Sfantul Teofan Zavoratul: CUM SE DOBANDESTE HARUL TREZIRII DIN SOMNUL PACATULUI? (I) Boala de obste: AMANAREA

Vezi, din aceeasi carte, in diferite versiuni de traducere:

***

Cum se dobandeste harul trezirii

“S-a mai spus deja ca printre diferitele lucrari ale harului care ne trezeste, una care e in mod deosebit vrednica de luare-aminte este cea pe care o foloseste Dumnezeu pentru a trezi un pacatos ce a mai trait si inainte o astfel de trezire, dar a cazut iarasi in pacat si mai ales in acele pacate de moarte obisnuite lui. Cu cat mai des se repeta aceste caderi, cu atat mai mult slabeste imboldul de indreptare, caci inima lui se obisnuieste, asa-zicand, cu caderea si caderile in pacat trec in randul intamplarilor de zi cu zi ale vietii sufletului.

Odata cu aceasta slabire, el si inceteaza a mai fi un simtamant plin de putere, dupa cum i-ar fi de fapt propriu sa fie, apropiindu-se tot mai mult de sfera cugetarii si devenind pana la urma nimic mai mult decat un simplu gand si o amintire. Acest gand este incuviintat o vreme, dar apoi doar tolerat, si aceasta fara suparare, insa cu nepasare, fara a-i acorda vreo atentie mai deosebita. Dupa care incepe sa plictiseasca, devine ceva de care trebuie sa scapi cat mai iute cu putinta. Pana la urma starneste chiar dezgust si vrajmasie fata de el – pacatosul nu numai ca nu il sufera, ci il uraste, il vaneaza si il izgoneste. In mod corespunzator, credinta ca o viata duhovniceasca mai buna e de trebuinta incepe sa se stinga. La inceput, nevoia de schimbare pare doar posibila. Mai tarziu se invaluie in indoiala sub forma semnelor de in­trebare cu privire la diferitele ei aspecte, iar mai pe urma incepe sa para chiar nefolositoare si lipsita de insemnatate, straina. In cele din urma, se ajunge launtric la o hotarare de genul: „traieste cum ti-e voia – totul e in regula. Toate cele­lalte nu sunt decat necazuri in plus”. Aici omul a atins adan­cul raului si al nepasarii. Starea sa e a unuia care nu s-a mai trezit niciodata.

E limpede ca mantuirea acestui om e in mare primejdie. Mila lui Dumnezeu e mare, dar pana si ea s-ar putea sa nu mai poata face nimic cu el. E ca tarina care absoarbe ploaia ce coboara adeseori asupra ei si totusi ramane neroditoare, iar blestemul ii sta aproape (Evrei 6, 8)[1] .

Este urmarea unei vieti fara de randuiala si a nesocotirii nevoii de trezire prin har, care ar trebui sa se intipareasca cu deosebire in mintea celor ce duc lipsa de ea. E adevarat ca miscarile harului dumnezeiesc nu se marginesc la masuratori si definitii, dar uneori se fac in acord cu acestea. Prin urmare, desi nu trebuie sa deznadajduim de putinta noastra de intoarcere si mantuire, oricat de slaba ar fi chemarea de intoarcere la o viata de vir­tute, trebuie insa intotdeauna sa cugetam cu frica si cu cu­tremur la firea noastra cea neputincioasa. Oare nu ne-am cufundat atat de adanc incat am ajuns la cea din urma sansa de a mai primi trezirea prin har? Oare nu cumva am stavilit toate pornirile pe care harul dumnezeiesc, dorind neincetat mantuirea noastra, le-ar fi avut de a lucra asupra noastra? Oare nu o fi aceasta ultima data cand harul s-ar mai putea apropia de noi pentru a ne face sa ne venim in fire si a inceta starea noastra ticalosita? Astfel, oricat de slaba ar fi chema­rea, trebuie cu atat mai iute sa ne grabim sa o ascultam cu toata hotararea, desi aceasta ar cere mai mult discernamant, si sa o intarim cu toata puterea libertatii noastre omenesti. Desigur, o astfel de intarire nu inseamna altceva decat des­chiderea noastra catre aceasta cautare si dorinta de primire a harului. Trebuie sa ne deschidem, caci prin caderile noastre am devenit tot mai impietriti si mai inchisi fata de har, mai intai intr-o privinta, apoi in alta.

Vom arata acum cum sa primim harul, astfel ca imbol­dul acesta de indreptare sa-si poata recapata vigoarea sa de la inceput, caci trebuie sa intelegem ca omul va spori potrivit cu deschiderea sa catre indemnurile duhovnicesti care ajung pana la el. In vreme ce omul proaspat trezit implineste toate cele de trebuinta iute, cu ravna si cu aprindere, lucrarea ce­luilalt e rece, aproape de sa se stinga, plina de greutati. E ca si cum harul l-ar fi parasit anume pentru ca el sa poata simti cat de pretioasa este ascultarea cu credinta de Dumnezeu pentru cel pe care El il cheama si astfel sa poata pretui cum se cuvine ajutorul lui Dumnezeu. Domnul pastreaza aceasta dorinta. El nu daruieste o lepadare brusca de cele ale lumii, ci il tine pe om in continuare in mijlocul ei, intr-o stare de incordare, fara a-l inclina nici intr-o parte, nici in cealalta, pentru a-i incerca ravna si a lasa loc dorintei si hotararii lui sa creasca. Abia apoi cel astfel incercat va lepada cu adevarat pacatul.

Am infatisat toate aceste lucruri anume pentru a deosebi intre cele doua feluri de lucrari ale harului lui Dumnezeu, despre una din care Domnul zice:

Iata, stau la usa si bat (Apocalipsa 3, 20),

iar despre cealalta:

cauta si vei afla; bate, si ti se va deschide (Luca 11, 9).

Am aratat deja cum se pe­trec lucrurile in primul caz. Cat despre cel de-al doilea, ra­mane intrebarea: cum ar trebui sa cautam si in ce trebuie sa batem?

In imprejurari neobisnuite harul lui Dumnezeu lucreaza iute si hotarator, dupa cum putem vedea, de pilda, in viata Sfantului Apostol Pavel, a Sfintei Maria Egipteanca si a alto­ra. Dar in randuiala obisnuita a lucrurilor, cel mai adesea convertirea se face simplu, prin gandul care ii vine omului sa isi schimbe viata si sa se imbunatateasca atat in legaturile sale cu altii, cat si in inclinatiile sale launtrice. Gandul vine – dar cat de mult are nevoie sa se intareasca pentru a putea bi­rui in suflet! In cea mai mare parte astfel de ganduri binefa­catoare raman neroditoare — si nu din pricina lor, ci mai de­graba datorita raspunsului necorespunzator al omului al carui suflet a fost cercetat.

1. Boala de obste: amanarea

Cea mai de seama problema in legatura cu aceste gan­duri privitoare la starea de pacatosenie a omului este ca ele raman neimplinite si sunt mereu amanate de la zi la zi. Ama­narea este boala de care suferim aproape toti si cea dintai pricina a lipsei de indreptare. Toti spun: „O sa am timp mai tarziu” si raman intepeniti in vechile obiceiuri ale vietii pa­catoase. Asa ca, atunci cand vine gandul bun al schimbarii, prinde-l, tine-l bine – de aceea ti-a fost trimis. Cu acest tel in minte, mai intai de toate alunga amanarea.

Nu zabovi nici o clipa. Sa nu-ti ingadui niciodata a spu­ne: „O sa o fac maine, sau altadata”, ci apuca-te de treaba chiar acum. Apuca arma cugetului sanatos, iar in ajutorul acestuia:

1) Gandeste-te bine la nesabuinta, nebunia si primejdia amanarii. Spui „mai tarziu”, dar mai tarziu va fi inca si mai greu sa o faci, caci te vei obisnui si mai mult cu pacatul, iar obisnuintele si legaturile tale cu pacatul vor fi inca mai stran­se. Ce rost ar avea ca cel incalcit in mreje sa se incalceasca inca si mai mult, gandind in acest timp ca ii va fi la fel de usor mai tarziu, ca acum, sa se descalceasca? Daca deja ai inteles ca nu trebuie sa ramai in felul in care esti, atunci de ce mai zabovesti? […]. Daca s-ar purta grija cu sarguinta sa se inteleaga acest lucru limpede si cu putere, atunci toti cei ce se nevoiesc pentru sufletul lor vor fugi de la sine de aceasta amanare, caci ea nu va mai avea nici un sustinator launtric. Vei intelege ca ti-e vrajmasa si o vei privi cu dispret.

2) Amanam si pentru ca gandul cel bun care ne-a cercetat ramane insa in noi un simplu gand, fara a ne fi atras cu ceva catre el; si nici nu ne motiveaza.

Gandul acela a venit in noi impreuna cu celelalte intere­se, ca un oaspete strain, facandu-ne semn de afara, fara a ne misca in vreun fel. E treaba fiecaruia dintre noi sa il ducem mai adanc in suflet si sa luam in seama insemnatatea si pute­rea lui. Astfel, trebui sa il aduci in fata ochilor, sa ii intelegi adevarul, bucuria si inaltarea pe care le pricinuieste, sa te incredintezi cat de lesne este sa il implinesti. Un astfel de gand bun e slab si nu atrage inima pentru ca in minte roiesc multime de alte lucruri mai interesante si tot felul de planuri, dupa gandurile care deja au fost primite mai inainte. Asa ca, recheama-le pe toate si deosebeste-le unele de altele fara partinire. Nimic nu se poate asemana cu ceea ce inseamna gandurile bune – orice altceva se afla mult, mult in urma. Va ramane doar gandul cel bun si fiind singur si frumos, va atrage.

3) Suferim de amanare mai ales pentru ca in clipa aceea ne lasam puterile sa se risipeasca, ne hranim trandavia, neluarea aminte, toropeala si sovaiala in cugetare si lucrare. Poti sa te birui din cealalta parte – inchipuie-ti cu insufletire cat de umilitor ar fi sa-ti ingadui acestea in treburile de zi cu zi. E cu atat mai injositor in problema propriei tale mantuiri, pentru care ar trebui intotdeauna sa te dovedesti iute si gata de lucru. E rusinos sa ingadui cele potrivnice, e rusinos sa amani pe maine ceea ce se poate si trebuie sa se faca astazi.

Foloseste exercitiul acesta si altele similare pentru a alunga amanarea. Oricine o poate face sa o faca. Daca ti-a venit vreun gand bun, hotaraste-te sa il implinesti, sarguieste si sileste-te sa faci de indata ce te indeamna el. E fara rost a mai da alt sfat celui ce a amanat lucrul pentru o alta zi.

(va urma)

Legaturi:

***