SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU – domnitorul emblematic pentru lumea veche românească si ceasul Judecatii neamului. CUM S-A SFARSIT O LUME prin UCIGASA INVIDIE si TRADAREA DE FRATE. Cum cade si de ce moare un neam?

(icoana de Sorin Efros)

VEDETI SI:

***

(icoana de Ioan Popa)

Extrase din volumul: Sfintii Martiri Brancoveni. Icoana vechii lumi romanesti, Cuvantul Ortodox, 2014

Sfârșitul vechii lumi românești

„Acest neam românesc, până au fost dragostea în mijlocul lor, Dumnezeu a fost cu dânșii, că nu i-au călcat alte limbi străine, și au făcut multe vitejii și au trăit în pace bună”.

(Cronicar muntean)

„Poporul mărturisea că singura cauză a revoluțiilor și nenorocirilor Valahiei a fost detronarea și uciderea lui Brâncoveanu”.

(Anton Maria del Chiaro)

“De ce este această lume la apogeul ei? Lumânarea, când se apropie de sfârșitul arderii sale, izbucnește cu o ultimă flacără mai intensă înainte de a se stinge. Într-un mod similar, vechea lume românească din timpul lui Brâncoveanu s-a manifestat cu o intensitate aparte față de perioadele antecedente, lucru identificabil prin: mulțimea ctitoriilor, amploarea implicării voievodului în toată lumea ortodoxă post-bizantină, mulțimea cărților traduse, tipărite și răspândite gratuit în țară și aiurea. Din punct de vedere al domniei, apogeul este ilustrat de frescele de la Hurezi, unde Brâncoveanu este reprezentat ca împlinind „dunga neamului său”, în descendența unor mari voievozi ca Neagoe Basarab sau Matei Basarab (în alte ctitorii și Mihai Viteazul). De asemenea, este memorabilă remarca vlădicăi Mitrofan, care socotește că „roadele” (împlinirile domniei) lui Matei Basarab erau de început, ale lui Șerban Cantacuzino de mijloc, pe când ale lui Brâncoveanu sunt „coapte, bune la gust, dulci”, deci desăvârșite. Dar, tocmai din existența unor astfel de mărturii răzbate o anume conștiință de sine, a propriei condiții istorice, tipică pentru perioadele de final de epocă. Apogeul acesta nu se înscrie, însă, într-un crescendo armonios și triumfal. Dimpotrivă: este un ultim suspin al unei lumi care se află pe punctul de a se destrăma sub impactul forțelor distructive exterioare și interne.

De ce este și la sfârșitul ei?

autor: Elena Murariu

Istoric vorbind, la scurt timp după domnia lui Brâncoveanu se sfârșește cu domniile pământești. Linia voievodală este întreruptă în favoarea domniilor fanariote și acest lucru are un impact major, inclusiv asupra lumii boierești vechi. O altă epocă istorică începe, vechea lume românească supraviețuind doar din ctitoriile brâncovenești până târziu, în secolul al XIX-lea, adică regăsindu-se tot mai fragmentar și tot mai marginal într-o nouă lume. Chesarie al Râmnicului arată, ani mai târziu:

„Țara Românească, de la o vreme, în multe reforme s-au schimbat și de la Constantin Vodă Basaraba cu totul s-au prefăcut precum iaste de toți știut” (însemnare din 1779).

Necazurile se abat la scurt timp de la martiriul Brâncovenilor, după cum relatează Del Chiaro:

„De la detronarea lui Brâncoveanu, decăzuse cu totul din situația ei înfloritoare”;

și:

„Biata țară a fost într-una călcată de continue năvăliri, fie din partea nemților sau ale turcilor și tătarilor. Aceștia din urmă trecură de trei ori, în noembrie trecut, prin părțile Oltului, unde arseră satele, robiseră locuitorii și îi uciseră pe bătrâni”.

Mitropolitul Antim sfârșește și el tragic, mucenicește, uciderea lui sălbatică aruncând Valahia „în mare spaimă”, după cum arată același. Urmează dezmembrarea temporară a Țării, una din cele mai vechi provincii, din care se trăgea, de altfel, și Brâncoveanu, Oltenia, ajungând, între 1718-1739, sub Imperiul Habsburgic. La începutul secolului următor, prin desfășurarea războaielor ruso-turce pe teritoriul voievodatelor românești, ceea ce a dus la mari pustiiri, se ajunge la unul din cele mai rele coșmaruri de care ne păzise politica înțeleaptă a lui Brâncoveanu. Domnie străină și nemiloasă față de români, destrămare, război și obiect de negociere între imperii: iată dezastrul obștesc ce a urmat martiriului Brâncovenilor. Există, din cauza acestor multe grozăvii, printre cărturarii vremii, după cum arată Violeta Barbu, „un cotropitor presentiment al sfârșitului”.

Dar cea mai mare dramă a Țării Românești nu au fost necazurile din afară, ci sfâșierea sa lăuntrică.

[…]

(autor: Elena Murariu)

 „Nu iaste atâta cu ciudă când de la streini se pricinuiaște cuiva și vreo pagubă au altă primejdie, ci iaste obidă și ciudă când de la neam i se pogoră și îi vine necazul și tulburarea…”

(Greceanu)

[…]

Cât timp Brâncovenii și Cantacuzinii, familii mari boierești care au dat domnitori țării, au lucrat împreună, domnia a mers netulburată și, în ciuda deselor certuri, dezbinări, intrigi interne, lucrurile nu s-au degradat iremediabil. De la o vreme, din cauza ambițiilor de domnie, Cantacuzinii începuseră „să-l ficlenească” pe Constantin Brâncoveanu, arătându-se cu „răutate” față de cel de la care „mult bine au avut, țiind pe unchii lui, Costandin Stolnicul, Mihai spătariul în loc de părinți, și pe verii lui Ștefan spătarul, Radu comisul, ca pe niște frați și credincioși” (Cronicarul Anonim). După fuga unui alt membru al familiei lor, marele dregător Toma, la ruși, în 1711, care a dus la compromiterea relațiilor lui Vodă atât cu Țarul Petru cel Mare, cât și, mai grav pentru el, cu sultanul, Cantacuzinii au declanșat o intensă campanie de calomniere a lui Vodă la Istanbul, pe lângă Înalta Poartă. A fost o rivalitate nesăbuită căci, de fapt, sultanul decisese, după cum arată Anton Maria del Chiaro, să extermine ambele familii, dorind o domnie total controlabilă în Țara Românească, având în vedere conflictul acutizat cu Imperiul Habsburgic și noile planuri ofensive față de puterea nemțească. Așadar, cei care au săpat groapa domnitorului și a fiilor săi au căzut ei înșiși în ea, într-un mod înfricoșător, după cum vom vedea.

icoana de Razvan si Mihaela Badescu

Vodă, deși folosea corespondență secretă, cifrată, și e cunoscut jocul diplomatic de mare finețe pe care îl făcea între Viena, Moscova și Istanbul, are o anume naivitate de care dușmanii săi nu vor ezita să se folosească. Această naivitate, observată de Maria del Chiaro, un observator străin și neutru, îl face să nu priceapă, parcă, nivelul de ticăloșie și trădare la care poate ajunge omul:

„Brâncoveanu era o fire atât de naivă că nu credea în posibilitatea unei trădări”.

Răzbate, poate, din acestea, o liniște a celui care se știe cu conștiința împăcată și care este guvernat mai ales de frica lui Dumnezeu, iar nu de frica oamenilor sau de bănuielile paranoice pe care, deseori, le dezvoltă conducătorii de popoare, care duc la atâtea crime, asasinate, chiar războaie.

Printre colaboratorii săi cei mai apropiați s-au numărat, după cum am spus, Cantacuzinii, cei care au uneltit pentru înlăturarea sa, iar dregătorul otoman care i-a adus vestea rea, în mijlocul Săptămânii Patimilor, în Joia Mare, era dintre cei socotiți de încredere, chiar prieten, fiind copleșit cu daruri și bani de domnitor. Poate că, în ce-i privește pe Cantacuzini, nu a fost doar o naivitate, ci și o judecată aparte a domnitorului, care, știind orgoliul lor, a căutat să-i implice cât mai mult și la vârf în treburile domniei, doar le-ar fi ostoită setea de mărire, urmând exemplul Mântuitorului, care l-a folosit pe Iuda ca responsabil cu „punga” apostolilor, cunoscând de la început aplecarea sa cea rea către arginți.

„Ceea ce faci din oameni este direct proporțional cu măsura de încredere pe care le-o acorzi și le-o dovedești”, scria părintele Nicolae Steinhardt, care considera că „încrederea e prima calitate a boierului”. În orice caz, Brâncoveanu s-a arătat zguduit de mazilire, de trădare și de uneltire. Nu se aștepta. Înțelege, însă, de îndată, totul, și cronicile au reținut avertismentul profetic pe care  i-l face lui Ștefan Cantacuzino, cel care îi va urma ca domnitor și care va sfârși atât de tragic:

„Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se Voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.

[…]

JUDECATA

[…]

Astăzi, noi trăim întocmai într-o astfel de lume în care frica și conștiința de Dumnezeu aproape că au dispărut. De aceea, sunt fapte mult, infinit mai rele decât ale Cantacuzinilor de atunci, nu doar vânzare de frate, ci de țară și de neam, și vedem, totodată, că cei ce fac acestea par a fi puternici și prosperi pe nenorocirea altora. 

[…]

La trei veacuri de la martiriul Brâncovenilor, țara noastră se află, iar, la moment de răscruce, la ceas de judecată. Imperiile nesățioase nu primejduiesc doar pacea acestor meleaguri, ca atunci, ci a întregii lumi. Din nou, țara noastră se află la mijloc, în pericol de a deveni teritoriu de luptă, pradă sau marfă de schimb. Satele noastre s-au spart, românii sunt risipiți și au ajuns de râsul neamurilor străine, ca în cele mai rele năpăstuiri din trecut, dar nimeni nu mai plânge, pentru că mai nimănui nu-i mai pasă.

Ne lipsesc conducători ca Vodă Brâncoveanu, care să câștige cu dragostea inima poporului, nu cu îngrozirea, care să aibă ca primă grijă binele Bisericii și care să gândească la folosul de obște al Țării, nu al clanului sau al străinilor. Ne lipsesc cronicarii care să judece din punctul nostru de vedere, din perspectiva unui neam creștin-ortodox. Nu există astfel de conducători, însă, pentru că ne lipsește, de fapt, lumea lor, lumea Brâncovenilor. Nu avem astfel de cronicari, căci cultura noastră a dispărut, fiind înlocuită cu forme de împrumut. Lumea noastră nu ar mai primi asemenea oameni, ci mai degrabă i-ar alunga și s-ar rușina cu ei.

Da, lumea istorică a Brâncovenilor a dispărut. Dar Brâncovenii, Vodă cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, cu sfetnicul Ianache, alături de doamna Marica și fiicele sale, sunt vii, prezenți și ajutători nouă, căci lumea în care se află acum este o lume vie: împărăția cerurilor. O împărăție vie și adevărată pe care o așteptăm și noi, dând mărturie pentru ea la fiecare liturghie: Ierusalimul cel ceresc. […]

(cititi mai departe si INTEGRAL in cartea: Sfintii Martiri Brancoveni. Icoana vechii lumi romanesti, Cuvantul Ortodox, 2014)

Legaturi: