SUSPENDAREA LUI TRAIAN BASESCU. Propaganda “loviturii de stat” si FONDUL PROBLEMEI

• Horatiu Pepine (Deutsche Welle):
  

Demiterea preşedintelui: de la Asunción la Bucureşti

Evenimentele politice de la Bucureşti reprezintă, dincolo de toate aspectele procedurale şi de toate calificările partizane, o formă de a rezolva, prin referendum, o situaţie politică intenabilă.

Situaţia de la Bucureşti aduce puţin cu recentele evenimente din Paraguay. În 22 iunie Preşedintele Republicii Paraguay, Fernando Lugo, a fost demis din funcţie în urma unei proceduri iniţiate în Parlament. Din totalul de 43 de senatori, 39 au votat în favoarea destituirii preşedintelui, căruia i s-au imputat de-a lungul anilor o conduită scandaloasă şi îndeplinirea defectuoasă a funcţiunilor sale.

Fost cleric, Fernando Lugo a fost primul preşedinte de stânga după mai bine de 60 de ani de guvernare a conservatorilor. Mandatul său a fost însă marcat de nenumărate dispute şi de scandaluri legate de viaţa sa personală. În 2009 a fost nevoit să recunoască paternitatea unui copil conceput pe vremea în care era preot, iar la începutul lunii iunie a anunţat că va mai recunoaşte un al doilea copil. Dar evenimentul care a declanşat acţiunea de demitere a fost ciocnirea sângeroasă dintre poliţie şi un grup de ţărani săraci care ocupaseră ilegal o proprietate. Bilanţul înfruntării din 15 iunie a fost tragic: 17 morţi dintre care 11 ţărani şi 6 poliţişti.

Reacţiile politice din regiune au fost nefavorabile. Preşedinţii de stânga din Argentina, Bolivia şi Venezuela au catalogat demiterea lui Fernando Lugo drept o „lovitură de stat”. Ambasadorul Venezuelei făcuse de altfel comentarii nefavorabile pe marginea acţiunii parlamentare încă din timpul desfăşurări ei, fiind ulterior expulzat din Asunción. Potrivit BBC, mai multe ţări din regiune, incluzând Chile şi Columbia, cu o conducere de dreapta, şi-au rechemat ambasadorii din Paraguay şi se aşteaptă ca Mercosur (comunitatea economică a ţărilor din America de sud) să dicteze sancţiuni împotriva regimului de la Asunción.

În Paraguay, opiniile populare sunt, fireşte, împărţite, dar principala obiecţie pe care simpatizanţii lui Fernando Lugo, fostul „episcop al săracilor” o aduc parlamentului este că nu oferă poporului dreptul de a decide. Dacă preşedintele a fost ales prin vot popular, susţin persoane intervievate de BBC pe străzile din Asunción, atunci tot poporului ar trebui să-i revină dreptul de a decide în privinţa demiterii.

Putem observa că reacţiile politice europene legate de eventuala suspendare a preşedintelui României urmează aceeaşi logică partizană. Politicieni din dreapta conservatoare europeană au condamnat „preventiv” evenimentele de la Bucureşti, în timp ce stânga a fost mult mai prudentă preferând să exprime îngrijorări de principiu.

Graba calificărilor şi mobilizărilor partizane riscă însă să şteargă contururile unui eveniment cu trăsăturile sale specifice. Teza „loviturii de stat” argumentată insistent de partizanii preşedintelui ignoră faptul că, spre deosbire de acţiunea parlamentului de la Asuncion, Parlamentul de la Bucureşti nu îl poate demite pe preşedintele de republică. Conform Constituţiei, Parlamentul poate cel mult să decidă suspendarea din funcţie şi declanşarea unei consultări populare. Preşedintele nu poate fi demis decât prin referendum şi de altfel ne amintim că în 2007, Traian Băsescu a revenit glorios în funcţiunile sale în urma unui vot popular care l-a reinvestit cu mare majoritate. Se ignoră, de asemenea, că procedura suspendării şi demiterii nu este una forjată în grabă în focul politicii imediate, fiind descrisă amănunţit în Constituţie.

La Bucureşti situaţia politică a devenit cu siguranţă insuportabilă. Indiferent din ce parte ai privi lucrurile, se ivesc situaţii scandaloase şi neargumentabile. De aceea, în cele din urmă, cea mai bună soluţie, cea mai firească ieşire din acest nou impas politic este, după celebra expresie a preşedintelui, „întoarcerea la popor”. Coabitarea inaugurată în luna mai nu a funcţionat şi, de aceea, se poate spune că poporul este chemat să decidă acolo unde elita politică a dat greş.

 Se va ajunge la o nouă suspendare ?

Politica românească, indiferent de deznodământul evenimentelor declanşate în ziua de 3 iulie, se apropie de momentul unor clarificări decisive.

Suspendarea din funcţie a preşedintelui României pare să fie un fapt iminent. Grupurile politice ale USL manifestă o mare discreţie cu privire la acest fapt, dar militanţii UDMR au dezvăluit că au discutat subiectul suspendării şi că s-ar putea pronunţa în favoarea ei. Întrebat de Mediafax dacă, după părerea sa, ar exista motive întemeiate pentru suspendarea preşedintelui, preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a răspuns: “Sunt foarte multe motive, bineînţeles“. Totuşi parlamentarii UDMR au păstrat, în general, o atitudine echivocă.

Simultan cu aceste pregătiri discrete, Guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă prin care Curtea Constituţională nu se va mai putea pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului şi, desigur, inclusiv asupra unei hotărâri de suspendare a preşedintelui republicii. Majoritatea guvernamentală adoptase anterior şi o lege cu un conţinut identic, dar ea se află la promulgare şi militanţii USL s-au temut, probabil, că preşedintele nu se va grăbi să semneze documentul.

Modificarea aceasta a prilejuit multe comentarii exagerate ca ton şi, de aceea, ar fi necesare câteva clarificări.

În anul 2007, când a fost iniţiată prima dată în istoria ţării o acţiune de suspendare a preşedintelui de republică, legea Curţii Constituţionale nu prevedea nimic în legătură cu hotărârile parlamentului. Abia ulterior, ca rezultat al disputelor legate de revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, Mircea Geoană, legea a fost modificată cu scopul de a permite contestarea la Curtea Constituţională a unor hotărâri de modificare a regulamentului.

Dar odată ce legea a fost adoptată, preşedintele Curţii Constituţionale, judecătorul, Augustin Zegrean, a remarcat că amendamentul foloseşte de minune preşedintelui Traian Băsescu. În cadrul unui interviu publicat, la sfârşitul anului trecut, pe Ziare.com, judecătorul, Augustin Zegrean, a explicat, cu lux de amănunte, de ce suspendarea preşedintelui nu ar mai fi posibilă. Chiar dacă Parlamentul va ignora avizul consultativ, aşa cum a făcut şi în 2007, hotărârea de suspendare ar putea fi contestată la Curtea Constituţională, care se va pronunţa împotriva ei.

În aceste împrejurări, USL a decis să modifice din nou legea Curţii Constituţionale şi să restabilească situaţia anterioară. Aşadar a spune că guvernul limitează puterile Curţii Constituţionale este adevărat în literă, dar greşit în spirit, căci, în realitate, niciuna din prerogativele acestui for, aşa cum au fost ele statornicite prin Constituţia din 2003, nu au fost atinse. Constituţia nu a prevăzut pentru Curtea Constituţională, în cazul suspendării preşedintelui de republică, decât un rol secundar, prin avizul iniţial consultativ, rolul major fiind rezervat Parlamentului.

Acesta este cadrul general în care au loc pregătirile discrete ale majorităţii parlamentare. Dacă se va ajunge însă cu adevărat la iniţierea acţiunii de suspendare, atunci alegătorii din România se vor găsi din nou în faţa unei opţiuni politice de o importanţă covârşitoare, inclusiv asupra viitoarei configuraţii constituţionale.

Interpretările împotriva faptelor

Conflictul dintre preşedinte şi majoritatea guvernamentală a ajuns la un punct de incandescenţă în care faptele însele primesc interpretările cele mai exagerate.

La Bucureşti se trăieşte sub semnul exagerării. Marţi după-amiaza, senatorul PDL Alexandru Pereş, aflat într-o stare de mare surescitare, a comparat evenimentele curente cu executarea mareşalului Antonescu sub autoritatea armatei sovietice, dar nu a apucat să-şi ducă gândul până la capăt, deoarece i s-a tăiat microfonul. Alţi lideri democrat liberali au avertizat explicit că asistăm la o lovitură de stat, dar fără să alunece în comparaţii atât de îndoielnice.

În realitate istoria românească nu oferă pentru PDL exemplele potrivite: detronarea lui Alexandru Ioan Cuza rămâne un episod controversat, dar care conţine o parte predominant pozitivă, legată de crearea condiţiilor pentru instaurarea monarhiei. Lovitura de stat de la 23 august 1944, la care, pesemne, dorise să se refere, în subsidiar, senatorul Alexandru Pereş, este considerată îndeobşte un eveniment salutar în istoria recentă a românilor. Chiar dacă însuşi preşedintele Traian Băsescu a pus, la un moment dat, sub semnul întrebării meritele M.S. Regelui Mihai, arestarea mareşalului Antonescu nu mai este astăzi contestată decât în cercuri naţionaliste restrânse. În această ambianţă, majoritatea a fost la rândul ei ispitită de duhul hiperbolei, comparându-l pe preşedintele Traian Băsescu cu Ceauşescu în ziua de 21 decembrie 1989.

Sub noianul acestor interpretări excentrice, faptele se dovedesc mult mai modeste. Poate că niciodată nu a fost nevoie mai mult de calm şi luciditate ca acum ,când însuşi preşedintele ţării a făcut la televiziune afirmaţii de o gravitate fără precedent. După revocarea din funcţie a lui Vasile Blaga, preşedintele Traian Băsescu a cerut pe un ton de alarmă liderilor politici să înceteze «agresiunea împotriva instituţiilor statului».

În realitate, ceea ce s-a petrecut la Bucureşti, marţi 3 iulie, se înscrie într-o serie lungă de fapte similare, iniţiate de însuşi preşedintele Traian Băsescu. După alegerile din anul 2004, PSD, PC şi UDMR au alcătuit o majoritate în parlament, numindu-i pe Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase preşedinţi de camere. Traian Băsescu a reuşit însă prin negocieri cu partidele, să reformuleze majoritatea, iar la scurtă vreme după aceea, grupurile PD şi PNL au iniţiat procedura de înlocuire a preşedinţilor de camere. S-a produs atunci un mare scandal politic, care a culminat cu o contestaţie la Curtea Constituţională.

Episodul este foarte important căci el se află la originea interpretării care va fi, probabil, şi astăzi decisivă. Curtea Constituţională a apreciat, în esenţă, că preşedinţii de camere nu pot fi schimbaţi ori de câte ori se modifică majoritatea. Cu toate acestea preşedintele Camerei Deputaţilor, Adrian Năstase, care întrase în vizorul justiţiei a fost schimbat printr-o înţelegere cu grupul PSD, dar Nicoale Văcăroiu a rămas în fruntea Senatului.

PDL, care este sccesorul PD din 2005, a iniţiat apoi o ofensivă identică împotriva preşedintelui Senatului, Mircea Geoană. După ce preşedintele Traian Băsescu a câştigat al doilea mandat la finele anului 2009, majoritatea guvernamentală a fost din nou modificată prin treceri de la un grup politic la altul, iar grupul PDL din Senat a iniţiat procedura de înlocuire a lui Mircea Geoană. Senatorii PDL au susţinut cu vehemenţă că noua majoritate pretinde, logic, o nouă conducere a Senatului şi au cerut revocarea din funcţie a preşedintelui pe care l-au acuzat de părtinire în favoarea opoziţiei. La un moment dat, puşi în faţa unui impas politic şi constituţional, democrat-liberalii au renunţat.

S-au succedat apoi şi alte episoade care au dus, în cele din urmă, la schimbarea din funcţie a lui Mircea Geoană printr-un acord tacit dintre PSD şi PDL. Cert este că Vasile Blaga este al doilea preşedinte de Senat înlocuit din funcţie, iar Roberta Anastase este a doua preşedintă a Camerei Deputaţilor care se vede pusă în faţa demiterii. Prin urmare, istoria ne arată că politica românească a mai trecut prin situaţii similare şi că stilul acesta ofensiv şi lipsit de concesii pe care îl practică, riscant, majoritatea actuală, a fost inaugurat de majoritatea prezidenţială în 2005.

Atacurile verbale la adresa Curţii Constituţionale sunt ele însele o tradiţie românească, inaugurată, cu siguranţă, tot de preşedintele Traian Băsescu. Dacă Curtea Constituţională a rămas însă la locul ei, este semnul că democraţia românească deşi atât de carentă, este mai bună decât pare.

De aceea, interpretările date de opoziţie evenimentelor de marţi par exagerate. Atât Vasile Blaga cât şi Roberta Anastase au la dispoziţie, la fel ca predecesorii lor, posibilitatea de a contesta votul majorităţii la Curtea Constituţională. De altfel, jurisprudenţa binecunoscută a Curţii descurajează acest tip de schimbări cu argumentul stabilităţii instituţionale. Cel puţin preşedintele PDL, Vasile Blaga, are argumente puternice în favoarea sa, căci majoritatea care l-a acuzat de părtinire nu a adus dovezi puternice, mărginindu-se la o simplă declaraţie. Revocarea de marţi nu se înscrie în datele stricte ale regulamentului Senatului. Situaţia Robertei Anastase este însă cu totul diferită, căci preşedinta revocată a încălcat grav regulamentul Camerei Deputaţilor prin fraudarea votului la legea pensiilor. Episodul înregistrat de camerele de luat vederi a devenit de notorietate publică.

Aşadar se impune, înainte de toate, să păstrăm luciditate şi măsură, căci nu doar faptele, ci poate mai ales interpretările lor devin decisive în politică.

Avocatul poporului, un izvor discret de putere politică

Când intelectualul devine condotier politic

Rivalitatea dintre preşedinte şi guvern a provocat o controversă irezolvabilă, deoarece lipseşte în România un spaţiu de gândire critică autonomă, unul independent de interese politice de moment.

O problemă vădită şi dureroasă a societăţii româneşti este subiectivismul exacerbat. Nu găseşti aproape nicăieri în dezbaterea publică românească o tentativă de a depăşi anecdota otrăvită a zilei pentru a iniţia o conversaţie despre marile rânduieli constituţionale, despre sistemul alegerii puterii legislative şi, nu în cele din urmă, despre viitoarea organizare politică europeană.

Partidele sunt captive unui discurs îngust, belicos, presa este şi ea surescitată excesiv de întâmplările zilei, iar intelectualii care au asumat când şi când rolul de raisoneuri ai istoriei în curs, par mai curând să acţioneze ca simple grupuri de interese.

Lipseşte în România, în primul rând, un spaţiu de gândire critică autonomă, unul care să nu fie legat prin interese imediate de puterea politică. Un loc protejat, unul care nu ar putea exclude opţiunile partizane, dar în care interlocutorii s-ar simţi datori să le subsumeze unei reflecţii politice mai cuprinzătoare şi în care articularea riguroasă a ideilor ar trebui să ia locul adjectivelor şi imprecaţiilor.

Din nefericire pentru România de astăzi, intelectualii care ar putea organiza dezbaterea publică, furnizându-i criteriile şi formulându-i obiectivele, sunt divizaţi ei înşişi în tabere partizane. Este trist să vezi că nu ideile politice îi separă cu adevărat, că nu doctrinele de care fac atâta caz în discursul lor plin de dispreţ faţă de partidele politice sunt miza lor reală, ci simpatiile, idiosincraziile sau pur şi simplu interesele materiale de moment.

Intelectualii, deşi scriu frumos, nu se comportă decât rareori ca intelectuali. Calofilia lor este un alibi pentru lipsa de idei, iar referinţele culturale o diversiune menită să ascundă interesele egoiste.

De aceea intelectualii din România şi-au pierdut în bună măsură prestigiul public. Fiecare îşi conservă prestigiul personal în spaţiul său de cuprindere culturală, dar ca intelectuali cu implicare publică au prestigii ciuntite din cauza subiectivismului cu care au intervenit adesea în dezbaterile zilei. Nu poţi să fii judecător când tu însuţi greşeşti grav, nu poţi cere echilibru şi lipsă de părtinire, când tu însuţi eşti excesiv de părtinitor. Nu poţi cere abolirea violenţei când tu însuţi manifeşti o violenţă nimicitoare. Nu poţi combate cu deplină credibilitate păcatele unei tabere politice când manifeşti maximă toleranţă pentru turpitudinea prietenilor. Nu poţi pretinde mobilizare publică în jurul unor valori, când cu alte ocazii cel puţin la fel de stridente te ascunzi oportun şi complice în dosul lecturilor tale savante. În sfârşit, este ciudat să vezi oameni care îşi închipuie că stilul poate răscumpăra injuria şi ofensa şi care se miră candid că adversarii le replică cu brutalitate.

Rezultatul acestei stări generale a societăţii este că nu mai există nici o instanţă de recurs moral, nici un reper care să regleze ritmurile politicului. Instituţiile, dacă opinia publică nu le mai poate cenzura cu destulă vigoare şi autoritate, pot deveni prea uşor abuzive.

Atunci când la orice eroare a unei autorităţi publice sau a unei personalităţi politice lumea se divide în două tabere cu semn opus şi când a treia poziţie mai înaltă şi mai aparte lipseşte, societatea rămâne pe mai departe în starea de confuzie sfîşietoare care blochează orice devenire politică. De exemplu, de ani buni, unii sunt contra şi alţii pro-Băsescu, dar din păcate cei care prin poziţia lor intelectuală ar putea asuma misiunea de arbitri de sus ai situaţiei politice se recuză sau se aliniază ei înşişi oportunist unei anumite tabere.

Politica presupune înfruntare şi limbaj polemic, dar poziţia intelectuală pretinde, dimpotrivă, distanţă reflexivă şi obiectivitate. Condotierul politic este excesiv şi nedrept, el minte şi manipulează cu bună ştiinţă, dar intelectualul are obligaţia de a se supune în primul rând adevărului. Atunci când intelectualul devine condotier politic ceva extrem de preţios se pierde şi societatea riscă să-şi rătăcească toate reperele.

• Costi Rogozanu (VoxPublica): Nu e lovitură de stat, e cod portocaliu. Dragi ciumpalaci, nu vreţi să ieşiţi pentru noi?

Am stat vreo nouă ore în Parlament şi am urmărit moment cu moment, atît cît s-a putut, evenimentele de azi. Am puţine de spus, după diverse discuţii on şi off cu toate părţile:

• în capul celor de la putere e destul de simplu.(…)A zis-o Duvăz în văzul lumii. M-am certat cu tot felul de politicieni de peşteră ca Ghişe care urla pe acolo că e dreptul “nostru”, că aşa zice Constituţia etc.
• în cazul avocatului poporului mi se pare că avem de-a face cu un abuz. Moral, că ilegal e mai complicat s-o spui sus şi tare – motivele găsite sînt de neînţeles, dar în fond se întîmplă un abuz care se întîmplă aproape ritualic, de cîte ori se schimbă puterea, cu TVR sau SRR.
• un abuz maxim ar fi intervenţia peste magistraţii din Curtea Constituţională. Dar USL a făcut un  pas înapoi din avîntul distrugător şi a anunţat că nu se ating de magistraţi. Rămîne de văzut dacă se vor ţine de cuvînt.
• îmi e foarte clar că, în ce priveşte Curtea Constituţională, useliştii au pus frînă brusc pe la amiază. S-or fi civilizat instant după cîteva declaraţii externe, s-or fi dumirit c-o fac de oaie după comunicatul Curţii Constituţionale, nu-mi dau seama. Cert e că au tăcut, după ce dimineaţa şi la prînz mîrîiau public.

Ieşirea opoziţiei cu răcnete de “lovitură de stat”, ieşirea lui Traian Băsescu cu “mineriadele” rămîn în zona ridicolului. Un preşedinte care se pretinde singurul garant al justiţiei. Ce să mai comentez?

Primesc invitaţii de la ISP (Institutul de Studii Populare, un think tank pedelist absolut penibil în atitudine şi în propagandă în toţi aceşti ani) să se iasă în stradă împotriva dictaturii lui Ponta. Cu alte cuvinte, oamenii fostei puteri speră să iasă ciumpalacii şi pentru ei. Ciumpalacul de mine nu va ieşi pentru că nici în ianuarie nu am ieşit pentru USL. Am ieşit pentru ca eu şi un grup de prieteni cu idei comune să ne facem auzite cererile.

După cum vedem, în acest moment, avem clanuri care-şi dau lovituri în cap, nu lovituri de stat. Cum spunea prietenul Gruia, nu e lovitură de stat, e doar cod portocaliu. Trebuie să oprim noua putere din zelul cu care înşfacă instituţiile? Sigur, trebuie criticaţi dur.

Dar nu cum o face Macovei care urlă la Europa să retragă drepturile României – cum să-ţi permiţi aşa ceva, doamnă parlamentar? Nici cu genul de articole de pe Deutsche Welle cum a fost cel apărut azi unde hop-ţop facem comparaţie cu Hitler (Goţiu a plusat şi l-a băgat şi pe Ştefan cel Mare în schemă). Opriţi-vă, fraţilor, din isterie. Dacă strig acum “lovitură de stat”, cînd va apărea cev grav, ce vom mai striga?

Cînd sînt abuzaţi cetăţenii cu liberalizări de preţuri, cu legi ale sănătăţii care îşi bat joc de dreptul minimal la îngrijire, ce strigăm atunci!? Strigăm că aşa zice FMI sau UE să facem,  deci e normal. Pentru că ne e frică să folosim democraţia într-un fel incomod, noi sîntem “democraţi” numai cu ştampilă de la Vest. Democraţia dictată de Fondul Monetar e bună din oficiu? Poate pentru cele două clanuri de politicieni şi pentru o masă de naivi. Pentru mine nu. Ianuarie a fost de aceea veritabil anti-sistem, pentru că aceste mesaje au fost prezente, pentru că s-a vorbit de cum sînt plătiţi profesorii sau medicii, pentru că a fost atacat un stat poliţienesc (real, dacă ne uităm cît s-a “investit” în servicii pe timp de criză).

În relaţie cu FMI, cu autorităţile europene, cu corporaţii puternice (vezi gazul de şist şi Chevron unde puterea Ponta s-a comportat absolut ridicol, votînd ceea ce au respins în opoziţie) deja s-a confirmat că USL e pus pe treabă  exact ca PDL.

Aşadar, cu ochii pe ei, deja au demonstrat că vor să rezolve în stil “maghiar” schimbarea puterii (Marius Cosmeanu avea pînă la un punct dreptate în comparaţia cu Ungaria, cu precizarea că sîntem departe de acel radicalism, dar, e adevărat, nici nu i-am văzut cu majoritate absolută). În loc de un preşedinte cu vis de putere totală, vom avea o gaşcă. Cum îi oprim? Forţăm să răspundă în faţa adevăratei agende, fiecare cum putem, prin promovare de teme, subiecte şi prin dejucarea propgandei de trei lei pe care o face opoziţiei acum. Învăţăm să cerem drepturi, să cerem protecţie pentru masa din ce în ce mai mare şi mai vulnerabilă? Dacă da, mă bag. Dacă e doar ca să ţipăm isteric, nu.

Am auzit cuvîntul “popor” de o mie de ori azi. USL nu e PDL. USL e un Băsescu colectiv. E asta dictatură? Nu. E prilej de abuzuri? sigur. Azi comit abuzuri unii împotriva altora. Dup-aia îşi revin şi ne abuzează cot la cot pe noi.