REFLECTII POST-REFERENDUM ale Parintelui Constantin Sturzu in conferinta de la Cluj (nov. 2018): CRIZA NEAMULUI AFLAT IN PERICOL DE STINGERE, CRIZA OAMENILOR BISERICII. “Nu suntem prezenti in propria noastra viata si nu ne intalnim cu Dumnezeu… E clar ca vine din ce in ce mai mult vremea marturisirii”. Nevoia de a cultiva CONSTIINTA ESHATOLOGICA, de a ne ASUMA NEPUTINTELE si de a ne intoarce la LUCRAREA DUHOVNICEASCA, VIE (video, text)

Pr. Constantin Sturzu – Din naștere român, în Veșnicie al lui Hristos. Câteva reflecții post-Referendum:

Joi, 15 noiembrie 2018, ASCOR Cluj l-a avut invitat pe Pr. Constantin Sturzu, preot paroh la parohia „Nașterea Maicii Domnului” Tălpălari din Iași, consilier al Sectorului Comunicare al Arhiepiscopiei Iaşilor și purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei:

Fragment transcris din conferinta sustinuta in amfiteatrul de la Facultatea de Chimie, Cluj-Napoca:

“[…]

Întrucât discuţia merge pe aceste trei paliere – neam, Biserică şi persoană (nivel personal) – tema aceasta am mai abordat-o în primăvară, când am fost invitat în Italia la o serie de conferințe, însă acolo, sigur, lucrurile au un specific pentru cei din diaspora. Asta se va reflecta cu siguranță și în discuția din seara aceasta pentru că cred că există o foarte mare legătură între ceea ce se întâmplă cu noi, și mai ales cu românii care pleacă în diaspora, și cei care rămân.

Ne aflăm într-un moment greu. Noi am zis „reflecții post-referendum” pentru că am luat referendumul ca reper, dar puteam să luăm și alte repere, însă acesta este cel mai recent și, din punctul meu de vedere, şi cel mai grăitor pentru situaţia în care ne aflăm. Nu ştiu dacă neamul acesta, de-a lungul istoriei, a fost într-o situaţie mai grea ca cea de acum. Şi veţi aduce argumente că au fost foarte multe situaţii în care ne-a fost mult mai greu, în care am fost separaţi, în care am fost stăpâniţi. Dar, pe de o parte, niciodată n-au fost atât de mulţi români care au trebuit să ia calea pribegiei, cum se întâmplă acum.

Vedeam o ştire recentă în care spunea cineva din domeniul firmelor care activează în ţară şi în străinătate că sunt în jur de 7 milioane de români, de fapt, care muncesc activ în străinătate – deci nu 4 sau 5. Iată un motiv mare de îngrijorare. Foarte mulţi români care au trebuit să plece din ţară, că nu au plecat de bucurie, puţini, probabil, au plecat indiferent de ce se întâmplă, dar acest exod este un lucru nemaipomenit în istoria ţării noastre. Nu întâmplător suntem în lume, după Siria, cu cei mai mulţi migranţi.

Al doilea motiv de îngrijorare, pentru care tind să cred că suntem într-o situaţie mult mai grea, este faptul că începem să ne stingem ca neam. Natalitatea este în scădere.

Şi al treilea şi cel mai mare – nu e cel din urmă, ci e cel dintâi – este că lucrurile încep să devină problematice la nivelul la care ne trăim credinţa. Am trecut, într-adevăr, prin vremuri foarte grele ca neam. Dar nu ştiu dacă găsim în istorie – dacă e cineva mai instruit, mai priceput în domeniu, să spună – un moment în care credinţa să fie atât de afectată şi din ce în ce mai mulţi să fie cei care au o credinţă din ce în ce mai laxă, iau din ce în ce mai uşor lucrurile. Pentru că ceea ce a făcut ca neamul acesta să traverseze istoria în condiţii cu adevărat foarte grele a fost credinţa în Dumnezeu. Dumnezeu a fost cel care a ţinut neamul acesta.

Momentul 1918, că suntem în an centenar, clar că nu a fost posibil decât prin această purtare de grijă a lui Dumnezeu. Noi vorbim de conjunctură politică, de tot felul de lucruri – sigur că toate au contribuit, dar acestea au fost posibile pentru că Dumnezeu, pentru credința și rugăciunea atâtor generaţii din neamul nostru, a împlinit cuvântul acela care e scris în psalmi: Cât de frumos este a locui fraţii împreună.

Unde suntem acum, după 100 de ani? Nu mai există România Mare, avem teritorii pe care le-am pierdut, sunt fraţi care suferă, şi în Basarabia, dar mai ales în Bucovina ucraineana. Am avut colegi la facultate, la teologie la Iaşi, aproape că nu era discuţie în care să nu ajungă cu ochii în lacrimi şi să zică: “Noi toţi vedem că ne-aţi uitat, ne-aţi părăsit acolo, nu mai poartă grijă nimeni de românii din Bucovina”. Iată, sunt cei care au migrat şi mai avem o ţară care este foarte dezbinată. Iar referendumul n-a făcut decât să pună în evidenţă acest lucru o dată în plus, printre alte lucruri care s-au întâmplat, şi să ne arate cam pe unde ne aflăm.

Acestea sunt datele problemei, acestea ar fi câteva repere. Sigur, poate or mai fi alte lucruri pe care le considerăm importante, dar, în ceea ce ne priveşte, aici ne situăm.

Acum se pune problema: ce avem de înţeles ca neam din ceea ce ni se întâmplă? Ce avem de făcut? Pentru că asta se reflectă şi la nivelul Bisericii, şi la nivelul fiecăruia, personal. Ca să înţelegeţi, am să vă povestesc ce discuţii am avut când am fost prima dată în Spania, înainte de a pleca pentru un an, a fost o suită de vreo 10 conferinţe susţinute în Spania, în fiecare zi în altă parohie. Şi mă loveam de acelaşi lucru când stăteam de vorbă cu românii noştri, după conferinţă, interacţionam cu ei, îmi spuneau: „Părinte, știți care-i cea mai mare durere a noastră, a celor care suntem plecaţi din ţară? Cea mai mare durere este că, [atunci] când stai aici, deja după un an, doi, trei, nu zic dacă ai stat mai mult, nici aici nu poţi să spui că te-ai integrat cu totul, că simţi că este ţara ta, dar nici când te întorci în România nu simţi că ai venit acasă. Şi uite aşa, venim, stăm în concediu, putem sta şi o lună, nu ne mai găsim locul. Ne întoarcem în Spania, dar nici acolo nu e locul nostru. Unde e locul nostru, părinte? Ce să înţelegem noi din asta?” Şi am observat apoi că asta se întâmplă şi cu românii din Franţa, din Italia… Şi atunci mi-am adus aminte de un cuvânt spus în Epistola către Diognet, de la începuturile creştinismului, când sunt descrişi creştinii şi cum îşi trăiesc ei viaţa, cum se raportează ei la lume. Şi acolo se spune că pentru creştini orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. În momentul acela, practic, a înclinat balanţa pentru a merge eu un an în diaspora. A fost Spania, dar putea să fie altă ţară. Pentru că am înţeles că ceea ce trăiesc românii noştri din afară este, de fapt, o mare şansă. Sigur, la origini este un gest de multe ori foarte dureros, să te desprinzi, să-i laşi pe ai tăi acasă. Uneori soţul a plecat, a lăsat soţia cu copiii sau au plecat amândoi şi au lăsat copiii. Sigur, e ceva dureros. Dar mi-am dat seama că, dacă Dumnezeu îngăduie un astfel de lucru dureros este pentru că vrea să-l transforme în ceva de folos şi că ne iubeşte mult, ca neam, Dumnezeu – sigur, iubeşte toate neamurile, dar asta e lucrarea cu noi: acum vrea ca noi să înţelegem acest lucru elementar, că nu avem aici cetate stătătoare, cum zice Ap. Pavel, o căutăm pe cea care va să vină.

Şi mi-am dat seama că am nevoie de această experienţă: să trăiesc ceea ce trăiesc ei, adică să mă smulg de pământul acesta ca să înţeleg că nu în asta trebuie să-mi pun nădejdea. Mi-am dat seama că eram bine-mersi, preot în centrul Iaşului, cu funcţie de consilier, ucenici peste ucenici, mediatizare cât nu-mi doresc, nu-mi lipsea absolut nimic, cunoscut ca orice purtător de cuvânt, dacă eşti foarte vizibil oriunde te duci, toată lumea te cunoaşte, mai ales la uşa unei instituţii. Şi mi-am dat seama că există riscul să mă leg de toate acestea, să pierd din vedere ceea ce este esenţial: faptul că noi nu căutăm aici integrarea, ci noi căutăm Împărăţia.

Şi, într-adevăr, am văzut, mergând dincolo, că acolo, dintr-o dată, n-am mai putut să-mi pun nădejdea în nimic, v-am mai povestit că nici măcar salariu n-am avut. Cu totul în voia lui Dumnezeu. Şi mi-am dat seama care este, de fapt, condiţia noastră pe pământ, o condiţie pe care noi nu o conştientizăm. Iată, trebuie să trecem prin nişte drame sau trebuie să ni se întâmple ceva ca să înţelegem care este rostul nostru pe pământ şi care este ţinta noastră. Ca să concluzionez legat de ceea ce înseamnă soarta noastră ca neam, aş zice că ceea ce avem noi de cultivat este această conştiinţa eshatologică, pe care noi am pierdut-o dacă om fi avut-o, că nu ştiu cum ne-am cultivat-o, dar clar avem generaţii şi avem mărturii şi atâtea locuri din calendar pline de sfinţi care clar că au avut această conştiinţă şi au căutat aici Împărăţia. Şi uite aşa putem face din această dramă care ni se întâmplă – pentru că nu-i valabil doar pentru cei din diaspora, ci şi pentru cei de aici, doar nu auziţi strigând adesea „Vrem o ţară ca afară”? Nu suntem noi cei nemulţumiţi de România? Nu ne plângem noi: “Iar e ca la noi, drumuri nu-s, autostradă nu-i, la spital te tratează cum te tratează…” Nu suntem noi nemulţumiţi de ţara aceasta? E clar că nu ne împlineşte, întru totul cel puţin. Sistemul de aici nu ne mulţumeşte, de la clasa politică la orice. Daţi-mi un singur exemplu, vă rog, de un lucru care vă mulţumeşte în România. Să nu-mi spuneţi că peisajul. Spuneţi-mi un lucru care merge foarte bine în ţara asta, unde suntem în top. Puteţi? Nici la fotbal nu mai suntem, nici la gimnastică… Deci e clar că şi noi trăim această nemulţumire şi această frământare, precum o trăiesc, în felul lor, compatrioţii noştri din diaspora. Această conştiinţă eshatologică se cuvine cultivată mai ales în Biserică, nu o cultivăm, din păcate, şi, mai ales, la nivel personal.

În Biserică, după cum vedem, noi nu am ieşit încă din mentalitatea de ghetou, am ieşit din comunism şi în perioada aceea totul se desfăşura în spaţiul strict al zidurilor Bisericii. A venit perioada de libertate, da, e adevărat, au început să se întâmple lucruri, au început să fie activităţi, să fie tot felul de lucrări, de centre sociale, dar n-am scăpat de ghetoizare, or avem nevoie să preschimbăm asta în pregustare a Împărăţiei. Biserica nu e locul unde cei mai mulţi cred că trebuie să meargă; merg la slujbe, au conştiinţa că trebuie să le frecventeze, că trebuie să se spovedească, să postească, să facă toate lucrurile, chiar sunt unii foarte activi, foarte antrenaţi. Şi chiar şi dintre cei care se spovedesc şi se împărtăşesc des, chiar şi acolo rar vezi acea sclipire eshatologică, acea conştiinţă că nu trăim pentru aici şi acum, ci pentru veşnicie.

Eu sunt chemat să trăiesc viaţa lui Hristos, și viaţa lui Hristos nu înseamnă o viaţă de om cuminte, de om liniştit, de om moral, ci înseamnă o viaţă a unui om care trăieşte cuvintele Evangheliei întru totul şi nu poate să fie decât “scandalos” pentru cei din jur. Pentru că, dacă trăieşti cuvintele Evangheliei până la ultima consecinţă, n-ai cum să nu creezi sminteală în jurul tău, dar e sminteala cea bună, ca să spun aşa. Dar nu ne asumăm Evanghelia, nu trăim aceasta, încă nu o înţelegem. Şi aici există puţine comunităţi unde există această conştiinţă euharistică, există această apropiere de taina spovedaniei, de taina pocăinţei în general – căci pocăinţa nu se reduce la spovedanie – de Potir, de trăire, de hrănire cu Trupul şi Sângele Domnului, dar chiar şi acolo văd prea adesea că se caută de fapt, doar o împlinire a unor dorinţe.

De ce mă împărtăşesc, de ce merg la biserică, de ce ma rog, de ce postesc? Ca să-mi fie bine! Nu? Ca să scap dintr-un necaz; ca să mă căsătoresc, dacă n-am făcut-o încă; ca să am copii cuminţi, dacă am copii – şi văd că e o problemă în ziua de astăzi la capitolul educaţia copiilor –, deci tot urmăresc un interes care se circumscrie faptului că nu urmăresc această transfigurare.

Şi apostolul zice: Eu nu zic să ieşiţi din lume. Nu, rămâneţi în lume, dar cum zice să trăim? Cine are femeie să fie ca şi cum n-ar avea – deci să te raportezi la toate cele ale lumii ca şi cum nu le-ai avea. Maniera aceasta paradoxală, eşti şi nu eşti, le ai pe toate dar te comporţi ca şi cum n-ar fi ale tale, ai trupul acesta, dar te comporţi ca şi cum n-ar fi al tău, căci nu e al tău, e al Domnului, e templul Duhului Sfânt. Avem noi această conştiinţă în Biserică şi la nivel personal?

[ 29. Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea.
30. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni;
31. Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. – 1 Corinteni 7]

Apoi, mergem la palierul al doilea, sau în zona propriu-zisă a Bisericii. Ceea ce s-a întâmplat şi cu ocazia acestui referendum ne-a arătat cam care este starea noastră şi cam cum se raportează credincioşii la ceea ce înseamnă Biserică, viaţa Bisericii şi, mai ales, la ceea ce înseamnă ierarh sau preot. Este clar că noi nu am avut cuvânt credibil în faţa propriilor noştri credincioşi. Vă dau un exemplu grăitor, zic eu. În judeţul Neamţ, chiar în comuna de unde sunt, îmi povesteşte părintele din sat de acolo cum s-a dus la o bătrână de optzeci şi ceva de ani şi i-a explicat cum e cu acest referendum şi să meargă să voteze, să spună DA pentru familie, pentru căsătoria bărbat-femeie. La care bătrâna zice: – Părinte, ştiţi, eu nu mai am buletinul, l-am pierdut… – tot o dădea aşa, dar nu se uita în ochii lui. Părintele zice: – Bun, dar poate să-l mai căutăm? –Nu, nu, că l-am mai căutat şi nu e… – Bine. Şi dă să iasă afară şi-şi aruncă privirea undeva, într-un colţ. Era cuponul de pensie şi colţul de la buletin. Se întoarce: – Mătuşă, dar matale de când te spovedeşti la mine? Cred că sunt vreo 20-30 de ani. – Da, părinte. – Ţi-am dat vreodată vreun motiv să nu ai încredere sau poate te-am supărat cu ceva? – Nu, părinte, dar de ce? – Mătuşă, păi eu am văzut că buletinul îl ai acolo, e după cuponul de pensie. Săraca, încurcată, lăsa privirea în jos… – Dar ce se întâmplă? Spune-mi şi mie, mătușă. – Părinte, ce să fie, m-a sunat băiatul de la oraş, mi-a zis că, dacă cumva mă duc să votez, am terminat-o cu el, nu mai vine la mine, nu mă mai caută.

Deci iată cam unde s-a terminat autoritatea noastră şi cam cât au înţeles credincioşii noştri din cuvântul Evangheliei, dacă l-or fi auzit, că cine iubeşte pe mamă, pe tată, pe fiu, pe fiică mai mult decât pe Mine nu e vrednic de Mine. Pentru noi, însă, clericii, este cea mai importantă lecţie. Sunt convins că noi suntem vinovaţi, e vina noastră – pentru cei care n-au fost. Noi, pentru că n-am ştiut cu adevărat să ne apropiem de sufletele păstoriţilor şi să avem această relaţie cu adevărat vie şi personală şi n-am ştiut să fim transparenţi, ca în noi sau prin noi să vadă pe Însuşi Dumnezeu, pe Însuşi Hristos. Clar că ne-am pus pe noi înainte. Şi cu ocazia aceasta ne-am adus aminte noi, clericii, văzând ce-am păţit la referendum, de ce ne sărută oamenii mâna. De ce sărută oamenii mâna preotului? Că este tendinţa să crezi că tu, ca om, primeşti cine ştie ce respect. Poate uneori primeşti şi respect, dar ne sărută credincioşii mâna, atunci când o fac, pentru că cinstesc mâna aceea care-L dă pe Hristos, care-L ţine pe Hristos, deci pe Hristos Însuşi Îl cinstesc. Şi atunci pentru ei lucrurile a fost uşor de separat între cele sfinte şi cele pe care aşa le-au înţeles aceia ca ţinând de o conjunctură de o situaţie care nu e foarte limpede, de un context politic samd.

Acum, ce avem de înţeles din punctul acesta de vedere? În primul rând, noi, clericii, sau cel puţin aşa consider eu: să nu ne mai punem nădejdea în absolut nimic decât în Singur Dumnezeu. Şi să înţelegem că Biserica este doar a Lui. Este Biserica lui Hristos şi porţile iadului clar nu o vor birui şi că Dumnezeu lucrează în Biserică aşa cum ştie El mai bine. Cu alte cuvinte, trebuie să avem încredere în pronia lui Dumnezeu, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care purtare de grijă nu înseamnă doar că are grijă să nu ţi se întâmple ceva rău sau veghează să ţi se întâmple ceva bun, ci înseamnă şi faptul că Dumnezeu are o lucrare pe care uneori n-o putem înţelege. Că, dacă Dumnezeu a îngăduit acum să se întâmple acest lucru, înseamnă că ne este de folos, înseamnă că de asta avem noi nevoie, noi, Biserica, ca să ne trezim, ca să ne zguduim conştiinţele, ca să înţelegem unde ne aflăm şi să vedem ce este de făcut. Cum putem noi să schimbăm, în primul rând în noi înşine, felul în care noi ne raportăm la credincioşi, felul în care noi ne raportăm la Dumnezeu, felul în care noi înţelegem Biserica și să primim cuvântul acela care zice că nu suntem stăpânii credinţei voastre, ci slujitorii bucuriei voastre. Noi suntem cei chemaţi să slujim lui Dumnezeu şi oamenilor în sensul acesta, de a aduce în inimile fiecăruia, de a face prezent, de a crea aceste insuliţe de prezenţă dumnezeiască, de har, de Împărăţie până la urmă.

Şi iată, aici este un alt lucru pe care-l avem noi de înţeles la nivel personal, pentru că din fiecare lucru avem ceva de înţeles la nivel personal. Toate câte ni se întâmplă ne sunt de folos și avem nevoie să vedem în toate purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ca venind toate din mâna lui Dumnezeu. Chiar şi când sunt rele. Noi facem distincţie, presupunem că cele bune sunt binecuvântarea lui Dumnezeu, iar cele rele din îngăduinţa Lui. Dar nu este nimic să nu ne fie de folos. Să încetăm să le mai separăm în rele şi bune şi tot timpul să ne întrebăm: Care e folosul, Doamne? Ce avem de înţeles din asta? Dacă ies de dimineaţă şi m-am împiedicat pe scări, să mă întreb ce am eu de înţeles din asta. De ce m-am împiedicat? Asupra a ce vrei să-mi atragi atenția? Ce e cu mine, de ce n-am păşit atent, liniştit, unde sunt eu, unde e mintea mea? Poate nu sunt prezent în ceea ce trăiesc, că suntem deseori împrăştiaţi sau, cum zice maica Siluana, pe pilot automat. Nu suntem prezenţi în propria noastră viaţă şi nu ne întâlnim cu Dumnezeu, Care e prezent în propria noastră viaţă! El este prezent, noi nu suntem!

Şi venim la ultima parte, la ceea ce ar fi partea aceasta personală. Cum să ne raportăm noi la ceea ce se întâmplă, văzând starea neamului nostru, văzând cum arată lucrurile în Biserică, văzând cum arată lucrurile în propria noastră viață? Şi aici am găsit un cuvânt profetic, şi în sensul acesta de anunţare, de anticipare a ceva, dar mai ales de diagnostic, căci profeţia înseamnă şi un diagnostic pus, şi de atenţionare, de trezire, de conştientizare. Un mesaj venit de la Dumnezeu. Consider cuvântul acesta la fel de important, încă nu e cunoscut la fel de mult, poate chiar deloc, şi nu e valorizat. Dar este la fel de important precum acel cuvânt, aşa cred eu, primit de Sf. Siluan Athonitul: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!, care e considerat cam ultimul cuvânt filocalic primit. Acest cuvânt este tot al unui rus, al părintelui Ioan Krestiankin, care a prins perioada aceea grea şi dinainte de a fi bolşevicii şi plin bolşevism şi părintele vine cu un diagnostic teribil pentru lumea de astăzi. Dacă nu suntem atenţi la aspectul acesta duhovniceşte, părerea mea este că n-avem nicio şansă să înţelegem ceva din viaţa noastră şi să lucrăm ceva la nivelul personal. Părintele Krestiankin zice aşa: în vechime, părinţii, prin acceptarea şi ducerea cu răbdare a atâtor boli şi necazuri, ajungeau la această conştiinţă a faptului că toate sunt în mâna lui Dumnezeu şi-şi vedeau limitele, îşi vedeau neputinţele, şi în felul acesta se putea ajunge la această unire adevărată cu Dumnezeu. Pentru că unirea cu Dumnezeu nu începe decât din punctul în care înţelegi că fără Dumnezeu eşti nimic şi fără El nu poţi face nimic. În zilele noastre, zice, însă – şi asta era prin anii 60-70 – omul nu mai poate să facă nevoinţele acelea. Când auzim astăzi de Sf. Simeon Stâlpnicul, ne speriem. De cum posteau, cum trăiau, cum nu dormeau! Dar, zice, Dumnezeu aşa de mult ne iubeşte că ne arată în mod direct şi fără să mai trecem prin aceste nevoinţe, cât de mare este neputinţa noastră.

De câte ori în viaţa duhovnicească nu ajungem în punctul în care să spunem „Nu pot! Vreau, dar nu pot!” Şi ăsta este darul duhovnicesc pentru oamenii de azi, care clar că nu mai au aceeaşi forţă. De altfel se şi spune că în vremurile din urmă se vor mântui creştinii făcând mult mai puţin decât făceau cei de la începuturi sau de-a lungul creştinismului. Dar că cei care se vor mântui vor fi mai presus decât cei care au pătimit nevoinţe mari, chinuri mari. Încât părintele Krestiankin zice aşa: asta este calea omului de astăzi, să-şi accepte neputinţa. Şi spune că sunt trei paşi aici ca aceasta să devină lucrare duhovnicească: să o accepte, să o îndrăgească şi să o aducă în mod conştient la picioarele Mântuitorului. Iată cei trei paşi, iată de unde începe viaţa duhovnicească a omului de astăzi. De unde începe ceea ce mai înainte era nevoinţă, de unde începe lucrarea lui astăzi. Indiferent în ce stadiu suntem. Indiferent dacă abia ne-am apropiat de Biserică, indiferent dacă ne împărtășim mai des sau mai rar. De a accepta – nu-i puţin lucru nici asta, să-ţi accepţi neputinţa. Dacă ne uităm, ne facem o autoevaluare, o să vedem că cel mai adesea ne punem nădejdea în forţele proprii. Şi de-asta de multe ori spunem: “O, lasă că o să mă apuc şi o să fac cutare lucru” sau “O să ţin post mai aspru” sau “O să nu-ştiu-ce...” Chiar dacă uneori ne propunem la modul acesta, foarte limpede, alteori trăim cu impresia că vom schimba cumva ceva în viaţa noastră. Câți nu trăim cu amăgirea asta? Şi tot amânăm de la o Liturghie la alta, de la un post la altul, că o să ne schimbăm, o să facem… N-am reuşit în seara asta să mă rog cum trebuie, n-am reuşit astăzi să mă comport cum trebuie, dar lasă că încerc, poate de mâine, poate de poimâine. Or, ăsta nu este un gând bun, nu este gândul celui care vrea să pună început bun, ci este gândul celui care se amăgeşte că ar putea să găsească resurse în el şi putere să împlinească poruncile. Dar avem nevoie să încetăm cu această amăgire şi să spunem clar: “Nu pot! În mine este neputinţă totală, în mine nu văd nimic bun.“ Dar nu într-un mod bolnăvicios, maladiv, să spună asta, ci într-un mod realist, într-un mod firesc, ca şi cum zic despre mine că sunt, nu ştiu, de etnie romă sau ungur sau sunt bărbat sau sunt femeie sau am vârsta aia. Ăsta sunt! Mă asum! Deci îmi asum această condiţie, că nu pot, este neputinţă totală, nu pot să împlinesc nimic. Ceea ce mi se pare mie că am făcut n-am făcut eu, ci cu harul lui Dumnezeu. Cu bunăvoinţa mea, cu lucrarea mea, dar e harul lui Dumnezeu. Nu e ca şi cum eu am făcut ceva.

Al doilea pas: îndrăgirea. Cum să îndrăgeşti neputinţa? Ai zice: Cum? Ce să îndrăgesc, păcatul? Ce să îndrăgesc? Să îndrăgesc faptul că prin asta ajung la Hristos, care este dragul sufletului meu. În Cântarea Cântărilor mireasa zice despre El că este dragul sufletului meu, este dialogul acesta al omului cu Dumnezeu. El este dragul sufletul nostru şi îndrăgesc pentru că taman în neputinţa mea mă întâlnesc cu El. Nu zicea Sf. Ap. Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare? Şi o zicea Pavel şi încă la vremea aceea, acum 2000 de ani!

Şi al treilea pas este de a aduce conştient la picioarele Domnului, adică de a mă arăta permanent lui Dumnezeu, de a-I spune Lui asta şi de a mă strădui să fac ce pot face, dar tot timpul cu puterea Lui, gândindu-mă că doar harul Lui face asta. Eu nici să mă pocăiesc nu pot dacă nu e harul lui Dumnezeu, nicio mişcare, nimic nu se face fără harul lui Dumnezeu, fără această deschidere a noastră şi primire a harului care devine lucrător în noi.

Iată, aşadar, am încercat din perspectiva experienţei mele şi a ceea ce am trăit eu în aceşti ani, [să descriu] cum arată lucrurile şi ce am putea să facem. Şi acum lucrurile trebuie să se desfăşoare în sens invers. Eu am luat-o de la neam, Biserică, până am ajuns la nivel personal, tocmai ca să arăt că, de fapt, de aici se porneşte, de la nivelul fiecărei persoane. Prin lucrarea pe care o face fiecare, prin maniera corectă, ortodoxă – asta înseamnă – de a se raporta la condiţia lui în lume, la nivelul la care se află, la starea lui şi la relaţia lui cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, să se poată împlini această lucrare şi să poată fi această prezenţă a lui Dumnezeu, care apoi se reflectă în Biserică, care apoi ajută şi neamul românesc. Nu ştim încă ce va fi cu noi, dar ştim că totul este posibil şi că nu este încă nimic pierdut şi Dumnezeu lucrează în istorie uneori şi printr-o singură persoană. Dacă măcar unul dintre noi, cei de aici, sau unul din ţara asta, sau unul din Biserica noastră ar avea această conştiinţă şi ar trăi la modul simplu, direct, această relaţie cu Dumnezeu, s-ar schimba cu adevărat faţa României.

Apropo de simplu, într-un articol postat de părintele Ioan Florescu din Scoţia scrie că în Scriptură spune aşa: Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul va fi luminat. „Curat” în text este o traducere a unui cuvânt care, în greacă, înseamnă „simplu, necompus”. Când zici că bei vin curat înseamnă că bei vin care nu e amestecat cu nimic, în sensul acesta s-a făcut traducerea, numai că s-a pierdut sensul şi i-am dat o conotaţie moralizatoare ideii de a vedea cu ochi curat, or ideea este de a vedea cu ochi simplu, care le primeşte pe toate simplu, direct, aşa cum sunt ele, aşa cum le lasă Dumnezeu, nu complicându-le, nu punând de la noi. Că la un moment dat îl întreabă părintele pe duhovnicul de la vremea aceea, staretul Clement, care şi acum trăieşte, zice: – Dar cum să priveşti simplu, ce înseamnă? – Când priveşti, să priveşti fără să pui nimic de la tine, cum ai privi marea. Adică nu eşti tu în privirea aceea. Cum privesc copiii! Ei, avem nevoie de această simplitate, avem nevoie să căutăm felul acesta curat, direct, simplu, să acceptăm cele ce sunt de acceptat în viaţa noastră şi să trăim cele ce sunt de trăit în relaţia noastră cu Dumnezeu. Şi numai în felul acesta este posibilă schimbarea. Orice altceva am face în Biserică, putem să facem programe pastorale, misionare, filantropice, culturale… Bune! Fiecare cu rostul lui. Pot fi credincioşi care mai pot iniţia acţiuni la nivel civic, legislativ, fiecare să-şi facă lucrarea unde trebuie. Dar ceea ce este esenţial, ce avem noi de făcut, aceasta este: lucrarea pe care o avem de făcut [lăuntric] la nivelul fiecăruia dintre noi şi la modul foarte conştient şi realist şi fără să ne speriem, fără să ne isterizăm, nici să ne impacientăm, fiindcă Dumnezeu e cu noi. Este şi va fi.

[Pr. Ciprian Negreanu:]– Părinte, credeţi că prin acest referendum, căci spuneaţi că Biserica însăşi trebuie să se regândească – noi, ca membri ai Bisericii, preoţii, ierarhii – s-a terminat o perioadă a construcţiilor mai mult exterioare în Biserică şi începe o altă perioadă, mai mult de construcţie a omului?

Nădăjduiesc că da, că a venit timpul. Mă uitam la ce se întâmplă în Occident, cum se golesc bisericile şi fie se vând, fie se transformă în altceva, ma gândeam: Doamne fereşte, nu cumva şi noi o să terminăm de construit tot ce e de construit şi să începem să ne întrebăm ce facem cu ele? Le avem, dar nu mai sunt oameni. Nădăjduiesc că vom avea înţelepciunea de a trage nişte învăţăminte din asta şi de a înţelege că importantă este Biserica cea vie, a comunităţii, şi de a nu mai trata lucrurile la nivel administrativ sau din alt punct de vedere. Administraţia îşi are lucrul ei, rostul ei, dar e nevoie de această relaţie vie pe care fiecare preot, dacă vrea să o aibă, trebuie el însuşi să-şi facă un examen serios de conştiinţă să vadă ce are de schimbat din propria lui viaţă şi care sunt priorităţile. Pentru că a ne axa doar pe aceste activităţi şi doar pe slujbe, asta n-o să mai ţină. Lucrurile au mers cumva, dar au mers în virtutea inerţiei. Iată că oamenii au nevoie cu adevărat de sens, au nevoie de viaţă în Hristos.

Mai era ceva ce trebuia să spun apropo de români, că mi-aţi atras atenţia că aici este un risc. Sigur că nu s-a pus niciodată problema de a exagera că suntem români – că putea fi vorba de unguri, nemţi, nu contează. În Spania am văzut catalani trecuţi la ortodoxie, în Franţa la fel, am văzut parohii unde chiar sunt mai mulţi francezi convertiţi la ortodoxie decât români, n-are importanţă etnia. Ci doar am vrut să evidenţiez faptul că nu poţi face nicio lucrare ca persoană, ca neam, dacă nu ştii de unde porneşti, care-ţi este identitatea, care-ţi sunt rădăcinile. Pentru că există şi tendinţa inversă de a te lepăda de tot ce e românesc, de a-ţi fi ruşine că eşti român, am întâlnit şi astfel de situaţii în Occident, vorbeau limba poporului acolo, fără să arate că sunt români, din jenă. Dar departe de a ajuta acest lucru şi a-ţi fi de folos în viaţă, dimpotrivă, tu îți ratezi startul. Căci ţinta este Hristos, dar startul e undeva, eu pornesc de undeva, eu m-am născut într-o familie, într-un neam, într-un context. Eu nu pot să fac abstracţie de asta, că eu cu asta lucrez, ăsta e materialul clientului cu care croitorul, apoi, croieşte haină împărătească, luminoasă.

Deci nici să supralicităm, căci picăm în filetism, şi am văzut tendinţa asta la românii noştri acolo de a exagera românitatea şi de a o pune mai presus de credinţă, inclusiv prin faptul că la slujbe nu acceptă deloc să se spună şi în limba poporului în care se află. Nu se poate aşa! Noi suntem acolo să-L binevestim pe Hristos, or pentru asta trebuie să apelăm la limba acelui popor. Chiar îmi spunea un spaniol: „Eu vreau să trec la ortodoxie, dar n-o să mă fac român. Vreau doar să mă fac ortodox! Chiar trebuie să învăţ româneşte?” Deci aici trebuie o dreaptă judecată şi a înţelege că da, nu putem să facem abstracţie de cine suntem şi din ce neam ne tragem, din ce familie, că purtăm în noi, în celula noastră, în fiinţa noastră, în fibra noastră, purtăm tot ceea ce am primit de la generaţiile anterioare, ăsta este punctul de plecare, dar că Hristos este ţinta noastră şi pe El suntem chemaţi să-L binevestim şi să înţelegem să depăşim momentele acestea, şi cei din afară, dar chiar şi cei din ţară.

– Ce îndemnaţi cadrele didactice să facă în viitor, când vor fi date drepturi persoanelor homosexuale şi se va introduce educaţia sexuală în şcoli? Cum ar putea ei să înveţe pe copii aşa ceva?

Cum a zis mitropolitul Teofan la Iaşi, la sărbătoarea Sf. Parascheva: Şi cei care am votat şi cei care nu am votat la referendum vom duce crucea grea a consecinţelor. Pentru că, între altele, urmează şi această consecinţă. Dacă nu va fi o intervenţie dumnezeiască, e clar că asta ne aşteaptă şi pe noi. Noi, însă, să stăruim cu armele noastre, care sunt rugăciunea, postul, trăirea în Biserică, şi să nădăjduim că Dumnezeu ne va proteja. Aţi văzut că era cât pe ce, deja a doua zi după referendum ar fi vrut să legifereze acele parteneriate civile, care, practic, dublau căsătoria, încât şi referendumul, dacă ar fi trecut, atâta vreme cât s-ar fi votat acele parteneriate tot aia era. Vorba cuiva: Încă o victorie ca asta şi suntem pierduţi.

Aşa încât începe să devină o problemă faptul că legislaţia de la noi are multe nuanţe anticreştine, necreştine. Să ne uităm numai la ce se întâmplă cu acea teorie a genului – Convenția de la Istanbul, pe care România a adoptat-o, şi deja lucrurile, dpdv legal, sunt foarte fluide în zona asta, bărbat, femeie, nu mai contează, poţi să fii de un anumit gen, dar de alt sex, sau de un anumit sex şi de alt gen. Deja ne confruntăm cu aceste lucruri. Eu cred că Biserica se va pronunţa, apropo de întrebare, pe chestiunea aceasta şi vor exista îndrumări la momentul respectiv, până atunci cred că duhovnicul este cel mai în măsură. Este clar, însă, că ne vom opune, pe cât putem, însă tot cu mijloace legale.

Dacă vă aduceţi aminte, este un moment în istorie când erau o mână de creştini duşi să fie martirizaţi pentru că nu s-au lepădat de Hristos, şi, în drumul lor, unul dintre ei vede afişat edictul imperial, care declanşase persecuţia, şi îl rupe. În momentul acela i se spune că acela şi-a pierdut cununa muceniciei sau ceva de genul ăsta, pentru că una este să fii persecutat şi tu să mărturiseşti pe Hristos cu preţul vieţii şi cu totul altceva este să fii pedepsit pentru că ai comis o ilegalitate, o infracţiune. Ruperea acelui edict constituia o infracţiune. Adică să nu facem gesturi care nu sunt necesare şi pe care nu le cere Dumnezeu de la noi. El a spus clar: Daţi cezarului ce-i al cezarului. Dar, pe cât putem, şi în limitele legii, să încercăm să ne opunem şi să mărturisim. Dacă, la un moment dat, asta va fi soluţia…

Pe de altă parte mă gândesc că poate se gândeşte să nu mai predea în învăţământ persoana respectivă decât să fie nevoită să predea lucruri împotriva credinţei. Dar mă gândesc că ar putea şi să rămână şi să spună: “Iată, copii, sunteţi învăţaţi lucrul ăsta, dar eu vă spun asta. Iată ce învățătură am primit de la Dumnezeu şi iată cum este omul în chip firesc, în chip natural.“ Cred că e un pic prematur acum să găsim un sfat foarte precis, faceţi aşa sau aşa, ci doar să creionăm un pic cadrul şi apoi împreună să vedem cum să acţionăm în astfel de situaţii. Dar e clar că vine din ce în ce mai mult vremea mărturisirii.

[…]

 

Legaturi:

DEZ-AMĂGIRILE NECESARE ALE REFERENDUMULUI “PICAT”. Părintele Ciprian Grădinaru (Belgia) în revista “Familia ortodoxă” (I): “Constatăm o întunecare a conştiinţei greu întâlnită la o asemenea scară în istoria omenirii până astăzi. E CU ADEVĂRAT UN RĂZBOI AL SFÂRȘITULUI LUMII. S-ar cuveni să ne trăim cu mai multă durere și cu trezvie viețile”

“Cred că simţiţi un DUH RECE care trece prin mijlocul poporului acestuia. AM DEVENIT CA NEAMUL DIN GADARA CARE L-A SCOS AFARA PE HRISTOS… Într-un fel de pogorâre a duhului necurat peste noi, ne credem cu toții pricepuţi, cunoscători şi NIMENI NU MAI ASCULTĂ DE BISERICĂ”. Care ne mai este nădejdea si ce ar putea urma dupa această LEPĂDARE a lui Dumnezeu? (AUDIO, TEXT)

Părintele MITROPOLIT TEOFAN despre “RANA” și “LECȚIA” REFERENDUMULUI: “Și cei care nu au fost la vot și cei care am fost, VOM DUCE CRUCEA GREA A CONSECINȚELOR care decurg din nevalidarea referendumului închinat căsătoriei şi familiei. NE MERITĂM SOARTA, înseamnă că nu ne-am făcut îndeajuns datoria”

PREASFINȚITUL SILUAN, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Italia – CUVINTE DE MAXIMĂ GRAVITATE DUPA REFERENDUM: “A venit ceasul Săptămânii Pătimirilor Bisericii. Și noi ne apropiem de Ghetsimani-ul istoriei”

CUVANT GRAV SI IMPORTANT (pentru) DUPA REFERENDUM, in duh profetic, al Parintelui Cezar Axinte (Constanta): ESTE VREME DE CERNERE, DE “APOCALIPSĂ”, DE “RIDICARE A VĂLULUI”. “De acum războiul se mută într-o altă dimensiune, va fi mult mai deschis, mai descoperit. Războiul se duce împotriva lui Hristos şi a celor care Îl urmează”

POPORUL ROMÂN, CĂZUT, MURIBUND, ÎNCONJURAT DE VULTURI ȘI HIENE. Se va mai ridica la viață la chemarea lui Hristos? (PR. CEZAR AXINTE in duminica Referendumului)

CINE A INABUSIT SAMANTA NEAMULUI ROMANESC? Parintele Cezar Axinte: “Focul e la gardul nostru, iar noi parca suntem inerti, paralizati, sufletul nu mai poate sa vad limpede”. OTRAVA UCIGASA A IDEOLOGIEI (NEO)MARXISMULUI si faurirea “OMULUI NOU” CARE IL VA INSTALA PE ANTIHRIST IN APLAUZE (audio + text)

Predica Parintelui TUDOR CIOCAN despre IMPLICATIILE REZULTATULUI REFERENDUMULUI (audio + text): “Va veni o perioada foarte grea pentru noi, ca Biserica. NE INDREPTAM SPRE O NOUA DICTATURA. Acum, ca popor, ne-am dezis de Dumnezeu. Dintr-un neam crestin ne-am transformat intr-o populatie”

Părintele GHELASIE ȚEPEȘ, starețul Mănăstirii Sf. Dimitrie din Sighișoara, după REFERENDUM: “Pregătiți-vă de răstignire! Oamenii lui Dumnezeu vor fi răstigniți, dragilor! De ce suferă poporul ăsta român? E MÂNDRU, DOMNULE, MÂNDRU! Și mândria o va arde Dumnezeu” (VIDEO, TEXT)

PS MACARIE, Episcopul românilor din Europa de Nord – CALDE CUVINTE PĂRINTEȘTI de LIMPEZIRE, ÎMBĂRBĂTARE și TREZIRE după căderea la testul REFERENDUMULUI: “Să transformăm, lucrând duhovnicește, această înfrângere. Să redevenim cu adevărat și PÂNĂ LA CAPĂT CREȘTINI. Să ne implicăm în viața cetății, DISOCIINDU-NE DE ORICE FEL DE PARTIZANAT POLITIC, devenind însă creștini cu conștiință civică”

“SABIA” REFERENDUMULUI, MOMENTUL ADEVARULUI, ZILELE CERNERII si MORTII VII de langa noi – GENERATIA CARE A ALES LEPADAREA DE HRISTOS. Apocalipsa in direct sau eliberarea Fiarei. SODOMA – PAMANT ROMÂNESC?! “Nu pot să rămân mut în fața ipocriziei: să citezi pe Iisus Hristos – Dumnezeu şi apoi să Îl arunci la coș. Nu am văzut o perfidie atât de mare de la Carantania încoace”

NEAM BOICOTAT. Opinii de pr. Constantin Necula, Catalin Sturza, Adrian Papahagi, Mihail Neamtu si altii/ REFERENDUMUL PENTRU CASATORIE E INVALID. Suntem in minoritate. Totusi, 4 milioane de români au votat pentru valori crestine. CE URMEAZA DE MAINE?/ Declaratia de presa a liderilor CpF (Video): „Există o parte acestui popor de patru milioane care a trecut peste campania de dezinformare”

ÎNTREAGA LUME E UN NOU COLOSSEUM. Predică puternică a Părintelui GHERASIM de la Putna despre PERSECUȚIE, MĂRTURISIRE și CRUCE – CONDIȚIA CREȘTINULUI AUTENTIC dintotdeauna VS. PACEA ȘI DRAGOSTEA MINCINOASE ALE FALȘILOR ÎNVĂȚĂTORI, “care rămân în afara arenei”, nesuferind prigoană (VIDEO, TEXT)

“OAMENII TREBUIE SA SE ASTEPTE LA URGIA LUI DUMNEZEU! Oamenii au votat impotriva Lui” – ILIE SERBANESCU, marturisire simpla si raspicata legata de REFERENDUM si cauzele caderii lui: “Eu, unul, intre Dumnezeu si Bruxelles, Il aleg pe Dumnezeu. Niciun partid nu avea niciun interes ca acest referendum sa reuseasca. Ei aveau o problema cu Bruxelles-ul. Si la tradare nu-i intrece nimeni!” (VIDEO, TEXT)

 

PĂRINTELE CIPRIAN GRĂDINARU – Cu dragoste, dor şi durere pentru poporul român: “Atât la nivel de popor, cât şi de persoană, NU MAI ȘTIM CINE SUNTEM”

ZIUA ROMÂNILOR, ZIUA UNIRII. Cuvinte strapungatoare de inima despre IUBIREA CARE NE UNESTE, plecarea in masa in strainatate si primejdia CADERII SI PIERII NEAMULUI. “Ne bucuram ca Sfantul Andrei este ocrotitorul nostru, al românilor, insa ce inseamna aceasta protectie pentru noi?” TRISTETEA CEA MARE A SFANTULUI APOSTOL ANDREI

ALTE PASTORALE VII DE ÎNVIERE, CARE ÎNDEAMNĂ LA CINSTIREA FAMILIEI și a UNITĂȚII NAȚIONALE (2018). ÎPS IRINEU POPA: “Considerăm urgent să întreprindem acțiuni reale în sprijinul familiei”/ ÎPS SERAFIM: “Asupra poporului nostru apasă cea mai mare cruce din istoria lui, care-l amenință cu pieirea!”/ ÎPS IOAN: “Doamne, șterge lacrima de pe obrazul iubitei noastre surori Basarabia!”/ PS GURIE: “Unde nu e unitate, acolo e egoism, e păcat. Păcatul e dezbinare, despărțire adusă de mândrie”

“Pierim ca neam”. ROMÂNIA, PE LOCUL DOI MONDIAL LA EMIGRATIE, DUPA SIRIA. Se pregateste, deja, terenul pentru folosirea ”imigratiei” ca solutie pentru criza fortei de munca si imbatranirea populatiei/ CAZ DE AGRESIUNE SEXUALA IMPOTRIVA UNEI MINORE LA SUCEAVA. Autorul: un pakistanez imigrat…

ROMÂNIA DISPARE! “Depopularea ţării intră într-o fază şi mai avansată, mai dramatică”. “Arhitecții dezastrului și haosului” ne-au găsit si soluția: PRIMITI MIGRANTII CA SA AIBA CINE SA VA PLATEASCA PENSIILE!/ Zeci de mii de migranti africani se revarsa DILUVIAL spre ITALIA, in timp ce Merkel si Renzi fac jocuri de glezne declarative

DE LA MAREA UNIRE LA MAREA PLECARE. Peste 500 de mii de copii, elevi și studenți au EMIGRAT din România între 2007 și 2017. MIGRAȚIA SOCIO-ECONOMICA – un RISC la adresa siguranței naționale!

DEPOPULAREA ROMÂNIEI AVANSEAZA ACCELERAT. ”Defrisarea” demografica se manifesta prin imbatranirea populatiei, emigratia masiva si natalitatea tot mai mica/ TRAGEDIA COPIIILOR DIN FAMILIILE EMIGRANTILOR/

“Românie, țara mea, dar au plecat prea mulți din ea… Dacă românii tăi pleacă, dacă ei mai pleacă, rămâne țara săracă, rămâne săracă”. CÂNTECUL CU UN MESAJ SFÂȘIETOR DE PROFETIC făcut cunoscut de interpretaretarea minunată a CORULUI PAROHIEI IREȘTI (Vrancea), condus de părintele IONEL MIRON (video, text)

 

Viața duhovnicească a creștinului în lumea contemporană – CONFERINȚA TREZITOARE ȘI PUTERNICĂ de la Iași a Mitropolitului Ierotheos Vlachos (VIDEO + TEXT). Chemare la a deveni ADEVĂRAȚI CREȘTINI, trăind cu “INSUFLARE” de la Duhul Sfânt, ca niște ”POEȚI ȘI ARTIȘTI ÎNDRĂGOSTIȚI DE HRISTOS”, în ”anarhia sănătoasă” împotriva duhului lumii. SECULARIZAREA – MULT MAI PERICULOASĂ DECÂT PRIGOANA – produce ”caricaturi de creștini”

“CRESTINISMUL RADICAL” AL PARINTELUI IOACHIM PARR: “Aceasta lume moare, iar voi va purtati ca si cum navigati intr-o croaziera captivanta. Vreti sa fiti misionari, dar nu vreti sa traiti dupa Evanghelie. CRESTINISMUL ‘CONFORTABIL’ NU EXISTA!” Ce trebuie sa faca niste MISIONARI ORTODOCSI autentici?

 

PR. CONSTANTIN COMAN – conferința de la Iași despre POCĂINȚĂ ca VEDERE ȘI ASUMARE A NEPUTINȚEI PROPRII vs. “LOGICA” ÎNDREPTĂȚIRII DE SINE: “Cei care au construit un edificiu personal în care să se simtă bine, în care să se justifice, se plasează într-o stare de nepregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu” (I)

“Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat”. ”VIRTUTEA” NEPUTINȚEI, SIMȚIREA PĂCĂTOȘENIEI și CERCETAREA ADEVĂRATELOR MOTIVE ALE REACȚIILOR NOASTRE. Cum să rezolvăm NEÎNȚELEGERILE DIN FAMILIE și LIPSA DE IUBIRE DINTRE SOȚI? Cum să depășim BLOCAJELE DUHOVNICEȘTI legate de REPETAREA UNOR PĂCATE și de robia unor PATIMI? Părintele CONSTANTIN COMAN – răspunsuri în conferința de la Iași

LECȚIA CEA MAI IMPORTANTĂ A VIEȚII, FĂRĂ DE CARE NU EXISTĂ MÂNTUIRE. “Neîncetat cere mila lui Dumnezeu!” Cuviosul Simeon Kraiopoulos despre legătura indisolubilă între SMERENIE și RUGĂCIUNEA MINȚII. “Cea mai multă lume evită acest drum…”

Noi RASPUNSURI (II) din conferinta Protos. ARSENIE DE LA CORNU de la Bucuresti (martie 2018): “Ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează”. HARUL DIN INCERCARE, FOLOSUL DIN CADERE, BINECUVANTAREA DIN STARILE DE EPUIZARE, DEZ-AMAGIREA CEA BUNA DIN ESEC, MANGAIEREA DIN DEZNADEJDE (video, text)

Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ?

GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE

“Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei

“Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab. Apoi, să te laşi în grija lui Hristos”. INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE?

DUMNEZEU NE CERCETEAZA ATUNCI CAND MURIM NADEJDII IN NOI INSINE. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii? “Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand: SUNT UN ESEC DEPLIN, FA CU MINE TOT CE VOIESTI!”

Duminica a 29-a dupa Rusalii: BINECUVANTAREA NEPUTINTEI. “Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul prin mijlocirea căruia vom petrece bine şi vom fi aranjaţi?” RISCUL DUHOVNICESC AL “OSIFICARII”, al “inchiderii asfixiante” in propriul sistem si al RATARII INTALNIRII CU DUMNEZEU

“Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM!

SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE

DIN SCRISORILE STARETULUI NIKON VOROBIOV DESPRE FRANGEREA INIMII si CONDITIILE IERTARII PACATELOR: “Vremii noastre i‑a fost dată o singura nevointa: sa ne recunoastem pacatele si neputinta, sa ne pocaim pentru ele si sa rabdam fara cartire…”. PREGATIREA PENTRU IESIREA DIN ACEASTA VIATA

“Pocăinţa a fost dată vremii noastre în loc de fapte, care nu mai sunt” – MUSTRARI SI INCURAJARI de la Cuviosul Nikon Vorobiov pentru ASUMAREA CURAJOASA A ATITUDINII AUTENTICE DE POCAINTA

Sfantul Ignatie Briancianinov despre ISPITELE CRESTINILOR DIN URMA, cu puteri slabe, lipsiti de FORMARE DUHOVNICEASCA si asaltati de curse si sminteli: “Trairea vietii dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila din cauza apostaziei generalizate“

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, scrisori către mireni: NECAZURILE SUNT PARTEA VREMURILOR NOASTRE. Semnele premergătoare lui Antihrist: năzuinţa generală numai spre cele materiale şi uitarea de cele veşnice

Arhim. Ioan Krestiankin despre VREMURILE NOASTRE si MANTUIREA PRIN NECAZURI: “Ne aşteaptă vremuri mult mai dificile. Nu se poate să trăim acum fără discernământ”. CUM PUTEM REZISTA GROZAVIILOR VIITOARE SI DUHULUI APOSTAZIEI? “Mulţi deja poartă pecetea, chiar dacă au documente de tip vechi”