SMERENIA – CONDITIA ABSOLUTA A MANTUIRII si cea mai desconsiderata virtute in lumea de astazi. CAND AJUNGE SA NU NE FIE DE FOLOS FAPTUL DE A FI ORTODOCSI?

1-04-2017 Sublinieri

Convorbiri la Optina:

PREDICĂ DESPRE SMERENIE

(fragment)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Fraţi şi surori! Azi voi vorbi despre smerenie.

Despre această virtute creştină, care este temelia vieţii duhovniceşti. Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Ioan Scărarul spune aşa:

Smerita cugetare este sonda cerească care poate ridica sufletul din adâncul fără fund al păcatelor, la cer.

Şi iarăşi:

Mulți au dobândit mântuirea fără mai-înainte-vestiri, luminări, semne şi minuni. Dar fără smerenie, nimeni nu va intra în cămara de nuntă...”.

Smerenia e cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu. Ca să o dobândim, după cum spune cuviosul stareţ Macarie de la Optina, trebuie să trăim mult timp în necazuri şi osteneli. El propune nişte reguli pentru a dobândi cu timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, acest dar.

Prima regulă este: „Păzeşte poruncile! Care anume? Cuviosul se referă la împlinirea nu numai a tuturor regulilor şi poruncilor evanghelice, bisericeşti şi morale, ci, în primul rând, a celei cu care Mântuitorul Şi-a început predica de pe munte: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5,3).

Ce înseamnă să fii sărac cu duhul? Înseamnă să fii conştient până în adâncul sufletului de nevrednicia ta, de lipsa de curăţie şi de incapacitatea de a săvârşi orice lucru bun înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Şi totodată a te socoti întotdeauna mai rău şi mai prejos decât toţi.

A doua regulă:Învăţaţi-vă de la Domnul că e «blând şi smerit cu inima»“.

Apoi, după ce împlinim toate poruncile şi regulile lăsate de Dumnezeu, să spunem şi să credem că suntem robi nevrednici şi că am făcut doar ceea ce „eram datori să facem“.

Foarte important e să ne cercetăm toată viaţa nevrednicia noastră, să avem conştiinţa păcatelor şi a neputinţelor noastre. Şi, într-adevăr, când omul îşi vede păcatele, patimile şi nevrednicia sa înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, acesta este începutul smereniei.

Trebuie, de asemenea, să ne amintim şi greşelile din trecut, deoarece de obicei aşa se întâmplă: la spovedanie ne căim sincer, dar apoi uităm că noi tot vinovaţi rămânem în faţa lui Dumnezeu. Domnul iartă toate păcatele mărturisite sincer la spovedanie, ni le dezleagă prin duhovnic, dar amintirea faptului că am încălcat poruncile lui Dumnezeu, că L-am supărat pe Domnul, trebuie să ne urmărească tot timpul, în toată viaţa noastră, şi să ne mustre conştiinţa mereu.

Ultima învăţătură a Cuviosului Macarie da la Optina este să răbdăm fără cârtire toate bolile şi necazurile, care fie ne sunt trimise de Pronia lui Dumnezeu, fie ni le provocăm noi înşine, prin propriile noastre patimi şi păcate. Trebuie să-I mulţumim Domnului, căci prin ele ne smerim. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne rugăm pentru sănătate şi mântuire, nu. Trebuie neapărat să-I cerem Domnului ca pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor El să ne vindece. Dar pentru ca încercarea sau boala să ne aducă un şi mai mare folos, trebuie sa înţelegem că toate ne sunt trimise pentru greşelile noastre.

Iată ce reguli importante, mântuitoare, ne propune Cuviosul Stareţ Macarie de la Optina.

Dacă vom cerceta istoria creştinismului, vom vedea că în smerenie au trăit nu numai primii creştini, ci şi cei de mai târziu. În vremurile noastre această virtute este desconsiderată. Se obişnuieşte chiar să se creadă, în mod greşit, desigur, că smerenia este o înjosire a omului. Iar asta se întâmplă din cauza neînţelegerii deosebirii dintre mândrie şi cinste, dintre slava deşartă şi vrednicie. Acestea sunt aşa de diferite, ca viaţa şi moartea, lumina şi întunericul. Mândria şi slava deşartă sunt întuneric, iar cinstea şi vrednicia sunt lumină.

Unii cred că să trăieşti în smerenie înseamnă să fii un om iresponsabil, să trăieşti complet înstrăinat de lume, de oameni. Aceasta este o rătăcire cumplită şi un păcat de moarte. Mai simplu spus, asta înseamnă nesimţire şi indiferență. Smerenia nu trebuie confundată cu indiferența. A renunţat omul la toate şi crede că prin asta este plăcut lui Dumnezeu. Ce rătăcire cumplită! Acest păcat trebuie spovedit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndreptat. Adevărata smerenie e împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Şi întotdeauna trebuie să ţinem minte cuvântul evanghelic: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17,10).

Şi orice faptă bună am săvârşi în viaţa noastră, ea „este neînsemnată înaintea feţei lui Dumnezeu, dacă nu este «sărată», dacă nu este sfinţită prin smerenie şi rugăciune îndreptată către Dumnezeu, după cum spune Cuviosul Macarie.

Un exemplu grăitor poate fi luat din viaţa Cuviosului Antonie cel Mare, care a trăit în nevoințe în pustie jumătate de veac. El a depus atât de multă osteneală pentru îndreptarea sufletului său, încât puţini l-au egalat, de aceea s-a şi numit „cel Mare”. Dar şi lui, când i-a venit în gând că era plăcut lui Dumnezeu, a auzit glasul Domnului, Care i-a zis: „Iată, du-te în Alexandria (un oraş egiptean) şi acolo Eu ţi-l voi arăta pe plăcutul Meu, care te-a întrecut în desăvârşire”.

Cuviosul Antonie a mers în Alexandria şi l-a găsit pe acel om, care era un simplu tăbăcar. Cuviosul l-a urmărit mult timp şi nevăzând nimic deosebit în viaţa lui i-a spus: „Descoperă-mi şi mie nevoința pe care o săvârşeşti, căci de la Domnul am primit înştiinţare că tu eşti mai mare în desăvârşire decât mine”.

Tulburându-se peste măsură, tăbăcarul i-a răspuns: „Nu ştiu, părinte…”. Doar pe Antonie cel Mare, pentru marile lui nevoinţe, îl ştiau toţi, nu numai cei ce trăiau în Egipt, ci şi cei din ţările învecinate. De aceea s-a şi mirat tăbăcarul… Nu ştiu, părinte, să fi făcut ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu, dar ştiu un singur lucru: că eu sunt cel mai păcătos om din acest oraş. Şi ştiu că toţi cei ce trăiesc în acest oraş se vor mântui şi doar eu singur voi pieri”.

Cuviosul Antonie a înţeles ceea ce Domnul îl trimisese să înveţe de la acel om simplu din lume, de la acel creştin care ducea o viaţă obişnuită, avea familie şi copii. Dar ostenindu-se spre slava lui Dumnezeu, el era conştient de nevrednicia sa. El se smerea şi se mustra pe sine: „Toţi oamenii din acest oraş se vor mântui şi doar eu singur voi pieri”.

Dacă oamenii s-ar nevoi să dobândească smerenie, cu ajutorul lui Dumnezeu s-ar trezi din moartea duhovnicească şi cu timpul ar înţelege într-adevăr ce este Ortodoxia. Din păcate, mulţi oameni îşi însuşesc din Ortodoxie doar aspectele exterioare: să meargă la biserică, să aprindă o lumânare, să scrie un pomelnic…

Chiar dacă un creştin-ortodox respectă toate poruncile şi regulile morale, dar pe parcursul vieţii nu-şi îndreaptă sufletul prin vederea păcatelor sale, faptul de a fi ortodox nu-i este de niciun folos***.

Pe Avva Pimen cel Mare l-au întrebat odată ucenicii săi: „Cum se poate determina măsura desăvârşirii sfinţilor?”, iar cuviosul a răspuns că vederea păcatelor noastre arată măsura desăvârşirii. Adică cu cât omul începe să-şi înţeleagă mai mult neputinţa, nevrednicia, patimile şi păcatele, în aceeaşi măsură începe să-I fie plăcut lui Dumnezeu.

De ce este aşa? Pentru că însuşi Domnul nu este numai Iubire desăvârşită, ci şi Smerenie desăvârşită. Cuviosul Ioan Scărarul spune: „Dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodati să cadă!

Oricât de mari ar fi iubirea şi jertfa unui om, dacă sub ele nu este pusă temelia smereniei, negreşit acela va cădea şi se va sfărâma. Un asemenea om nu va rezista în lumea care „zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5,19).

Sfântul Apostol Ioan Teologul subliniază faptul că lumea în sine nu este rea, ci este rănită de păcat, care aduce moarte. Şi ce vedem în jur? Dezastre, lacrimi, războaie, sânge, iar toate acestea sunt urmările păcatelor noastre, căci lumea nu a fost rău creată.

Uneori, când suntem în necazuri, spunem că Dumnezeu a rânduit viaţa noastră cum nu se poate mai rău. Este oare drept să gândim aşa? Răul este în om, nu vine de la Dumnezeu. Unii, fiind în rătăcire, cred că pentru toate este vinovat Dumnezeu, iar păcatele şi fărădelegile lor nu numai că nu le observă, dar le şi consideră ceva normal. Deseori auzim: „Aşa fac toţi, aşa fac şi eu”, şi cel ce gândeşte astfel uită că la Înfricoşata Judecată fiecare va răspunde numai pentru sine, pentru ceea ce a făcut îi va da socoteală lui Dumnezeu, cum a trăit, cum s-a pocăit, dacă şi-a schimbat sufletul prin împlinirea sfintelor porunci.

[…]

***NOTA:

La acest aspect făcea referire şi Cuviosul Serafim Rose, care insista asupra diferenţei dintre respectarea dogmelor, poruncilor şi regulilor morale ortodoxe şi o Ortodoxie a inimii:

«Cu cât afli mai multe despre învăţătura şi practica creştină, descoperi tot mai mult câte greşeli ai făcut până atunci, iar dorinţa ta firească este aceea de a fi corect». Dar toate acestea sunt doar la nivel exterior, după cum avea să vadă tot mai limpede Părintele Serafim o dată cu trecerea anilor […]. Mai ales după ce văzuse roadele amare ale «bolii corectitudinii» în Biserică, şi-a dat seama că există ceva cu mult mai esenţial ce trebuie propovăduit în vremurile acestea de pe urmă, când dragostea multora se va răci (Mt. 24,12). Mai presus de toate, Părintele Serafim a devenit propovăduitorul unei ortodoxii a inimii, [… ] aceasta a fost tema sa principală în ultima parte a vieţii. «Creştinismul adevărat, afirma el într-o conferinţă, nu înseamnă doar să ai opţiunile corecte despre creştinism, aceasta nu este de ajuns pentru a-ţi mântui sufletul […]. Adevărata credinţă în Hristos este în inimă şi este rodnică, smerită, răbdătoare, iubitoare, milostivă, îndurătoare, flămânzind şi însetând de dreptate.»“, în Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose de Ierom. Damaschin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, cap. Ortodoxia inimii, p. 735-736. (n.red.)

(Convorbiri la Optina. „Nu voi muri, ci voi fi viu…”, Editura Egumenita, 2014)

convorbiri-la-optina-nu-voi-muri-ci-voi-fi-viu-11547

Legaturi:

***

***

 

***

 


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Scararul, Sfantul Macarie al Optinei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “SMERENIA – CONDITIA ABSOLUTA A MANTUIRII si cea mai desconsiderata virtute in lumea de astazi. CAND AJUNGE SA NU NE FIE DE FOLOS FAPTUL DE A FI ORTODOCSI?

  1. Este o întâmplare în Pateric cu un ucenic care fusese adus în mănăstire de când era mic, a crescut lângă un părinte, nu fura, nu minţea, nu călca posturile, şi când a murit, acest părinte s-a rugat: „Doamne, descoperă-mi, la ce măsură a ajuns ucenicul meu!” şi Dumnezeu i-a răspuns: „Se află în chinurile iadului pentru că l-ai învăţat toate, dar smerenia nu l-ai învăţat!”

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate