Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM

22-04-2015 Sublinieri

“Oamenii au foarte mare nevoie de îndrumare, sunt orfani, sunt ai nimănui, unii pe alţii nu se mai aud, nu se mai ascultă, nu se mai ajută, nu se mai înţeleg… E nevoie deci de disponibilitate, de jertfelnicie, trebuie să uiţi de tine ca să te pui la dispoziţia celuilalt, dar să nu te comunici pe tine, ci să-L comunici pe Hristos”.

parintele-arsenie-muscalu

(foto: Ziarul Lumina)

Familia ortodoxa:

Părintele Arsenie (Muscalu) de la Mănăstirea Cornu:

„Credinţa este totul!”

Deşi vorbim adesea despre credinţă, smerenie, evlavie, jertfă şi cruce, parcă tot mai puţin stăpânim sensul real, profund al acestor cuvinte. Desigur, viaţa în societatea de astăzi nu favorizează trăirea plenară a credinţei, dar şi noi, poate din slăbiciune sau din comoditate, colaborăm cu toate cele care ne îndepărtează de Domnul, odihnindu-ne conştiinţa cu tot felul de justificări. În acest context, cuvintele Părintelui Arsenie vin nu numai ca o lămurire a sensurilor cu adevărat duhovniceşti ale principalelor noţiuni ale vieţii creştine, dar şi ca o chemare la sinceritate şi simplitate, la mai multă trezvie în trăirea potrivit poruncilor Evangheliei. Şi, mai ales, Părintele ne îndeamnă să conştientizăm cât de aproape este Hristos de noi şi cât de important este ca noi să ne adâncim în această relaţie vie şi personală cu Tatăl nostru Care este în Ceruri şi, totuşi, atât de aproape de noi.

parintele-arsenie-muscalu– Părinte, care ar fi primele trei lucruri – dacă am putea să le ierarhizăm – mai importante pe care ar trebui să le urmărească un creştin astăzi?

– Credinţa, smerenia şi dragostea!

– Păi… credinţă au toţi astăzi care merg la Biserică. E vreunul care spune că nu crede în Dumnezeu?

Credinţa vie. Eugen Ionescu spune foarte frumos că, atunci când s-a dus în Sfântul Munte, tânăr fiind, a vrut să se spovedească. Şi a dat peste un duhovnic căruia i s-a spovedit:

„Ce puteam să-i spun? Păcatele unui tânăr secularizat din Paris. Păcatele tinereţii”.

Şi zice:

„După ce m-am spovedit, duhovnicul mi-a spus:«Fiule, nu mă interesează păcatele pe care le-ai spus, […] că ai făcut… Crezi în Dumnezeu? Tu crezi în Dumnezeu?»

«Da, Părinte, cred, chiar sunt botezat creştin ortodox».

Şi-i zice Părintele:

«Nu aşa, fiule! Spune-mi: crezi că Hristos este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, Proniatorul vieţii noastre?».

Adică Părintele – traduce cumva Eugen Ionescu – a vrut să-mi spună:

«Nu te-am întrebat dacă tu crezi că Cineva a făcut lumea asta, ca un Ziditor, că este Cineva dincolo de lume, ci: tu crezi că acest Cineva are o legătură personală cu tine?»”.

Şi zice el că a rămas puţin descumpănit:

Nimeni nu-mi pusese atât de tranşant problema asta!”.

Și, după puţină şovăială, i-a spus:

Părinte, eu cred, dar ajută-mă să înţeleg mai bine!

Şi Părintele a zis:

Fiule, dacă crezi cu adevărat, toate de la sine se aşază în rânduială. Nu am ce să-ţi mai explic eu”.

Despre credinţa aceasta este vorba! Noi toţi zicem că da, credem că e un Dumnezeu Dar ai o legătură personală cu El? Crezi tu că [Hristos] este Ziditorul şi Purtătorul tău de grijă personal – Ziditorul lumii, dar şi purtătorul tău de grijă? Despre credinţa aceasta este vorba, credinţa vie, care presupune o angajare personală. Credinţa este încredere, o încredinţare a propriei vieţi, o dăruire de sine, o dăruire a propriei vieţi în mâinile lui Dumnezeu, ca o sămânţă a unei noi vieţi. Dragostea Sfinţilor este desăvârşirea acestei credinţe.

Lucrurile sunt atât de simple… Ca într-o prietenie. Dacă pe un prieten nu-l mai vezi, nu-l mai vezi deloc, din indolenţă, nu pentru că sunt motive obiective, poţi să zici că ai o prietenie?… Dacă nu-i mai dai din când în când un telefon, dacă nu te mai întâlneşti cu el, poţi să zici că ai o prietenie? Ce legătură vie, personală ai, dacă nu ştii de el, dacă nu afli de el, dacă nu te interesează să ştii ce-a mai păţit, ce i s-a mai întâmplat? Aşa şi aici, parcă prea mult ne concentrăm cumva pe „faptele credinţei”, şi pierdem din vedere legătura asta cu Cel în Numele Căruia facem faptele credinţei.

Soloviov spune că antihrist va oferi toate condiţiile vieţuirii în credinţă. Şi Bisericii îi va oferi toate condiţiile să-şi desfăşoare activitatea. În numele cui?Asta e întrebarea. În numele cui? Numai ca să fie el adorat. Te lasă să te duci la Biserică, te lasă să faci Liturghia, îţi oferă cele mai bune condiţii să-ţi desfăşori toată activitatea – cu condiţia să-l adori pe el, nu pe Hristos. Şi omul, dacă vrea să se mintă, se poate minţi. Dacă vrea să se mintă, zice: „Uite, merg la Biserică, mă spovedesc, mă împărtăşesc, sunt bine…”.

– Omul îşi face dumnezeu din propriile lui gânduri despre el însuşi. E ispita de la iudei încoace – litera și duhul –, când Îl judecau pe Mântuitorul că vindeca sâmbăta.

– Da, da, da. Cred că Părintele Simeon de la Essex a spus că poate cea mai cumplită ispită a omului contemporan este de fapt vechea ispită, autoîndumnezeirea. Îşi construieşte o religie căreia el însuşi îi este dumnezeu, de fapt: îi place Ortodoxia, ia din Ortodoxie ceva; îi place şi din Catolicism ceva, ia şi de acolo ceva; din Hinduism îi place ceva, ia şi de acolo ceva. Este „generos”!

Căile către smerenie

– Părinte, ați spus că avem nevoie de credinţă, smerenie şi dragoste. Ce ar trebui să facă omul ca să se smerească? Ni se spune: smereşte-te! Dar cum să te smereşti?

– Sunt tot felul de nuanţe aici, de la om la om. Părinţii ne spun, sigur, Avva Dorothei ne vorbeşte despre calea ce duce la smerenie. Smerenia în sine e de necuprins, de neînţeles cu mintea, fiind dumnezeiască. Dar Părinţii vorbesc despre o cale ce duce la smerenie. Avva Dorothei spune despre trei lucruri. Zice despre rugăciune: cultivând rugăciunea, silindu-ne fiecare, după dragostea lui, după credinţa lui, să cultivăm rugăciunea, să ne rugăm, în chip firesc se sădeşte în noi smerenia, pentru că în rugăciune ţii vie conştiinţa faptului că binele îţi vine de la Izvorul binelui, că nu eşti tu Izvorul binelui. Tu te legi de Izvorul binelui, și atunci nu-ţi mai atribui anumite lucruri, ci ai conştiinţa vie că binele îţi vine din Izvorul binelui, prin rugăciune.

Apoi spunea, iară: în relaţia cu aproapele să nu te înalţi faţă de nimeni. Şi un alt lucru, în cele ale vieţii, „osteneala trupească” zic ei – adică rugaciune_manastire_bistrita_foto-stefan_cojocariu_8şi cele trupeşti cumva ajută la smerenie. Să spun cum am înţeles eu lucrul acesta. Pentru un şofer, de exemplu, o stare de suflet are când e la volanul unui Jeep, şi alta este când ar fi la volanul unui Trabant, dacă ar mai circula azi un Trabant de pe vremuri. Adică şi lucrul smerit te smereşte. Nu-i obligatoriu, nu reducem smerenia la asta. Că poţi să te mândreşti, să găseşti o cale de-a te mândri chiar şi când conduci un Trabant. Dar totuşi Părinţii ne dau o înţelegere: lucrurile simple, nu lucrurile strălucitoare. Să avem atragere către lucrurile modeste ale vieţii – în îmbrăcăminte, în purtare, în toate, lucrurile simple te ajută.

Dar Părinţii spun că acestea sunt căi către smerenie: Rugăciunea, a nu te înălţa faţă de aproapele şi a merge către lucrurile smerite ale vieţii. Dar smerenia în sine este de nedefinit, de neînţeles. Smerenia… Sfântul Ioan Scărarul, într-un text atât de frumos, încearcă să cuprindă în cuvânt, şi apoi concluzionează că este neputincios cuvântul în a surprinde ce înseamnă smerenia. Şi ştiţi că la Avva Dorothei e şi discuţia Avvei Zosima cu un filosof, care filosof îi spune Avvei Zosima: „Cum poţi să spui despre tine că eşti păcătos?! (adică: cum te poţi smeri?) Dar tu nu vezi că eşti sfânt?! Tu nu vezi că lucrezi poruncile?!”. Şi Avva Zosima nu ştia ce să-i spună, şi-i zice doar atât: Nu mă suci pe mine, că eu așa sunt!. Avva Dorothei însă a găsit şi un răspuns pentru filosof, care l-a şi mulţumit pe filosof. Şi Avva Dorothei i-a răspuns în felul acesta:

Aşa cum, deprinzând o meserie, nu poţi să surprinzi momentul și să spui: în momentul ăsta am deprins-o – croitoria, nu poţi să zici «în momentul ăsta am deprins-o» –, ci stai lângă un meşter și, stând lângă el, încercând, greşind, la un moment dat constaţi că stăpâneşti meseria, aşa şi aici, din lucrarea poruncilor, în chip firesc se naşte în suflet smerenia”.

În porunci este ascuns Hristos. Prin strădania de împlinire a poruncilor, de atragere către dorinţa de a-L urma pe Hristos, la un moment dat omul descoperă că însuşirile lui Hristos i se comunică şi lui. Iar Hristos este smerit.

Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29)

Adevărata smerenie și falsa smerenie

Am zis lucrul acesta pentru că unii oameni, nu ştiu cum să spun… e mult spus că se automutilează construindu-şi comportamente „smerite”. Tot aşa, încercând să-şi construiască smerenia cu mintea şi cu propria simţire. Nu se poate asta. E ceva foarte fals, e ceva care sună fals şi poate să devină foarte vătămător. E ca un om care îmbracă o haină care nu i se potriveşte. Şi vezi că-l strânge acolo, îi stă urât în partea aia, nu merge aşa. Și omul din afara Bisericii te simte. De-aceea mulți zic că oamenii de la biserică sunt mai răi. E mai greu să te înţelegi cu ei. O doamnă spunea la un moment dat că, atunci când s-a apropiat de Biserică, s-a simţit bine la început, dar după vreo doi-trei ani a zis: „Simt nevoia să-mi caut prietenii de dinainte de Biserică. Pentru că pot cu aceia să vorbesc normal. Aceştia din Biserică, când vreau să le spun ceva firesc, îmi livrează reţete duhovniceşti. Îmi vorbesc în sentinţe, în parabole ale Sfinţilor Părinţi. Eu vreau să vorbesc cu omul, simplu, firesc. Şi i-am dat dreptate. Dar m-aş fi bucurat şi să fie mai înţelegătoare.

– Nu că sunt rele parabolele şi sentinţele, ci ele nu exprimă viaţa lăuntrică…

– Și omul are dreptate, în sensul că simte că acela şi-a pus o haină care-i stă rău. Nu i se potriveşte, e strâmtă, nu-i cade bine. Şi omul tocmai asta are tendinţa să respingă – căci parabola e bună, cuvântul de la Sfântul Părinte este bun, este frumos. Aşa și cu smerenia: una-i un produs de firmă şi una-i contrafăcut! – nu poţi s-o contrafaci, s-o fabrici.

Eastern (Orthodox) ChristianityAşa zic Părinţii, că dacă în sufletul nostru se trezeşte dorul după Hristos, într-o oarecare măsură Îl cunoaştem, ne întâlnim cu El. Dar, de fapt, El ne caută mai întâi de a-L căuta noi pe El. De acolo se naşte în suflet dorinţa de a-I păzi porunca. În strădania de împlinire a poruncii – în poruncă fiind Hristos ascuns –, El ni se comunică. Şi de la El primim smerenia, că este o însuşire a Lui. Smerenia autentică, adevărată. Încă Sfântul Siluan zice că smerenia lui Hristos este de neatins. Smerenia prin care ne socotim mai răi decât toţi este smerenia ascetică, smerenia în care este prezent, într-o pondere mai mare cumva, efortul omenesc, demersul omului către Hristos – e adevărat, binecuvântat de Hristos acest efort. Dar smerenia lui Hristos Însuşi, care este fiinţială, este de neajuns pentru om: însetează omul după ea şi nu-i ajunge o viaţă pentru a o dobândi. Este smerenie fiinţială.

Despre evlavie

– Să vă întreb despre o altă virtute sau lucrare, evlavia, care este iarăşi puţin greșit interpretată în viaţă noastră…

– Probabil că tot aşa, din faptul că avem comportamente lipsite de conţinut. Că dacă nu este simţirea celor veşnice, dacă gesturile nu sunt însoţite de simţirea celor veşnice, ele se simt seci. Sunt „corecte”, dar sunt seci. Vă aduceţi aminte, Cuviosul Paisie Aghioritul povestește despre întâlnirea cu preotul acela care făcea icoane, lipea litografii pe lemn şi, ca să se lipească bine, neatent, se punea cu fundul pe ele. E o grozăvie! Că el nu le simţea că sunt vii. Omul care are evlavie adevărată simte că sunt vii, nu sunt un obiect pentru el, ci simte ceva viu în ele, adică simte legătura vie a icoanei cu prototipul. Şi raportarea lui la icoană preia ceva din raportarea la prototipul care este viu. A avea comportamentul fără simţirea asta te duce la o evlavie falsă.

Dar sunt şi nuanţări aici. Poate să fie cineva conştient că nu are evlavie şi se sileşte către evlavie. El are un comportament lipsit de conţinutul viu, dar motivul pentru care el îşi construieşte acest mod de a se purta e o năzuinţă, şi atunci cred că-i binecuvântat, nu este o evlavie falsă. Ca să dau şi un exemplu: Părintele Serafim Rose spune că, atunci când s-a apropiat de Biserică şi a intrat în San Francisco într-o biserică rusă – știţi cum sunt ruşii, foarte evlavioşi, fac închinăciuni; probabil când îi tămâia preotul, ei făceau închinăciune – ei, când a trecut preotul pe lângă el, se simţea de parcă a înghiţit un băţ. Nu se putea îndoi. Mândria se manifesta aproape fizic. Spunea că parcă i-ar fi înţepenit grumazul. photos-christian-jerusalem-2010-11-15-0004Şi în situația asta, un om, ca să-şi înfrângă mândria, poate face gestul forţat, silit, fără să aibă încă simţirea asta vie, evlavioasă, dar are o conştiinţă sănătoasă în ceea ce face, totuși, că-şi biruieşte mândria. Se biruieşte pe sine şi-şi biruieşte mândria. Şi apoi va veni şi simţirea, va veni şi harul ca să poată să fie firesc, să fie el însuşi. Deocamdată demersul lui este pentru biruirea patimii, a mândriei. Și-atunci este puţin chinuit, puţin silit. Dar când vine evlavia, intră în firesc.

– Mai este şi aspectul acesta, când făţăreşti faptele evlaviei…

– Asta-i şi mai rău!

– De multe ori nu o faci intenţionat, nu o faci conștient…

– Da, te poţi minţi pe tine. Te poţi minţi până şi pe tine, aşa de perfidă e minciuna, că şi pe tine te poţi minţi. Dar evlavia falsă, sau virtutea falsă nu rezistă la examene: îţi trage cineva o palmă? Cu evlavia falsă nu faci faţă!

Gustul evlaviei adevărate

– Spunea Cuviosul Paisie că, dacă vrei să devii evlavios, să stai pe lângă oamenii evlavioşi, că evlavia „se ia”. Cum „se ia” evlavia?

lumanare2a– E limpede că este aşa! Omul evlavios, care e autentic, care e adevărat în evlavia lui, prin naturaleţea lui te cucereşte cumva. Cum se aprinde o lumânare stinsă de la una aprinsă – foarte firesc. Sau dacă stai lângă o sobă care dogoreşte, te încălzeşti. Asta-i foarte firesc.

E adevărat, că poate, uite, ca să rămânem în limitele comparaţiei acesteia, după ce te depărtezi de soba care dogoreşte, poți să simţi iarăşi răceala. Până când o vei avea în tine mai trece timp. Adică e nevoie de efort şi din partea ta. Dar, totuşi, faptul că ai simţit „căldura” cât timp ai stat lângă „sobă” se constituie pentru tine într-un reper, şi poate să fie motorul unei năzuinţe. Şi depinde şi de tine pe urmă să năzuieşti către ceea ce ai cunoscut. Lângă un om cu evlavie ai cunoscut gustul evlaviei adevărate, şi acuma după gust te orientezi, şi pe tine începi să te judeci altfel. Începi să-ţi dai seama după gust când purtarea ta e ca aceea şi când nu este, când e falsă. Şi cu credinţa, şi cu frica lui Dumnezeu este tot aşa. Că şi credinţa o poţi câştiga de la un om credincios, frica lui Dumnezeu de la un om care o are. Să te lipeşti de un om care o are!

– Până la urmă, acesta ar fi un criteriu al vieţii noastre creştine: să căutăm să stăm aşa, cât putem sau când putem, mai aproape de oameni care au o anumită evlavie pentru a ne îmbogăţi?

– Este o cale de-a ne îmbogăţi. Şi, dacă vedeţi, până la urmă, aici este Tradiţia, sfânta Tradiție. În viaţa Cuviosului Porfirie vedeţi ce cale a ales Dumnezeu să-l îmbogăţească cu harisma străvederii? Nu când stătea singur în privegherea lui sau în rugăciunea lui, ci l-a rânduit Dumnezeu să vadă darul care era asupra unuia, şi: „Uite, îţi dau şi ţie din viaţa care locuieşte în el!”. Şi conştiinţa aceasta se aşază ca temelie pentru toată viaţa, că „Nu prin tine ai dobândit ceva – prin nevoinţa ta, prin rugăciunea ta, prin privegherea ta –, ci Tradiţia, viaţa care locuia în acela, ţi-am dăruit şi ţie”. Că nu eşti tu buricul pământului. Ci ai primit şi tu ceva din ceea ce Dumnezeu împărtăşeşte oamenilor.

[…]

(Din revista “Familia Ortodoxă” nr. 75 – Aprilie 2015)

* * *

parintele-arsenie-muscalu-2

Florin Micu si Augustin Paunoiu/ Ziarul Lumina:

„Ţine-te după lumină! Nu ai cum să rătăceşti“

Dumnezeu dă fiecărui om, în conştiinţa lui, a înţelege de cine să asculte. Într-o relaţie poţi să fii un ecran transparent către Hristos sau nu. Ca duhovnic trebuie să-l ajuţi pe cel ce vine la tine să meargă spre Hristos. Oamenii au foarte mare nevoie de îndrumare, sunt orfani. Iar dacă găsesc puţină compătimire la duhovnic, se alipesc cu totul de el. În Duminica Sfântului Ioan Scărarul am vorbit despre duhovnicie şi viaţa în Hristos cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din localitatea prahoveană Cornu.

– Cât de importantă este suferinţa în descoperirea lui Dumnezeu? Dostoievski înainte de a-L cunoaşte pe Hristos era un jucător la jocurile de noroc. Dar când a stat în faţa plutonului de execuţie, când a citit Scriptura în celulă, atunci a descoperit adevărata profunzime a existenţei şi a ajuns să spună că dacă ar fi pus să aleagă între adevăr şi Hristos L-ar alege pe ultimul. Oare suntem noi astăzi capabili să-L urmăm pe Hristos, sau ne ghidăm după comandamentele lumii contemporane?

Părintele Andrei Scrima, referindu-se la Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi de la Matei capitolul 25, vorbea despre interogaţiile din fragmentul respectiv: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Te-am slujit?“ El se referă la sensibilitatea faţă de prezenţa lui Hristos acolo unde ea nu este vădită. Asta denotă sănătatea sufletului sau adevărata creştinătate. Ea este un indicator.

Cum am înţeles eu lucrul acesta? Să zicem că ne aflăm la Sfânta Liturghie sau suntem într-o biserică, în momentul rugăciunii. Atunci noi adoptăm un anume comportament. Şi nu întotdeauna ne defineşte lăuntric comportamentul pe care-l adoptăm. Noi, cel puţin convenţional, percepem prezenţa lui Dumnezeu prin actul liturgic, prin rugăciune. Şi luăm atunci o anumită atitudine evlavioasă, pioasă. Dar ceea ce surprinde adevărul din noi este comportamentul nostru în situaţii care ne iau prin surprindere, unde nu este vădită prezenţa Lui. Modul cum reacţionăm, cum ne purtăm, ce facem atunci, acestea sunt definitorii. Acolo se vede substanţa noastră creştină.

– Să vorbim despre legătura dintre ucenic şi părinte sau duhovnic. Nevoia de comunicare, de mărturisire a gândurilor e una esenţială în această relaţie. Sunt însă mulţi oameni care nu sunt atât de ataşaţi de viaţa Bisericii, care nu sunt practicanţi, deşi nevoile din sufletele lor strigă după Dumnezeu. Se observă la ei o anumită neîncredere faţă de duhovnic. Ce e de făcut? Cum ar trebui să fie construită această relaţie?

duhovnic-spovedanie-foto-viorel-catusanuÎn faţa unei asemenea stări de lucruri nu poţi decât să te rogi şi să plângi. Sufletele sunt foarte bolnave şi ar avea nevoie de o dragoste infinită, de o disponibilitate extraordinară, de o dăruire exemplară. Sunt şi riscuri, desigur. Tocmai pentru că sunt problemele acestea, oamenii se pot ataşa şi de duhovnic sau în relaţia cu duhovnicul se pot cantona în zona psihologicului. Or, nu este de dorit asta. Le poţi oferi ca duhovnic, la un moment dat, un echilibru din punctul acesta de vedere, dar nu e de dorit să se rămână aici. Adică duhovnicul, în loc să fie o cale către Hristos pentru om, să fie un fel de ţintă. Atunci e riscant şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic dacă se întâmplă aşa. Ca duhovnic trebuie să-l ajuţi pe cel ce vine la tine să meargă către Hristos.

Un aghiorit contemporan, puţin cam critic, spunea că duhovnicii care fac duhovnicie cu telefonul mobil, în marea majoritate a cazurilor, leagă pe oameni de ei înşişi, nu de Dumnezeu. Aşa vedea el lucrurile de acolo, din retragerea lui. Fiindcă se creează reflexul acesta de a apela la părinte imediat ce se iveşte o problemă. Nu mai năzuieşte către Dumnezeu. Într-o relaţie poţi să fii un ecran transparent către Hristos sau nu. Oamenii au foarte mare nevoie de îndrumare, sunt orfani, sunt ai nimănui, unii pe alţii nu se mai aud, nu se mai ascultă, nu se mai ajută, nu se mai înţeleg. Iar dacă găsesc puţină compătimire la duhovnic, se alipesc cu totul de el. Există şi varianta cealaltă, ca duhovnicul nici el să nu-i înţeleagă, ci să-i expedieze după o spovedanie mecanică, făcută în două minute, formal. Atunci omul mai mult e dezgustat, mai mult se îndepărtează de biserică. E nevoie deci de disponibilitate, de jertfelnicie, trebuie să uiţi de tine ca să te pui la dispoziţia celuilalt, dar să nu te comunici pe tine, ci să-L comunici pe Hristos. Şi atunci lucrurile vor merge bine.

La începuturile călătoriei duhovniceşti se poate întâmpla într-adevăr ca pe drum, cumva, duhovnicul să fie mai important decât Hristos. Şi nu ar fi o nenorocire să se întâmple aşa. Duhovnicul este mai accesibil, mai apropiat, în sensul că ucenicul Îl cunoaşte pe Hristos prin duhovnic, Îl iubeşte pe Dumnezeu prin duhovnic. Dar dacă lucrurile merg bine, evoluează, se dezvoltă la modul sănătos, intervine ceva. Nu că omul respectiv nu mai are nevoie de duhovnic, ci se maturizează şi ajunge să-L iubească pe Hristos, şi pe duhovnic în Hristos.

Îmi aduc aminte cum părintele Sofronie Saharov i-a scris unui englez convertit la Ortodoxie, care era însă clătinat de gânduri:

Diavolul vrea să te despartă de noi, de mine şi de părintele meu, Sfântul Siluan. Dacă în clipa asta, în perioada aceasta a vieţii tale, va reuşi s-o facă, te va despărţi şi de Hristos. În momentul când vei ajunge la Hristos, vei putea să ne uiţi pe noi, nu va fi nici o pagubă, dar acum relaţia ta cu Hristos ţine foarte mult de noi, pentru că pe Hristos prin noi L-ai cunoscut, iar Hristos prin noi a ales să lucreze pentru tine“.

Cam aşa se întâmplă lucrurile în această relaţie. În drumul către Hristos al omului e foarte importantă această relaţie. Când ea se maturizează, nu că primul nu ar avea nevoie de duhovnic, dar nu mai depinde de el.

– Puţini sunt cei care trăiesc cu adevărat ceea ce exprimă. E nevoie de trăire mai întâi, nu de cunoaştere, nu-i aşa?

Noi ne-am obişnuit să despărţim lucrurile, să le disecăm. Or, ele sunt una: cunoaşterea, trăirea, viaţa, toate sunt împreună. Am găsit de curând un mod de a exprima lucrurile care mi s-a părut foarte frumos la Mitropolitul Hierotheos Vlahos, pornind de la teologia Părinţilor, aşa cum a cunoscut-o el prin legătura cu arhimandritul Sofronie Saharov şi părintele Ioannis Romanidis. În teologia Părinţilor erau exprimate foarte clar rugaciune._genunchi._slujba._femeienişte lucruri. Starea noastră de cădere se explică prin faptul că noi confundăm mintea cu raţiunea. Părinţii aveau cuvinte diferite pe care noi le folosim ca sinonime: minte, raţiune şi intelect. Grecii au nous, logike şi dianoia. Primul termen exprimă un organ al cunoaşterii a cărui funcţionare seamănă foarte mult cu modul în care cunoaşte ochiul. Noi când vrem să convingem pe cineva spunem: „am văzut cu ochii mei“. Acesta e pentru mulţi un argument suprem. Nous intră în priză directă cu realitatea celor dumnezeieşti. Logike şi dianoia intră în legătură prin înţelesuri şi concepte. Or, rugăciunea minţii este rugăciunea care se desfăşoară în nous [minte – n.n.]. Când vrei să săvârşeşti această rugăciune cu logike, nu poţi să scapi de gânduri niciodată. Dacă sediul rugăciunii tale este raţiunea, adică logike, atunci vei fi tot timpul plin de gânduri. Cu un gând vei încerca să izgoneşti alt gând. Dar Părinţii se fereau de orice gând în timpul rugăciunii, chiar şi de gândurile bune.

Aşa cum spune şi Părintele Cleopa, rugăciunea lor, a celor îmbunătăţiţi, scapă şi de vama aceasta, a raţiunii, şi ajunge în spaţiul lui nous. Nous, logike şi dianoia nu se contrazic între ele, pentru că au obiecte de cunoaştere diferite. Nous este organul de cunoaştere, însuşirea sădită de Dumnezeu pentru a putea percepe pe cele de dincolo de lume, pe cele dumnezeieşti, iar celelalte două exprimă capacitatea de a percepe lumea, creatul. Uneori ne păcălim, ne înşelăm. Poate că dorim anumite stări, citim despre anumite lucruri, am vrea să le practicăm, dar le traducem greşit în faptă. În legătură cu rugăciunea minţii, noi de fapt nu ne rugăm cu mintea, ci cu raţiunea. Nous, în fiinţa noastră, aşa cum spune dr. Alexis Carell, zace într-un fel de amorţire, de adormire. Activarea lui [nous – a minţii] se face prin pocăinţă. Ea duce la activarea nous-ului, nu vreo altă metodă. Suferinţa, de asemenea, când ea este asumată, conduce la activarea nous-ului. Atunci de abia vorbim despre rugăciunea noetică, adevărata rugăciune a minţii. La noi, rugăciunea e mai mult un fel de meditaţie. Când te arde ceva, când te doare ceva, când ai o suferinţă mare, atunci te rogi cu rugăciunea noetică, fără să-ţi pui problema că o faci sau nu. Atunci nu mai ai gânduri, pentru că durerea aceea foarte vie o simţi cu nous-ul. Nous este sinonim cu inima în scrierile Părinţilor. Unii dintre ei îi spun inimă, şi nu minte. Poţi să ai o impresie de ambiguitate uneori la Părinţi, fiindcă traducătorii au exprimat diferit acel lucru. Dar de fapt la ei referirea este la nous, acest centru al fiinţei noastre, care este un organ simţitor-văzător, cunoscător pentru Dumnezeu şi cele duhovniceşti.

La noi greul, sau aproape o nenorocire câteodată, este că de mici suntem exersaţi în spaţiul lui logike şi dianoia. Şcoala, facultatea ne formează în direcţia asta. E ca o gimnastică pe care o faci cu corpul tău pentru a dezvolta anumiţi muşchi. Când ne apropiem de cele duhovniceşti, o facem cu uneltele, cu instrumentele pe care ştim să le mânuim. Atunci de multe ori ajungem să ne învârtim în cerc. Ne încâlcim şi asta este îmbolnăvirea vieţii creştine de astăzi. Părinţii noştri nu teoretizau asupra problemelor ăstora. De la sine se mişcau în spaţiul lui nous. Cum spune şi Sfântul Paisie Aghioritul: în urmă cu 300-400 de ani, prezenţa, vederea lui Dumnezeu, era trăită atât de concret şi de viu de Părinţi, încât nu-şi putea nimeni închipui că peste un timp ceea ce atunci era monedă curentă o să pară legendă pentru oameni. Nimeni nu stătea să scrie experienţa lui, toţi trăiau cele dumnezeieşti în fiecare zi. În chip firesc trăiau în spaţiul acesta, moşteneau de mici trăirea creştinească. Noi, acum, pe de o parte, avem în chip firesc o căutare, o dorinţă, dar avem şi sentimenul unei bulversări, al unei încâlceli, al unei încurcări destul de serioase.

Părintele Simeon Kraiopoulos sesizează: „Ce se întâmplă cu creştinul de astăzi? Nu-l mai vezi să aibă bucuria vieţii creştine. Tot timpul să fie vesel“. Or, el este posac, închis în el, prins în gânduri. Confundă trezvia cu autocontrolul, sau pocăinţa cu complexul de vinovăţie. Pocăinţa îşi are sediul în nous, complexul de vinovăţie în logike. Vinovăţia este în spaţiul creat, al moralei, pe când pocăinţa vede dincolo de limitele raţiunii. Cum spune cântarea Bisericii?

„Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa“.

Dacă nu o vezi împodobită, cum să te pocăieşti? În fiecare om în care este pocăinţă a existat un moment de felul acesta, i s-a descoperit în vreun fel. Unuia i s-a descoperit privind cerul, altuia citind o carte, altuia prin cuvântul cuiva, altuia pe drumul Damascului, împotrivindu-se lui Dumnezeu, şi de acolo a ţâşnit pocăinţa.

– În acest context, cât de importantă este Tradiţia, cum putem să o păstrăm şi să o perpetuăm?

Tradiţia Bisericii este vederea lui Dumnezeu, comunicarea aceasta a vederii lui Dumnezeu. Ea este esenţială tocmai pentru a avea repere, pentru a nu rătăci drumul în faţa presiunilor făcute de ideologii şi toate câte vin în lumea de astăzi asupra noastră. Cuviosul Pahomie cel Mare a avut o descoperire despre starea timpurilor din urmă, dar ştiţi că, în sămânţă, timpurile din urmă erau prezente şi în vremurile de la începutul Bisericii! Şi a văzut un întuneric adânc în care oamenii orbecăiau. În această beznă se auzeau voci: „Veniţi la mine, eu am adevărul“. Oamenii năvăleau după direcţia în care auzeau vocea, deşi nu vedeau nimic. Dar nici nu porneau bine în direcţia aceea că se auzeau din spate alte voci: „Veniţi la mine, eu am adevărul“. Buimăciţi, se întorceau şi o luau în direcţia aceea. Astfel orbecăiau. aghioritÎn toată zăpăceala aceasta erau totuşi unii care urmau pe cineva care avea o lumină. Şi ei se ţineau unul de altul. Doar ei ajungeau la liman şi ieşeau din întuneric. Aceasta este Tradiţia. În orbecăiala aceasta Cuviosul Pahomie îi vedea şi pe unii din ucenicii lui din mănăstirea unde vieţuia. Erau dezorientaţi şi cu lacrimi îi ruga: „Agaţă-te de omul pe care Dumnezeu l-a pus în faţa ta. Agaţă-te de el“. Vedeţi, e simplu. Important este ca acela care este în frunte să aibă lumina adevărată. Ţinându-te după lumină, nu ai cum să rătăceşti.

Eu cred că Dumnezeu dă fiecărui om, în conştiinţa lui, a înţelege de cine să asculte. Pentru că tu nu poţi să impui cuiva, să convingi pe cineva. Eu cred că Dumnezeu care-l caută pe om şi nu-l lasă să rătăcească îi oferă prilejul, pune negreşit în faţa lui un om de care să se agaţe pentru a nu rata drumul. Omul poate rata momentul, din orgoliu, din altceva, şi se poate preface că nu înţelege. Sfântul Ignatie Briancianinov vorbeşte despre fariseii din vremea lui Hristos spunând că se prefăceau că nu-L înţeleg pe Mântuitorul. Ei Îl înţelegeau foarte bine, dar se prefăceau că nu pricep mesajul Lui. Poate că nu toţi Îl văd pe Dumnezeu, nu au vederea luminii necreate. Acel văzător al luminii necreate este omul cu făclia din descoperirea Cuviosului Pahomie. Dar ceilalţi ştiu că acela are făclia, li se dă atâta cunoaştere încât să înţeleagă cine are lumina. Nu trebuie decât să te agăţi de cineva care este în legătură cu acela, sau dacă ai posibilitatea, chiar de purtătorul făcliei.

– Care este raportul dintre a spune adevărul şi a judeca pe aproapele? Cum să nu cazi în judecata aproapelui când spui adevărul despre el?

Dacă spui adevărul şi cazi în judecata aproapelui înseamnă că e un adevăr fără milă. Ne spune Sfântul Siluan Athonitul ceva despre lucrul acesta, dacă eşti pus în situaţia de a cântări un fapt, nu să ai tu o pornire pătimaşă, răutăcioasă de a osândi, de a judeca pe cineva, ci pur şi simplu eşti pus să judeci o situaţie în calitate de preot sau duhovnic, sau să ai în subordine nişte oameni, şi trebuie să judeci anumite situaţii. Sfântul Siluan ne spune că dacă vei face o judecată după fapte, o judecată dreaptă, am spune noi, nu vei plăcea lui Dumnezeu. Doar atunci când judecata noastră izvorăşte din milă, din compătimire faţă de aproapele, ea va fi corectă. Nu ştiu dacă trebuie să ne întrebăm cum să facem să spunem adevărul şi totuşi să nu judecăm pe aproapele. Ci atunci când ne surprindem judecând pe aproapele, să ne căim pentru că înseamnă că ne-am îndepărtat de Hristos şi de iubirea Lui. Ele nu sunt despărţite (adevărul, de Hristos şi iubirea Lui).

– Mila ar fi deci criteriul obiectivităţii unei judecăţi?

Da. O judecată fără milă nu este plăcută lui Dumnezeu. Să ne cercetăm pe noi înşine, şi aşa ne putem da seama dacă dispoziţia noastră cu care spunem adevărul este una a iubirii sau nu.

– Mitropolitul Antonie de Suroj spunea într-o predică: „Nimeni nu poate trăi fără să păcătuiască. Doar puţini ştiu să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie complet curăţite. Dar există un lucru pe care cei păcătoşi îl pot face. Când nu putem evita păcatul, nu ne putem pocăi cu adevărat, putem purta greutatea păcatului cu răbdare, cu durere“. Cum explicaţi acest cuvânt?

mi-e_dor_de_cer_-_5Cred că mitropolitul se referă la faptul că şi pocăinţa nu ţine numai de noi. Noi, de multe ori când citim, când ne preocupăm de lucrurile duhovniceşti, cred că pierdem din vedere lucrul acesta. Şi cu privire la rugăciune: rugăciunea nu este ceva care ţine numai de mine. La fel şi pocăinţa. Ea se desfăşoară între mine şi Cineva, între mine şi Dumnezeu. Nu ţine doar de mine ca să mă pocăiesc. Se poate întâmpla ca tu ca om să ai o înţelegere a faptului că ai greşit, să te apese greşeala ta, dar să nu simţi harul pocăinţei. Harul pocăinţei eliberează, bucură inima. Se poate ca încă să nu fi vrednic de acea bucurie, să trebuiască să te mai chinui puţin. Pentru că şi dacă primeşti harul pocăinţei şi se eliberează inima repede şi uşor, se poate să nu-l preţuieşti. Atunci Dumnezeu te poate lăsa să cauţi îndelung harul pocăinţei. Şi inima îţi rămâne ca ferecată, împietrită, învârtoşată.

Suntem în perioada Triodului când se cântă Uşile pocăinţei deschide-mi mie… Un Sfânt Părinte chiar se întreabă: despre ce uşi este vorba? Care sunt uşile închise? Pentru că uşile lui Dumnezeu totdeauna sunt deschise. E vorba, de fapt, de uşile inimii noastre. Inima noastră rămâne ca zăvorâtă, ca închisă. Ai vrea să plângi şi nu poţi să plângi. Ai vrea să te eliberezi de greutatea păcatului tău şi nu se eliberează inima, rămâne ca o povară pe inimă. Nu ţine deci numai de noi ca să ne pocăim. Este o împreună-lucrare cu Dumnezeu în pocăinţa noastră. De aceea, tot într-o exprimare uşor arhaică, în nişte rugăciuni ale Bisericii spunem aşa: „Tu eşti Dumnezeu, Căruia Îţi pare rău de păcatele noastre”. Înainte se zicea: «Tu eşti Dumnezeu, Care Te pocăieşti pentru păcatele noastre». În pocăinţă, Dumnezeu suferă în noi. Suferă pentru căderea noastră.

Cred că la asta se referă Mitropolitul Antonie. Să avem înţelegerea faptului că am greşit, să simţim povara şi greutatea păcatului, dar încă să nu fi primit harul pocăinţei. Şi atunci îl aştepţi, îl ceri de la Dumnezeu. Iar asta te ajută mai mult să conştientizezi că pocăinţa este o împreună-lucrare. Altfel, noi putem înţelege în termeni moralişti pocăinţa. Am greşit, îmi plătesc datoria, fac nişte metanii, sau cutare lucru şi gata, m-am eliberat de păcat. Or, nu este aşa.

– Dar dacă mitropolitul se referă la durerea pe care o trăim atunci când repetăm un păcat?

Este posibil şi acest lucru. În acest caz vorbim despre o pocăinţă nedesăvârşită. Sfântul Siluan Athonitul mărturiseşte în caietele sale despre sine că, ajungând în mănăstire, a fost atacat de gânduri necurate, de gânduri murdare. Şi în neştiinţa şi nepriceperea sa, s-a îndulcit de ele, le-a primit în mintea sa. Şi apoi s-a dus la Spovedanie. Iar duhovnicul i-a spus: „Niciodată să nu le mai primeşti în minte. Din clipa aceea, timp de 46 de ani, cât a mai trăit în mănăstire, nicicând nu a mai primit gânduri. Ce e de făcut atunci când ai o pocăinţă nedeplină, când repeţi păcatul? Nu-ţi rămâne decât să strigi către Dumnezeu, să aştepţi şi să rabzi nădăjduind ca Dumnezeu într-un sfârşit să te miluiască, să-ţi dea harul, o pocăinţă deplină ca să nu mai repeţi păcatele.

 lumina

Legaturi:

***

Legaturi:

***

*


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Arsenie Muscalu, Pocainta, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

20 Commentarii la “Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM

  1. Hristos a inviat!
    Ce poti sa mai spui dupa o lectura ca aceasta? Dumnezeu sa-l ocroteasca pe parintele Arsenie si sa-l tina sanatos!

    Pr. Cristian Stavriu

  2. Hristos a Inviat!

    Admin – va rog din suflet ajutati-ma in legatura cu urmatorul lucru: citeam zilele trecute pe acest site minunat un interviu sau o conferinta in care un parinte spunea ca atunci cand zici(parafrazez) Doamne iarta-ma esti deja iertat, insa Sfanta Spovedanie ne impaca cu Dumnezeu.
    Imi puteti spune va rog care este link-ul pentru ca l-am pierdut.

    Multumesc.

    Doamne ajuta!

  3. Hristos a înviat!
    “Nous este sinonim cu inima în scrierile Părinţilor. Unii dintre ei îi spun inimă, şi nu minte. Poţi să ai o impresie de ambiguitate uneori la Părinţi, fiindcă traducătorii au exprimat diferit acel lucru. Dar de fapt la ei referirea este la nous, acest centru al fiinţei noastre, care este un organ simţitor-văzător, cunoscător pentru Dumnezeu şi cele duhovniceşti.”

    Adevărat. De exemplu Sf. Ioan Sinaitul spune undeva în lucrarea sa Scara că “inima” este “mintea”.

    Cineva i-a zis Sfântului Paisie Aghioritul: – Gheronda, daţi-mi binecuvântare ca sa-mi adun mintea.

    – Ma rog să ţi se adune mintea în inima. Dar ce înţelegem când spunem “inima”? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom baga mintea, ci inima este ceea ce simţim. Prin urmare, atunci când spunem “sa se adune mintea în inima”, înţelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorinţa arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce… De vreme ce Dumnezeu este Dragoste şi inima are dragoste, dacă este curăţită, atunci omul are înlăuntrul sau pe Dumnezeu. “Sa iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toate inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău…(Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sa-L iubeşti cu toată fiinţa ta. Daca mintea se va îndulci de dragostea şi bunătatea inimii, când va rosti “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, se va cutremura în întregime.

    Se pare că, într-un anumit fel, “inima” şi “mintea” despre care vorbesc sfinţii Părinţi sunt un fel de centru al trăirilor /simţămintelor duhovniceşti în fiecare om care se deosebesc cumva de trăirile sentimentaliste.

  4. Pingback: MARTURIA UNEI TINERE “purtatoare de mir” din zilele noastre despe INTALNIREA VIE CU HRISTOS: “Ma simteam singura, aveam nevoie de dragostea cuiva si asteptam un baiat, dar cand L-am cunoscut pe Dumnezeu, am inteles că El era Mirele aste
  5. Pingback: “Daca puterile sunt pe sfarsite…” K. V. ZORIN despre INCALCAREA LEGILOR DUHOVNICESTI si AVERTISMENTELE LUI DUMNEZEU: “Nicio situatie nu vine intamplator. Cand neplacerile se repeta, si pe deasupra cu o constanta de invidiat, inseam
  6. Pingback: CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lum
  7. Pingback: PRAZNICUL ACOPERAMANTULUI MAICII DOMNULUI. “Pokrov” – Film documentar rusesc al Mitropolitului Ilarion (VIDEO). CANON DE RUGACIUNE. “Intareste-ne, Stapana, contra vrajmasilor celor potrivnici, ca pe David asupra lui Goliat!”
  8. Pingback: PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De
  9. Pingback: Toate sunt cu putinta celui ce crede… si asculta de Dumnezeu. PANA UNDE AJUNG INCERCARILE RAZBOIULUI DEMONIC ASUPRA CELOR CARE VOR CU PUTERE SA SE MANTUIASCA si ce mangaieri dumnezeiesti vin in urma rabdarii. MAICA DOMNULUI SI MANTUITORUL I SE ARATA
  10. Pingback: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora!”. PREASFINȚITUL DAMASCHIN DORNEANUL, pentru “Familia ortodoxă”, despre ETAPELE IUBIRII APROAPELUI CARE NE-A RĂNIT, lupta cu rutina și pentru (re)dobândirea Duhului, “SENSIBILITATEA”
  11. Pingback: PARINTELE MIHAIL STANCIU despre VIEȚUIREA PE CALEA CEA STRÂMTĂ și DREAPTA ÎNȚELEGERE A CREDINȚEI în vremurile deformărilor și deturnărilor duhovnicești: “Cei înșelați îi vor linșa pe cei care nu acceptă ‘RELIGIA VESELĂ ȘI P
  12. Pingback: DACĂ NU AVEM DISPOZIȚIE SĂ NE RUGĂM, SĂ MERGEM LA BISERICĂ sau SĂ ÎMPLINIM ALTE PORUNCI ALE LUI DUMNEZEU, ar fi o dovadă de IPOCRIZIE să le facem? “Lasă sinele tău şi prinde-te de voia lui Dumnezeu!” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: FILOCALIA ȘI NEUROȘTIINȚELE APLICATE LA VIAȚA NOASTRĂ. Provocare duhovnicească la TRĂIREA ȘI LUCRAREA INTERIOARĂ DE ADÂNCIME, prin LINIȘTIRE și RESTRÂNGEREA experiențelor și stimulărilor informaționale. CONFERINȚA Părintelui Diacon SORI
  14. Pingback: Noi RASPUNSURI (II) din conferinta Protos. ARSENIE DE LA CORNU de la Bucuresti (martie 2018): “Ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează”. HARUL DIN INCERCARE, FOLOSUL DIN CADERE, BINECUVANTAREA DIN STARILE DE EPUIZARE, DEZ-AMAGIREA CEA BUNA
  15. Pingback: PARINTELE ARSENIE MUSCALU – conferinta de la Iasi despre STAREA NOASTRA DE CADERE si FARAMITARE LAUNTRICA si inceputul vindecarii sufletesti prin RUGACIUNEA LUI IISUS. Sfaturi duhovnicesti practice pentru CHEMAREA NUMELUI DOMNULUI si atitudinea fata
  16. Pingback: PĂRINTELE CIPRIAN GRĂDINARU (Belgia), NOU INTERVIU INCENDIAR în “Familia ortodoxă”: “Cred că vor mai urma şi alte TULBURĂRI ÎN BISERICĂ. Va trebui multă smerenie, rugăciune, discernământ, şi mai ales HAR pentru a putea răm
  17. Pingback: PS IGNATIE – chemare esentiala la “revizie sufleteasca” in Postul Mare, punand degetul pe rana: NE MINTIM PE NOI INSINE, FUGIM DE NOI INSINE, DEVENIM FORMALISTI SI RITUALISTI, ALERGAM DUPA MINUNI SI SPECTACOL, TRANSFORMAM CREDINTA DUPA C
  18. Pingback: Zdrobirea unui tata epuizat si mila unui Dumnezeu care cauta la inima omului. CREDINTA, SINCERITATE, MARTURISIRE. DURERE, NEPUTINTA, PUTERE… | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: PARINTELE ILARION de la CRUCEA in “LUMEA MONAHILOR”: “Trăim această dramă perma­nentă a omului cu ETICHETĂ DE CREȘTIN, dar care de fapt nu e creştin. Trăim aşa într-o LETARGIE… Având totul la îndemână, omul se cufund
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate