“Am vazut cum se schimba oamenii pentru societate, se descotorosesc de inocenta, preiau comportamente straine lor de la ceilati, pana cand ajung sa priveasca in oglinda un strain”. SA NE DAM DUPA LUME CA SA FIM ACCEPTATI?
Trei cuvinte importante despre LEPADAREA LUMESCULUI si a IUBIRII DE SINE
Ortodoxia tinerilor: “Tre’ să mă dau după lume, e clar!”
“Sunt vorbele unui prieten, un baiat foarte bun, dar care e chinuit de “duhul lumesc“, asa cum spunea Parintele Paisie Aghioritul. Doamne ce dreptate avea dragul nostru parinte si cat de chinuiti ne lasam uneori de acest “duh lumesc”! Ce este de fapt acest duh lumesc, sau duhul lui antihrist, cum il numesc unii? Nu stiu sa-l explic in termeni teologici, dar pot sa-l descriu asa cum il simt uneori la mine sau la cei din jur.
Putem sa ne dam seama ca ne chinuie duhul lumesc atunci cand ne e rusine sa ne recunoastem fecioria in fata colegilor, sau atunci cand incercam prima tigara pentru a fi acceptati intr-un grup, sau atunci cand refuzam conversatia cu Dumnezeu pentru a petrece timpul in fata televizorului, sau atunci cand refuzam sa ajutam pe cineva din lene sau mandrie, sau atunci cand nu ne putem imagina viata fara confort, si de fiecare data cand ne calcam in picioare principiile si uitam de voia Domnului pentru a fi bine priviti de societate… si pentru ce fel de societate facem asta?
E de ajuns sa ne uitam in jur si putem vedea ca facem asta pentru o societate care nu da doi bani pe cetatenii ei, si de multe ori le incalca drepturile. E incredibil cum ii intoarcem spatele Dumnezeului care S-a rastignit pentru noi, si facem asta doar ca sa fim pe placul lumii… lumea care in ansamblu, ne-a facut mai mult rau decat bine.
Si acum multi ar putea zice: Si ce e de facut? Sa nu ne mai dorim nimic, sa nu ne pese de parerea celorlalti, sa parasim toti lumea si sa intram cu totii in viata monahala? Nici pe departe! E de inteles ca dorim sa primim aprecierea unor persoane, sau ca avem visuri, dar nimic nu trebuie pus mai presus de Dumnezeu. Daca dragostea unei persoane pentru noi sau realizarea unui vis sunt conditionate de schimbarea noastra intr-un mod potrivnic Lui Dumnezeu, atunci nu sunt demne de realizare. Ar trebui sa ne straduim sa-L avem pe Hristos in centrul sufletului nostru iar iubirea pe care El o radiaza sa se rasfranga asupra persoanelor pe care le iubim si ne coordoneze actiunile. Daca am incerca sa vedem lumea printre razele acestei iubiri, nu ne-am mai face rau singuri si nici celor din jur, n-am mai fi dezamagiti, n-am mai simti ca “tre’sa ne dam dupa lume” ca sa fim acceptati si n-am mai simti acel gol in suflet.
Am vazut cum se schimba oamenii pentru societate, se descotorosesc de inocenta mult prea devreme, preiau comportamente straine lor de la ceilati, mint si se mint pe ei insisi, pana cand ajung sa priveasca in oglinda un strain. Si aici apare deruta, “golul” din suflet, mania pe ceilalti pe care ii invinuim de pierderea identitatii noastre, depresia si alte dureri. Dupa parerea mea, asta se intampla pentru ca alegem calea cea mai usoara. Intr-adevar, pare mai usor sa ne dam noi dupa lume ca sa fim acceptati, desi stim ca nu e bine, decat sa ne aparam credinta si principiile in fata lumii.
Am cunoscut si oameni care au ales calea mai dificila, care si-au aparat credinta, si-au pastrat principiile, si chiar au reusit sa-i faca si pe altii sa creada, sa vada adevarul, sa renunte la omul vechi, cel impovarat al societatii contemporane si sa-l instaureze pe cel nou… dispus sa creasca duhovniceste prin dragostea Lui Dumnezeu si al fratelui sau care i-a facut cunoscuta dragostea divina. Doamne cat ii apreciez pe oamenii astia! Sunt minunati. Au mereu o privire pasnica si blanda, sunt linistiti, impacati cu ei insisi, cu lumea si cu Dumnezeu…”
Continuarea la: www.ortodoxiatinerilor.ro
***
Blogul lui Vasile Calin Dragan: Părintele Arsenie Boca – Despre iubirea de sine
“Aşa numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul iubirea de sine: „primul pui al diavolului”. E cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei, puiul necurat. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul hotârârea lepădării de sine, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau altfel zis: pe cel ce l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile dinafară ale iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine. Ca să treci cu bine peste piedica a doua, care eşti tu însuţi, iată că sporeşte Dumnezeu dragostea Sa către tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu, pe măsura piedicii din cale.
Într-adevăr, această iubire trupească de sine, primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate arde şi desăvârşit s-o facă scrum. Obişnuit, noi nu prea putem să ştim în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar putem deduce după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire, ajutând mântuirea noastră, îngăduie încercări, ceartă şi ocări asupra noastră, ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, că altfel nu putem muri nouă înşine (Galateni 2,19), ca să viem lui Dumnezeu. De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii de drac şi mai mult folos aduc de la Dumnezeu.
Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se mărturisesc şi sunt: străini şi călători aici pe pământ (Evrei 11,13). De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din Ceruri” (II Corinteni 5,2). Iată de ce, prin sfatul dreptei socoteli, trupul trebuie stins, veştejită floarea lui în lumea aceasta, iar faptele lui vicioase omorâte (Romani 8,13). Stau mărturie cuvintele Mântuitorului, când zice:
„Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o” (Matei 10,39).
Înţelegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii. Sub altă formă auzim acelaşi cuvânt, grăind: „Cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Marcu 8,35). Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să moară trupul, aşa de tare s-au învoit şi s-au legat cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta. Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea. Deci, mai fericiţi sunt săracii (Luca 6,20) ca bogaţii. Căci zice bogatul: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani: mănâncă, bea şi te veseleşte”. Iar pentru o atare socoteală Dumnezeu i-a zis: „nebun” (Luca 12,20).
Deci, ca să ne mântuim, trebuie să ucidem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care, toate, aici rămân. Dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, întreg sufletul se pierde…
Continuarea aici.
***
Blogul Presa Ortodoxa (de limba greaca): Gheronda Iosif – Epistolă: “Singura soluţie este respectul reciproc”
(…)
Cu cât oamenii uită sensul Crucii, cu atât mai mult acesta sporeşte şi se generalizează, cu feluritele constrângeri naturale sau tehnice care pot apărea; când va veni vremea să meargă pe drumul Crucii, atunci se vor înspăimânta, desigur, fără ca aceasta să le folosească la ceva. Fericit cel ce petrece în priveghere şi-n rugăciune, ca să se izbăvească de necazul cu care-i va încerca Dumnezeu pe locuitorii pământului.
Rana cea adâncă a omului contemporan este pierderea credinţei, ca temelie şi început, şi nici o formă de terapie nu-l poate ajuta în această stare. Dumnezeu ne supără cu mici atacuri formale, îngăduie, adică, ispitele, pentru a ne cuminţi, dar omul, în loc să-şi vină în fire, să-şi ceară iertare, din păcate, blasfemiază, ceea ce are drept rezultat părăsirea lui deplină. Adunați-vă în voi înşivă şi, cu adâncă smerenie, cereţi mila lui Dumnezeu, pentru ca Harul să aibă motiv să ne acopere de mânia viitoare, care va veni oricum, cu vuiet mare! (…)”.
Integral aici.
Va mai recomandam si:
- Crestinul – intre luarea Crucii si agatarea cu dintii de lumea aceasta
- Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPADAREA DE SINE?
- Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
- Cum sa ducem “lupta cea buna” si cum sa sporim duhovniceste?
- BOALA DUHULUI LUMESC
- “O ortodoxie laica, dar care nu e lumeasca…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
- Parintele Arsenie Boca: “Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el”
Binevenite materialele astea despre lepadarea/iubirea de sine! sunt mai actuale ca niciodata!
Doamne, ajuta!
Multumesc.
Dumnezeu sa va apere si sa va binecuvanteze, in toate zilele!
Cât ?
Cât bine săvârşim noi zilnic
Şi cât din ceia ce e greu
Considerăm că-i nedreptate
Menită să ne facă rău ?
Cât din povara suferinţei
Considerăm noi că e cruce,
Când rău-i doar o consecinţă
Trimisă ca să ne educe ?
Cât rău aduce pentru semeni,
Tot binele care-i la mine ?
La cât renunţă, cât îndură,
Cât rabdă ei să-mi fie bine ?
Când binele ce-mi aparţine
E obţinut cu greutate,
Din munca semenilor care,
Nu sunt plătiţi după dreptate,
Ce bucurie î-mi oferă ,
Şi-n ce măsură am folos
Prin simţăminele dreptăţii
Şi legea Domnului Hristos ?
Câtă dreptate ne dăm nouă ?
Cât vrem să ne nedreptăţim
Spre-a da dreptate celor care,
Le-a fost furată şi noi ştim ?
Cât este rău în viaţa noastră,
Calamitate, suferinţă,
Ne meritată, ne adusă
De răul nostru-n necredinţă ?
Cât plâns lăsăm în urma noastră
La semenii ce ne-au slujit ?
Cât plângem noi de mila noastră,
Când alţii ne-au nedreptăţit ?
Câtă iubire ne dăm nouă
Şi câtă-i dăm lui Dumnezeu
Şi semenilor noştrii care
Înloc de bine, primesc rău ?
Sau câtă cinste ne dăm nouă,
Şi cât de’naltă ne-o dorim
Şi câtă cinste dăm acelor
Ce nu putem ca să-i iubim ?
Câtă iertare dăm la semeni
Şi celor ce ne-au făcut rău
Şi cât am vrea, sau cât pretindem
Să fim iertaţi de Dumnezeu ?
Câtă’nţelegere şi milă
Suntem dispuşi să o jertfim ,
Spre cei ce ne provoacă silă
Şi cât luptăm să-i rezidim ?
În câţi din semeni vedem răul
Şi-n câţi vedem pe Dumnezeu,
Pe câţi îi socotim nevrednici ,
Pe câţi îi sprijinim la greu ?
Cerdinţa iată ne aduce
Mari întrebări ce au răspuns,
Nu ’cunoştinţă ci în fapte,
Care vorbesc despre Iisus .
Sau spus aici câteva numai,
Gândite doar la întâmplare,
Dr care definesc credinţa,
În suflet pentru fiecare.
Zadarnic ştiu teologie,
Dacă în viaţă n-am răspuns ,
Prin faptele iubirii sfinte,
Chemării Domnului Iisus .
Noi ne dorim cu siguranţă
O viaţă plină de plăcere,
De mari succese şi în cinste,
Trup performant, mare putere.
Să fim şi primii întru toate,
În frumuseţe-n strălucire,
-Poate şi-n faptele credinţei-,
Dar fără ,,greu’’ spre mântuire.
Iar în parcurgerea credinţei,
De-aceste nu ne lepădăm,
Iar când ne-atinge suferinţa,
Cu câtă silă o purtăm…
Cât ne jelim – vorbesc de mine-
Cât ne-am dori doar ocrotire,
Doar cale lină şi progrese,
Şi ajutor şi preţuire ?
Şi cum ne-am mai dori credinţa,
Cu fapte mari şi cu minuni,
Cu semne când avem nevoie
Şi foc ceresc în rugăciuni.
Cu bani, -să facem milostenii-
Şi cu iubirea ce nu vine
De sus din cer, rapid şi sigur,
S –o arătăm pe viu în lume.
De ne-ar veni acestea gratis,
Fără efort şi suferinţă,
Fără să scoatem cele rele,
Prin luptă şi prin pocăinţă,
Nimic nu ne-ar mai aparţine,
Că toate le-am primi de sus,
Fără să ştim ce-i crucea vieţii
Şi preţul ce l-a dat Iisus.
N-am înţelege cât îndură,
Cei prinşi de ghiarele durerii,
Nici ce osând’aduce-n suflet,
Nelegiuirile plăcerii.
N-am înţelege ce preţ cere
Întregul rău ce l-am lucrat
Şi care nu ne părăseşte,
Nici cât ne atrage la păcat.
Căci tot ce-i greu în vaţa noastră,
Dureri, necazuri, suferinţă,
Sunt relele ce ne cer plata,
Şi viaţa pentru necredinţă.
Tot răul care-i înlăuntru,
Ne aparţine şi-i lucrat,
De noi cu drag şi bucurie,
În egoism şi în păcat.
Ici arde casa-n plină iarnă
Iar colo cancerul loveşte,
Ciroza stinge oameni tineri,
Sau fiica, de copil, curveşte.
Bani strânşi uşor, fără sudoare,
Distrug maşini, curmă destine,
Şi fac bogaţii ca să plângă,
Mai rău ca cei lipsiţi de pâine.
În plină glorie loveşte
În oameni mari, cumplita moarte,
Pe unii jaful sau năpasta,
Pe unii vrednici nedreptatea.
C-au susţinut nelegiurea,
Şi răului i-au dat concurs,
-Deşi puteau să îl oprească-
Şi lepădarii de Iisus .
Calamităţi nemaivăzute
Fac mii de morţi şi suferinţă
Când răul copleşeşte lumea
Şi piere duhul în credinţă .
Totu-i ascuns adânc în suflet .
În viaţa care ni s-a scurs.
În judecăţile divine ,
Şi-n Adevărul lui Iisus .
ŞI-I RĂUL CARE NI SE’NTOARCE
Sau poate care se răzbună,
Dreptatea care ne vorbeşte,
Şi Adevărul care tună.
Noi vrem credinţa să ne fie,
Uşoară, simplă, cu răspuns,
Rapid concret, chiar prin minune,
Aşa cum săvârşea Iisus.
De ce uităm de răul nostru,
De care nu ne-am lepădat,
Pe care l-am crescut o viaţă,
Şi-n care groaznic ne-am legat.
E –al nostru tot. Legat de suflet.
Unit. Ni-i una cu fiinţa
Şi nu acceptă, nu primeşte,
Povara crucii, pocăinţa .
Nu vrea smerenie adâncă .
Nu vrea povara umilinţei .
Nu vrea lungimea rugăciunii.
Vrea numai roadele credinţei.
Vrea uşurinşă-n tot şi-n toate.
Credinţa doar ca ritual,
Cu bani plătiţi pe ’’indulgenţe ’’
Şi muzică de festival.
Dar nepurtând povara crucii,
Şi nici adânca pocăinţă,
Ne înşelăm cu surogate
Şi adunăm doar cunoştinţă.
Credinţa cea adevărată,
Se dobândeşte prin lucrare,
Despătimire-adevărată
Şi dragoste mântuitoare.