback: DUMNEZEU NE CERCETEAZA ATUNCI CAND MURIM NADEJDII IN NOI INSINE. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii? “Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand
  20. Pingback: “…Cel ce locuia întru ÎNTUNERIC a văzut LUMINĂ MARE…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate