Biserica – Cerul pe pamant. DE CE ESTE NECESARA RUGACIUNEA IN BISERICA SI CUM TREBUIE SA PARTICIPAM LA SLUJBE? De la alungarea cu biciul a negustorilor din templu la pazirea cuviintei in casa lui Dumnezeu

17-04-2015 Sublinieri
St Nikita, Banjani, Macedonia - Money changers in the Temple

SFANTUL VASILE AL KINESMEI:

Despre însemnătatea bisericii şi a slujbelor bisericeşti

([Evanghelia dupa Marcu] – Capitolul 11, versetele 15-19, 27-33)

În acest loc din Evanghelie (versetele 15-19), Domnul ni Se arată aşa cum Îl întâlnim numai rareori în istoria evanghelică. De obicei blând, milostiv, atotiertător, în capitolul 11 din Evanghelia după Marcu El Îşi arată mânia de două ori – însă prima dată mânia lui loveşte smochinul neînsufleţit, pe când acum se abate asupra oamenilor, de parcă Domnul vrea să-i prevină şi să le dea de înţeles că în El nu este numai bunătate, iertare şi îndelungă-răbdare, că şi în El se poate aprinde dreapta mânie şi că va fi o vreme când El Se va arăta ca Judecător înfricoşător şi pedepsitor.

Pricina mâniei Sale izbucnite pe neaşteptate a fost râvna Lui pentru casa lui Dumnezeu, râvnă stârnită de tabloul revoltător pe care El şi Apostolii l-au văzut atunci când au intrat în Templu şi care dădea mărturie limpede despre deplina nesocotire a locului celui sfânt. În pridvorul Templului era un adevărat bazar. Acolo fuseseră mânate turme întregi de animale pentru jertfe, care umpleau văzduhul cu zbierete, mugete şi behăituri. Vânzătorii de porumbei pentru jertfe se aciuaseră pe bănci cu coliviile lor din care răsunau uguielile şi bătăile din aripi ale păsărilor speriate. Tot acolo se zăreau cămătari şi schimbători de bani, care schimbau moneda curentă pe sicli sfinţi, cu care se plătea darea către Templu şi în care se făceau daniile către vistieria acestuia. Văzduhul era plin gălăgia neîntreruptă şi asurzitoare a gloatei orientale, care se târguia până la epuizare pentru fiecare gologan. Din pricina acestei zarve, cu greu puteau fi auzite cuvintele sfinţitelor cântări, psalmilor şi rugăciunilor preoţilor care aduceau jertfele.

În parte, acest negoţ neruşinat care avea loc chiar în clădirea Templului era provocat de condiţiile ritualului sacrificial, aşa cum erau stabilite ele de către Moise în cărţile Leviticului şi Deuteronomului. Trebuia ca animalele aduse jertfă să îndeplinească anumite condiţii stricte (v. Lev. 22), şi numai specialiştii-preoţi erau îndrituiţi să stabilească dacă sunt bune de jertfit sau nu. Ca atare, cumpărând la piaţă un animal pentru jertfă, un om neexperimentat, neiniţiat în subtilităţile cerinţelor legii rituale a lui Moise, putea să se înşele cu uşurinţă ori să fie înşelat şi să aducă la Templu un animal care să fie respins de preoţi ca nepotrivit pentru jertfă. Din această cauză, comerţul cu animale pentru jertfe se concentrase, puţin câte puţin, în jurul Templului însuşi, unde preoţii examinau dinainte animalele aduse acolo şi stabileau dacă sunt potrivite, permiţând să fie puse în vânzare doar animalele selectate de către ei, care satisfăceau pe deplin cerinţele Legii. Pe lângă asta, şi preoţii înşişi, mai ales familiile arhiereşti ale saducheilor, erau adeseori cointeresaţi în acest comerţ. Dintre familiile acestea este cunoscută familia Ananilor, care avea o crescătorie mare de porumbei pe Muntele Măslinilor, crescătorie ce aducea un venit respectabil în urma vânzărilor de porumbei din Templu. Iată de ce preoţii, care erau datori să menţină ordinea în timpul slujbelor, nu numai că nu întreprindeau nimic pentru ca acest comerţ să înceteze ori să se diminueze în amploare şi intensitate, ci chiar îl încurajau. Rezultatul a fost apariţia în casa lui Dumnezeu a revoltătoarelor scene de învălmăşeală de bazar şi gălăgie de iarmaroc, ai căror martori au devenit Mântuitorul şi ucenicii Lui.

icon_cleansing_of_the_templeIisus, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat, şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu, şi îi învăţa şi le spunea:

Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari (cf. Is. 56, 7; Ier. 7, 11).

În aceste cuvinte ale Mântuitorului se vede adâncul Lui respect faţă de Templul lui Dumnezeu şi recunoaşterea marii lui însemnătăţi, ca locaş de rugăciune, pentru toate popoarele. Pentru noi, aceste cuvinte şi această faptă a Domnului cuprind o lecţie însemnată.

Există o părere potrivit căreia biserica nu este deloc necesară creştinului ca loc aparte pentru slujbe.

Lui Dumnezeu te poţi închina oriunde, fiindcă Dumnezeu este peste tot, spun partizanii acestei păreri. Mântuitorul Însuşi a arătat asta limpede discutând cu samarineanca, atunci când i-a spus:

Crede-Mă că că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (In 4, 21, 23-24).

Totuşi, în cuvintele de mai sus Domnul nu face decât să rezolve vechea dispută dintre iudei şi samarineni, dintre care cei dintâi socoteau că singurul loc unde se cuvine să fie aduse slujbe lui Dumnezeu e Templul din Ierusalim, iar ceilalţi credeau acelaşi lucru despre templul lor de pe Muntele Garizim. Bineînţeles că nu exista nici un temei pentru un astfel de ataşament exclusivist faţă de un loc de cult anume, şi Domnul arată că poţi să te închini lui Dumnezeu peste tot, în orice loc, dar asta nu interzice nicidecum clădirea de biserici. Sensul principal al spuselor Mântuitorului este acela că oriunde s-ar ruga omul lui Dumnezeu, în templu sau în afara templului, rugăciunea lui nu trebuie să constea doar din mişcări trupeşti, ci din arderea duhului şi din înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu, iar închinarea în adevăr înseamnă închinarea nefăţarnică, alcătuită nu numai din cuvinte, ci şi din fapte, atunci când recunoaşterea lui Dumnezeu este mărturisită în viaţă prin atitudinea evlavioasă faţă de El şi prin împlinirea poruncilor Lui.

Astfel, în convorbirea dintre Hristos şi samarineancă nu putem vedea nicidecum o atitudine negativă a Domnului faţă de biserică. Acolo e numai lămurită esenţa duhovnicească a venerării lui Dumnezeu, iar exemplul vieţii Mântuitorului arată, dimpotrivă, limpede că El respecta Templul şi dădea o mare însemnătate casei de rugăciune în viaţa duhovnicească a următorilor Săi. El Însuşi mergea la Templu adeseori, Se ruga acolo, învăţa poporul acolo, iar acest episod din capitolul 11 al Evangheliei după Marcu dă mărturie deosebit de puternică despre faptul că El privea Templul ca pe un loc de cea mai mare sfinţenie.

NO_USAGES =Această atitudine evlavioasă faţă de biserică s-a păstrat şi la vechii creştini. Atunci când persecuţiile împăraţilor păgâni le făceau imposibilă slujirea pe faţă în case de rugăciune, ei se ascundeau în catacombele lor, unde erau înmormântaţi mucenicii pentru credinţă, însă rugăciunea de obşte n-o părăseau. Şi acolo, în liniştea criptelor subpământene, în complicatele labirinturi ale catacombelor, printre mormintele mucenicilor, în lumina tulbure, pâlpâitoare, a făcliilor răşinoase şi a candelelor, la fel de fierbinte se înălţau rugăciunile lor spre cer şi răsunau înăbuşit, sub bolţile subpământene, melodiile imnelor inspirate. Catacombele le slujeau drept biserică, unde găseau întărire şi sprijin în rugăciunile obşteşti şi în Taine. Necesitatea bisericii ca loc al rugăciunilor unite şi al unei puteri harice aparte, revărsate asupra adunării credincioşilor, era conştientizată, aşadar, şi în acele vremuri grele.

Au trecut veacuri. Păgânismul era în agonie. Creştinismul a fost recunoscut ca religie dominantă, şi din subteranele tainice şi inaccesibile a ieşit la lărgimea Imperiului Roman. A început o nouă eră de înflorire a Bisericii creştine, şi locaşurile de închinare au dobândit o nouă însemnătate ca centre de luminare religioasă şi puncte de sprijin în lupta cu întunericul păgânismului. sfanta-sofia-(9)Această perioadă este deosebit de bogată în monumente ale arhitecturii creştine; cununa înfloririi acestei arhitecturi este vestita catedrală a Sfintei Sofii din Constantinopol. După ce zidirea ei a fost încheiată, împăratul Iustinian, se zice, a strigat: „Te-am întrecut, Solomoane!

În istoria acestei catedrale se poate vedea, probabil, cel mai limpede înrâurirea pe care bisericile au avut-o asupra răspândirii creştinismului şi asupra însufleţirii sentimentului religios în sufletul credincioşilor şi necredincioşilor care au intrat în ele. Tocmai acolo solii ruşi ai sfântului cneaz Vladimir, trimişi de el pentru a face cunoştinţă cu diferitele religii şi a le compara, au trăit acel avânt adânc, captivant, pe care ei l-au descris prin cuvintele: „Nu ştiam unde ne aflăm: în cer sau pe pământ…

Această reacţie a jucat un rol hotărâtor în alegerea cneazului, şi ruşii îşi datorează în mare măsură credinţa impresiei fermecătoare şi măreţe pe care a produs-o atunci asupra trimişilor Catedrala Sfintei Sofii.

Şi cât de multe mărturii ale înrâuririi pe care o are biserica asupra vieţii duhovniceşti a omului, înrâurire ce uneori produce în suflet o cotitură hotărâtoare, găsim în Vieţile Sfinţilor!

Un oarecare negustor străin avea relaţii comerciale cu Novgorodul şi se ducea deseori acolo. Probabil că în sufletul lui era o bogată comoară de sentimente religioase neconştientizate încă. A avut prilejul să meargă în bisericile ruseşti, şi a trăit clipe atât de neobişnuite, încât a început să se ducă acolo tot mai des. În cele din urmă a ajuns la o asemenea stare, încât începuse să se simtă acasă nu în patria sa îndepărtată, ci în acel oraş locuit de un popor străin, care vorbea o limbă străină.

novgorodAsupra sufletului său au primit o anumită putere dalbele biserici ale Marelui Novgorod, cu clopotniţele lor zvelte, cu icoanele lor afumate, luminate de flacăra lumânărilor şi de licărul lin al candelelor, mănăstirile presărate pe malurile Volhovului cu ape multe, toată viaţa noastră ortodoxă din vremea veche…

Negustorul a primit Ortodoxia, şi-a împărţit averea săracilor şi a devenit nebun pentru ­Hristos…

Acesta a fost începutul nevoinţei minunatului între ­Sfinţi Procopie de la Ustiug.

În Hoarda de Aur trăia un băiat, nepotul hanului Berklai. Pe atunci, a venit în Hoardă, cu treburi bisericeşti, Episcopul Chiril al Rostovului, pe care contemporanii îl numeau bărbat fericit, plin de darul învăţăturii. Acesta povestea cum Sfântul Leontie propovăduia în ţinutul Rostovului creştinismul şi ce minuni se revărsau de la moaştele lui.

Nepotul hanului Berklai asculta toate istorisirile lui Chiril, şi ele revărsau în inima lui o anumită dulceaţă. În sufletul lui avea loc o cotitură. A însetat să-L cunoască pe Dumnezeul Adevărat, şi s-a gândit să plece cu Chiril. Dorea cu patimă să vadă bisericile ruseşti, unde se slujea tainicului şi atotputernicului Dumnezeu al creştinilor şi unde se petreceau minunile despre care istorisea Chiril.

O parte din bogăţiile sale a împărţit-o compatrioţilor nevoiaşi, o parte a încredinţat-o Episcopului Chiril, şi a plecat pe ascuns din Hoardă, urmând acestuia.

46013Iată că a ajuns la Rostov şi stă în biserica, vestită prin frumuseţea sa, a Adormirii Maicii Domnului. În cele două strane corurile cântă armonios. Icoanele, ca nişte răsfrângeri ale frumuseţii Raiului, erau luminate de licărul nenumăratelor lumânări, şi fumul de tămâie se răspândea, în nori uşori, peste mulţimea rugătorilor. În clipele acelea, în neasemuita frumuseţe a slujbelor creştineşti, odrasla împărătească L-a simţit pe Dumnezeu, a simţit limpede legătura dintre acea mulţime de rugători, acea biserică pe care dragostea oamenilor o înălţase Făcătorului lumilor, şi Cel înalt şi neurmat, către Care se înălţa rugăciunea poporului aceluia, pe Care Îl lăudau corurile, în cinstea Căruia ardeau lumânările şi plutea fumul de tămâie.

După cum spune scriitorul, Soarele dreptăţii a răsărit în sufletul odraslei împărăteşti: L-a cunoscut pe Dumnezeul creştinilor şi L-a văzut cu ochii credinţei. Căzând la picioarele Arhiereului Chiril, a cerut să fie botezat. La botez a primit numele de Petru.

A rămas să locuiască în casa ierarhului Chiril, mergea la biserică, învăţa limba şi scrierea ruşilor… Tăcut, îndeletnicindu-se totdeauna în sufletul său fie cu rugăciunea, fie cu cugetarea la cele veşnice, binecredinciosul prinţ Petru a fost părinte al tuturor sărmanilor şi nefericiţilor. La ­adânci bătrâneţe a primit tunderea în călugărie şi a plecat la Domnul cu pace, în jurul anului 1280, lăsând lumii pildă a înrâuririi pe care biserica, cu slujbele ei, o are asupra sufletului.

biserica-batranSă zicem că omul, uneori, influenţat de prieteni sau de cărţile citite, vorbeşte împotriva bisericilor – dar ajungând la o priveghere de toată noaptea, auzind cântările umilincioase ale mărimurilor, în sunetele tânguitoare ale marii slavoslovii:

Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie,

în penumbra bisericii se pogoară asupra sufletului un fior de neînţeles, o anumită linişte harică ce nu poate fi trăită altundeva…

Unde putem fi pe deplin liniştiţi, plini de nădejde bună şi fericiţi? Doar acolo unde este sfera noastră adevărată, chemarea noastră adevărată – şi unde este chemarea noastră adevărată, acolo este şi lucrarea la care am fost chemaţi pentru totdeauna, căreia îi vom sluji şi atunci când lumea se va destrăma şi vor rămâne doar sufletele omeneşti împreună cu Dumnezeu, Care le-a zidit. În ce constă lucrarea noastră veşnică, dacă nu în proslăvirea lui Dumnezeu? Or, bisericile şi tot ce se petrece în ele au un singur scop: această necontenită proslăvire a Domnului.

Din pricina prezenţei deosebite a Domnului, Biserica a cerut şi cere întotdeauna o atitudine evlavioasă faţă de sfântul locaş şi de slujbele care se desfăşoară în el.

Dacă cineva învaţă să fie nesocotită casa lui Dumnezeu şi adunările ce se fac în ea, să fie anatema”,

hotărăşte Sinodul de la Gangra în cel ­de-al cincilea canon al său.

Creştinii din vechime, mergând la biserică pentru slujbe, se pregăteau cu mare stricteţe şi se îngrijeau să stea înaintea altarului şi să se apropie de Sfintele Taine cu cât mai mare vrednicie; se îngrijeau nu numai să înalţe Făcătorului propriile rugăciuni, ci şi ca rugăciunile acestea să fie plăcute lui Dumnezeu.

Se cerea, mai întâi de toate, curăţirea lăuntrică de vrajbă şi răutate.

Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău, porunceşte Mântuitorul (Mt. 5, 23-24).

Ca atare, creştinii năzuiau să meargă la biserică cu sufletul împăcat, ca „sfânta jertfă în pace să o aducă”. La asta chemau şi cuvintele diaconeşti: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, la asta chemau şi cuvintele scrise adeseori pe porţi sau pe frontonul bisericii: „Pace ţie, oricine ai fi, dacă în pace, cu inimă curată, intri în această casă”.

Ca simbol al acestei curăţiri lăuntrice, la intrarea în biserică oamenii se spălau, în care scop la uşa bisericii era pus un spălător.

la bisericaÎn casa Celui Preaînalt, creştinul trebuie să uite de toate rangurile şi distincţiile sale pământeşti. Un duh de adâncă smerenie pătrundea toate slujbele, suflând în chip nevăzut sub bolţile bisericii şi umplând inimile credincioşilor. Înaintea Celui Atotputernic nimeni nu e puternic, sus-pus, de vază: toţi sunt de o seamă şi la fel de nimicnici. Ca atare, hainele luxoase, podoabele de preţ, emblemele poziţiei înalte nu erau îngăduite. Predominau hainele modeste, austere, monocrome şi de culoare întunecată. Armele, armura, distincţiile rămâneau la uşa bisericii, în pridvor. Intrând în biserică, credincioşii îngenuncheau, sărutau tocul uşii, pragurile, deoarece conştientizau că toată biserica este un loc de mare sfinţenie şi toate părţile ei sunt sfinţite de harul prezenţei lui Dumnezeu. Obiceiul acesta se mai păstrează, în parte, la Catedrala Sfântului Petru din Roma, unde credincioşii catolici suie şi acum în genunchi treptele de marmură ale măreţei scări care duce în catedrală.

O tăcere adâncă şi evlavioasă domnea între rugători, curmată doar de sfintele cântări şi de scurtele replici prin care poporul răspundea la ecfonisele preotului şi la cererile ecteniilor. Diaconii vegheau la păstrarea ordinii şi întreaga atmosferă a bisericii şi a slujbelor era pătrunsă de o seriozitate atât de profundă, de un sentiment religios atât de încordat, încât oricine intra în biserică era, fără să vrea, uimit şi cucerit.

Atunci când împăratul Valens, arian, a intrat odată în biserica unde liturghisea Sfântul Vasilie cel Mare, i s-a înfăţişat o privelişte uimitoare: rândurile ordonate ale rugătorilor, tăcerea adâncă şi religiozitatea concentrată care domnea în biserică, arhiereul însuşi, înconjurat de ceata evlavioasă a diaconilor şi preoţilor, stând înaintea altarului: toate acestea semănau atât de puţin cu ceea ce văzuse Valens în bisericile ariene, încât a fost zguduit până în adâncul sufletului. Cu inima cât un purice, şi-a întins prinosul cu mână tremurătoare. Nimeni nu s-a clintit din loc, nimeni nu s-a apropiat de el ca să ia prinosul, fiindcă nu ştiau ce atitudine va lua arhiepiscopul. Nefericitul Valens aproape că a leşinat. Impresia a fost cutremurătoare!

Veghind la disciplina rugătorilor, adeseori Biserica pedepsea pentru purtarea lipsită de evlavie şi cuviinţă în biserică. De obicei, asta se întâmpla în mănăstiri. Descriindu-şi călătoria pe la mănăstirile din pustia Nitriei, Paladie, autorul Lavsaiconului, istoriseşte că într-una dintre ele a văzut trei palmieri de care erau legaţi pentru a fi pedepsiţi călugării ce se purtau cu neglijenţă în biserică în timpul pravilei şi a slujbelor. Aceştia erau bătuţi destul de tare şi, judecând după netezimea trunchiurilor de palmier, era de crezut că aceste pedepse erau întrebuinţate fără zgârcenie, destul de des. Până şi autorităţile civile luau măsuri în acest sens. Sunt cunoscute edicte ale lui Honoriu şi Iustinian ce hotărăsc pedepse aspre pentru purtarea necuviincioasă în biserică.

În virtutea aceluiaşi profund respect faţă de biserici, în jurul lor comerţul era interzis cu desăvârşire. Prin canonul 76, Sinodul Quinisext hotărăşte:

Nu se cuvine a pune cârciumă înăuntrul sfinţitelor curţi, sau cele pentru felurite mâncări, sau să se facă alte vânzări, cinstirea bisericii pătând-o, fiindcă Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, învăţându-ne pe noi prin vieţuirea Sa cea în trup, a poruncit a nu se face casa Tatălui Său casă de negustorie. El şi banii schimbătorilor de bani i-a împrăştiat, şi i-a izgonit pe cei ce făceau din Templu locaş lumesc. De aceea, dacă cineva va fi prins asupra arătatei călcări a legii, să se afurisească.

Şi cu ce râvnă şi curaj apărau marii ierarhi ai Bisericii lui Hristos demnitatea bisericilor, veghind ca în ele să nuSFANTUL IERARH AMBROZIE EPISCOPUL MEDIOLANULUI pătrundă oameni spurcaţi cu păcate grele şi să nu jignească astfel sfinţenia casei lui Dumnezeu! Odată, împăratul Teodosie cel Mare s-a întinat cu o mare fărădelege: pentru o vină măruntă, a poruncit să fie ucişi mii de locuitori ai Tesalonicului, care se adunaseră la circ ca să vadă cursele de cai. Atunci când după aceea, necurăţit prin pocăinţă, a vrut să intre în biserică să se roage, în pridvor l-a întâmpinat un mare arhiereu al acelei vremi, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, şi l-a oprit cu mustrări aspre pe împărat, a cărui conştiinţă era pătată de sângele victimelor nevinovate. Şi împăratul a cedat. A înţeles că a intra în biserică fără a fi primit iertare pentru păcatul greu pe care-l avea pe suflet ar fi însemnat să pângărească cele sfinte şi să-şi sporească vinovăţia. A ascultat cu smerenie vorbele tăioase ale ierarhului şi a făcut pocăinţă, îndeplinind epitimia grea pe care a pus-o acesta asupra lui.

Un alt mare ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, a oprit-o la fel de neînduplecat, în pragul Bisericii Sfintei Sofii, pe împărăteasa Eudoxia.

Cu atâta râvnă apărau sfinţenia bisericii creştinii primelor veacuri!

De ce îşi preţuiau atât de mult bisericile şi de ce acestea erau pentru orice creştin dragi şi sfinte?

Biserica este cer pe pământ, cum zice părintele Ioan din Kronstadt, este casa lui Dumnezeu, locul unei prezenţe dumnezeieşti deosebite. Acolo se săvârşeşte cea mai mare Taină, în care îngerii înşişi doresc să pătrundă. Acolo, îngerii slujesc în chip nevăzut preotului.

Liturghiaigereasca1Atunci când Cuviosul Serafim din Sarov era încă diacon, vedea din când în când cum îngerii slujeau şi cântau împreună cu obştea, în chip de tineri îmbrăcaţi în veşminte albe, muiate în aur, iar frumuseţea cântării lor nu putea fi descrisă în cuvinte. Amintindu-şi, Cuviosul Serafim spunea:

Făcutu-s-a inima ca ceara, topindu-se de bucuria cea negrăită.”

Iată ce a văzut Cuviosul în Joia Mare, când slujea Liturghia.

După cum se ştie, intrarea mică de la Liturghie simbolizează intrarea sfinţiţilor slujitori în cerul însuşi, şi preotul se roagă atunci:

„Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care împreună cu noi slujesc şi împreună slăvesc bunătatea Ta...”

Atunci când, după intrarea mică, ierodiaconul Serafim a rostit: „Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi şi ne auzi pe noi” – şi, întorcându-se către popor şi înălţând orarul, a încheiat: „Şi în vecii vecilor”, deodată s-a schimbat la faţă, nu s-a mai putut mişca ori spune vreun cuvânt. Sfinţiţii slujitori au înţeles că avea o vedenie. L-au dus în altar, unde a stat în picioare trei ceasuri, ba aprinzându-se la faţă, ba pălind, dar neputând, în continuare, să vorbească. Atunci când şi-a venit în fire, le-a povestit stareţilor şi îndrumătorilor săi ceea ce văzuse.

Îndată ce eu, nimicnicul, am rostit: «Doamne, mântuieşte-i pe cei binecredincioşi şi ne auzi pe noi» şi, înălţând orarul asupra poporului, am încheiat: «Şi în vecii vecilor», deodată m-a luminat o rază ca de soare şi L-am văzut pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos în chipul Fiului Omenesc, întru slavă, strălucind cu lumină nepovestită, înconjurat de puterile cereşti, de îngeri, de arhangheli, de heruvimi şi de serafimi ca de un roi de albine, şi venind prin văzduh dinspre apus, de la uşa bisericii. Apropiindu-Se în acest chip până la amvon şi înălţând preacuratele Sale mâini, Domnul i-a binecuvântat pe slujitori şi pe cei de faţă. După aceea, intrând în sfânta Sa icoană care se află de-a dreapta uşilor împărăteşti, S-a schimbat la faţă, înconjurat de cetele îngereşti, care răspândeau lumină nepovestită în toată biserica. Iar eu, pământ şi cenuşă, întâmpinând atunci pe Domnul Iisus, m-am învrednicit de la El de binecuvântare aparte. Inima mea s-a bucurat curat, luminat, întru dulceaţa dragostei de Domnul.”

Atunci când Cuviosul Serghie din Radonej săvârşea Liturghia, au fost oameni care au văzut cum îngerii slujeau împreună cu el şi cum el se împărtăşea cu foc din sfântul potir.

liturghiaFericitul Nifon, episcopul Constanţianei Ciprului, a primit o minunată descoperire cu privire la cele săvârşite în timpul Liturghiei. Odată, stând în biserică, împreună cu ucenicul său, la slujba săvârşită de patriarh, Nifon a văzut cu duhul foc pogorându-se din cer şi acoperind altarul şi pe arhiereu. Atunci când s-a cântat Trisaghionul, s-au arătat patru îngeri şi au cântat împreună cu cântăreţii.

Atunci când Sfântul Vasilie cel Mare rostea cuvintele prefacerii Darurilor, porumbelul de aur care atârna deasupra sfintei mese era zguduit de o putere nevăzută.

Aşadar, biserica este un loc de comuniune între cei cereşti şi cei pământeşti. Totodată, ea e o şcoală a credinţei şi a evlaviei, fiindcă în ea, din sfintele cântări, din locurile care se citesc din Dumnezeiasca Scriptură, din predici, putem învăţa din plin cum să ne organizăm duhovniceşte viaţa şi sufletul.

Şi câte hotărâri mari, care au schimbat întreg caracterul şi orientarea vieţii unui om, nu au fost luate sub înrâurirea unor cuvinte din Sfânta Scriptură auzite în biserică!

Începutul vieţii de nevoinţă a Cuviosului Simeon Stâlpnicul a fost alcătuit de cuvintele Fericirilor evanghelice: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerurilor, care i-au captivat atenţia în vremea Liturghiei. Acelaşi lucru se povesteşte despre Cuviosul Antonie cel Mare în biografia lui.

La biserică, credincioşii primesc adeseori vindecare de bolile duhovniceşti şi de cele fizice.

Iată de ce creştinii din vechime preţuiau atât de mult biserica, aveau faţă de ea un respect atât de adânc şi se foloseau, cu o râvnă deosebită, de orice prilej pentru a merge la biserică şi a lua parte la slujbe. Sfântul Varsanufie, ajungând la adânci bătrâneţe şi aproape nemaiputând să se mişte din pricina slăbiciunii, a cerut să fie dus la biserică măcar într-un cărucior şi se ducea la slujbe zilnic. Sfântul Porfirie, episcopul Gazei, pe care la bătrâneţe nu-l mai ţineau picioarele, se târa pe genunchi ca să nu piardă slujbele din Biserica Învierii lui Hristos din Ierusalim.

Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decât a locui în locaşurile păcătoşilorVeselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: „În casa Domnului vom merge”,

strigă Psalmistul David, arătându-şi entuziasmul şi dragostea faţă de sfântul locaş, iar Sinodul Quinisext, considerând mersul la biserică obligatoriu pentru fiecare creştin, a hotărât:

Dacă cineva, episcop, sau preot, sau diacon, sau vreun altul dintre cei număraţi în cler, sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, dar, aflându-se în oraş, n-ar merge la biserică trei zile de duminică în trei săptămâni la rând, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să fie îndepărtat de la împărtăşire” (canonul 80).

4 bis.Totodată, Biserica Ortodoxă îi îndeamnă pe cei ce se roagă să stea cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu în vremea slujbelor, fără să uite înaintea Cui stau şi către Cine îşi înalţă rugăciunile.

Sus să avem inimile”,

strigă preotul înaintea înălţării Sfintelor Daruri…

Cercetaţi-vă pe voi înşivă în acel moment: unde este inima voastră? Cu adevărat „Sus”, acolo, la tronul Celui Preaî­nalt, sau e legată, la fel ca înainte, de deşertăciunea lumească şi de grijile pământeşti, şi nu-L minţiţi, oare, pe Dumnezeu răspunzând: „Avem către Domnul” la cuvintele preotului?

În biserică, îndeamnă Sfântul Tihon din Zadonsk, trebuie să stai ca în cer, înaintea Cerescului Împărat… Aşadar, să nu te uiţi împrejur, ca să nu fii osândit împreună cu fariseul.”

23f2e3ccee78b49b5ded28edc67eb024Iar Cuviosul Avraamie din Smolensk, făcând o comparaţie poetică, zice că rugătorii trebuie să semene cu lumânările de ceară ce licăresc în faţa icoanelor.

Priveşte la lumânare şi fii ca ea: stai drept, nemişcat, cu evlavie; rugăciunea ta să ardă fierbinte şi să tindă către cer la fel ca focul lumânării şi să tremure şi să se topească la fel ca ceara inima ta de umilinţă şi bucurie.”

Păziţi-vă de împrăştierea gândurilor şi de lipsa atenţiei la rugăciune, fiindcă asta Îl jigneşte pe Dumnezeu.

Odată, Ivan cel Groaznic lua parte la Liturghie în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova, dar gândurile lui sufereau de împrăştiere: visa la noul palat pe care se gândea să-l construiască pe Dealurile lui Vrabie, şi cugeta în sinea sa la planul lui.

După Liturghie, ducându-se la palat, l-a întâlnit pe Fericitul Vasilie, nebunul pentru Hristos.

Ai fost la Liturghie? – l-a întrebat ţarul.

Am fost, dar pe tine nu te-am văzut! – a răspuns Fericitul.

Cum aşa? – s-a mirat ţarul.

Ţarule! – i-a răspuns Fericitul cu glas scăzut, mustrător. Tu erai pe Dealurile lui Vrabie!

Şi ţarul, dat în vileag de vederea cu duhul a Cuviosului, şi-a dat seama de păcatul său şi i-a făcut lui Vasilie plecăciune adâncă.

Deosebit de dur vorbesc Sfinţii Părinţi împotriva purtării necuviincioase din biserică şi împotriva discuţiilor uşuratice, deşarte, din timpul slujbelor – lucru care, că veni vorba, se întâlneşte extrem de des la noi şi reprezintă un obicei greu de stârpit.

Daţi-mi voie să vă întreb, observă cu asprime într-una dintre predicile sale Sfântul Ioan Gură de Aur, oare nu aveţi case ca să vorbiţi în deşert acolo?

Chiar aşa: de ce să te mai duci la biserică dacă petreci tot timpul slujbei în flecăreală deşartă, discutând toate noutăţile de bazar? În primul rând, această atitudine de nesocotire a bisericii şi de neatenţie faţă de slujbă este jignitoare pentru Dumnezeu. În al doilea rând, ea este nu numai grosolană şi lipsită de delicateţe faţă de ceilalţi rugători, ci şi alcătuieşte o fărădelege nemijlocită împotriva lor, împiedicându-i să se roage, acoperind sfintele cuvinte ale slujbei, ­distrăgându-le atenţia, împiedicându-i să se concentreze şi lipsindu-i de clipele preţioase de bucurie şi mângâiere harică ce însoţesc de obicei rugăciunea sinceră. Cu ce drept le furăm clipele acestea?

manastir_Liturgy in Gracanica monasteryÎn mod deosebit trebuie ocrotit sfântul altar. Acolo totul trebuie să fie cufundat în rugăciune tăcută şi nu trebuie să se audă nici un cuvânt prisositor sau deşert.

Dacă trebuie să spui ceva în altar, învăţa Cuviosul Serafim din Sarov, să spui pe scurt şi cu glas scăzut, după care să păstrezi iar tăcerea, căci acolo sunt de faţă Însuşi Dumnezeu şi îngerii Lui.

În altar nu este îngăduită intrarea mirenilor [În principiu, toţi cei care ajută în altar trebuie să facă parte din clerul inferior (să aibă hirotesie întru ipodiacon, citeţ etc.)(n.tr.)].

Să nu-i fie îngăduit vreunuia dintre mireni să intre înăuntrul sfântului altar”,

interzice canonul 69 al Sinodului Quinisext.

În practica vieţii duhovniceşti, rugăciunea obştească din biserică este socotită mai puternică decât rugăciunea de chilie, însingurată, deşi se prea poate ca sentimentul personal al rugătorului, mai ales pe primele trepte ale dezvoltării lui duhovniceşti, să încline în favoarea celei de-a doua.

Însă noi înşine, spunea Cuviosul Macarie, stareţul de la Optina, nu putem judeca despre vrednicia rugăciunii noastre, şi mulţumirea sau îndulcirea de sine pe care o simţim adeseori în rugăciunea însingurată poate fi amăgire şi înşelare diavolească.”

sfanta-iuliana-lazarevo-ocrotitorea-familieiÎn viaţa Sfintei Iuliana de la Lazarevskoe se povesteşte întâmplarea următoare. Era o iarnă neobişnuit de aspră, geroasă. Pământul crăpa de ger, şi Sfânta Iuliana, neavând haine călduroase, rămânea să se roage acasă. Preotul Bisericii Sfântul Lazăr a auzit glas de la icoana Maicii Domnului:

Du-te şi întreab-o pe milostiva văduvă Iuliana de ce nu vine la biserică. Şi rugăciunea ei de acasă este plăcută lui Dumnezeu, dar cea de la biserică este mai presus. Să o cinstiţi pe Iuliana: Duhul Sfânt odihneşte asupra ei.

Şi atunci când, la chemarea preotului, Iuliana s-a dus la biserică şi, înlăcrimată, s-a rugat şi a sărutat icoana Maicii Domnului, o mare mireasmă s-a răspândit în biserică şi în tot satul. Iuliana a început să meargă zi de zi la biserică să se roage.

Vom încheia această discuţie despre însemnătatea bisericii şi a slujbelor bisericeşti prin cuvintele marelui ierarh Ioan Gură de Aur:

Limanul ferit de vânt şi de valuri le dă mare ocrotire corăbiilor care intră în el: şi casa lui Dumnezeu, scoţându-i pe cei care intră în ea, ca dintr-o furtună, din viforul grijilor lumeşti, le dă să stea cu mare netulburare şi linişte, ascultând cuvântul lui Dumnezeu. Locul acesta este călăuzire spre virtute, şcoală a iubirii de înţelepciune, nu doar în vremea adunării, când se ascultă Scriptura, sunt date învăţături duhovniceşti şi stau înainte preacinstiţii părinţi, ci şi în orice altă vreme. Tu intră numai în pridvor, şi îndată vei lepăda grijile lumeşti. Intră înăuntru, şi o suflare duhovnicească va cuprinde îndată sufletul tău. Liniştea care domneşte acolo pricinuieşte un cutremur făcător de trezie şi trezeşte aplecarea spre iubirea de înţelepciune, înviorează mintea, alungă amintirea de toate cele pământeşti şi te duce de pe pământ la cer – iar de vreme ce şi în afara slujbelor ai parte de asemenea folos petrecând aici, să ştii că atunci când se aude glasul Prorocilor, când binevestesc Apostolii, când Hristos e în mijlocul nostru, când Tatăl primeşte jertfa care se aduce aici, când Duhul Sfânt umple de veselie duhovnicească, cei ce se află aici se vor umple de bunătăţi nepovestite!

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

6936911514_b9a3573c32_c

Legaturi:

***

Sa nu plecati din biserica mai inainte de a se termina Liturghia, pentru ca veti pierde harul ce-l primiti. Mai putina paguba pricinuiesti sufletului tau daca mergi mai tarziu la biserica si ramai pana la sfarsit, decat atunci cand pleci mai inainte de terminarea Dumnezeiestii Liturghii. Cand intri in biserica, sa-ti aduci aminte ca ea este casa lui Dumnezeu. Sa stai in ea cugetand neincetat in mintea ta ca te afli in casa Lui. Si sa nu lasi nici o clipa sa fuga din mintea ta gandul ca Dumnezeu Se afla alaturi de tine. Si sa nu-ti ingadui niciodata, sub nici un motiv, vreo libertate si vreun confort in miscarile tale, cat timp te afli inlauntrul bisericii”.

 

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Biserica – Cerul pe pamant. DE CE ESTE NECESARA RUGACIUNEA IN BISERICA SI CUM TREBUIE SA PARTICIPAM LA SLUJBE? De la alungarea cu biciul a negustorilor din templu la pazirea cuviintei in casa lui Dumnezeu

  1. Pingback: MAICA DOMNULUI si MAMA NOASTRA – IZVORUL cel viu al nadejdii, al mangaierii si al Invierii noastre in aceste vremuri tulburi. PREDICI (si audio) SENSIBILE SI INTARITOARE la sarbatoarea IZVORULUI TAMADUIRII | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: ACOPERAMANTUL MAICII DOMNULUI. Cum sa stam in Biserica si cum sa ne rugam astfel incat rugaciunea noastra sa fie primita de Domnul? ACOPERIREA GRESELILOR | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: SFANTA LITURGHIE si CINA CEA DE TAINA. Locul pregustarii Imparatiei lui Dumnezeu si scoala vesniciei: “Hristos Însuşi este de faţă, Domnul locuieşte în mijlocul unşilor Săi pe care îi zideşte drept Biserica Lui, Trupul Lui” | Cuvânt
  5. Pingback: ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemându-ne la TRANSFIGURARE: “Foc am venit să arunc pe pămâ
  6. Pingback: ATENȚIE sau DISTRACȚIE? CONCENTRARE sau RISIPIRE? “Să fim cu toată ființa noastră într-un loc și tot trupul să tacă, toate lucrurile omenești să tacă”. CUM SĂ CITIM, CUM SĂ STĂM LA SLUJBELE BISERICII? PS Sofian și Diaconul Adr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate