“ORICINE URASTE PE FRATELE SAU ESTE UCIGAS. In iad merg mai ales cei care au in sufletul lor ura si rautate”. Arhim. Vasilios Bacoianis despre IERTARE si MARTURISIRE, TINEREA DE MINTE A RAULUI si APOSTAZIE

Ia seama sa nu te chinuiesti in iad! 

Hristos a adresat aceste cuvinte unui preot care purta ura in inima lui faţa de un idolatru care-i necajea credinciosii din parohie. Episodul este relatat in biografia Sfantului Dionisie Areopagitul, Episcopul Atenei (praznuirea lui se face la 1 octombrie).

Odata, Sfantul Dionisie a ajuns in insula Creta si a locuit in casa unui preot care se numea Carpos. Acest preot se afla in dusmanie cu un pa­gan, care-l trasese la idolatrie pe un crestin. Preotul se ruga la Dumnezeu ca sa-i ia de pe pamant pe amandoi: si pe idolatru, si pe crestinul apostat, pentru ca reprezentau o primejdie de moarte pentru turma lui. Acestui preot i s-a intamplat un lucru uimitor, pe care l-a povestit el insusi vizitatorului sau vestit, Sfantului Dionisie.

In timpul nopţii, cand se ruga, casa a fost cuprinsa de cutremur. Acoperi­sul s-a deschis si prin el s-a vazut toa­ta noaptea cerul. Astfel, L-a vazut pe Hristos sezand pe tron, inconjurat de miriade de ingeri. Lumina cobora din cer pana la temelia casei. Pamantul se rupsese in doua, dand nastere unei mari prapastii intunecate. Pe margi­nea prapastiei stateau infricosaţi cei doi idolatri. Din strafundurile aces­teia suierau serpi, care cand se inco­laceau pe picioarele idolatrilor, cand suierau, cand ii loveau cu cozile, ca sa-i arunce in abis. Preotul a inceput sa se intristeze vazand ca idolatrii nu cazusera, nu fusesera inca inghiţiţi de genune. Deci si-a ridicat privirea ca­tre ceruri si L-a vazut pe Hristos ridicandu-Se degraba de pe tronul Sau stralucitor si coborandu-Se impreu­na cu ingerii pe marginea prapastiei, gata sa-i salveze pe nefericiţi. Dupa aceea S-a apropiat de preot, Si-a in­tins asupra lui mana dreapta si i-a zis:

„Eu sunt gata sa patimesc si sa sufar de mii de ori pentru mantuirea tuturor oamenilor, si ţie nu-ţi este mila de pieirea fraţilor tai?”

Si a adaugat:

„Ia seama ca nu cumva, din pricina ţinerii de minte a raului, sa mergi in iad!“^[1]

De atunci preotul Carpos n-a mai ţinut minte raul, ca acesti doi oameni l-au atins cu ceva, ca l-au ocarat, ca „l-au talharit”, ci a luat seama la cre­dinţa lui, la ceea ce Hristos l-a instiin­ţat dinainte: „Ai grija, ca nu cumva, din pricina ţinerii de minte a raului, sa mergi in iad!”

Acelasi lucru este valabil pentru fi­ecare dintre noi, care-i uram pe necredinciosi, pe idolatri, pe eretici, si vrem pieirea lor. Sa luam aminte, ca nu cumva, din pricina ţinerii de minte a raului, sa mergem in iad!

Astfel, aflaţi ca in iad nu merg doar hoţii, desfranaţii, inselatorii, talharii, apostaţii si ceilalţi, ci merg mai ales ucigasii si cei care au in sufletul lor ura si rautate, dupa cuvantul Sfantu­lui Ioan Teologul:

„Oricine uraste pe fratele sau este ucigas, si stiţi ca nici un ucigas n-are viaţa vesnica rama­nand in el” (v. I Ioan 3, 15).

Tinerea de minte a raului Il alunga pe Hristos

„Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8), deci lipsa iubirii, adica ţinerea de minte a raului, inseamna ruperea de Dumnezeu. El se departeaza de cel care ţine minte raul, il lasa fara harul Lui, il socoteste strain si necunoscut. Si, daca nu se ingrijeste la vreme sa se vindece de otrava duhovniceasca datatoare de moarte (ţinerea de minte a raului), il preda morţii sufletesti.”^[2]

Vom vedea acest lucru in urmatoarea intamplare infricosatoare.

In secolul al III-lea vieţuia in Antiohia Siriei un preot cu numele Saprichie. Acesta avea un prieten iubit care se numea Nichifor. La un moment dat, prietenia dintre ei s-a stricat si ura s-a inteţit peste masura. Nichifor insa si-a venit in fire si s-a grabit sa se impace cu parintele Saprichie, dar acesta s-a aratat neinduplecat. Si s-a intamplat ca in acel timp sa izbucneasca in ceta­te prigoana impotriva crestinilor. Preotul Saprichie a fost prins si adus ina­intea carmuitorului. L-au silit sa jertfeasca idolilor, dar el a refuzat. L-au chinuit infricosator, dar in zadar, caci Saprichie a ramas statornic in credin­ţa lui Hristos. Dupa ce l-au cercetat si l-au chinuit, au poruncit sa i se taie capul. A aflat despre aceasta si Nichi­for, care, vrand iertare si binecuvanta­re de la cel care urma sa devina mar­tir sfant, a alergat sa le primeasca. I-a iesit in intampinare lui Saprichie in momentul in care il conduceau la lo­cul execuţiei. A cazut la picioarele lui si l-a rugat fierbinte:

„Martire al lui Hristos, iarta-ma!”

Insa preotul s-a aratat din nou neinduplecat. N-a vrut nici macar sa-l priveasca si si-a intors faţa in alta parte.

Au ajuns la locul execuţiei si cala­ii erau gata sa-i taie capul. Nichifor a facut inca o incercare:

„Parinte, rogu-te, iarta-ma!”

Preotul din nou s-a aratat neinduplecat, nu si-a intors fa­ţa spre el nici in acest moment infrico­sator. Astfel ca harul lui Dumnezeu, care pana atunci il intarise, l-a para­sit, iar el i-a intrebat pe calai:

„De ce vreţi sa-mi taiaţi capul?”

„Pentru ca n-ai primit sa te lepezi de Hristos si sa jertfesti zeilor nostri”.

„Opriţi-va, nu-mi taiaţi capul! Voi aduce jertfa zeilor vostri!”

Nichifor insa a strigat:

„Frate, sa nu faci aceasta! Sa nu te le­pezi de Hristos!”

Parintele Saprichie insa, surd la rugaminţile lui, s-a lepa­dat in final de Hristos.

Atunci Nichifor, intarit de harul dumnezeiesc, a inceput sa strige din toate puterile:

„Sunt crestin, cred in Domnul nostru Iisus Hristos, in Cel de care s-a lepadat Saprichie! Vreau sa-L marturisesc pe Hristos! Va rog, taiaţi-mi capul!”

Si i-au taiat capul.

Saprichie a dispreţuit porunca lui Hristos care ne spune sa-l iertam pe aproapele nostru, cu urmarea ca ha­rul dumnezeiesc l-a parasit si a deve­nit apostat. Nichifor a ţinut porunca, s-a intarit prin harul dumnezeiesc si a devenit martirul lui Hristos (praznuirea lui se face pe 9 februarie).^[3]

Tinerea de minte a raului paralizeaza sufletul!

Medicul si scriitorul american Joseph Murphy face urmatoarele afir­maţii importante:

„Este posibil sa fiţi amabil si cinstit cu colegul de birou, insa, daca va intoarce spatele, il jude­caţi sau aveţi sentimente de ura im­potriva lui. Acest gen de gandire ne­gativa este catastrofala pentru dum­neavoastra! Este ca si cum aţi inghiţi otrava. In realitate, primiţi o otrava mentala care va distruge vigoarea, en­tuziasmul si puterea si va lipseste de indrumare si de voia cea buna.”^[4]

Ace­lasi lucru ne spune si psihiatrul con­temporan american Peck Scott:

„Daca staruim in mania noastra (ţinerea de minte a raului) incetam sa ne dezvol­tam, si sufletele noastre incep sa devi­na posace si sa se vestejeasca.“^[5]

In plus, ţinerea de minte a raului face sufletul neputincios spre ţinerea poruncilor lui Hristos si capabil sa sa­varseasca pacatul:

„Ea varsa precum sarpele otrava in inima ta si iţi «ma­nanca» maruntaiele! Iţi roade, incetul cu incetul, dispoziţia sufletului pen­tru virtute, cu urmarea ca vieţuiesti in continuare pentru pacat, facandu-te cu desavarsire mort pentru virtute.“^[6]

Am vazut-o la Saprichie si o vom afla si in intamplarea de mai jos, cu ierodiaconul si monahul Evagrie, de la Lavra Pesterilor din Kiev. Acest di­acon era prieten cu un ieromonah pe nume Tit, din manastire. Prietenia lor era pilduitoare si parinţii ii admirau, insa deodata s-a schimbat intr-o dus­manie cumplita. Au ajuns sa nu mai doreasca nici sa se priveasca unul pe celalalt (si erau calugari in manastire, unul diacon, altul preot, dar veninul ţinerii de minte a raului nu face exceptii!). Parinţii manastirii, socaţi, au facut tot ce le-a stat in putere ca sa-i impace, dar in zadar. Nici preotul si nici diaconul nu voia sa auda de cu­vantul impacare (suflete paralizate, moarte).

A trecut vremea, si Tit s-a imbol­navit grav, ajungand pe patul morţii. Bunul Dumnezeu insa, Care doreste mantuirea tuturor oamenilor, i-a ara­tat in vedenie starea lui infricosatoa­re. I-a vazut pe ingeri departandu-se de el si plangand pentru pieirea sufle­tului sau. I-a vazut si pe demoni saltand de bucurie (semn ca mergea cu siguranţa in iad, din pricina ţinerii de minte a raului) (v. I Ioan 3,15). Si a in­ceput sa planga. Deci l-a vestit inda­ta pe diaconul Evagrie ca in legatura cu nefericita intamplare este vinovat doar el si l-a rugat sa-l ierte. Diaconul insa nu numai ca n-a primit sa-l ierte, dar i-au iesit din gura cuvinte grele, chiar si blesteme.

Parinţii, vazandu-l pe Tit ca trage sa moara, l-au dus pe diacon cu forţa la chilia lui Tit. Si Tit, cu toate ca era grav bolnav, a coborat din pat, a ba­tut matanie diaconului, i-a imbaţisat picioarele, rugandu-l:

„Iarta-ma, parinte! Iarta-ma!”

Diaconul insa i-a in­tors spatele, strigand cu putere:

„Nu te voi ierta niciodata, nici in veacul de acum, nici in veacul ce va sa fie!”

A facut o miscare brusca si a scapat din mainile parinţilor care-l ţineau sa nu fuga, si a cazut la pamant mort. Tit in­sa s-a vazut sanatos, de-ai fi zis ca nu fusese vreodata bolnav.

– Cine a mijlocit de s-au intamplat aceste lucruri infricosatoare? l-au in­trebat parinţii pe Tit, care le-a spus:

– Cand i-am batut matanie lui Eva­grie si el s-a intors cu spatele, l-am va­zut pe unul dintre ingerii infricosatori ţinand o sabie de foc si, lovindu-l, Evagrie si-a dat sufletul. Atunci insusi ingerul m-a apucat de mana, m-a sculat din pat si, iata, m-am facut sana­tos!(Sfantul Ignatie Briancianinov)^[7]

Asa cum vom vedea si in continua­re, iertarea daruieste viaţa, iar ţinerea de minte a raului raspandeste moartea.

Legaturi: