VIRGILIU GHEORGHE – conferinta video despre MECANISMELE DE MODELARE SI CONTROL AL IDENTITATII OMULUI CONTEMPORAN PRIN MASS-MEDIA

Sinele şi identitatea omului

“Ce înseamnă sinele și identitatea? Când mă gândesc la sine și identitate, când mă gândeam zilele acestea, îmi tot venea în minte imaginea Sfinxului şi a Babelor de la Bucegi. Cine a fost acolo ştie că sunt nişte formaţiuni de piatră asemănătoare unui sfinx şi unor babe care stau la taclale. Cum au ajuns acele pietre, acele stânci, să aibă această formă? Explicaţia o dau vânturile, ploile, poziţia lor și mai este un factor, anume forma pe care au avut-o iniţial. Deci înţelegem de aici că în tot ceea ce se naşte, ceea ce apare, există un dat şi există niște influenţe ale mediului, nişte forţe care modelează parcursul existenţei acelei fiinţe. De la Piaget încoace, de la Chomsky încoace… – se ştie că Chomsky susţinea că omul are un dat genetic care se realizează în nişte potenţialităţi, nişte matrici care se dezvoltă, se realizează pe parcursul existenţei umane, și peste care vin forţele acestea modelatoare ale mediului în care trăieşte copilul, adolescentul şi adultul de mai târziu.

Transformările majore sunt în perioada copilăriei. Cu cât este copilul mai mic, cu atâta efectele mediului sunt mai mari. Sunt trei perioade de dezvoltare a creierului: 1-6 ani, 6-12 ani şi 12-21. Se pare că ultima fază de dezvoltare a creierului, a părţii din faţă a creierului, a cortexului prefrontal, care ne deosebeşte de animale din punct de vedere neurologic, se încheie la vârsta de 21 de ani. Deci există acest dat genetic. Problema este că astăzi mediul este mult mai puternic, mai influent în dezvoltarea şi şlefuirea omului decât în trecut. Care sunt forţele care acţionează asupra individului, asupra omului zilelor noastre? Le-am defini ca circumscrise unor atribute ale societăţii actuale; se vorbeşte despre societatea mediatică, despre societatea tehnologică, trăim într-o societate de consum, într-o societate a spectacolului, a divertismentului. Sunt doar câteva dintre atributele care se spune că definesc lumea modernă. Toate aceste atribute sunt şi forţe. Există o forţă a mass-media, există o forţă a tehnologiei, există o forţă a publicităţii care lucrează prin consum, şi una a divertismentului.

Întrebarea pe care, practic, mă gândeam să o pun în titlul conferinţei, dar nu ştiam cine va înţelege despre ce este vorba, este: Cine suntem?, care a fost asociată de când este lumea aceasta, altor două întrebări: De unde venim? şi Încotro ne îndreptăm? Nu poate fi gândită suspendat identitatea omului. Ea se naşte, omul vine de undeva, are nişte rădăcini. Asemăn foarte mult omul cu un copac. Şi, în general, să ştiţi că întreaga natură poate fi văzută ca un simbol al fiinţei umane sub diverse aspecte ale evoluţiei sale. Omul are nevoie de rădăcini, precum copacul. Şi aceste rădăcini sunt istoria neamului din care face parte, istoria familiei din care face parte, sunt concepţiile sau cultura pe care şi-o asumă, este religia în spaţiul căreia trăieşte. Iată doar câteva dintre datele acestea, identitare.

Una dintre problemele majore ale lumii moderne, care m-a determinat și pe mine să aleg acest subiect astăzi, este aceea a identităţii. Constată sociologii, psihologii, neuropsihologii, că omul modern are o identitate cu totul altfel definită sau nedefinită, decât omul societăţii tradiţionale. Şi, de fapt, nu mai vorbim chiar despre omul modern, vorbim despre omul post-modern. Modernitatea vine cu societatea individualistă, deci, practic, omul nu se mai integrează comunitar şi identitatea sa este, tot mai mult, una fracţionată. Încă din modernitate se vede, din societatea industrială, să spunem – noi ne aflăm undeva în post-industrial – acest individualism care erodează, cumva, comunitatea umană.

Dar ce este identitatea? Vorbim despre identitate şi n-aş vrea să ne situăm foarte mult în abstract, deşi, prin forţa împrejurărilor, va trebui să am o abordare chiar puţin teoretică. Suntem bărbaţi sau femei, suntem români, maghiari, chinezi, trăim în Bucureşti sau aiurea în lumea aceasta, suntem căsătoriţi sau necăsătoriţi. Toate lucrurile acestea apar, în general, şi în buletin, în cartea de identitate. În Grecia apare şi confesiunea, şi este esenţial. Sunt ortodox, sunt protestant, sunt budist, sunt mahomedan. Mai departe: suntem elevi – într-un fel se comportă un elev, altfel se comportă un student, altfel se comportă un adult. Într-un fel se comportă un muncitor, altfel se comportă un ţăran, altfel un avocat, altfel un profesor; deci şi profesiunea dă identitate. Mai departe, sunt de dreapta sau de stânga, dacă fac politică. Dacă nu fac politică, ţin cu Steaua sau cu Dinamo. Aici, să zic că sportul nu defineşte neapărat identitatea, deşi în momentul în care este idolatrizat, ajunge să se construiască, să se nască un adevărat cult, ceea ce normal că influenţează identitatea individului.

Deci marea problemă pe care o observă cercetătorii astăzi este că identitatea omului nu mai este ca cea a individului din spaţiul lumii tradiţionale. Douglas Kellner, un cercetător în domeniul mediei, studii culturale în principal, observă că tinerii de astăzi nu mai ştiu cine sunt. Şi asta este o mare problemă, să nu ştii cine eşti. Te prezinţi cuiva, vii cu o identitate. Care este identitatea pe care o am eu? Cum mi-am construit-o? Care sunt datele ei fundamentale? Ce sunt eu? Ajung în America tot mai mulţi tineri, observă Kellner în cartea sa, şi merg la psiholog sau la psihiatru să le ceară ajutorul. Întrebarea pe care şi-o pun este dacă sunt bărbaţi sau femei. Deci identitatea de gen, dată prin naştere, nu mai are o mare relevanţă pentru aceşti tineri. Pur şi simplu nu ştiu ce sunt și cer ajutorul psihologului, să le arate, să îi ajute să înţeleagă ce sunt ei, de fapt. Într-un fel gândeşte bărbatul, într-un fel se raportează bărbatul la lume, la realitate, la oameni, altfel se raportează femeia. Sunt atât de deosebiţi, încât chiar observam nişte studii de neuropsihologie, care arată că, pe baza modului în care funcţionează creierul, se poate identifica o femeie sau un bărbat, numai urmărind, prin rezonanţă magnetică, modul în care funcţionează creierul. Este altfel organizat, la nivelul structurilor, comunicării, femeile sunt mai mult înclinate către emoţional. Şi dacă am lua în considerare numai acest lucru şi ar fi esenţial. Bărbatul este mai mult îndreptat către acţiune. De aceea bărbaţii sunt mari consumatori de sport, fotbal, iar femeile de telenovele. Bărbaţii nu sunt mari consumatori de telenovele, de aceea băieţii consumă mai mult jocuri pe calculator şi erotism, iar fetele nu. Ele, în general, sunt înclinate către comunicare. Deci suntem diferiţi. Însă aceşti tineri nu-şi mai pot identifica arhetipul, nu mai ştiu ce sunt! Și asta este, să spunem, cauza întâlnirii noastre.

Cum s-a ajuns aici? Vedeţi, omul, în societatea industrială şi post-industrială, şi-a creat un obiectiv, un scop din a construi, din a fasona, a crea orice fel de obiect de orice fel de formă, pentru aproape orice folosinţă. În această sete demiurgică nu a rămas în afară omul, mai important decât orice fel de obiect, pentru că el este cel în temeiul căruia se constituie societatea. Astfel că de la începutul secolului XX şi chiar dinainte, de la sfârşitul secolului XIX, au început să se nască tot felul de teorii privind modul cum putem acţiona asupra omului, cum putem să pătrundem înăuntrul lui şi să schimbăm acolo ceva din rotiţele acelea, astfel încât el să funcţioneze cum vrem noi, căci atunci vom avea putere asupra lui. O dată cu începutul secolului XX, irump o mulţime de teorii, se fac foarte multe experienţe sociale. Mii, zeci de mii de cărţi şi studii s-au scris pe această temă: transformarea concepţiilor, atitudinilor, comportamentelor, a omului în esenţă. Vrem alţi oameni! Anul 1948, anul apariţiei cărţii lui Orwell, „1984”, una din marile utopii [negative] ale istoriei literaturii și umanităţii, este cel în care se tipăreşte o altă carte, trecută cu totul neobservată. Se numeşte „Walden Two”, a lui Skinner. El chiar de asta se ocupă, de modul în care prin şcoală, prin tot felul de metode tehnice, inginerii sociale şi psihologice, putem fasona un nou individ, care să se potrivească nevoilor noastre. Care, însă, pot fi nevoile celor care conduc? Să poată stăpâni cât mai uşor individul.

În toată filosofia asta, mass-mediei i s-a acordat un rol important, esenţial; pentru că s-a constatat că omul trăieşte într-o relaţie interactivă cu lumea. El se schimbă în funcţie de lume, în funcţie de contextul în care trăiește, în funcţie de oamenii pe care îi întâlnește. De exemplu, dacă stai într-o puşcărie 10 ani, nu poţi să fii la fel cum ai fi dacă ai trăi într-o şcoală sau dacă ai trăi într-o mănăstire. Cu totul alt comportament, altă viziune, alte reacţii, alt individ. Nu este uşor să treci printr-o puşcărie şi să rămâi netransformat. Ei, întrebarea este: cum putem transforma noi lumea astfel încât să reuşim să înrâurim suficient individul încât se semene cu prototipul de care avem noi nevoie?

Simplu: mass-media creează o nouă realitate în care noi suntem scufundaţi. Ea ne înconjoară de peste tot. Ne oferă mitologiile. Să ştiţi că de când e lumea aceasta şi până astăzi, omul se conduce după mitologii. Mitologiile sunt naraţiuni, naraţiuni în care sunt codificate, sunt inscripţionate nişte comportamente. Pentru că omul este, de când este lumea, o fiinţă religioasă, esenţial este să-l legi pe om de aceste mituri. El are în el chemarea.

Astfel că mass-media astăzi se instituie ca o nouă „religie”, o religie politeistă, pentru că orice dumnezeu îşi găseşte locul în spaţiul mediatic. Şi când spun „dumnezeu”, mă pot referi și la bani, pentru că naraţiunea sau naraţiunile care transformă omul într-un consumator sunt omniprezente în mass-media. Când spun „dumnezeu”, cu d mic, mă pot referi la hedonism, la erotism, în sensul de idol, de raport idolatru.

Ce este mass-media? Înainte era televizor, ziare, magazine [reviste-n.n.]. Azi au apărut jocurile pe calculator, internetul. Şi internetul vine cu naşterea unei noi lumi. Second life – este şi un site, Second Life. O lume paralelă, o lume virtuală. Intru şi au acolo bănci, au tot ce le trebuie. Au noi identităţi. Îşi aleg o identitate din cui, îşi creează o nouă personalitate, nu contează ce eşti, bărbat, femeie, în realitate. Au cont în bancă la care au conexiune cu băncile reale, se câştigă milioane de dolari, se pierd milioane de dolari, acolo, în Second Life.

Televiziunea: sunt câteva efecte mari care au fost constatate de cercetători începând cu anii ’60, deci de mult. Studiile au avansat, s-au perfecţionat, lucrurile sunt clare.

Dar mai întâi trebuie să ştim că anterioare atitudinilor sunt concepţiile. Atitudinile şi mentalităţile nasc comportamente. Toată suma aceasta: concepţii, atitudini, comportamente, definesc cumva identitatea omului. Noi ne comportăm într-un fel pentru că suntem ceea ce suntem. Dacă am fi altceva, ne-am comporta altfel. Şi hainele pe care le folosim, şi mersul pe care îl avem, și privirea pe care o îndreptăm către ceilalţi, şi vocabularul pe care îl folosim, toate exprimă identitatea noastră.

Primul efect pe care îl voi lua în discuţie – şi trec rapid peste el – este efectul de agendă. El spune următorul lucru: televiziunea reuşeşte să contureze, să configureze agenda preocupărilor zilnice, preocupărilor mentale zilnice ale fiecărui om. Adică uitându-te la televizor, fie la ştiri, fie văzând un film cu forţă emoțională, pe parcursul serii respective sau al zilei următoare eşti marcat de ceea ce ai văzut. Vorbeşti despre el: ai văzut ce cutremur a fost?, ai văzut ce s-a întâmplat cu războiul din Siria?, ce s-au mai certat ăia prin Iran?, ce s-a mai întâmplat în fotbal?... Ceva tot se întâmplă. Această dirijare a atenţiei noastre, a atenţiei minţii noastre, asupra unui subiect sau a altui subiect, ea însăşi este o formă de manipulare. Pentru că de cele mai multe ori aceste subiecte nu sunt semnificative pentru viața noastră personală şi timpul vieţii noastre este foarte scurt, trece repede. Dacă nu valorificăm la maxim clipa, o vom pierde şi nu se mai întoarce. Cei mai în vârstă ştiu acest lucru, cei mai tineri pot să creadă că este o poveste, dar or s-o constate repede, că trece timpul mai repede acum decât acum 20-30 de ani. Astfel că televiziunea reuşeşte, prin acest efect, să colonizeze, practic, câmpul atenţiei minţii a miliarde de oameni. Hai să nu spunem miliarde, de miliarde se ocupă internetul. Sute de milioane. Suficient.

Efectul de spirală [spirala tăcerii, n.n.]. Ce spune efectul de spirală? A fost descoperit prin ’78-’80 de un sociolog german, o femeie [Elisabeth Noelle-Neumann, n.n.]. Spune acest lucru: dacă 80% din populaţie consideră, să luăm un exemplu oarecare, că homosexualitatea este o boală şi 20% din populaţie consideră că este ceva firesc, în momentul în care mass-media promovează punctul de vedere opus majorităţii, adică promovează ideea că este ceva firesc, într-un timp mai scurt sau mai lung, aceste rapoarte se vor inversa, adică 80% din populaţie vor considera că e firesc şi 20% vor considera că este o aberaţie, şi aceia [din urmă] vor tăcea. Cum se manifestă efectul acesta? Studiile au demonstrat încă din anii ’30 că dumnezeul societăţii moderne, mediatice, este opinia publică. Dacă opinia publică spune ceva, lumea se pleacă, indiferent că opinia publică este contrară intereselor lor, dorinţelor lor celor mai intime. Nevoia de asimilare și de integrare în corpul social este atât de puternică, încât individul renunţă la propriile sale idei. Degeaba te duci și îi spui: vezi că asta e adevărat, asta e fals; pe tine n-o sa te asculte. Dar dacă opinia publică se întoarce mâine, 80% vor spune ca opinia publică. Ea este dumnezeul căreia îi slujeşte populaţia lumii, masele. Sunt și oameni care gândesc, sunt și oameni cu o anumită personalitate, sunt şi oameni care sunt mai treji şi se feresc din calea acestor fluxuri perverse de informaţii, dar aceştia vor tăcea. Şi de ce i se spune „spirala tăcerii”? Pentru că mass-media strigă – iertaţi-mă, am luat acest exemplu, puteam să iau alt exemplu –: „Homosexualitatea e ceva normal! E ceva înnăscut!”. (Nu, nu e înnăscut! Din punctul de vedere al medicinii, nu este înnăscut. Este un comportament dobândit!) Si cu filmuleţe şi aşa mai departe, toată lumea va avea impresia că tot mai mulţi cred că aşa este. Şi dacă cred că aşa este, vor tăcea din gură. Adică n-or să mai îndrăznească, ci vor zice: „Măi, dacă eu zic asta, ăştia s-ar putea să mă ia, că zic împotriva lor. Tac şi eu”.  Cu cât tac mai mulţi, cu atât punctul de vedere majoritar devine tot mai puţin prezent, adică devine minoritar. Cu cât devine minoritar, cu atât mai mult lumea va zice: „Dom’le, nu vezi că toată lumea e de părere că e o chestie bună?” Nu vorbim de oamenii din Biserică, care au alt stâlp axiologic. Au şi ei acolo Evanghelia, au Sfânta Scriptură, citesc de Sodoma şi Gomora. Pe ceilalţi nu-i interesează Sodoma şi Gomora. Şi aşa, încet-încet, încep să tacă tot mai mult. Tot mai mulţi, până când încep să tacă toţi, majoritatea îşi schimbă punctul de vedere şi minoritatea o să şi-l păstreze, dar tac din gură, ca să nu fie vizaţi ca paria, să nu se desocializeze. Acesta este efectul de spirală, care explică modificarea concepţiilor în societatea noastră în funcţie de vectorul mediatic, dumnezeul mediatic. Dacă media spune: „Acesta este adevărul!”, gândiţi-vă că mai devreme sau mai târziu majoritatea, masa, va spune: „Acesta este adevărul!”, chiar dacă la început nu i-a convenit, chiar dacă acel adevăr îi sugrumă, chiar dacă acel adevăr le distruge viaţa, paradoxal.

Al treilea efect, descoperit de George Gerbner, este efectul de cultivare. El a urmărit timp de 13 ani câteva mii de programe de televiziune americane şi apoi a constatat uluit, surprins, că există o sumă de teme, motive sau subiecte care se repetă. Nu există o diversitate, e o sumă. O sută, două sute, care se repetă peste tot, în toate programele. Deci democraţia este o poveste, în sensul că există nişte vectori cu prioritate în mass-media, vectori de opinie. Şi ce constată el? Acele puncte de vedere, acele teme, acele subiecte se vor însămânţa în adâncul minţii omului exact cum agricultorul, țăranul, cultivă pământul. Ca nişte seminţe pe care le aruncă, se însămânțează acolo şi dau viaţă unor concepţii proprii acestor idei. Se numeşte “teoria cultivării”, pentru că televiziunea ne cultivă mintea, ne cultivă sufletul din primii ani de viaţă, potrivit propriilor lor valori.

Noi nu ştim ce avem înlăuntrul nostru. Noi am văzut un filmuleţ. Dar dincolo de filmuleţ sau în filmuleţ se află înscrise, codificate, nişte comportamente, nişte idei, nişte concepţii, pe care noi nu le desluşim. Noi am văzut o poveste de dragoste sau am văzut un film de acţiune, dar acţiunea este organizată în aşa fel încât să dea un sens pozitiv unor comportamente, să fie recompensate acele comportamente, şi noi, dacă vedem că sunt recompensate, ne gândim că sunt bune, iar altele să fie pedepsite şi noi spunem că atunci sunt rele. Dar nu ne spune nimeni că alea sunt rele, ci mecanismele acestea sunt automate. Creierul nostru are capacitatea de a face evaluări, şi Albert Bandura a arătat aceasta în cadrul sociologiei cognitive încă din anii ’50. El a arătat următorul lucru: că omul are nişte mecanisme automate de observare, evaluare şi imitare. Nu-şi dă seama ce observă, nu-şi dă seama ce evaluează, cum a evaluat, dar creierul copilului, de exemplu – aţi văzut, copilul se plimbă, o vede pe mama ce face şi se duce şi face şi el exact la fel. Nici nu ştie de ce a făcut, nici nu ştie de ce a procedat aşa, dar face exact la fel, aceleaşi mişcări. A socotit? A făcut o analiză? A măsurat vectorul de mişcare? Nu! Creierul are această posibilitate. Şi pe aceste posibilităţi se bazează şi aceste mijloace de persuasiune sau de manipulare mediatică. Şi spune el: “Modelele au forţa lor, forţă modelatoare. E de ajuns să creezi dintr-un personaj un model pentru a te asigura că cei care se uită la el vor face tot efortul să se potrivească, să se adapteze lui”. Cei care se uită la aceste persoane, la aceşti indivizi, se aseamănă tot mai mult cu ei.

Teoria e foarte bine construită. El spune următorul lucru: că există nişte mecanisme de eficientizare a individului. Adică eu observ şi eficientizez integrarea mea în societate și în comunitate. Caut să mă apropii tot mai mult de comportamentele dezirabile. Întrebaţi pe un copil mic dacă ştie ce-i aia comportament dezirabil. Nu ştie, dar el asta face. Prin comportamentele care sunt favorizate de mediu, eu mă voi integra lor. Citeam un studiu care arată că tinerii, şi, în general, omul, are grupuri de referinţă. Noi nu trăim în afara grupurilor. Cât aţi vedea un om cu personalitate, el are un grup de referinţă. Un grup de referinţă e chiar familia. Asta însă până pe la 12 ani, astăzi. După aceea începe tot mai mult ca grup de referinţă să fie colectivul: colegii, prietenii. Un grup de referinţă sunt prietenii, altul – colegii sau comunitatea, altul este societatea în largul ei. Şi atunci tânărul pleacă de acasă şi începe să urmărească ce zic colegii, ce fac colegii, cum văd ei lucrurile. Azi aşa, mâine aşa, până când ce se observă? Ei au un mecanism care începe să se adapteze, astfel că – eu studiind acum problema permisivităţii sexuale, raporturi şi aşa mai departe, cât de permisiv e omul – ce se constată? Dacă copiii sunt ataşaţi puternic de părinţi, sunt mult mai puţin permisivi decât dacă sunt ataşaţi mai slab de părinţi. Diferenţa de permisivitate între cei care sunt ataşaţi puternic și cei care sunt ataşaţi slab este de 15%. Adică cei care sunt ataşaţi puternic de părinţii lor sunt cu 15% mai puţin permisivi. Nici n-au relaţii, nici nu-i interesează. Experienţa este făcută pe elevii de colegiu din America, deci la nivelul de liceu. Dar când aceşti tineri se raportează la grupul lor de colegi, în condiţiile în care ei îi percep pe colegi foarte puţin permisivi, sunt mult mai puţin permisivi decât atunci când îi percep pe colegi foarte permisivi. Adică relaţia cu colegii dă şi ea această diferenţă. Însă diferenţa nu e de 15%, ci de 38%. Adică efectul pe care îl are comunitatea în care trăieşte copilul este aproape de 3 ori mai mare decât efectul părintelui, la vârsta de colegiu. Vorbesc de cei care îşi iubesc părinţii şi sunt apropiaţi de ei. Chiar dacă îşi iubeşte părintele şi are în vedere şi ce spune părintele, urechea cealaltă este la colegi și el spune: Eu la ăştia trebuie să mă integrez, pentru că eu cu ăştia voi trăi. Părinţii mei rămân undeva în spate. Asta când ne raportăm la unul. Dar colegii de unde au punctul de vedere permisiv sau nepermisiv? Asta e întrebarea. L-au moştenit de unde? Pentru că la anul 1900 şi ceva în America, permisivitatea sexuală era de 3-4%. Astăzi, la elevii de colegiu, a ajuns să fie de 90%. Cum de s-a schimbat într-o suta de ani atât de mult viziunea individului? Pentru că a fost trecut prin toată această maşină de modelat, care a lucrat prin studii, şi aşa mai departe. Vedeam aşa: în fiecare an permisivitatea creştea cu 5%. Vă daţi seama unde se ajunge dacă din anii ’60, de când a început revoluţia sexuală, permisivitatea creşte cu 5% în fiecare an.

Deci sunt foarte puternice efectele comunităţii. Pentru că tânărul vede şi vrea să se integreze, şi atunci adoptă atitudinile și comportamentul. Nu-l interesează ce atitudini şi comportament adoptă, ci îl interesează să fie asimilat! Şi dacă unei fete îi spune: „Urcă-te în copac, că acolo vei fi fericită şi or să te iubească toţi băieții!”, ea se suie în copac! N-o interesează că poate să cadă de acolo. Iertaţi-mă, am zis şi eu cu copacul, că puteam să zic altceva, mai urât, dar sunt și copii pe aici. Deci orice spune și îţi impune comunitatea, ajungi să urmezi, pentru că vrei să te integrezi. Deci cei care controlează spiritul comunitar, spiritul acestor grupuri, controlează individul. Nu trebuie să controlezi individul, ci să defineşti liniile, vectorii funcţionării mentalităţilor comunitare! Ceea ce se face foarte bine [eficient].

Apare, însă, o nouă problemă. Problema că în societăţile de demult individul îşi construia viziunea despre lume în temeiul a trei-patru factori: familia, biserica, comunitatea şi, mai târziu, şcoala. De-aia am zis trei-patru, pentru că şcoala intervenea mai târziu. Aceştia erau factorii care defineau identitatea, sinele, viziunea despre lume a tânărului, a omului. Ei o configurau. Vedea copilul cum se mişcă părinţii, cum se iubesc, cum se raportează afectiv, cum se luptă pentru ceva – acelaşi lucru îl făceau şi ei mai târziu. Însă ce constată George Gerbner? – v-am spus, profesor, șeful catedrei de sociologie de la Universitatea Annenberg și una dintre cele mai mar personalităţi în domeniu sociologiei din toată istoria omenirii. Că astăzi, materialul din care se construieşte viziunea despre lume, imaginea despre lume, este format eminamente nu pe baza izvoarelor familie-biserică-comunitate-şcoală (chiar aşa le enumeră), ci pe baza materialelor mediatice. Mass-media este cea care controlează astăzi viziunea omului despre lume.

Ce înseamnă viziunea omului despre lume sau imaginea omului despre lume? Aproape orice acţiune a noastră, orice comportament, se bazează pe o experienţă anterioară. Se bazează pe un mod de a vedea lucrurile, pe care chiar nu-l conştientizăm, de cele mai multe ori, dar pe care îl avem înăuntrul nostru. Toate gândurile, toate experienţele cognitive, noetice, imaginare, fanteziile, filmele sau întâmplările, tot ce am trăit noi, le acumulăm undeva înăuntrul nostru, Sfinţii Părinţi zic „în inimă”, psihologia zice „în subconştient”, oricum, undeva înăuntru, şi de acolo acţionează asupra noastră! Problema este: ce-am adunat acolo? E, înainte, copiii trăind în familie, în comunitate, în natură, adunau lucruri care ţineau de raţionalităţile pe care le-a pus Dumnezeu în această creaţie a Sa, în făptura Sa. Astăzi, raportul cu mass-media fiind extrem de strâns din primii ani de viaţă – sunt unii care de la 6-8 luni îşi lasă copiii la televizor, ăia nici nu ştiu ce văd acolo, dar se uită; şi să nu credeţi că nu-i influenţează. De aceea Academia Americană de Pediatrie susţine că până la 2 ani copilul nu trebuie să vadă ecranul, ca să nu-şi distrugă creierul. Nu pentru altceva, ci pentru a nu-și distruge creierul, pentru că îi afectează creierul major. Când spun <creierul> nu înseamnă imaginaţia, ci îi afectează circuitele neuronale, îi distruge circuitele neuronale. Deci, stând în această relaţie strânsă cu mass-media, cu televiziunea, cu această sursă de mituri, el acolo îşi construieşte imaginea despre lume şi zice că lumea aşa este. Şi oricât te-ai lupta pe urmă să zici că lumea nu-i aşa, el o să spună: „Cum adică? Eu o am în mine! Eu aşa simt! Aşa sunt eu construit!” – dar nu-i aşa. Aşa a fost el construit, el crede că alea sunt opiniile lui, dar nu sunt opiniile lui! Să nu credeţi că noi avem opinii mult diferite de ce-a fost băgat în noi, de ce s-a scurs în noi. Nu! 90% din opiniile noastre reflectă ceea ce am înghiţit. Aşa cum carnea aceasta reflectă ceea ce am mâncat! Dacă am mâncat carbohidraţi şi zaharuri, apare diabetul; se schimbă hrănirea celulelor, se schimbă membranele, totul se schimbă. Hrana schimbă şi organismul, aşa cum hrana aceasta noetică, cognitivă, inteligibilă, ne schimbă mintea sau viziunea despre lume. Şi atunci vom acţiona după cum suntem lăuntric. E o mare problemă.

Am fost întrebat la conferinţă: ce facem, că acuma le-am văzut de-a lungul anilor, am acumulat zeci de mii de ore de vizionare?, sute de mii de naraţiuni, milioane de naraţiuni. E foarte complicat, pentru că naraţiunile astea – ce-i o naraţiune? O poveste. O poveste de dragoste, de acţiune. Se fugăresc pe acolo, ori că se iubesc, ori că se împuşcă. Această naraţiune are în spatele ei nişte comportamente. Ea îmi produce o emoţie şi, în momentul în care urmăresc, mintea mea se împleteşte cumva cu acea acţiune, cu acea naraţiune. O are în ea. Şi după aceea, n-aţi văzut că vedem un film și începem să visăm şi noi că avem nu-ştiu-ce, ce-i pe acolo. Eu n-am mai văzut de ani de zile filme, nici nu mai ştiu ce-i pe acolo şi nu am un exemplu. Dar, în general, în urma unui film pot exista o producţie de reverii. Visăm cu ochii deschişi. Sau putem să visăm şi cu ochii închişi. Copiii, dacă-i urmăriţi, la 4-5-6 ani, cei care se uită la televizor, se joacă jocuri pe calculator, au coşmaruri noaptea și ei, practic, reiterează, reproiectează pe ecranul minţii, care a fost puternic impresionat. Și pe urmă vedem ziua că fac anumite gesturi şi sunt hiperactivi. Şi nu se explică gesturile lor, dar ele sunt legate de ce au acumulat. Atât de mare este influenţa acestor naraţiuni, încât şi modul în care trăim, și modul în care iubim, şi ceea ce căutăm este legat de aceste naraţiuni.

Tinerii nu se îndrăgostesc de o persoană – şi o tot spun, poate vor înţelege oamenii – ci de un proiect imaginar pe care l-au acumulat undeva. Au visat atât de mult la acel personaj ideal de care ei se vor îndrăgosti, că, până la urmă, au zis: gata, ăsta este! Şi, grăbindu-se, i-au asociat, poate, în 90% din cazuri, nişte trăsături pe care el sau ea nu le are. Şi, practic, ea nu s-a îndrăgostit de personajul din faţa ei, ci de personajul din mintea ei. Şi, după ce a trecut o vreme, constată, căsătorindu-se sau trăind împreună – că acum e moda asta a concubinajului care distruge complet sau într-o măsură mare posibilitatea de a-ţi mai face o familie – ajunge să-i afecteze major pentru că nu-l mai recunosc pe celălalt. Cine este ăsta? „Păi tu te-ai deghizat, ai încercat să mă minţi!” El: „Dar nu te-am minţit!” Deşi în perioada de cucerire există nişte tehnici de cucerire care acoperă realitatea individului. Dar, dincolo de aceste tehnici, este vorba de dorinţa noastră de a ne lăsa înşelaţi, dorinţa noastră de a-l întâlni pe personajul imaginar, şi nu-l vedem, nu-l întâlnim, şi iată că, într-o zi: „Hai, dom’le, să fie ăsta!” Şi mergem înainte, şi când descoperi că eşti înşelat începi să fii nefericit, pentru că apar conflictele. De ce conflicte? Pentru că înlăuntrul tău una doreşti, altceva ţi se oferă, însă. Şi atunci eşti nemulțumit şi frustrat. Şi frustrarea asta îţi aduce nefericire. De aceea eu vă spun, pentru că sunt mulţi tineri aici, cu cât aveţi mai multe dorinţe însămânţate înlăuntrul vostru, cu atât mai puţine şanse de a fi fericiţi în viaţă aveţi. Pentru că dorinţele multe nu pot fi satisfăcut integral. Şi dacă luăm şi cuantificăm cumva dorințele pe care le însămânţează publicitatea în mintea noastră, zi de zi, lună de lună, an de an, veţi vedea că scad proporţional posibilităţile noastre de fericire.

În urmă cu câţiva ani, nişte psihiatri din Iaşi observau apariţia unor noi boli – asta era înainte de criză -: fete, studente la Iaşi, disperate că nu-şi pot cum lucrurile de care erau ele condiţionate să dorească să şi le cumpere, aveau un fel de depresie profundă, apărea un sindrom. Vă daţi seama, deci erau oameni bolnavi psihic. Şi boala psihică nu este o plăcere. Credeţi-mă, te poate urmări o viaţă întreagă. De ce? Păi dacă tu nu ai, te întristezi. Şi dacă te întristezi profund, cum o să vedem mai departe, devii depresiv. Şi depresia poate să ducă la una sau alta din boli. Aşa că vedeţi ce faceţi cu dorinţele şi căror dorinţe le lăsaţi loc în sufletul dumneavoastră. Dar, de altfel, ştiţi care este problema? Că nu hotărâm noi ce alegem. Noi putem hotărî doar atâta: să vedem sau să nu vedem. Să ne expunem mesajului mediatic sau să nu ne expunem mesajului mediatic. Dacă ne expunem, noi nu mai hotărâm asupra a nimic. Noi nu mai alegem, și o să vă arăt de ce.

Ce observa Douglas Kellner? Că marea problemă astăzi este că tinerii îşi construiesc identitatea potrivit mesajului mediatic, dar, mai mult, eroilor! Într-o societate tradiţională eroii erau tata, mama, cei care erau văzuţi bine în comunitate, învăţătorul, părintele. Aceştia erau eroi pentru că erau buni, pentru că erau respectaţi, erau înainte, în faţă. Vreau şi eu să fiu aşa! Şi atunci era un sistem de valori care-i trăgea în sus, spre model. Zicea mama: „Vrei să ajungi şi tu dascăl? Atunci trebuie să munceşti, măi, băiatule!” Sau: “Vrei să ajungi preot? Ei, trebuie să înveţi, să fii evlavios, să mergi la biserică, să-L cunoşti pe Dumnezeu!” Şi atunci copilul se străduia. Aşa se educă copiii, prin modele. Problema este că astăzi aceste modele sunt cele mediatice. Îi vedem pe copii că stau le televizor și sunt fani. “Fan” vine de la “fanatic”. Cercetaţi etimologia. Sunt fanatizaţi, cum ar veni vorba. Fanii unui actor, unui cântăreț, şi aşa mai departe. Însă acei actori şi cântăreţi întrupează un set de comportamente, de atitudini, de mentalităţi, şi, de cele mai multe ori, nici măcar propriul set, ci unul construit în laborator. Pentru că Madonna a avut şapte sau opt identităţi. Sunt atâţia copii aici… De la femeie-macho la mamă, de la “femeie din Lesbos”, să spunem aşa, până la tot ce vreţi. În momentul în care o fată îşi asumă identitatea Madonnei, ce face? Pentru că ea un sezon sau cinci sezoane este ceva,pe urmă este altceva. De ce îşi schimba identitatea? Pentru că fiecare identitate este legată de nişte produse. Şi atunci vindem acum o haină, mâine vrem să vindem altă haină. Şi atunci acum o facem femeie cu fustă lungă, şi o vedeam în studiile acestea, o doamnă mare care avea bijuterii, mâine era o individă îmbrăcată scurt, cu tot felul de chestii. Pentru că se schimba moda şi trebuia să intervină şi să vândă altceva şi altceva. Ei, tinerele acestea sau tinerii aceştia încep să-şi asume identităţile. Identitatea Madonnei, identitatea lui Michael Jackson sunt date în studiile acestea, dar astăzi sunt tot felul de actori, de sportivi pe care-i iubim, de care ne ataşăm, cu care empatizăm, și de la care preluăm. Am făcut odată un articol puţin incitat de un fenomen mediatic: am arătat că marea parte a cântăreţilor mari de muzică rock au o viaţa extrem de dezorganizată şi o moarte timpurie. Ştiţi grupul celor care mor la 27 de ani? E un grup mare de cântăreţi: unul din cei doi care au cântat în Nirvana, Jimi Hendrix… O sumă mare de cântăreţi, toţi au murit la 27 de ani. Chiar îi spunea mama celui care a cântat în Nirvana – știți că unul s-a călugărit în mănăstirile din Arizona şi altul s-a sinucis – şi îi spune mama lui: “Vrei să intri și tu în grupul ăstora care au murit la 27?” Şi, într-adevăr, s-a sinucis la 27 de ani. Amy Winehouse a intrat şi ea tot în grupul ăsta. Ştiţi câţi ani de succes au aceşti tineri? 5-10-15 ani. Atât. Şi la sfârşit mor. Problema este: atunci când tinerii îşi însuşesc un personaj şi îl urmăresc, îl idolatrizează, ei nu-i copiază numai comportamentul și atitudinile, ci se identifică până la avea acelaşi tip de traiect social, intelectual, spiritual sau cum vreţi să-i ziceţi. Adică va ajunge și el depresiv, va ajunge și el să aibă o familie dezorganizată, va ajunge şi el sa-şi părăsească nevasta, dacă o va avea, va ajunge şi el să consume droguri, va ajunge și el să consume alcool, pentru că asta spune modelul. Modelul modelează! Să nu ne închipuim că cine are un model, va fi modelul ăla acolo – îmi spunea un prieten, care acum este preot, zilele trecute: „Măi, când eram eu în liceu colegii mei erau rockeri. Eu nu prea le aveam cu muzica. Nu mă interesa. Şi toţi rockeri, rockeri, şi m-am prins și eu, şi am zis: hai să mă fac rocker! Și m-am dus, mi-am cumpărat casetele de muzică rock, le-am pus, le ascultam, dar nu prea mă mişcau. Zic: măi, rockerii ăştia sunt nişte duri, sunt nişte anarhici. Și am devenit anarhic, luptam împotriva părinţilor. Și m-am dus la şcoală şi i-am spus unui coleg de-al meu: măi, eu îi văd pe rockerii ăștia de aici din clasă, dar ăştia nu sunt rockeri adevăraţi. Ăștia doar ascultă muzică, dar ei nu sunt nici revoltaţi, nici anarhici, nici nu sparg geamuri, nu fac nimic din toate lucrurile astea!” El, săracul, din dorinţa lui de a se asimila comunităţii, a făcut acest efort de a se identifica. Însă el, fiind foarte serios în demersul lui, se identifica total. Adică prelua şi cultura pe care o impunea acel individ.

Cam asta e problema. Şi, de multe ori, nu cei mai răi; că zice că e un amărât care falsifică, mimează. Dar e unul care are ceva bun în el, are o personalitate. E, acela, săracul, zice: „Eu vreau să fiu sincer cu mine însumi. Deci care e problema? Si dacă o să iau modelul lui Michael Jackson?” Problema este că Michael Jackson era androgin, nu era nici bărbat, nici femeie. Adică juca uneori rolul de bărbat, alteori rolul de femei, uneori rolul de tânăr, alteori de… Avea tot felul de roluri. Ei, ce face un tânăr care se identifică cu Michael Jackson, să spunem? Ajunge în situaţia că nu ştie ce este. El nu se identifică cu un androgin, el se identifică cu Michael Jackson. Dar, identificându-se cu Michael Jackson sau cu Prince sau cu alţii, că sunt o grămadă, ajung într-o confuzie. Pentru că bărbatul are un arhetip de comportament bărbătesc, o sumă de comportamente. Femeia, o altă sumă de comportamente. Dacă eu sunt femeie şi mă îndrăgostesc de modelul Madonna și mi-l asum și Madonna joacă pe femeia-macho (femeia-bărbat, mult testosteron, agresivă), eu voi fi agresivă! Dar acela nu e felul meu de a fi! Fiind agresivă, îmi creşte nivelul de testosteron. Există o legătură directă comportament-gândire-activitate hormonală-definiţie identitară. Activitatea hormonală dă foarte mult din comportamentele noastre. De exemplu, femeile extrem de active, femeile agresive, femeile dominatoare au mai mare cantitate de testosteron. Şi vă spun şi ce e rău în asta. Merge la sală de trei ori, are muşchi mai puternici ca mine, face şi judo, ştie să se apere – şi ce e rău în asta?! Păi numai din punct de vedere organic rata mare de testosteron creşte cu 400% rata de cancer la sân. Şi gândindu-te acum că cancerul de să e pe primele locuri între cancere şi că în România sunt 250.000-260.000 de femei bolnave de cancer, nu de cancer de sân, dar de cancer de sân sunt foarte multe, şi că mor aşa, la o rată mare, îţi poţi pune problema că nu e chiar un lucru de glumă. De ce nivelurile mari de testosteron cresc rata cancerului de sân? Pentru că nu e firesc ca femeia să aibă nivel mare de testosteron. Organismul îl produce, dacă comportamentul meu este acesta, produce testosteron şi reprimă estrogenul. Apare musculatura, apare pilozitatea [excesiva], faţa devine tot mai hotărâtă, mai agresivă, comportamentele sunt mai iuţi și nu blânde şi moi, devine femeie-bărbat.

Deci, vedeţi că există o legătură între pattern-ul acela, modelul acela mediatic, comportamentul meu și atitudinea mea, şi mişcarea mea sau nivelul de hormoni. Dar nivelurile de hormoni dau stările psihologice, ştiţi? Că marea parte a stărilor psihologice, mai ales la femeie, se datorează nivelurilor de hormoni. Ele având variaţia aceea de 4 ori x 4 hormoni de-a lungul lunii, poate să dea orice fel de stare psihologică, ceea e foarte grav, pentru că defineşte însăşi psihologia. Când spunem identitate, spunem foarte mult, pentru că omul aşa cum vrea să fie, aşa se fasonează, aşa se clădeşte. Neurologic vorbind.

Aseară, gândindu-mă că vin aici, am zis: hai să mai citesc și eu ceva, să mă mai pregătesc. Şi am deschis nişte studii pe care le am în baza mea de date. Şi era un studiu care arăta că mintea e cea care creează creierul, şi nu creierul mintea. Ştiţi că darwiniștii spuneau că conştiinţa este un produs al creierului. Adică, dom’le, a evoluat maimuţa, i-a crescut creierul şi după aia, la un moment dat, apare conştiinţa. Maimuţa nu are conştiinţă, ea are nişte reacţii. Nu? E simplu: cum apare conştiinţa în creierul respectiv nu se ştie, a crescut aşa. Iată, se constată că e invers: ce face omul, potrivit conştiinţei sale, contribuie la modelarea creierului. Şi aşa cum l-am modelat, aşa îl am. Dacă mă gândesc la Dumnezeu şi am pace, sistemele mele neuronale vor funcţiona într-un fel. Dacă intru pe un joc pe calculator, un joc video agresiv, şi stau în tensiune, se vor modela altfel. Mai mult – asta v-o spun pentru copii, care staţi pe jocuri – studiile demonstrează clar: consumul de orice medie electronică, dar mai cu seamă de jocuri pe calculator, scade densitatea de materie cenuşie şi materie albă din lobul prefrontal lateral stânga! Deci scade densitatea de neuroni. Nu mai avem materie cenuşie şi albă. Nu mai vorbim de definiţia structurilor neuronale, corticale, nu mai discutăm de asta, că nu se mai creează acele conexiuni. Vorbim de faptul că nu o să mai avem creier! Credeţi-mă, este real! Aşa cum fetelor care consumă alcool li se retrage creierul până la 11,3%. La bărbaţi se retrage până la 8%. Se retrage creierul, e mult mai liber în cutie, se mişcă. 11% este rezonabil, pentru că mor neuronii și el are o capacitate de a se restrânge. Măcar nu beţi în perioada asta, când se mai dezvoltă, pentru că după ce s-a dezvoltat bine, mai preiau din funcţii alţi neuroni. Dar dacă beţi în perioada asta, sau cine bea în perioada asta, nu mai are ce să preia, că nu s-au dezvoltat conexiunile. Creierul are foarte multe celule, dintre care o parte se asigură că se creează conexiuni. Când mor și neuronii, are o capacitate holistică de integrare a informaţiei în alte structuri neuronale. Dar dacă tu nu ai create acele conexiuni, nu o să le mai creezi, că nici nu mai ai neuronii în care să bagi informaţia sau sunt leziuni majore. Dacă tot e vorba să vorbim de identitate şi de sine, gândiţi-vă atunci când de semnificative sunt experienţele noastre noetice dacă ele pot să configureze şi organizarea creierului, adică modul în care se organizează reţelele neuronale. Comportamentele sunt definite, sunt pre-definite.

Care e problema pe care o observau aceşti cercetători privind identitatea? Păi dacă eu îmi asum o identitate, a Madonnei, să spunem, care este astăzi bărbat, și mi-o asum pe o perioadă anume, şi acel personaj dispare, acea identitate nu mai e la modă, ce-am făcut, fraţilor? Pentru că eu mă trezesc dintr-o dată că identitatea mea, adică suma de gesturi, de comportamente, de mentalităţi, nu mai e la modă. Unii dintre cercetătorii post-moderni spun că, de fapt, identitatea nici nu mai contează, că e fluidă, şi că trăim într-o societate în care trebuie să ne schimbăm identitatea aşa cum ne schimbăm şi obiectele de unică folosinţă. Am folosit-o, nu mai e de folos, o aruncăm. Dar e o mare problemă, pentru că noi investim în identitatea aia! Acolo suntem noi! Eu, când mă gândesc la mine, mă gândesc, presupunând că sunt rocker, că sunt un tip dur! O fată din biserică nu se gândeşte că e un tip dur. Deci contează foarte mult cum mă imaginez eu pe mine, contează foarte mult obișnuințele pe care le am, pentru că eu am creat nişte deprinderi, nişte acte proprii. Deci nu e un joc, eu nu pot s-o schimb. Şi constată Douglas Kellner că apar nişte boli psihologice: anomia, abulia – deci lipsa de voinţă, lipsa de sens, lipsa de lege. Nu mai ştiu cine sunt, ce să facă, nu mai au sens. Şi asta e una dintre problemele fundamentale ale noii generaţii: nu au sens, nu mai există obiective, pentru că nu mai există valori, pentru că proiectele acestea identitare au fost false, cele pe care s-a bazat construcţia identităţii lor.

Publicitatea, şi ea ne propune ceva. Ne propune nişte constructe identitare, adică nişte personaje fericite care sunt relaţionate la produse. Şi ne cere să ne identificăm. Şi pentru că acele personaje sunt simpatice, aşa sunt ele construite, simpatice, noi zice: Băi, uite, e fain! Şi am prins modelul, ni l-am asumat. Ei sunt interesaţi să vândă produsele, și ştiu un lucru: că acel produs o să mi-l vândă cineva care are această structură psihică. Şi atunci, simplu, trebuie să construim personaje cu această structură psihică. Şi construim. Cum? Punem în mentalul colectiv aceste modele identitare, și aceştia or să-mi cumpere mie produsele. E foarte simplu, e o tehnologie. Vreau să vă spun că sunt studii de neuropsihologie, e vorba de neuroştiinţe, care urmăresc să vadă cum funcţionează creierul atunci când văd o imagine sau altă imagine, o culoare sau altă culoare. Şi ei, în momentul în care fac o reclamă, ştiu exact care este efectul ei pe circuitele noastre neuronale. Câtă dopamină creează, dopamina dă euforie, deci cât de tare îmi condiţionează mie relaţia cu acel produs, cu acea structură identitară.

Cristopher Lasch, în „Cultura narcisismului”, un best-seller în America în anii ’90, observa că publicitatea nu este interesată de creşterea familiei, de dezvoltarea familiei, ci, dimpotrivă, este interesată de dezintegrarea familiei. Adică: familia este un consumator foarte prost. De ce? Ea investeşte în viitorul copilului. Şi atunci trebuie cumva ruptă familia. Cei mai mari consumatori sunt femeile şi copiii, deci ei sunt motoarele, şi atunci publicitatea se adresează femeilor și copiilor. Însă, mai mult, spune el, publicitatea creează nişte conflicte şi e interesată în a crea nişte conflicte între femeie şi soţ, între copii şi soţie [mamă]. Şi, mai mult, este interesată să nu se nască mulţi copii, pentru că, cu fiecare copil în plus, scade consumul. O femeie care naşte un copil, doi, trei, patru, nu-şi mai dă cu douăzeci de mii de vopseluri pe cap și n-o mai interesează aşa mult, pentru că ea ştie că trebuie să dea de mâncare la copii. Şi atunci, nah, sigur că creşte vânzarea pe lapte praf pentru femeile care consideră că e mai bine să dai lapte praf sau sunt amăgite de doctori că copilul are nevoie şi de lapte praf.

[Am o prietenă în Grecia, s-a dus la doctor, nu avea lapte suficient, şi i-a zis doctorul: „I-aţi dat lapte praf?” „Nu!” „Haideţi, doamnă, nu se poate. Păi copilul are nevoie să-i suplimentaţi…” „Bine, dom’ doctor”. I-a dat o cutie de lapte praf de acolo, s-a dus acasă, data viitoare când s-a dus a întrebat-o doctorul: „I-aţi dat lapte praf?” „Nu, nu i-am dat.” „Doamnă, nu se poate, doamnă… Trebuie să-i daţi lapte praf…” Zicea că îi era ruşine, îi crăpa obrazul de ruşine. Şi următoarea dată când s-a dus: „I-aţi dat lapte praf?” „I-am dat, dom’ doctor, îi dau.” „Să ştiţi că este suficient cât aţi alăptat, acum puteţi să treceţi pe lapte praf.” Doctorul acela este plătit şi el de companii ca să vândă lapte praf. Nu contează că s-a constatat că au fost mii şi zeci de mii de cazuri de copii care au ajuns cu probleme sau şi-au pierdut viaţa din cauza laptelui praf. Unul sau altul, nu e tot laptele praf la fel. Dar nu înlocuieşte laptele de mamă. Că veni vorba].

Jocurile pe calculator reduc reflexivitatea, distrug mult mai tare creierul decât orice alt mijloc existentla ora aceasta în lume. Înțelegeți? Dacă îi daţi în fiecare seară cu un ciomag în cap copilului dumneavoastră, timp de două săptămâni, n-o să-i faceţi atâta rău cât îi faceţi dacă îl țineți timp de două săptămâni continuu la jocuri pe calculator. Garantat. Puteţi să faceţi experienţa. Pentru că la suprafață o să vedeţi doar loviturile, vânătăile, însă lăuntric, dacă te uiţi ce se întâmplă cu creierul copilului după două săptămâni de stat 4-5 ore pe calculator, cădeţi în deznădejde. Au făcut un experiment în 2011, publicat în ianuarie 2012, în care s-a arătat următorul lucru: au luat un grup de tineri de 21 de ani şi mai sus şi au fost puşi să stea 2 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, mi se pare, să joace jocuri pe calculator. Ei nu jucaseră, ei nu erau jucători. Le-au cercetat activitatea corticală şi structura, organizarea creierului, înainte şi după. După cele 10 ore pe săptămână, timp de două săptămâni după aceea activitatea creierului lor a rămas modificată. De-abia după două săptămâni a început creierul să-și revină la activitatea dinainte. Deci vă daţi seama ce înseamnă 10 ore pe săptămână, la 21 de ani – deci vârsta la care nu se mai produc modificări majore structurale în creier – tineri care au jucat numai 10 ore pe săptămână, nu mai mult, ce înseamnă asta, ce se petrece în creierul unui copil care joacă numai câteva ceasuri pe zi ani de zile? Ceea ce spun aceştia: scade densitatea de materie cenuşie şi materie albă. De aceea spun că dumneavoastră nu vedeţi ce e în creierul copilului, că nu se vede prin cutia craniană. Iar comportamentele nu mai aveţi timp să le observaţi. Dar în timp, încet-încet, se produc modificări care îl vor afecta pe toată viaţa. Şi eu cred că este o mare responsabilitate şi un lucru grav. E foarte grav că nu ţinem seama de faptul că noi înşine, sub ochii noştri sau cu acordul nostru, copiii pot ajunge handicapaţi. Cunosc atâtea cazuri încă îndrăznesc să vă spun că acesta e adevărul. Altfel, aş avea o reţinere ca să nu sperii. De aceea v-am spus că mai bine le daţi o palmă, le mai daţi şi un băţ, și în cap, și în spate, unde vreţi, că n-o să le faceţi atâta rău cât le fac jocurile pe calculator. În special băieţilor, că băieţii joacă. Cresc hiperactivitatea, cresc desocializarea, nu mai socializează, scad atenţia și reduc reflexivitatea.

Facebook. Din 2004 până acum a adunat un miliard de utilizatori. Cred că este cea mai mare putere mediatică astăzi, având un miliard de utilizatori, deci o şesime din populaţia lumii, şi vorbim de populaţi activă a lumii, şi vorbim de populaţia ţărilor dezvoltate, în special, deci e mai mult de o şesime. Toate instituţiile azi au cont de Facebook, intru pe site-ul unor instituţii din America, mari universităţi, şi îmi cer cont de Facebook. Şi eu n-am cont de Facebook. Şi nici nu le dau. Adică a ajuns să trebuiască să-ţi faci cont de Facebook ca să poţi să downloadezi nişte articole de pe site-uri universitare. În fine, să presupunem că ţi-ai făcut ca să poţi să faci asta. Eu nu mi-am făcut din principiu, dar nu cred că, dacă îmi făceam, mă supuneam acţiunii diavolului. Dar ce te faci cu copiii care petrec ceasuri întregi, zilnic? Şi nu-i numai asta problema. Problema este că ei îşi construiesc identitatea interacţionând prin Facebook cu ceilalţi oameni. Iar interacţiunea prin Facebook are alte caracteristici. Eu am studiat din articole, pentru că nu am Facebook, v-am spus. Dar cei care aveţi, și sunt convins că aveţi foarte mulţi dintre tineri, ştiţi foarte bine că pe Facebook trebuie să te prezinţi ca om, ca personalitate, prin anumite instantanee, imortalizezi niște momente din viaţa ta, prin fotografii, poveşti, şi aşa mai departe. Le postezi și comunitatea te vede, are acces la ele, tu ai acces la alţii. Care e problema? Problema e că eu sunt simpatic, sunt cineva în lumea respectivă, dacă acele poze spun ceva. Dacă în acele poze eu sunt fericit, în primul rând. Dacă sunt tare. Dacă am ceva. E o problemă complicată, pentru că, de multe ori, viaţa noastră nu e atât de roz. Sau chiar dacă este roz, nu e atât de roz pe cât ar trebui noi s-o facem ca să fim atractivi. Şi atunci tinerii încep să-şi concentreze atenţia asupra creării imaginii. Cum îmi creez eu imaginea, o imagine mai faină? Sunt două probleme: 1) toţi de pe Facebook au impresia că ceilalţi sunt mai fericiţi ca ei, pentru că eu, chiar şi dacă mi-am proiectat o imagine foarte bună, eu ştiu că aia nu e reală. Mi-am pus și eu poze de când sunt beat sau când eram mai bine. Ceilalţi au făcut la fel, dar eu nu ştiu că ceilalţi au făcut la fel. Că eu mă gândesc, văzându-i pe ceilalţi fericiţi: măi, ceilalţi chiar sunt fericiţi și eu nu sunt. Şi asta mă deprimă. De-aceea Facebook-ul este un mediu care contribuie într-o anumită măsură la deprimarea tinerilor. 2) accentul pe care îl pun ca să mă realizez, să exist, să comunic pe Facebook este pe imagine, pe imaginea pe care mi-o creez. Aţi auzit de Narcis? Se uita în apă şi se admira cât de frumos este. Şi atunci studiile arată că narcisiştii sunt cei mai mari consumatori de Facebook. Problema este că ne face impresia că Facebook-ul este şi cel care generează narcisismul, pentru că el, accentuând un comportament narcisistic, adică eu să fiu tot timpul atent la propria mea persoană şi cât de frumos zâmbesc, şi care-i imaginea, asta-i o chestie care dă în narcisism. Dar nu-mi creează numai narcisismul, ci îmi reduce și stima de sine! Şi problema stimei de sine este una extrem de interesantă.

Ce înseamnă stimă de sine? Ce este sinele meu? Nu ştim bine ce este sinele şi e foarte greu de cuantificat sinele omului. dar există un fel de evaluare lăuntrică a mea. Fiecare dintre noi are o stimă de sine. Unii o au mai ridicată, alţii o au mai scăzută. Veţi spune, în biserică fiind, că ăla care este mai smerit, aşa, are o stimă de sine mai redusă. N-aţi ghicit. Sau ăla care e mândru și se arată în toate imaginile, la televizor, are o stimă de sine ridicată. Iar n-aţi ghicit. E invers. Cu cât am stima de sine mai redusă, cu atât sunt mai complexat şi doresc să impun o imagine mai pozitivă privind personalitatea mea. Deci cu cât înăuntrul meu, adânc-adânc, mă simt mai prost, cu atât vreau să par mai deştept. Cu cât mă simt mai nefericit și mai mic, cu atât vreau să par mai mare şi mai fericit. Intră câte unul pe Facebook şi spune cât de fericit e el, ce viaţă minunată are şi ce bine se simte, şi, de fapt, ascunde o tragedie pe care încearcă permanent să o mascheze. Măcar pe ceilalţi să-i conving, că poate or să mă convingă şi ei pe mine că aşa stau lucrurile, că eu nu sunt deloc convins de asta. Vreau să vă spun că aceste proiecte nici măcar nu sunt conştientizate. Stima de sine, dacă te întreabă cineva în experimentele astea, face experimente şi evaluează stima de sine, n-or să-l întrebe pe om: „Dar care e stima ta de sine? Eşti important?” Şi apar nişte mecanisme de apărare psihologică, în care tu te aperi și spui: „Da, eu cred că sunt foarte bine.” Vorbeşti cu un tânăr: „A, eu? Nu mă cunoşti! Ce viaţă am..! Şi ce dacă n-am aia? Eu sunt un tip puternic.”

În studiul pe care l-am făcut privind pornografia – fiindcă am scos o carte privind pornografia, că este o problemă astăzi, una din problemele mari ale lumii… Şi va fi, cred, maladia secolului nostru, pentru că funcţionează epidemic. Dă dependenţă rapidă, în câteva săptămâni, o lună-două, mai tare decât cocaina. Și ce-au constatat? Consumatorii au o stimă de sine redusă. Ce-au constatat? Cei cu permisivitatea sexuală mare au o stimă de sine redusă. Adică chiar dacă eu sunt convins de societate că e bine să fiu permisiv, că e cool să am un comportament sau altul, înăuntrul meu nu mă simt bine. Mă simt foarte rău. Adică există o instanţă lăuntrică, ontologică, care-mi dă mie criteriul fundamental, cam pe unde mă aflu. Ăla e reperul meu adevărat, cel lăuntric. Dar noi suntem prinşi tot timpul: televizor, filme, zgomot… De ce atât de mult zgomot? Pentru că zgomotul acoperă zgomotul lăuntric, acoperă zgomotul interior. Acolo e furtună. Şi dacă mă liniştesc şi am închis totul şi mă retrag la mine în casă, şi te apuci să zici Doamne Iisuse, descoperi ce e înăuntru. Furtună. Jale. Si nu poţi. Nu poţi să zici Doamne Iisuse. Nu poţi să stai liniştit să faci o rugăciune, sau nu poţi să stai liniştit în casă, pentru că înăuntrul tău sunt probleme mari, sunt conflicte mari. E un război. Şi o să vedeţi că oamenii astăzi, săracii, fug de războiul lăuntric, pentru că nu vor să-l rezolve, fug în exterior. Şi în exterior acumulează noi conflicte, noi probleme. Până unde? Până la nebunie. Până la depresie profundă, până la rupturi, până la nu-ştiu-ce comportament, si le vezi pe fete sau pe băieţi că fac orice fel de nebunie. Şi îţi spun: „Nu mă mai întreba…” Deci nu mai contează lucrul ăsta. Mergem înainte. Până unde? Până la sinucidere. Că vin “băieţii” cu soluţia, cu eutanasia.

Nu ştiu dacă aţi înţeles: nu numai Facebook, ci toate modurile de comunicare pe internet – mailuri, chaturi şi aşa mai departe – sunt bune, dacă le folosim ca să ne facem o meserie, scriem un mesaj. Dar în momentul în care ele devin un mod de comunicare, e o problemă. Tinerii, astăzi… Noi înainte ne adunam la blocuri, ne adunam cu fraţii, acum tinerii abia aşteaptă să ajungă acasă ca să intre pe Facebook. Dimineaţa, am înţeles, se sculau tinerii de la un liceu din Bucureşti, la 5 jumătate-6, că să aibă timp să intre pe Facebook înainte să plece la şcoală. Păi asta se numeşte dependenţă, oricum aţi lua-o, din orice tratat de psihiatrie. Nu e glumă, nu exagerez cu nimic. Probabil că aveţi și dumneavoastră colegi, nu știu cum stau cu Facebook-ul. Dar nu-i numai Facebook-ul.

Noi, într-o comunicare firească, comunicăm 55% în limbaj non-verbal, 38%, mi se pare, prin tonalităţile cuvintelor, și doar 7% prin cuvintele în sine! Pe internet noi comunicăm doar cu 7%. Unde sunt restul de 93%?, vă întreb. Unde sunt? Şi vreau să vă spun că fundamental pentru definirea identităţii şi naşterea, edificarea omului, este comunicarea cu alt om. Omul nu se realizează şi nu poate fi fericit dacă nu comunică. Unde sunt celelalte 93%? Le contribui eu, din imaginaţie. Îmi imaginez cam cum este celălalt. Dar asta este o problemă, pentru că eu îmi deformez, azi-aşa, mâine-aşa, până când eu ajung să comunic astfel, în acest mod, cu oamenii. Şi îi vezi pe tineri astăzi că nu mai stăpânesc limbajul non-verbal.

Şi ajung la o altă problemă: problema pe care o întâmpină băieţii, după psihiatrii americani astăzi. Vă citesc câteva date, ca să nu spuneţi că le pun de la mine: au cu 30% mai multe şanse să-şi abandoneze studiile, în America. În Canada este de 5 băieţi la 3 fete riscul de abandonare a studiilor. Fetele sunt mai bune ca băieţii la toate nivelurile, de la şcoala primară până la facultate. Cu 10% mai multe fete îşi iau licenţa şi termină alte studii. 2/3 din liceenii care au nevoie de asistenţă şcolară sunt băieţi. Două treimi. Băieţii au de cinci ori mai multe şanse decât fetele să facă ADHD. De cinci ori mai mari şanse, deci unul la 5 băieţi. Le este frică de relaţii intime. Sunt mai timizi. Stângăcie socială, nu ştiu ce să spună, nu ştiu ce să facă. Au probleme cu limbajele non-verbale şi nu cunosc limbajul verbal faţă către faţă. Şi psihiatrii se întreabă: care este cauza? Și răspunsul este dat de fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie: Cele peste 10.000 de ore de vizionare de jocuri pe calculator și pornografie până la vârsta de 21 de ani le-au modificat reţele neuronale care sunt dependente de excitaţie, de stimuli și de noutate. Şi dacă nu au excitaţie, stimuli și noutate, nu se mai pot concentra, nu mai pot face nimic. Mai vorbim de identitate, când aceşti tineri, aceşti oameni ajung să fie aproape handicapaţi. Sunt infirmi. Au infirmitate mentală.

Fetele nu se joacă jocuri pe calculator și nici nu sunt consumatoare de pornografie. Ele consumă, însă, reviste la modă – 80% din reviste se adresează femeilor – pentru că vor și ele să vadă cum să se descurce, cum să se  facă plăcute, cum să cultive o prietenie, cum să se descurce cu o prietenie, ce să caute la un prieten, cum să-şi susţină familia, cum să-şi crească copiii, şi aşa mai departe. Nu numai reviste, sunt și consumatoare mari de telenovele, pentru că sunt interesate să vadă cum să investească emoţional, care sunt modalităţile, care sunt obiectivele. Pentru că ea, femeia, are dorinţa asta de a se dărui. Dar cui mă dăruiesc eu? Se uită acolo, de parcă acolo o să înveţe. Și învaţă. Problema este că apariţia femeilor în mass-media este sexualizată în proporţie de 95%. Deci femei sexualizate, și 65% sunt hiper-sexualizate. Şi atunci femeile, văzând aceste modele în reviste…, și eu le văd peste tot pe unde merg. Dacă merg cu orice mijloc de transport, de la autobuz la avion, reviste. Şi se uită. Şi eu stau şi eu și mă uit lângă ele, ce-or vedea? Acelaşi lucru: nişte femei îmbrăcate într-un fel sau altul. Dar ele atunci învaţă. Învaţă pattern-uri: trebuie să zâmbesc aşa, trebuie să mă îmbrac aşa, trebuie să-mi ţin aia aşa… Vreau să vă spun că ele nici măcar nu se gândesc: eu trebuie să fac asta. Ci pur și simplu văd! Vederea învaţă. Ochiul imediat înregistrează. Şi atunci ea, când o face, o face fără să-și dea seama de ce şi unde, dar ea a acumulat mesajul.

Ei, femeile sunt prezentate astăzi în mass-media sub unghiul de obiect sexual. Acesta este unghiul. Sunt obiectele bărbaţilor. Obiecte de satisfacere a bărbaţilor. Ăsta este modul în care sunt proiectate. Şi pentru că aşa sunt proiectate, paradoxal, ajung să-şi însuşească fetele din noua generaţie această funcție, această identitate. Nu e o glumă. Am cel puţin 25 de studii realizate între anii 2000 şi 2012. Cred că în perioada asta s-a descoperit fenomenul. E nouă descoperirea. Păi, dacă sunt obiect, trebuie să fiu funcţionabil! Şi atunci devin anxioase. De ce? Că nu sunt atât de funcţionabile pe că cred ele că ar trebui să fie, aşa cum le prezintă modelul mediatic. Prima problemă este anxietatea. Scad, spun studiile, performanţele intelectuale. S-au făcut experienţe cu fete în care erau unele cu nivel mai scăzut de obiectificare sexuală, aşa se numeşte, şi altele cu nivel mai ridicat; în sensul că unele se identificau mai puternic cu obiectul sexual, altele mai puţin. Ei, cele care se identificau mai puternic aveau scoruri intelectuale mult mai joase. La matematică s-a făcut. Pentru că dacă tu eşti tot timpul preocupat de imaginea ta şi de felul în care tu funcţionezi ca un obiect, cum, o să poţi să mai gândeşti, cum o să poţi să mai construieşti strategii? De aici vin bancurile cu blonde. Nu că blondele ar fi mai proaste ca brunetele, deşi aşa sunt privite în bancuri, ci pentru că Marilyn Monroe era blondă. Şi a fost şi un film. Citeam de curând o carte despre Freud și acolo am văzut și filmul: Marea blondă, sau ceva de genul ăsta. De acolo se trag bancurile. Vedeţi, populaţia a sancţionat imediat: măi, astea fac pe blondele, că sunt frumoase, nu-ştiu-ce, dar sunt proaste. Și imediat a creat bancurile. Nu contează că fetele nordice, din aproape tot Nordul, sunt blonde. Ei au atacat ideea de femeie care vrea să pară cool şi face tot efortul. Săraca Marilyn Monroe s-a sinucis până la urmă. Ştiţi? Dramatic. Se ducea la fata lui Freud, chiar s-a tratat la Anna Freud într-o vreme, şi psihanaliştii au ajutat-o să meargă pe calea asta, a sfârşit rapid, că îi explicau că lucrurile sunt în ordine. Le spunea că ea are o dorinţă: să se dezbrace în public. Şi nu ştie ce să facă, era ca o obsesie. Vă daţi seama, avea o psihoză generată de imaginea asta în care o proiectase mass-media. Şi atât de tare s-a chinuit, încât, până la urmă, şi-a luat viaţa. Ei, gândiţi-vă că Marilyn Monroe a fost model pentru nu-ştiu-câte femei, care s-au vopsit blond, care au început să-și facă… Şi normal, când stă toată ziua femeia şi îşi face două ore pe zi teorii, se gândește, visează, n-o să mai dezvolte strategii de gândire creativă. Nu! Că nu mai e timp! Se dezvoltă şi astea, mintea se dezvoltă prin exerciţiu. Depinde unde ţi-o fixezi.

O altă problemă sunt tulburările alimentare. Pentru că oricâte ar face o femeie care are ca model modelele de pe micul ecran, nu poate să-şi menţină greutatea aceea. Pentru că femeile de la casele de modele în mare parte sunt anorexice. Ştiţi ce este aceea anorexie: sunt slabe, piele şi os. N-au şolduri, n-au sâni, n-au nimic. Deci sunt o sumă de oase puse pe linie verticală, îmbrăcate într-o piele şi într-o haină arătoasă, cât de arătoasă poate să fie aia care mai mult le dezbracă decât le îmbracă. Acelea sunt modele pentru femeia zilelor noastre. Şi e o problemă, pentru că din punct de vedere fiziologic, femeia fertilă, vă spun din studii, este femeia care are cantitate de estrogen mare, iar estrogenul la un moment dat, la o anumită vârstă a copilului, dă forma feminină, care înseamnă şolduri largi, sâni și aşa mai departe. Deci femeile acestea nu sunt fertile. Modelele pentru femeile zilelor noastre sunt nişte femei nefertile. Şi dacă o femeie face eforturi să se asemene cu acele femei, nu se poate să nu-şi influenţeze rata de fertilitate. Acum n-o să spunem că absolut, gata, n-or să se mai nască copii. Da, vor naşte, vor naşte unele. Dar una e să naşti când ai şoldurile late, e mai uşor, şi alta e când nu ai posibilitatea să naşti natural și naşti prin cezariană. Atunci e iarăşi limitată posibilitatea ta de a naşte mai mulţi copii şi aşa mai departe. Însă nu e vorba numai de atât, v-am spus, e vorba de o activitate hormonală pe care o presupune femeia. Femeile acestea tip şnur, vedeţi că prezentatoarele de modă, majoritatea au depresii, au anorexii, au probleme psihologice. Aceste probleme psihologice sunt şi probleme organice, pentru că nu-şi hrănesc organismul cu ce are nevoie organismul, nu se hrănesc şi sunt marcate permanent de psihoza aceasta a supleţii, care devine o psihoză. De aceea fetele care suferă de această obiectificare, săracele, au tendinţe majore de a cădea în depresii, pentru că, orice ar face, nu pot să fie ca alea. Că e şi normal, că stai acasă, munceşti, dacă te şi căsătoreşti, înţelegeţi?

Şi ultima problemă este scăderea stimei de sine. Păi cum adică? Mă consider un obiect funcţionabil pentru bărbaţi şi să am o stimă de sine foarte ridicată? La ora aceasta în societate există o mare presiune asupra femeilor, mai mare decât asupra bărbaţilor. Fetele sunt urmărite aproape obsesiv de cultura media pentru a fi distruse. Majoritatea modelelor care sunt sădite în minţile lor le sunt defavorabile. Mai devreme sau mai târziu [situaţia] le va distruge viaţa. Şi le pun în nişte situaţii-limită: dacă au văzut, au asimilat, au dezvoltat un comportament sau o atitudine sau o mentalitate care mai târziu se va vedea că le defavorizează. De ce? Pentru că femeia este cea care ţine familia, femeia este cea care… În toate studiile: dacă femeia vrea să se căsătorească, se căsătorește; dacă femeia nu vrea, nu. Nu bărbatul e cel care decide – din studii rezultă asta – ci femeia. Femeia este cea care ţine familia, mai cu seamă dacă doreşte lucrul acesta. Dar femeile astăzi sunt orientate către carieră. Fac carieră. Şi munceşte, sărăcuţa, şi amână căsătoria, amână prietenia, trăieşte şi acumulează un concubinaj, două, trei, şi la un moment dat zice şi ea la 30 şi ceva de ani: Vreau să fac şi eu o familie! Și constată că e târziu. Că nu mai poate. Nu mai poate nici să se obişnuiască cu viaţa de familie, nu mai poate şi pentru că ea a dus o viaţă aşa, dezordonată din punct de vedere trupesc până la vârsta respectivă, nu mai poate pentru că ea în deja a crescut atât de mult ideea carierei şi a libertinajului, a libertăţii, că nu se mai poate adapta unei idei de familie. Vreau să vă spun că rata cea mai mare de divorţ o au femeile cu cariere puternice. Cu cât câştigă mai mult femeia, cu atât rata de divorț creşte. Vă dau studii. Cu cât stă mai mult acasă femeia, cu atât familia este mai puternică. Pentru că femeia este cea care creează, generează şi susţine climatul afectiv în care se dezvoltă copilul şi în care bărbatul îşi găsește odihna. dacă acest climat nu există, nu se poate menţine familia. Cu bărbatul vor apărea tensiuni, conflicte, însă pe femeie, din punct de vedere sufletesc, cel mai mult o odihneşte să se îngrijească de casă, de copii, să asigure acest climat. Cel mai mult asta o odihneşte, lăuntric. Dar dacă societatea şi cultura media o programează, o condiţionează să creadă contrariul, ea va crede contrariul, contrariul a ceea ce o odihneşte pe ea. Şi se va duce pe linia aceea un an, doi, zece, douăzeci, până când va înţelege că a greşit. Dar este cam târziu, şi apar dramele. Citeam un studiu despre Anglia, unde 60% din femei îşi fac copii aşa: vor să facă un copil, se duc, caută un bărbat, fac un copil şi pleacă cu copilul. Dramatic.

Vreau să vă spun că singurătatea pentru omul în afara Bisericii este o mare dramă. Nu neapărat psihologică, că este legată de creşterea ratei depresiilor, nu numai. Scade imunitatea, creşte rata de cancer şi creşte rata mortalităţii. Cei căsătoriţi au o rată de supravieţuire mult mai mare. Familia este o condiţie a unei vieţi sănătoase. În Biserică, lucrurile se pun altfel, pentru că omul poate să trăiască în Biserică singur, dar el are altă familie: comunitatea, căreia i se dăruieşte. Pentru că în Biserică există această învăţătură, această înţelegere că trebuie să te jertfeşti. Şi ce ajută cel mai mult în familie? Nu că celălalt te iubeşte, ci faptul că tu iubeşti. Faptul că ai pe cineva pe care-l iubești ajută mai mult, din punct de vedere neuropsihologic și hormonal, mai mult te ajută faptul că iubeşti decât să fii iubit. Dragostea este legată de producţia de oxitocină, care este cea care prelungeşte viaţa, scade durerea, creşte imunitatea şi aşa mai departe. În Biserică, dacă dăruieşti şi ai un comportament altruist, te susţii. Şi te susţii frumos. În afară, însă, unde oamenii sunt individualişti, eşti singur. Şi singurătatea creează problemele de care v-am spus mai devreme. Deci singurătatea nu înseamnă că nu eşti căsătorit, singurătatea este când nu ai pentru cine te jertfi, pentru cine lucra, nu ai cu cine comunica. Ăsta este un lucru esenţial.

Ar trebui făcută și o prezentare – problemele sunt mari, se poate vorbi mult pe temele acestea – a soluţiilor, care ar lua tot atât de mult timp. Eu pot arunca, doar aşa, ca provocare, două-trei soluţii. Primul lucru pe care îl văd eu esenţial este să nu stăm în calea vânturilor şi a ploilor, precum stâncile alea de pe vârful munţilor Bucegi, pentru că inevitabil vom fi fasonaţi potrivit dorinţei altora. Adică să nu ne expunem mesajelor mediatice. Nu le putem controla, credeţi-mă. Eu însumi, oricât am citit şi oricât aş mai citi, dacă stau şi mă uit la televizor seară de seară, dacă văd un film, voi învăţă din el lucruri care nu-mi folosesc, fără să vreau să învăț. Pentru că atunci când noi vedem, ne însuşim. Sunt nişte neuroni, se numesc neuroni-oglindă, se află în cortexul frontal, deasupra cortexului motor, şi care copiază orice fel de gest pe care îl văd  și creează nişte structuri pe care eu le pot imita şi introduce în propria mea viaţă, şi le bag în sertăraşe în mintea mea. Tot ceea ce vedem se înscrie înăuntru, nu se pierde nimic. După ani de zile, dacă ne bagă cineva în hipnoză, putem povesti un film sau ceva pe care l-am văzut și pe care, de fapt, l-am uitat complet. Pentru că el se află în noi. Aşa că să avem grijă de ceea ce vedem. Orice vedem ne poate manipula fără ca noi să ne dăm seama. Şi vă spun și care-i problema dacă ne manipulează. Problema e că ne manipulează într-un fel în care tu vei deveni conflictual cu ceea ce ai tu ca scop înlăuntrul tău, cheia ta. Avem o cheie a noastră de funcţionare, ca oameni. Ca femeia, ca bărbatul, omul în genere. N-o să mai funcţionăm aşa cum trebuie şi atunci o să ne autodistrugem.

A doua problemă: identitatea se dezvoltă prin comunicare şi în duhul libertăţii. Vedeţi, am vorbit foarte mult despre toate aceste mijloace. Toate aceste mijloace forţează libertatea omului. Omul modern nu este un om liber. I se spune: „Fii liber şi afirmă-te!” tocmai ca să nu mai ţină contactul cu părinții, cu tradiţia, cu valorile care-i dau adevărata libertate. Şi, când se rupe, e în mâna “băieţilor”. Ştiţi ce înseamnă libertatea pentru ei? „Uite, noi îţi oferim aici aceste două sute de modele identitare. Alege! Eşti liber să alegi!” „Da, dar eu nu vreau niciunul dintre astea două sute! Eu vreau altul. Eu vreau să fiu creştin.” „Ne pare rău, dar aşa ceva n-avem! Uite, libertatea ta în asta constă: alege dintre astea două sute, e ultima dată când îţi spunem!” Deci libertatea înseamnă să alegi din ceea ce-ţi propun ei. Nu să alegi ceea ce-ţi face ţie bine. Ei presupun, cu subînțeles, că ei îţi propun ceea ce este de folos. Adevărul este că nu-ţi este de folos ceea ce-ţi propun. Şi vă pot demonstra în alte două-trei conferinţe.

A treia şi ultima: relaţia cu Dumnezeu. Din punct de vedere al studiilor pe care le-am făcut în ultimii ani, viaţa creştină a unui practicant are cele mai bune predicţii, adică cele mai bune situaţii de sănătate mentală, de satisfacţie maritală, de stabilitate maritală, de educaţie şi aşa mai departe. Astea sunt studiile. Nu există niciun factor de influență mai puternic decât viaţă religioasă pentru edificarea unui om sănătos mental şi fericit. V-o spun din studii. Aceasta-i realitatea. De ce? Pentru că Dumnezeu nu te forţează. Dumnezeu nu forțează. La Dumnezeu vii liber. Dar aceştia te forţează. „Cum te forţează? Pe mine nu m-a forțat nimeni!” Nu, tu te uiţi la televizor şi vezi modele, dar acele modele sunt făcute special, sunt gândite ca să te manipuleze. Şi atunci te forţează. Numai diavolul te forţează, Dumnezeu nu te forţează! Dumnezeu este foarte delicat, El se apropie cu delicateţe de sufletul nostru şi ne lasă să mergem către El sau să plecăm. Dar şi dacă plecăm, nu ne uită, ci ne mai trimite câte un semn din când în când. Aşa, pentru că El ştie că lângă El ne e mai bine. Credinţa este, poate, cel mai important sens pe care poate să-l găsească omul și pe care l-a avut de când este lumea. Astăzi îl pierde.

Însă omul modern, după constatarea unor mari psihologi, psihoterapeuţi, ca Viktor Frankl, sau să spun psihologi creştini ca Larchet, este aceea că boala psihică astăzi se datorează lipsei de sens. Omul lipsit de sens se pierde. Trei sunt cauzele bolii psihice după aceşti cercetători: lipsa de sens, să nu ai o persoană pe care s-o iubeşti și cineva care să te iubească. Acestea sunt cele trei. Deci sunt legate de dragoste şi de sens, pe care o putem găsi în credinţă. Sensul înseamnă şi a fi util. Oamenii aceştia simt nevoia să fie utili. Omul societăţii moderne nu se simte util, tânărul societății noastre nu se simte util, nu e important, nu contează. Nici pentru familie nu contează. Şi atunci, săracul, cade, alunecă, şi va fi luat de val. Pentru că el nu se realizează. La părinţi n-a găsit dragostea de care avea nevoie, pentru că ei nu au avut timp, important n-a părut decât în măsura în care a primit jucăriile de care părinţii considerau că are nevoie ca să fie fericit, s-a înconjurat de lucruri, de jocuri pe calculator, dar a fost singur în copilărie. Şi-a căutat prieteni şi când a găsit unul a făcut tot ce i-a spus prietenul ăla numai ca să fie şi el acceptat, chiar dacă ăla i-a spus lucruri care erau împotriva conştiinţei lui sau care îl constrângeau. Şi le-a făcut. Şi s-a simţit foarte nefericit. Și pe urmă a căutat în altă parte, și aşa mai departe, până şi-a dat seama că şi-a distrus viaţa. Şi nu este unul în situaţia asta; sunt zeci şi zeci de mii de tineri. Zeci și zeci de mii. Vreau să vă spun că în Bucureşti este o rată enormă a sinuciderilor la tineri. Enormă! Incredibilă. N-a fost niciodată în lume aşa ceva. O spun doctorii de la spitalul de psihiatrie. Probabil de prea multă fericire. Așa de fericiţi sunt că aşa de mult le oferă societatea aceasta toate mijloacele să fie fericiţi, de la jocuri până la tot ce vrei, mâncare, băutură, distracţie, şi ei se sinucid…! Vedeţi ce efect?

Deci închei cu acest gând: că trebuie să luăm foarte în serios problema aceasta a creşterii noastre, a definirii noastre, a ceea ce suntem noi, identitatea noastră, sinele nostru, şi să avem în vedere că sistemele mediatice, sistemele acestea ale unei societăţi post-moderne, ne sunt defavorabile, sunt extrem de vătămătoare pentru viaţa noastră. Şi dimpotrivă: în familie, între prieteni și în Biserică putem găsi, să zic, nişte sensuri; putem găsi ceea ce caută, de fapt, firea, sufletul nostru, în definirea lui, în dezvoltarea lui, pentru a ajunge să se realizeze ca om, să fie fericit. E o problemă de alegere. De multe ori nici nu ne dăm seama că am făcut o alegere sau alta, dar să ştiţi un lucru: că întotdeauna alegerea depinde de noi.

Vă mulţumesc”.

Legaturi:

***