VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII, BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei zile, să nu torni în ea orice”. Conferința PĂRINTELUI SORIN MIHALACHE, “Viața creștină în Postul Mare. Convalescența ființei” (VIDEO și transcriere integrală)
Diaconul Sorin Adrian Mihalache:
„Viața creștină în Postul Mare. Convalescența ființei, despre beneficiile spirituale, psihologice și medicale ale înfrânării”
– Biserica Icoanei, 22 februarie 2018 –
Vă propun să reflectăm la ce ar fi înfrânarea pentru viața noastră creștină, care pare o practică vetustă, veche, depășită, retrogradă în societatea de consum. Cineva care trăiește conectat la societatea contemporană ar putea să-i privească pe creștini ca fiind defazați. Pentru că lumea de astăzi are un puls al plăcerii, al divertismentului, al consumului și prin asta se diferențiază mult de epocile trecute. Sunt multe analize care scot în evidență, printre altele, unele dintre caracteristicile mari, evidente, stridente ale lumii noastre sunt această distracție continuă și consum continuu.
Există o industrie a divertismentului care are creșteri fenomenale în ultimele decenii, susținute aceste creșteri de o anumită stabilitate politico-economică a regiunilor mari, dezvoltate din Europa și din America de Nord. Și, pe lângă această mare a divertismentului, există foarte mult consum. Se vorbește de ceva timp despre consumerism sau consumism și despre omul societății recente, care consumă. În tiparele acestei lumi, merită să reflectăm la ce însemnă înfrânarea. Cu cât este mai consumatoare lumea în care trăim, oamenii care ne învecinează cu viața lor, cu atât înfrânarea și lupta postului par mai contrastante, mai strident diferite față de ceea ce ne propune lumea și față de ceea ce fac ceilalți oameni. Aici ne ajută foarte mult reflecția filocalică, pe de o parte – și am pregătit câteva texte ca să gândim împreună la această temă – și, într-un mod spectaculos, medicina recentă. Științele medicale scot în evidență niște lucruri spectaculoase despre ce efecte au înfrânarea și postul asupra psihismului nostru și asupra sănătății noastre. Și, în această întâlnire frumoasă între știința medicală recentă și reflecția Sfinților Părinți despre înfrânare, vom redescoperi iarăși frumusețea extraordinară și adevărul experienței credinței în Biserică.
Câteva observații pe care le fac cei care analizează comportamentele consumeriste merită spuse încă de la început. Există o anumită patologie sau anomalie a vieții omenești în societatea de consum. Aceste patologii nu se văd la prima vedere, pentru că orașele sunt tot mai luminoase, vitrinele sunt tot mai pline, produsele sunt tot mai diversificate, marketingul acesta zgomotos ne însoțește pe toate drumurile în oraș, în spoturile publicitare, prin televiziune și radio. Și peste tot suntem însoțiți de voci care ne invită să ne bucurăm de realizările lumii materiale. Nu s-ar vedea alienarea existenței omenești aici. Cu cât vedem mai multă prosperitate, am putea să înțelegem că lumea e mai sănătoasă și mai viabilă. În realitate totuși, analize mai atente, mai profunde scot în evidență că acest mod de existență marcat de bunăstare materială și de consum coexistă cu foarte multe forme alienate de viață omenească, cu foarte multe afecțiuni, suferințe colective care sunt trăite de un număr foarte mare de oameni, în aceste societăți sau comunități care par a fi prospere și în plină distracție.
Un filosof francez, Pascal Chabeau, a spus că surmenajul este boala civilizației. Și în spatele acestei afirmații se ascunde o suferință colectivă a lumii contemporane, și anume absența odihnei. Omul contemporan nu se mai odinește. Nu e vorba că nu doarme, ci nu e odihnit sufletește pe parcursul zilei și când doarme, e mai mult o moarte temporară, acel somn. Cade într-un somn greu și se trezește îngrijorat de toate lucrurile pe care le are de făcut. Aproape că nici în concediu nu se odihnește. Și absența odihnei sufletești și a somnului autentic au foarte multe repercusiuni negative asupra stării de sănătate. Deci cumva absența odihnei ar fi o trăsătură a lumii în care trăim, un aspect al suferinței acestei lumi.
Mai avem anxietatea, la un nivel foarte crescut în societatea în care trăim. Există tot mai multă anxietate la vârste tot mai fragede, manifestându-se și în plan profesional, și în lumea socială, și în comunitățile rurale, și în cele urbane, și în rândul tinerilor, și în rândul celor mai în vârstă. Există o anxietate pe care psihologii și psihiatrii o anunță ca fiind una dintre afecțiunile secolului XXI. Există depresie în foarte multe forme, unele patologice, altele ușoare. Omul este depresiv, noi înșine ne luptăm de multe ori cu o depresie hrănită de oboseală.
Pe lângă acestea, care sunt constatate statistic și care nu sunt deloc de ignorat, mai ales că împovărează nu doar bugetul de sănătate al unei țări, ci și viața sufletească a celor care sunt în preajma celor depresivi și anxioși, mai avem o maladie a secolului XXI, care se cheamă ÎNSINGURAREA. Sunt foarte multe statistici care arată că oamenii marilor orașe sunt foarte însingurați. Acesta este cumva semnul unei inabilități a omului de a mai cultiva sau de a mai păstra relații cu semenii. Tot oboseala și epuizarea energiilor sale personale stau în spatele acestei însingurări. Ați auzit, poate, ceva spectaculos, în sens dramatic: În Marea Britanie, Guvernul a inventat un nou minister, care se cheamă MINISTERUL SINGURĂTĂȚII, care se ocupă de persoanele singure. Sunt sute de mii de persoane care timp de șase luni nu iau legătura cu nimeni, nici măcar prin telefon. Și povestea cineva care face asistență socială în Marea Britanie cu unele persoane afectate de singurătate și cum se descompune viața unei persoane care nu are o comunitate care să-i poarte de grijă.
Într-o lume care în care țările civilizate inventează Ministere ale Singurătății care să se ocupe de persoanele însingurate, putem fi convinși că există patologii care nu pot fi văzute în piețe, în malluri, în locurile luminoase, pline de reclame, în spațiile unde toata lumea are coșurile pline de cumpărături.
În fine, o altă familie de suferințe colective, care ne arată că societatea de consum și societatea divertismentului reprezintă lumi care ascund suferințele oamenilor, nu le vindecă, sunt adicțiile. Extrem de multe adicții, dependențe, lovesc toate vârstele lumii în care traim. Sunt tineri care sunt dependenți de ecranul telefonului, sunt adulți care sunt dependenți de serialele de la televiziune, sunt minți luminate, persoane, care nu sunt cunoscătoare ale calculatoarelor, dar care depind de jocurile computerizate. Există adicție de shopping, adicție de muncă, adicție de fotbal sau de sporturi de contact samd. Nomenclatorul Afecțiunilor Psihiatrice include, din când în când, noi adicții. Dincolo de adicția cunoscută a alcoolului și a tutunului și de formele grave de dependență, care sunt cauzate de substanțe psihotrope, de droguri, noi forme de adicție au venit la pachet cu bunăstarea și divertismentul. Există și adicții de filme horror, de filme de acțiune. La persoanele care simt nevoia sa vadă un pachet de mai multe producții cinematografice, de filme horror se pot identifica mai multe particularități biochimice în funcționarea organismului lor, care arată semnele adicției.
Toate acestea afecțiuni, patologii, deviații comportamentale coexistă cu societatea de bunăstare, de divertisment și de consum, care ne ia ochii cumva și vrea să ne convingă că lumea în care trăim este o lume foarte bună. Aceste aspecte ne justifică reflecția atentă la ce este înfrânarea, ce este postul și de ce sunt necesare în viața unui om. Dacă ne gândim și ne uităm la lumea de consum și la ceea ce ne propune postul creștin, putem vedea că postul și înfrânarea sunt un fel de răsturnare a vieții omenesti obișnuite. Toate obișnuintele validate de mulțime sunt respinse în cazul acesta. Comportamentele obișnuite de a privi, de a asculta, de a ne informa sunt restricționate drastic și persoana intră într-un regim de viață diferit, Viața 2.0. Un fel de existență complet nouă, în care practica, osteneala, energia se orienteaza spre ce este duhovnicesc și care indeobște, în viața obișnuită, este ignorat, trecut în plan secundar. Câștigurile pentru acest efort de distanțare față de lume și de creștere în viața interioară, în atenția pentru simțuri și în osteneala rugăciunii, schimbă radical viața omului în parametrii esențiali și, în același timp, dăruiește omului șansa de a ieși dintr-o obișnuință care, altfel, l-ar fi plafonat. Fără post, noi suntem victimele unui mod de comportament rutinier și ne este foarte greu să ieșim din acest mod fix, repetitiv de viață, de gândire și de emoție, fără rupturile acestea extraordinare pe care le introduce viața Bisericii când propune ofertele ei duhovnicești în perioada Postului.
Ca să mergem mai departe și să ne apropiem de câteva texte filocalice care scot în evidență natura înfrânarii și felul în care ea poate fi cultivată, m-am gândit să va propun un text scripturistic care este citit în a patra Duminica din Post, în Duminica Sfântului Ioan Scararul, și care este vindecarea copilului demonizat, care are un duh mut ce îl aruncă în foc și în apa. Textul acesta cumva poate surprinde simbolic suferința societății de consum și a omului, care este exemplarul ei de rând.
Și ce ne spune textul? În vremea aceea a venit un om la Iisus zicând:
Textul acesta este reprezentativ nu doar pentru că este un fapt istoric petrecut în vremea Mântuitorului, povestit de Sf. Ev. Marcu în cap. 9. Dincolo de aceasta, suntem cumva întăriți în înțelegerea aceasta, de modul în care Sf. Maxim Marturisitorul îl interpreteaza și mergem mai de parte să vedem de ce anume Mântuitorul Hristos a permis ca faptele să se desfășoare așa. Sf. Maxim Marturisitorul are un mod de a interpreta textul Sf. Scripturii care ne încurajează să vedem dincolo de faptele care sunt relatate un mod al lui Dumnezeu de a organiza lucrurile ca prin cele ce se întâmplă să ne vorbească El, nu doar prin cele ce ni le spune prin cuvânt. Ne amintim de femeia păcătoasă care a venit la fântâna lui Iacov și care avusese cinci bărbați și nici al șaselea nu era al ei și Sf. Maxim Marturisitorul spune ca această femeie închipuie umanitatea care a avut cinci legi până la Moise și a șasea lege ar fi fost a lui Moise, și niciuna dintre ele nu a îndreptat-o pe ea, umanitatea n-a fost îndreptată prin nicio lege, inclusiv prin legea lui Moise și femeia aceasta, având cinci bărbați și nici al șaselea nu era al ei, închipuia această umanitate care vorbește cu Hristos, ca cea de-a șaptea Lege, Legea care o va îndrepta, în fine.
Modul acesta al Sf. Maxim Marturisitorul de a vedea Scriptura încurajează ca peste tot în Sf. Scriptură, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu încredințarea aceasta a modului de interpretare alegorică, să mergem și să căutăm condiția noastră prin aceste texte, pentru că aici este caracteristica unui text sfânt: el este permanent. Daca l-am citi doar ca pe un fapt istoric am putea să spunem ca nu are nici o legătură cu noi, ca nu avem, din fericire sau din mila lui Dumnezeu un copil de felul acesta, care să fie aruncat în foc sau în apa și, neavând un astfel de copil, textul nu-mi spune nimic. Dau slavă lui Dumnezeu pentru puterea lui vindecătoare, dar, în rest, textul nu-mi spune nimic, nu sunt nici lunatic, nici bolnav, nu sunt aruncat nici în foc sau în apa, nu am nici un copil așa, și atunci, cu ce mă cuprinde pe mine textul acesta?! Sf. Maxim Mărturisitorul și alți autori patristici văd de fiecare dată în textul acesta o anumită mustrare pentru sine.
Canonul Sf. Andrei Criteanul face același lucru. Dacă l-am asculta pe Sfântul Andrei Criteanul, el se uită în toate evenimentele Vechiului Testament și le decodifică în termeni de pocăință. Când se întâmplă ceva în Vechiul Testament cu Avram, cu Isaac, cu Moise, cu Noe, ceea ce este bun este luat o lecție pentru propria lui conștiință și ceea ce este rău este mustrare pentru propria lui conștiință. Nimic din Vechiul Testament nu are o caracteristică de faptă și atât. E faptă unită cu lecție și lecția aceea este importantă pentru mine.
Pe modul acesta de interpretare se poate merge un pic mai departe, în textul acesta care reprezintă această vindecare minunată, pentru a vedea în ce fel noi suntem cuprinși aici, și societatea de consum e cuprinsă aici. Mai întâi este foarte important caracterul acesta al suferinței pe care îl are tânărul. El este tânăr, nu e în vârstă. Tânăr fiind, e necopt duhovnicește, la fel cum tânăr era și cel care a plecat de acasă, din Pilda fiului risipitor. Aici e vorba de un copil, care este necopt duhovnicește, adică este nepregătit să supraviețuiască acestei lumi, din punct de vedere duhovnicesc. Și ce duh are el? Un duh mut. Mută este ființa omului, puterea lui de a vorbi despre Dumnezeu, de a vorbi adevărat, de a avea cuvintele vieții și care e mult foarte mult diminuată de caracterul păcătos al vieții lui. Păcatul se vede în mine când nu mai am cuvintele acelea vii, care să vindece pe alții, sau care să ma ajute pe mine să înțeleg lucrurile. Există o muțenie a sufletului celui îndepărtat de Dumnezeu, care nu mai vorbește cu Dumnezeu nici în rugăciune și care nu mai vorbește despre Dumnezeu cu alții. Sufletul lui, ființa lui e mută în ceea ce privește cuvintele despre Dumnezeu sau cuvintele adresate lui Dumnezeu. Mută e ființa care nu mai poate să se roage, care s-a întors cu spatele la icoană și a închis pentru o perioada de timp mai lungă sau mai scurtă capitolul credinței, l-a trecut sub tăcere și nu mai vorbește despre asta. Și atunci, când cineva, în evlavia lui, începe o discuție despre Dumnezeu și inimile oamenilor se aprind, persoana care are muțenia aceasta a ființei nu are nimic de spus și nici nu poate participa la o astfel de discuție. Într-un fel, îndepărtarea de Dumnezeu ne aduce o stare de muțenie a ființei, și noua, de fiecare dată și cumva suntem cuprinși în exemplul acestui tânăr.
“Oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte“.
Vedeți că această suferință pe care o are copilul face ca el să fie aruncat la pământ, nu să fie aruncat în cer. Aruncarea la pământ, de fapt, este prăbușirea ființei în cele sensibile [în cele materiale, care cad sub simțuri]. Când omul este mut duhovnicește și nu are cuvinte pentru Dumnezeu, în general e aruncat la pământ, e tras la pământ, e trântit la pământ. De cine? De patimile lui, de sensibilitatea lui dezorganizată, de simțurile lui care încep să muște din trupul lumii și să se hrănească cu lucrurile lumii într-o disperare de a-și umple infinitul din el cu lucrurile lumii acesteia. Patima îl trântește pe om în cele sensibile, îl trântește – în sensul că îl mișcă împotriva voinței lui, nu îl așază. Patima este un impuls nerațional, necalculat, nechibzuit. De aceea e trântit la pământ.
“Și face spume la gură“.
Asta arată o suferință, o încordare, un disconfort, o anumită postură nefirească a acestei ființe care este schimonosită de patimi și mută în cele duhovnicești, că este într-o stare de încordare permanentă, spumegând, scrâșnind din dinți – aceasta este suferința mare pe care o are cel trântit la pământ, mut în cele duhovnicești și dorind să se umple cu cele ale lumii și să se mângâie cu ele și nu va reuși și va scrâșni din dinți pentru că există o suferință perpetuă, pentru că infinitul din el nu va fi acoperit de lumea aceasta.
Și, după toate aceste caracteristici ne spune tatăl despre fiu că înțepenește. Înțepenirea este înlănțuirea cu cele sensibile. Cine e trântit la pământ și mut și înfipt în patimi nu se poate ridica de acolo. Ființa lui e legată de lumea aceasta, e plafonat, e prizoniera lumii acesteia, nu poate ieși de acolo, chiar dacă la un moment dat ar vrea să iasă, singur nu poate ieși de acolo. Aici putem să aducem toate persoanele care știm că sunt luptate de forme mai tari sau mai moi de adicție. Dependențele îl țin pe om blocat într-un consum nesfârșit și distrugător.
Deci acest tânăr are acesta suferință și într-un fel ne cuprinde pe noi toți, arătând că atunci când suntem muți duhovnicește suntem înfipți în creație, trântiți în pământ, în cele sensibile într-o stare de suferință continuă și neconștientizată, spumegând, adică alergând după cele ale lumii și încercând să le prindem pe toate într-o siguranță cât mai mare și într-o suferință care nu poate fi niciodată ostoită și vindecată. Și, în general când suntem într-o situație din asta, suntem înțepeniți, n-avem putința de a ne muta dintr-o parte în alta, sprinteneala duhovnicească pe care o are cineva care lasă toate cele ale lumii sensibile, nu mai avem putința să alegem noi înșine pentru ființa noastră ce trebuie să facem, ci suntem țintuiți în cele sensibile. De-asta se spune despre el că e înțepenit acolo, înțepenit cumva împotriva voinței lui.
Mergând mai departe cu textul putem înţelege mai mult în ceea ce-l priveşte pe tânărul acesta şi cum ne poate cuprinde și pe noi, pe cei ce trăim într-o societate a consumului şi a divertismentului şi respingem osteneala postului şi detaşarea de lumea sensibilă. Mântuitorul îl întreabă după aceea: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar tatăl i-a răspuns: Din pruncie. Din pruncie, pentru că prima care ne seduce e lumea sensibilă. Ea e mai atractivă decât cele duhovniceşti. Şi viaţa, atunci când se desfăşoară în lume, ne oferă mai întâi cele materiale ca tentaţie, ele sunt prima ispită, tentaţia vizibilă. Mult mai puţin atractive par cele duhovniceşti şi mai penetrante şi mai dulci pare cele trupeşti şi sensibile și repede va fi fiinţa acaparată de lume şi ispitită de ea. Repede a căzut Adam, ne spune Sf. Vasile cel Mare şi spune că a căzut foarte repede pentru că, dacă ar mai fi trăit un pic în virtute, ar fi prins dulceaţa ei şi ar fi respins ispitirea de cele create. Din pruncie – adică repede, foarte repede. Repede se încovoaie omul de cele materiale, pentru că nu are tăria să insiste în cele duhovniceşti pentru ca, descoperindu-le dulceaţa, să poată să fie fidel lui Dumnezeu.
Şi, ne spune tatăl mai departe, de multe ori l-a aruncat în foc şi în apă. E ceva foarte interesant aici: foc şi apă, nu apă şi foc. Cum sunt şi alte texte din Scripturi interpretate de Sf. Maxim Mărturisitorul, focul e focul patimilor, al poftei. Pofta e foc şi apa e deznădejdea care vine după poftă. De fiecare dată când avem o poftă o trăim ca foc şi, după ce am consumat-o, ne vin gânduri de deznădejde, de tristeţe. Ne îneacă amarul acestei deznădejdi. Un om care este aprins de poftă nu poată să şadă locului, ca fript de ea, iar un om care este lovit de deznădejde pare să se înece în ea până moare. Şi aşa este, în ordinea duhovnicească, prima data vine focul, după aceea vine apa. Prima dată ne simţim atraşi de o anumită ispită, care ne păcălește şi mintea, dacă nu este puternic ancorată în rugăciune şi nu-L iubeşte pe Hristos si cuvintele Lui, începe ea însăşi să ne argumenteze că un anumit păcat ar putea fi făcut, dulceața lui argumentează pentru a fi făcut, şi, după ce l-am făcut, ne lovim de amarul conștiinței care ne mustră că l-am făcut şi ne confruntă cu deznădejdea sau cu tristeţea că l-am făcut. Şi cine păcătuieşte mult și este aprins de focul patimilor şi arde in ele si făptuieşte în conformitate cu ele va fi pus într-un mare pericol să fie înecat după aceea în apa aceasta a deznădejdii.
De aceea, tânărul mai intai este aruncat în foc și apoi în apa, şi nu oricum, ci ca să-l piardă pe el. Toată societatea de consum este între focul divertismentului şi al plăcerii şi marea care-l poate îneca în anxietate şi depresie. Cum se explică faptul că, într-o societate în care ne distrăm atât de mult, sunt atât de depresivi? În mod normal – şi acesta este un gând care nu-mi dă pace de ceva vreme, l-am întâlnit în multe cărți – într-o lume care se distrează, oamenii ar trebui să fie bucuroşi. Într-o lume în care există servicii medicale din ce în ce mai bune, oamenii ar trebui să fie din ce în ce mai puţin anxioşi. Pentru că, nu-i aşa, există servicii care se ocupă de sănătatea lor. Cu toate acestea, deşi bunăstarea creşte, anxietatea şi depresia cresc în ponderea lor în viaţa societăţii. Şî însingurarea este, de asemenea, în creştere, deşi modalităţile de comunicare sunt din ce în ce mai performante şi posibilitatea de a te conecta cu tot mai mulţi oameni este disponibilă fiecăruia dintre noi.
Cum se explică lucrurile acestea? Divertismentul întreţine un foc al plăcerii şi, după ce fiinţa se consumă, ea nu mai poate evita depresia, deprimarea sau tristeţea. Aceste lucruri ni le explica medicina. Exista carti care s-au scris despre cum anume o persoană care cauta mereu să se bucure cu intensitate foarte mare se pregătește pentru o depresie prelungită. Structurile noastre nervoase nu sunt create să se bucure cu o intensitate foarte mare într-un mod continuu. Numai după ce există un exercițiu prelungit al ființei, încet-încet capacitatea sufletului de a încopcia, de a cuprinde bucurii creşte. Dar o persoană care este neinstruită interior nu poate să trăiască o stare de bucurie sau de euforie, fără ca aceasta, daca e intensa si continuă, sa nu fie vătămătoare.
Or, plăcerea poate fi oferta care sa-l țină pe om in stare de extaz permanent. Numai ca acest extaz prelungit, ne spun științele creierului, secătuiește de energie echilibrul interior şi dpdv nervos subiectul creierului care se bucură de plăceri continue va obosi. El va dezvolta o dependenţă în timp, o adicţie şi va sfârşi prin a fi epuizat de această adicţie. Plăcerile sunt trăite la nivelul unui sistem dopaminergic şi sunt susţinute chimic de dopamină, un neurotransmiţător care însoţeşte starea de plăcere şi aceste circuite dopaminergice care sunt în sistemul nervos sunt cele care întreţin adicţia în ultimă instanţă. Ele țin foarte bine minte de unde mi-am procurat plăcerea şi data viitoare voi căuta tot acolo, ea este bine întipărită în mintea mea.
Bucuriile duhovniceşti, starea de dragoste maternă, paternă, bucuria care vine din compasiune, au alt suport şi altă reprezentare chimică în organism. Plăcerile, în general, sunt susceptibile de a dezvolta adicţii. Şi de aici, cumva, înţelepciunea extraordinară a Sfinţilor Părinţi care în post şi în munca înfrânării restricţionează plăcerea şi nu bucuria! Bucuriile duhovniceşti sunt mai multe în post decât în mod obişnuit. Plăcerile sunt cele restricționate, exact partea din noi care e susceptibilă de adicţii, de trântirea noastră în pământ, de strângerea maxilarelor în efortul nostru de a păstra continuu ceea ce am descoperit în materie şi modul nostru de a rămâne înţepeniţi în viaţa aceasta dependentă. Părinţii au sesizat cumva că pofta este potrivnică vieţii duhovniceşti şi au pus stavilă acestei pofte.
Deci tânărul este aruncat în foc şi după aceea în apă. Şi asta surprinde modul în care lumea de consum este aprinsă de poftă şi după aceea este muncită de depresie şi de anxietate. Tatăl spune un lucru fantastic: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Este spectaculos, este cunoaşterea unei persoane care înţelege că niciodată nu suntem deplin credincioşi, că nu ajungem să fim credincioşi la un punct maxim al fiinţei noastre, că în fiecare zi trebuie să ne străduim sa fim mai credincioși decât am fost ieri, în sensul de a creşte în compatibilitatea dintre viaţa mea şi ce cred eu. Crescând in credinţă în sensul creşterii unei vieţi întipărite tot mai mult de datele credinţei. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele – e ca şi cum ar spune <Cred, Doamne, dar viaţa mea n-a fost în acord cu această credinţă. Încă nu cred şi prin ce sunt. Cred numai prin ce spun. N-am ajuns să fiu in conformitate cu aceasta credință> sau, daca mă uit la viața, încă nu pot sa spun că cred cu adevărat, pentru că acela care crede cu adevărat are o viaţă radical, definitiv transformată de ceea ce crede credinţa, el trăind o altă viaţă, viaţa lui Hristos, într-o altă lume, Împărăţia Cerurilor, care a şi venit pe pământ în Biserica Lui, cu alţi însoţitori, care nu mai sunt, dar pe care-i pomeneşti ca şi cum ar fi, şi cu îngerul păzitor care are grijă de dânsul şi având conștiința permanenta ca Dumnezeu este cu el și este în el si Şi-a făcut casă Sfânta Treime într-însul de la botez. Cine poate să spună că trăieşte cu conştiinţa aceasta sută la sută în fiecare zi? Cred că asta ne caracterizează pe toţi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Niciodată nu o să putem spune despre noi înşine că suntem credincioşi întru toate lui Dumnezeu.
Unde mai punem că datele credinței sunt scandal pentru lumea logicii, că ni se solicită din partea lui Dumnezeu să credem ceea ce este imposibil de acceptat în termeni logici, împotriva tuturor experiențelor care sunt vizibile in lumea aceasta. Credinţa în Dumnezeu este o credinţă în cineva care-i mai presus de înţelegerea noastră. De-asta e şi foarte greu să transmitem credinţa cuiva, pentru că nu o deţinem, nu o stăpânim întru toate, suntem pe drumul credinţei şi e o taină cum se transmite de la unul la celălalt, pentru că fiecare dintre cei doi este învăţăcel în ale credinţei. Şi Dumnezeu nu încape in mintea niciunui om din lumea aceasta, indiferent de înălţimea sfinţeniei sale, asta ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Deci este o taină credinţa. Atunci când ne întâlnim cu un om credincios in secolul 21 este un miracol, pentru ca el este in alta lume, trăind in lumea aceasta. Şi paradoxul credinței este ca, deși [cel credincios] trăieşte în altă lume, este singurul care întrebuinţează această lume într-un mod adecvat. Netrăind în ea, el este cel ce o foloseşte pe ea într-un mod adecvat. Şi noi, trăind în ea, fără să fim inspiraţi de datele credinţei, nu vom ajunge s-o înţelegem şi s-o folosim într-un mod cumpătat, în acord cu ceea ce Dumnezeu Însuşi vrea de la noi.
Semnificativ, deci, este acest lucru: că văzând că mulţimea dă năvală, Mântuitorul a certat duhul necurat, zicând: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi din el şi să nu mai intri în el. Duhul acesta este şi mut şi surd. Surd e acela care nu aude cuvintele lui Dumnezeu şi sfaturile pe care Dumnezeu le trimite prin oameni către noi. Și cine e surd la cuvintele lui Dumnezeu va ajunge repede mut în interiorul lui în privința celor duhovniceşti. Numai cine nu-i surd nu-i mut. Dar, dacă e surd şi şi-a închis fiinţa lui şi nu mai primeşte cuvintele lui Dumnezeu, nici nu le va avea în el, ca să poată să trăiască. Deci, dacă-i surd, va fi mut. Şi, într-un fel, găsim toate aceste lucruri aici. Toată existența omului care se învârteşte în jurul societăţii de consum şi al lucrurilor care dau fericire şi bucurie părute, toată această existenţă este, într-un fel, surdă şi mută. Pentru că cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate întru totul. Cel puţin în societatea de consum, după tiparele comportamentale pe care le vedem, prea puţin cuvintele lui Dumnezeu ajung să organizeze viaţa oamenilor.
Şi de aici ne așteptăm la o anumita muțenie a fiinţei lor în privinţa celor duhovniceşti, a celor spirituale sau a capacitatii lor de a vorbi cu Dumnezeu in rugăciune şi, de aici, cumva aproape firesc ajungem la multa depresie, multa anxietate si multa singurătate a oamenilor. Mult mai uşor vorbeşte un om cu oamenii dacă mai întâi a vorbit cu Dumnezeu în rugăciune pentru ei. Dacă el e mut în privinţa lui Dumnezeu şi fiinţa lui nu vorbeşte cu El, îi va fi greu să vorbească cu oamenii fără să se certe, fără să-i judece, fără să-i jignească. Căci de unde-şi ia el putere ca să-i iubească pe ei dacă nu din modelul de viaţă care ni se împărtăşeşte nouă, adică viaţa lui Hristos, Sfânta Euharistie?
Deci şi mut şi surd. Așa e, că e greu sa fie mut dacă n-a fost surd înainte si e greu sa reziste surd fara sa fie mut, că ele se întrețin reciproc.
Şi Mântuitorul îi spune: Ieşi afară din el şi să nu mai intri în el. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau c-a murit.
Zilele de post, dacă le facem cum trebuie şi dacă trecem cu mintea prin Canonul Sf. Andrei Criteanul, după prima săptămână, dacă ne uitam în spate şi vedem cum am trăit, avem senzaţia unei morţi. Parcă eram mort până săptămâna trecută, n-aveam atâta pocăinţă, n-aveam atâta luciditate să înţeleg câte lucruri sunt în neorânduială în viaţa mea, aveam foarte multe teritorii ale acestei lumi unde se consuma energia mea fără o utilitate duhovnicească şi cu adevărat atunci când părăsim o anumită viaţă de patimi şi intrăm în viaţa duhovnicească, avem senzaţia unei morţi a fiinţei noastre, o moarte pe care tocmai am depăşit-o, o stare de inertă sensibilitate plată faţă de tot ceea ce îmi dă lumea dezvrăjită. Un om care a sesizat că a fost tras în cursa lumii şi care este scârbit de această cursă si zace ca mort după ce a abandonat toate; uitându-se la viaţa lui, are senzația ca până ieri era mort şi a început încet-încet să învie.
Canonul Sf. Andrei Criteanul ne ajută foarte mult aici, pentru că scoate în evidenţă şi patimile trupeşti, şi patimile de gândire şi patimile inimii, toate ascunse în diverse cotloane ale fiinţei noastre, e o radiografie incredibilă a întregului teritoriu de cădere şi de eroare şi de sensibilitate dezordonată a fiinţei noastre şi, văzând o astfel de radiografie foarte atentă şi trăind această radiografie foarte atentă avem senzaţia unei vieţi în eşec. Şi cumva ni se arată printr-un exercițiu pus de Biserică în prima săptămână că, de fapt, noi abia acum începem să trăim cum trebuie, că abia acum punem lucrurile în rânduială, că abia acum suntem conştienţi de faptul că există foarte multe curse în viaţa noastră şi că, deşi nu eram cu spatele la Dumnezeu, avem multe lucruri superficial gândite în privinţa vieţii duhovniceşti şi că abia acum am ajuns la o anumită vigilență continuă despre ce este cursa vieţii în lumea aceasta şi cum mă păzesc faţă de ea. Abia acum am reuşit, ajutat de rugăciunile Bisericii şi de această atentă, minuţioasă, incredibil de detaliată supraveghere şi analiză a puterilor mele lăuntrice, care sunt toate prezente în Canonul Sf. Andrei Criteanul.
Și, cu mai puţină hrană şi cu mai multă supraveghere, începem să vedem că aproape orice viaţă am fi avut înainte de post, ea era departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. Aici monahismul ne ajută foarte mult, pentru că monahismul şi-a dat seama că starea naturală a fiinţei este pocăinţa. Cea mai simplă definiţie a omului despre sine însuși este Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Asta suntem. Medici, doctori, genii, laureaţi ai Premiului Nobel, artişti, sportivi de performanţă, oameni simpli: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul – asta-i definiţia omului. De-asta Părinţii au luat-o şi au spus-o şi au luat-o şi au spus-o şi au spus-o din nou, pentru că este singura propoziţie care poate să cuprindă în ea, ca într-o albie, toate marginile fiinţei mele. Şi în momentul în care o zic, toate puterile mele se aşază în ordine şi-mi dau seama cine sunt. Dacă am avea un buletin sau o carte de identitate duhovnicească, asta ar trebui să fie scris pe ea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Asta-i viaţa noastră.
Câtă vreme trăim altfel decât în postura aceasta, nu e o existenţă lucidă, nu e în adevăr. În orice situaţie am fi, dacă rugăciunea aceasta nu ni se pare că e într-o conformitate totală cu ce suntem, noi nu suntem unde trebuie. Chiar şi în momentele în care spunem: Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! şi Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, aşa este, dar… Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul – căci sunt într-o postură de a-Ţi da slavă, dar cine sunt eu, de fapt? Că nu sunt într-o postură de a-Ţi da slavă Eu, că nu sunt egalul tău, că nu Te evaluez Eu pe Tine în bunătatea Ta. Şi în nicio împrejurare a vieţii, în niciun rol existenţial, în nicio funcţie, indiferent care ar fi ea, această propoziţie nu se aşază decât în adevăr şi ea este în conformitate cu orice activitate pe care am face-o, cu orice rol pe care l-am avea undeva. Şi, câtă vreme este acolo, noi avem parte de luciditatea cu care privim fiinţa noastră. În momentul în care am pierdut asta, noi nu mai ştim cine suntem, noi nu mai ştim care e albia fiinţei noastre. Că asta este, de fapt, singura care ne dă, prin raportarea la Dumnezeu în formatul acesta, exact conturul pe care ar trebui să-l avem. Nici mai mult decât ar trebui să avem, nici mai puţin decât ar trebui să avem.
Deci a rămas ca mort. Oamenii nu mai ştiau dacă el trăieşte sau nu. Fiinţa mea rămâne ca moartă când mă detaşez de toate, am senzaţia că rămâne un pustiu, că nu mai ştiu ce e viaţa, că am dat toate poftele, biologia mea e scandalizată de faptul că nu mai beau, nu mai fumez, nu mă mai uit la televizor, nu mai trăiesc bucuriile intense ale acestei vieţi, senzaţia este că am luat-o pe un drum de moarte, e ceva catastrofal. Biologia ţipă după vechile plăceri, senzaţia este că sunt mort fără ele. Cei care mă privesc şi nu mă mai văd cu ei împreună, bucurându-ne de cele lumeşti, spun că am murit. Au senzaţia ca am greşit stilul de viață, par a fi mort.
Ar mai trebui să rezist un pic în această moarte, aşa cum tânărul acesta părea că e mort, şi, insistând în această moarte pentru cele sensibile, ce se întâmplă?: Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce murim pentru lume putem fi ridicaţi în cele duhovniceşti. Nu poate cineva fără moartea pentru plăcerile lumii să treacă direct la dulceaţa celor spirituale şi cereşti. Nu are cum. Pentru că în fiinţa lui nu pot coexista două tipuri de sensibilitate, asta iarăşi ne spune medicina. Frumuseţea şi dulceaţa vieţii duhovniceşti este de un alt soi. Eu trebuie să mă adaptez acestei frumuseţi şi ca să pot să mă adaptez acestei noi frumuseţi trebuie să mă dezadaptez de vechea plăcere care locuieşte fiinţa mea. Sensibilitatea mea, simţurile mele şi-au acordat pragurile lor senzoriale, intervalele de sensibilitate, pentru plăcerile lumii acesteia. Pe celelalte nu le pot simţi ca dulceaţă până nu le scot cu totul din mine şi nu trec printr-o moarte pentru ele, nu pot să ajung curăţit să mă bucur de celelalte. Deci după moarte pentru cele sensibile pot fi ridicat de Dumnezeu aşa cum îl apucă pe acest tânăr şi îl ridică în picioare.
Şi, evident, ajungem unde ne propuseserăm: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. De fapt, de ce rugăciune şi post? Pentru că rugăciunea e pentru suflet şi postul e pentru trup în primă instanţă. Nu pot să fac curat în suflet rugându-mă, dacă trupul nu are o lege restrictivă cu plăcerile. Dacă nu închid uşa trupului la plăcerile care vin din lume, nu pot să deschid fereastra sufletului ca să mă pot ruga lui Dumnezeu. Trebuie să închid trupul în privinţa plăcerilor şi se va deschide sufletul putându-se să se roage. Postul este un început de rugăciune, creează condiţiile, amenajează starea mea interioară ca să mă pot ruga. Sunt foarte multe texte care vorbesc despre cum anume mâncarea grea îngreunează trupul şi trage şi sufletul în jos, care nu se mai poate ruga. Astăzi există foarte multe rezultate în medicină care confirmă lucrul acesta.
Există rezultate, de pildă, care spun aşa: o persoană aţâţată de imagini, de vitrine colorate, de gust, de produse alimentare, de diversitatea lor, e mai impulsivă. Există o zonă în creier care se numeşte nucleul accumbens şi care este responsabilă, cumva, de starea de plăcere. Şi avem o întreagă reţea neuronală, biologic vorbind, care este activă atunci când noi avem o plăcere senzorială faţă de un stimul anume, indiferent dacă este auditiv, vizual sau gustativ. Când această zonă este intens activă, persoana este mai impulsivă. Părinţii ar spune că natura omenească trece peste ipostasul care vrea să organizeze şi face pe ipostas să vrea impulsurile sale primare. Şi ipostasul nu poate să organizeze cum trebuie, omul ajunge să fie într-o viaţă dictată de natura lui [căzută] şi nu guvernată de raţiunea lui şi de alegerea lui cumpătată cu privire la ce face. Impulsurile grăiesc într-însul.
Aşa este, medicina spune că atunci când acest nucleu accumbens este activ, persoana este foarte impulsivă. Când persoanele privesc oameni care posedă lucruri materiale, tind să-şi dorească acele lucruri materiale, spun iarăşi cercetările. Deci nu e [suficient] ca în post să mă protejez de a cumpăra. Ideal ar fi să nu privesc pe cei care cumpără, ca să nu mă tulbur în alegerile mele şi să jinduiesc după ceea ce ei consumă sau cumpără. Ce ne mai spun studiile? Atunci când cineva are experienţa consumului, devine mai egoist. Cu cât este mai impulsiv, este mai egoist şi cu cât este mai egoist este mai impulsiv. Este adevărat că pofta ne aprinde şi nu mai ţinem cont de cei din jur, avem tendinţa să ne ducem să ne-o împlinim. Un psihiatru spunea foarte bine că trăim intr-o civilizație care nu mai ştie să aştepte, mâncăm pepeni iarna şi, de fiecare dată când avem o dorinţă, ne-o împlinim imediat. Societatea noastră nu mai ştie să aştepte. Şi, când avem impulsuri, dacă nu ştim să aşteptăm, să ne organizăm viaţa, să punem lucrurile în rânduială, să le punem pe ele la colţ un timp, să nu le facem, pentru că decizia în fiinţa noastră n-o iau impulsurile, ci raţiunea noastră, dacă nu ne exersăm de fiecare dată alegerea şi înfăptuirea acelui impuls, ne va fi foarte greu după aceea să ne organizăm fiinţa în înfrânare sau post.
Deci rugăciunea şi postul sunt cumva cheia de a scăpa de toate tarele societăţii de consum de care am vorbit şi, mergând mai departe, încheind textul şi mergând pe aceeaşi cheie simbolică, tot o apă şi un foc îl scapă pe om de focul patimilor şi de apa deznădejdii: e vorba de focul rugăciunii şi de apa lacrimilor pocăinţei, care îl spală de rănile acestei lumi. Plânsul pocăinţei înghite apa deznădejdii şi focul rugăciunii stinge focul patimilor. Şi Duhul Sfânt sau harul lui Dumnezeu ca foc de sus vine şi dă inimii noastre adevărată legătură pătimitoare cu Dumnezeu şi nu pătimaşă cu lumea.
Omului îi este dat să aibă o legătură pătimitoare, pentru Dumnezeu și cu Dumnezeu, pătimind pentru El și să propria lui îndumnezire pătimind-o. El nu e făcut să fie pătimaș legat de lumea aceasta și să pătimească moartea lui, ci să fie legat pătimitor de Dumnezeu și să pătimească îndumnezeirea. De asta, într-un fel, oamenii care-și consumă viața în patimi au, în unele momente, senzația unei consistențe, pentru că ei sunt întrucâtva în proiectul ființei noastre, ajungând să moară pentru ceva, să fie omorâți de ceea ce iubesc. Dar, de fapt, ei ar trebui să fie omorâți în egoismul lor de dragostea lui Hristos, de dragostea pentru Dumnezeu, iar nu omorâți de plăcerile lor, de către lumea aceasta. Și pentru că și ei mor pentru ceva, senzația este că, din când în când, parcă acesta ar fi drumul. Pentru că, într-un fel, ei își împlinesc chemarea lor, dar pe un drum complet greșit. Dovadă că nu a pătimi pentru cineva este rău, nu a fi trăit de altul și a-ți lepăda viața pentru acela este rău, ci a face toate acestea în numele plăcerilor și pentru lumea aceasta care trece.
Și acuma repede, niște texte extraordinare din Sfinții Părinți, care dau, cumva, un contur precis și concret lucrurilor și ne ajută să le înțelegem mai bine.
Iată un citat din Calist Xantopol, Filocalia 8:
Ce vrea să spună cu asta? Oricum am începe viaţa duhovnicească, cu acestea două nu avem cum să nu facem nimic. Nu putem ocoli postul şi rugăciunea şi să spunem că începem viaţa duhovnicească. Şi prin asta înţelegem de ce proiectul vieţii creştine este, într-un fel, în opoziţie cu lumea de consum. Pentru că înfrânarea este un proiect diametral opus faţă de comportamentul dezirabil al societăţii în care trăiesc, iar rugăciunea ca vorbire cu Dumnezeu îmi ocupă fiinţa încât eu nu mai pot vorbi nici cu lumea, nici despre lume. Foarte multă energie se consumă astăzi în vorbirea cu lumea şi despre lume. Uitaţi-vă la toate canalele tv, la toată presa scrisă, unde se vorbeşte despre lume şi cu lumea, toate blogurile, toate reţelele de socializare, oamenii vorbesc despre ei sau despre lume şi foarte puţin despre Dumnezeu. Această vorbire neîntreruptă cu oamenii şi despre lume este aceea care, ocupând fiinţa, nu ne mai dă voie să vorbim cu Dumnezeu, nu mai avem spaţiu fizic pentru asta, nu mai spun de abilităţile sau de înclinaţiile noastre interioare pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Şi postul şi rugăciunea, într-un fel, prin asta sunt la antipodul proiectul societăţii în care trăim. Sunt multe studii care arată că, din punct de vedere informaţional, societatea noastră devine din ce în ce mai densă în privinţa fluxului de date care se adresează simţurilor. Avem tot mai multe ştiri, tot mai multă informaţie, disponibilă nu doar la calculator şi la televizor, ci chiar pe telefon, în orice moment, în orice punct de pe glob, am acces la fluxuri imense de date. Dacă ar fi să le deschid porţile ca ele să intre în mintea mea, mi-ar trebui ani de zile să le analizez pe toate, să le decelez, să văd ce-mi foloseşte şi ce nu. Nu pot să reflectez când am parte de o cantitate foarte mare de date; reflecţia înseamnă o metabolizare foarte atentă a unui conţinut pe care eu îl subţiez, îl distilez, ca să extrag dintr-însul o esenţă. Reflecţia se face pe conţinuturi restrânse de informaţie. Citesc un singur text din Sfânta Scriptură şi mă gândesc o zi întreagă la el ca să-l bag cumva în trupul meu, să-l încarnez şi mâine să nu-l mai uit, să fiu cumva format de el.
Or, asta nu se poate face când e vorba de un flux imens de date care-mi populează mintea. Va fi foarte greu pt mine să-mi amenajez condiţia interioară pentru a vorbi cu Dumnezeu. De-asta vorbirea cu Dumnezeu urmează unei tăceri a fiinţei mele, o tăcere care ascultă ce vrea Dumnezeu să-mi spună. Pentru asta ar trebui să ieşim din obişnuinţa vorbirii, din această supraverbalizare în care este pus omul astăzi. Se vorbește foarte mult la serviciu, se vorbește foarte mult acasă, în planul de învățământ, școala este un exces de cuvinte si foarte puţine experienţe transformatoare. Copiii stau in bănci, cunoştinţele se transmit prin cuvânt, ei n-au experienţe educaţionale, nu se face educaţie experienţială, se face educaţie prin cuvânt. Nu e rău să apelăm la cuvinte, dar aceleaşi sunt și cuvintele care sunt în marea de utilizare şi de abuz din internet. Cuvintele sunt abuzate. Astăzi, dacă un tânăr îi spune unei tinere te iubesc, oare ce mai înseamnă? Deoarece cuvântul s-a abuzat si, prin abuz, s-a uzat si el nu mai poate transmite ce am vrut sa spunem. Și atunci, ca sa putem da sentimentul celuilalt că transmitem ceva valoros şi ca noi să recăpătăm putinţa de a simţi în conformitate cu lexicul pe care-l folosim, ar trebui sa ieşim din uzanţa cuvintelor pentru un timp. Cine tace o zi şi citeşte un cuvânt din Scriptură va vedea că acel cuvânt are în sinea lui o altă reverberaţie decât dacă toată ziua am ascultat ştiri şi muzică şi seara citeşti acelaşi text. Când fiinţa noastră este plină de aceste cuvinte, noi nu putem să ne hrănim din adâncul unui text.
Şi atunci postul şi înfrânarea sunt indispensabile vieţii duhovnicești, ne spune Calist. Alt citat, foarte important [din Evagrie ponticul], zice aşa:
Acesta este și ritualul tăierii împrejur din Vechiul Testament, omul trebuie să ajungă să-şi taie împrejur inima, gândurile. Adică să pecetluiască în mişcarea minţii lui toată dinamica gândurilor sale cu pecetea crucii şi a cuvântului lui Hristos care spune ce este da sa fie da, ce este nu sa fie nu si ce e mai mult e de la cel rău. Această atenţie a minţii noastre şi a gândirii noastre de a merge exact în firul narativ al gândului care este bun şi ziditor este o atenţie sporită, căreia Evagrie Ponticul îi spune nepătimire, dare care se referă tot la înfrânare. Sunt autori patristici care spun că nu ne înfrânăm doar cu trupul, ne înfrânăm şi cu gândirea, adică nu-i permitem gândirii să meargă oriunde, să judece orice.
Vedeţi, ce e important în ce se spune aici? Postul are o dimensiune interioară. Care din meseriile noastre ne mai invită să fim atenţi la interioritatea noastră? La ce posturi tv mai auzim noi îndemnul acesta: omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei zile, ai grijă la simţurile tale, să nu torni în ea orice! Postul şi înfrânarea și textele Filocaliei si obișnuința Bisericii de a ne invita să postim acum sunt singurele prilejuri autentice când noi, oamenii, suntem invitaţi să (re)descoperim că avem o viaţă interioară, care, de cele mai multe ori, este în paragină, pentru că suntem foarte ocupaţi cu cele dinafară. Și [această viață interioară] are nevoie de instrucţie, de hrană, de supraveghere. Şi sunt oameni care fac asta o viaţă întreagă şi de acolo izvorăşte o bucurie extraordinară, încât ajung să considere mâncarea şi băutura ca lucruri secundare şi somnul şi odihna ca lucruri derizorii, atât de mare e bucuria pe care o trăieşte cineva interior, după ce s-a instruit [duhovnicește] şi a ajuns să se roage şi trăieşte senzaţia autentică a prezenţei lui Dumnezeu în sine.
E o viaţă valoroasă pentru că e ceva ce, luând cu noi, nu ieşim niciodată la pensie din ea, nu ni se termină niciodată lucrarea, nu o să avem într-un moment senzaţia că am terminat şi asta ne dă şansa să fim în permanentă legătură cu un lucru care se leagă direct de sensul vieţii noastre: să plângem în interior ce am făcut, să dăm slavă lui Dumnezeu în interioritatea noastră pentru ce am primit, să-i purtăm pe toţi în inima noastră, să lărgim continuu această inimă, băgându-i pe toţi într-însa, pomenindu-i pe toţi, şi pe cei care ne-au supărat, şi pe cei care ne-au ajutat, şi făcând din toţi o familie pe care inima mea îi găzduieşte şi îi aduce înaintea lui Dumnezeu, rugându-mă pentru ei. Asta poate face cineva continuu, lăuntric. Noi asta nu facem! Postul este o perioadă în care Biserica ne invită să ne uităm în interior, cercetaţi cu atenţie să vedeţi dacă mai există vreun prilej cultural, spiritual, ştiinţific sau de divertisment când omul este invitat şi i se pune în faţă un culoare experienţial pentru viaţa interioară, ştiinţific, sistematic, opt săptămâni. Nu există aşa ceva! Ce, mă ajută o carte, să citesc o carte? Eu, dacă nu am o comunitate în jurul meu să facă aşa ceva, eu nu pot singur; eu trebuie sa-i vad si pe ceilalți cum isi pleacă genunchii, cum vin să se spovedească, cum stau adunaţi în ei înşişi, rugându-se, trebuie să aud cuvintele lui Andrei Criteanul şi rugăciunile Bisericii ca să învăţ să cobor în mine, că nu ştiu să cobor. Asta nu m-a invăţat nicio şcoală şi niciun doctorat nu mă învață să cobor în mine însumi. Greu va fi cuiva să iubească autentic pe cineva ca soţ, ca fiu, ca şi copil, ca frate, ca vecin, să iubească pe altul dacă n-a coborât în el însuși să-și facă curat. De fiecare dată când ne străduim să îmbrăţişăm pe cineva, izvorăsc din noi toate nedesăvârşirile noastre şi celălalt e victima neputinţelor şi nedesăvârşirilor noastre, de fiecare dată.
Deci este extraordinar că postul creştin are o dimensiune lăuntrică. Este incomparabil cu orice dietă, ne putem da seama aici. Despre ce vorbim? Dieta este o viaţă într-un interval biologic, toată atenţia omului se orientează spre greutatea corporală şi spre dimensiuni. Nici nu poate să fie vreo asemănare între dietă şi post, câtă vreme postul este coborârea [la nivelul] omului lăuntric. Când mai trecem noi în evidenţă lucrurile rele pe care le-am făcut? Cum poate cineva să se facă sănătos pe sine daca nu-și contabilizează bolile? Cum pot sa repar o mașină dacă nu identific părțile rele din ea? Cum poate să se facă lumea mai bună fără spovedanie? E imposibil asta! Unde mai stă lumea în genunchi să cugete la ce-a făcut rău şi să plângă pentru ce-a făcut rău? Ce-ar fi viața fara creştinismul acesta sacramental în care oamenii sunt vinovaţi să-şi plângă relele lor? De aceea, postul ar putea fi văzut ca o perioadă în care creştinii, retrăgându-se în spovedanie şi plângându-şi păcatele sub epitrahilul părintelui, spală lumea de rele. Relele lor şi relele semenilor şi, iertându-i pe ei atunci când nouă ne pare rău de ce am făcut, o parte din răul acela făcut de ei e expiat [ispășit] şi acela.
Ce-ar fi lumea, că şi aşa e rea şi sufocată de rele, fără spovedanie, fără acest robinet unde putem da drumul şi fără conştiinţa că Dumnezeu m-a iertat? Unde mai există o spălare a relelor în formatul acesta? Ce ar putea să facă lumea mai bun decât să spovedească răul pe care l-a făcut? Deci este extraordinară lucrarea aceasta. Şi Părinţii au sesizat-o și ne-au dat-o aşa.
Tot Calist, in Filocalia 8, zice:
Înfrânarea e posibilă când ecologizez spaţiul vieţii mele şi-l simplific la maximum, în post fac numai lucrurile absolut necesare. Pe celelalte nu le fac. Este un abandon complet al aspectelor secundare ale vieţii. Nu mă refer numai la ştirile de la televizor, ci nu cumpăr niciun lucru dacă nu este absolut necesar. Măcar în post să fac asta, dacă nu pot să fac în timpul vieţii obişnuite. De fapt, cine trăieşte postul foarte intens fixează, setează fiinţa lui cu nişte tipuri de funcţionalităţi care pot fi duse şi dincolo de post. În post putem sesiza că o anumită achiziţie nu este utilă. Şi, dacă o constatăm în mod realist, s-ar putea ca nici după post să nu mai cumpărăm. În post putem lua unele decizii, care vizează chiar investiţiile noastre, nu doar cele de bani, ci şi cele de energie. În post putem judeca, dacă luăm postul cum trebuie, dacă o anumită ţintă profesională se justifică, dacă o anumită alegere de traiectorie în cariera noastră nu cumva e un gâdilat de orgoliu profesional etc.
Deci în post putem avea această atenție sporită pentru că viaţa duhovnicească se intensifică şi sub această priză a faptului că nu fac decât ce este absolut necesar pot fi judecate foarte multe lucruri. Din cauza asta, în post creştinul este un pic potrivnic mersului societăţii, pentru că societatea are nevoie de banii noştri, de investiţiile noastre, de participarea noastră socială inclusiv în spaţiul cumpărăturilor. Noi, în post, putem să-i învăţăm inclusiv pe cei care oferă produse, să se acordeze cu cerinţele noastre. O comunitate care posteşte poate să reorganizeze o întreagă economie. E foarte important să vizăm interioritatea mai întâi, și lucrurile se vor aşeza.
Un citat de la Sf. Ioan Scărarul spune aşa:
Deci îmbuibarea stă în situaţia în care omul nu mai poate şi continuă să mănânce, înfrânarea este aceea când omul ar vrea să mănânce, pentru că îi este foame, şi domoleşte această poftă de a mânca. Deci cumva ce se evidenţiază aici, printre altele? Înfrânarea ține de o exercitare a autocontrolului meu asupra acestor [ne]putinţe nevinovate ale fiinţei, că Sf. Ioan Scărarul spune că aceasta este un afect nevinovat, e normal să ne fie foame şi să mâncăm. Şi de ce nu mănâncă omul duhovnicesc imediat cum îi este foame şi mai exersează un pic controlul, chiar pe foame, amânând mâncarea? Pentru că aşa îşi exercită autocontrolul şi respune povestea fiinţei sale, că raţiunea dictează şi că fiinţa aşteaptă. La ipostasul acesta care organizează toate puterile ei. Și face rugăciunea, şi dă binecuvântare, şi împarte cu cel ce are de mâncat, chiar dacă el este foarte flămând şi i-ar veni să mănânce tot. Exercitarea autocontrolului este extraordinară în viaţa înfrânată sau în exerciţiul înfrânării. Să ne exercităm autocontrolul asupra fiinţei. O, dacă am sta un pic aşezaţi şi ne-am gândi la momentele din viaţa noastră când impulsurile noastre decid, ne-am înfricoşa văzând cât de puţin suntem raţionali de-a lungul unei zile. Sunt cercetări din neuroştiinţe care ne spun că omul este conştient de ce face aproape 7 minute într-o zi. Există autori care au cercetat lucrul acesta, există un autor, Matthew Lieberman, care a făcut o cercetare amplă despre creier şi a descoperit că noi avem două reţele de judecată sau de obişnuinţă cognitivă. Avem un stil emoţional şi instinctiv de judecată şi avem un stil raţional de judecată. Stilul emoţional şi instinctiv este aproape toată ziua; stilul raţional care realmente judecă şi cântăreşte unele lucruri, fără să fie inundat de emoţii şi de dictatul instinctului, acest stil raţional este doar 7-8 minute pe zi activ într-o persoană obişnuită.
Părinţii au sesizat lucrul acesta. Chiar şi atunci când le era foame în mod justificat pe această fire nevinovată – că ea în mod nevinovat ne cere mâncare, nu e ceva păcătos în asta – chiar şi atunci îşi exercitau atent autocontrolul, supravegherea, pentru a pune-o şi pe aceea în ordine. Foarte rar facem aceste exerciţiu, pentru că noi trăim într-o societate în care reclamele publicitare ne învaţă să descoperim că ni se cuvine ceva. Mergem şi cerem lucruri care ni se cuvin, la interviuri solicităm ce ni se cuvine, copiii cer notele care li se cuvin şi, în general, noi suntem obişnuiţi să cerem ce ni se cuvine. Părinţii vorbesc despre situaţii în care și ce ni se cuvine trebuie să amânăm, şi asta nu pentru că nu ni se cuvine, ci pentru a exersa cine dictează aici, în fiinţa mea. Este raţiunea sau pofta? Şi cum îmi dau seama dacă cu adevărat mi-e foame sau dacă mi-e doar poftă? Trebuie să judec un pic lucrurile acestea.
Curăţeşte chilia ta de lucruri de desfătare şi de cele de prisos, pentru că aceasta te duce, fără să vrei, la înfrânare.
Simplificarea decorului vieţii mă duce la înfrânare, anularea întâlnirilor care nu sunt utile, a nu [vorbi] la telefon dacă nu e util, a scrie numai sms-uri – începând din post nu mai răspund la telefon, vorbim prin sms, scurtăm interacţiunea – lăsăm tăcere mai mult, tot ce este inutil scot din experienţa vieţii mele. Asta facilitează înfrânarea, pentru ca organismul si corpul si psihismul nostru nu mai este întreținut din afara de tot felul de stimuli.
Mai este ceva foarte important:
Nu numai în hrană stă măsura înfrânării, ci şi în a vorbi şi în a dormi şi în îmbrăcăminte şi înfrânarea simţurilor.
În toate acestea se arată măsura înfrânării. Vedeţi, de fapt începem prin a nu mânca, dar repede trebuie să extindem măsura înfrânării la toate celelalte măsuri omeneşti. Nu să înfrânăm limba de la cele ziditoare, putem vorbi, dar să nu vorbim peste măsură. Bineînţeles că trebuie să o înfrânăm de toate cele rele şi să nu mai vorbim nimic din cele care nu sunt ziditoare şi să le spunem pe cele bune, dar chiar şi acolo ar trebui să ne înfrânăm, cum se spunea că şi firea nevinovată ar trebui şi ea pusă într-o măsură. Dar şi cum ne îmbrăcăm şi ce facem şi pe unde mergem şi toate lucrările noastre ar trebui să intre sub auspiciile înfrânării.
Păi dacă gândim aşa, cum gândesc Varsanufie şi Ioan în Filocalia XI, ce este înfrânarea? Este o completă reorganizare a vieţii. Postul înseamnă o intrare într-un alt regim de viaţă, în care toate lucrurile sunt judecate cu foarte mare atenţie, toate investiţiile mele de energie şi de atenţie sunt foarte bine cântărite. Nu mai fac nimic din ceea ce este inutil sau neînsemnat sau secundar sau neimportant sau care să împiedice viaţa duhovnicească. Mă restricţionez de peste tot şi creez un spaţiu imens interiorităţii mele, pentru că nu mai citesc nimic din ceea ce nu mă zideşte, nu mai ascult nimic din ceea ce nu mă zideşte, nu mai vorbesc nimic din ceea ce nu mă zideşte şi în felul acesta, restricţionând fiinţa, pun foarte multă energie în paranteză, care aşteaptă să fie folosită altfel. Și numai după ce am restricţionat această fiinţă de peste tot am energia pentru cele duhovniceşti. Pentru că n-am citit nimic în timpul zilei pot să citesc Filocalia sau Sfânta Scriptură, n-am ascultat nimic în timpul zilei şi, dacă ascult un acatist la radio, când mă îndrept spre casă, acela îmi intră în toată fiinţa. Fiinţa mea e însetată de cuvinte şi, când i le dau pe cele ziditoare, se hrăneşte cu ele. Fiinţa mea e însetată de comunicare, dar, pentru că n-am mai pălăvrăgit cu alţii când mă întâlnesc cu cineva apropiat, îi spun trei cuvinte şi am pus acolo toată dospirea mea energetică şi spirituală, i-am spus ceva ziditor, am vorbit foarte puţin astăzi. Deci în momentul în care se restrânge fiinţa de peste tot ea poate să participe la înfrânare. Gândiţi-vă, analizaţi-vă viaţa şi vedeţi câtă împrăştiere este în viaţa urbană, numai şederea într-o staţie de metrou şi muzica din boxe si afişele publicitare deja ne împrăștie şi fiinţa noastră stă cu toate un pic şi le metabolizează pe toate şi, de fapt, ce obţinem din ele, că nu e hrană spirituală în niciun caz. Şi dacă stăm şi în una şi în alta şi în alta, ele ne înlocuiesc.
A fost un experiment făcut de un grup de cercetători care ne arată cum o carte citită stă în mintea noastră câteva zile. Când citim o carte, ea intră în mintea noastră şi, chiar dacă eu nu mai citesc şi mă culc şi dimineaţă mă trezesc şi mă duc la RMN, cineva, uitându-se în rezonanţa magnetică funcţională imagistică, făcând această explorare cerebrală, îşi dă seama ce-am citit cu o seară înainte, pentru că lectura mea e amprentată în creierul meu! Dacă am citit despre nişte personaje care alergau să se salveze din explozia unui vulcan, dimineaţă aceia care se uită în activitatea mea cerebrală văd ariile din cortex care răspund de mişcare că sunt mai active ca de obicei. Eu m-am culcat şi am dormit şi dimineaţa m-am trezit, dar creierul meu păstrează amprenta a ceea ce am citit. Şi cercetătorii au făcut asta după ce au investigat creierul în stare obişnuită şi după aceea au văzut cum amprenta acestei cărţi citite de subiecţi se păstrează de fiecare dată. Ei nu citeau în timp ce erau în RMN, ei au citit cu o seară înainte, doar două ore, atât. Şi-şi puteau da seama după ce era în creierul lor ce capitole au citit din carte. Unele arii răspundeau de mişcare, altele de senzaţii. Dacă citesc ceva despre gust şi despre hrană, acolo este activ. Dacă văd un film care-mi arată scene de violenţă, în centrii care răspund de violenţă este activitate. Şi eu, de fapt, sunt locuit de tot ce privesc. Cultura la care particip se traduce în biologia mea. Asta înseamnă că lumea se varsă în mine prin tot ceea ce îi dau voie să facă asupra mea, ascultând-o, urmărind-o, gustând-o, pipăind-o. Ea intră în mine. E foarte important ce intră în mine, pentru că, uitaţi, după ce nu mai intră, eu mă culc, dar dimineaţa, când mă trezesc, amprenta ei rămâne.
Ştiţi ce au făcut cercetătorii după ce i-au pus pe aceşti studenţi să citească cartea? Unuia i-a venit în minte, după ce subiecţii au citit cartea, să vadă cât mai rezistă cartea în mintea lor. Şi i-au chemat la experiment şi după ce au citit cartea şi le-au spus să n-o mai citească, ci să-si desfășoare activitatea obişnuită, să nu se gădească la carte, ci să-şi vadă de treburi. Cinci zile încontinuu, venind la RMN funcţional, ariile din cortex şi cele subcorticale, care au fost activate de citirea cărţii, erau în continuare amprentate de activitatea cărții. Cinci zile a rămas cartea în ei. O carte banală, o carte de acţiune! Cât de mult intră cartea în noi dacă noi o citim un an de zile, iar şi iar! De-asta părinţii au avut puţine lecturi şi le-au repetat continuu, ca ei au simțit nevoia sa intiparească acele cărți în ei înșiși. Şi de-asta astazi noi, care suntem subiecţi ai experimentelor culturale ale foarte multor oameni, noi ne întipărim de universul lor simbolic şi de experienţele lor şi purtăm în noi aceste lumini sau aceste deşeuri.
Exista foarte multe expresii lamentabile ale artei în numele originalităţii şi care distrug conştiinţe, de fapt, şi afectează foarte mult psihismul tinerilor. Există foarte multă libertate în exprimarea artistică, dar foarte multă libertate dăunează spiritului, de fapt. Şi medicina, până acum, în general a fost neutră ca ştiinţă, dar de vreo 10-15 ani începe să producă rezultate cu valoare etică. Şi poate să vină cineva să-mi spună că este o capodoperă cinematografică un film de acţiune sau horror, dar o analiză medicală îmi arată că, după filmul respectiv, persoana care l-a văzut este predispusă la violenţă. Şi în numele acestui rezultat eu pot să mă declar împotriva acestui produs cultural. Chiar dacă asta ar putea să însemne ceva retrograd. Totuşi, dacă arta nu zideşte şi ne cultivă impulsurile şi ne face neoameni, mai are ea justificare? Adică eu am propriile mele obsesii şi propriile mele fobii şi propriile mele păcate; îmi foloseşte la ceva să iau act şi de păcatele altora într-o formă de exprimare foarte puternică, aşa cum artiştii pot, ca eu să duc în mine o povară în plus? E de discutat aici, e de reflectat, dar medicina ne spune că toate experienţele pe care le avem se întipăresc în noi. De aici comandamentul înfrânării şi textul acesta extraordinar al lui Varsanufie şi Ioan care ne spune că Nu numai în hrană stă măsura înfrânării, ci şi în a vorbi şi în a dormi şi în îmbrăcăminte şi înfrânarea simţurilor. Vedeţi cum au sesizat ei că în simţuri se întâmplă ceva? Incredibil asta! Şi medicina, după sute de ani, după mii de ani, certifică lucrul acesta.
De asta, înfrânarea presupune o completă reorganizare a vieţii. Pentru ca noi să nu fim întipăriţi în noi înşine decât de cele ziditoare. Şi dacă în post citim, să citim numai cărţi duhovniceşti. Şi să repetăm lectura până găsim o carte bună şi ziditoare şi continuăm s-o citim ca ea să se întipărească în mecanismele gândirii noastre, să ne formeze emoţiile, să ne dea gânduri ziditoare ca ea să rămână amprenta gândirii noastre foarte multă vreme. Şi atenţia noastră şi repetata lectură fac lucrul acesta posibil.
În fine, ultimul citat este de la Diadoh al Foticeei, care reia o idee pe care şi PF Părinte Patriarh Daniel a spus-o în cuvântul pe care radio Trinitas l-a difuzat la începutul postului: de ce trebuie să postim cu bucurie. Vedeţi, după ce ne curăţim de toate cele ale lumii se creează în noi spaţii vaste care aşteaptă să fie umplute cu ceva. Se umple omul cu Dumnezeu şi asta e, de fapt, sursa bucuriei. Când se umple de Dumnezeu şi trece de la modul de viaţă lumesc la modul de viaţă duhovnicesc şi s-a golit de cele ale lumii şi se adaptează bucuriilor duhovniceşti, sursa bucuriei este extraordinară şi abia atunci postul este făcut cu bucurie. Nu acestea erau cuvintele Mântuitorului? Să nu postim ca făţarnicii, ci să ne spălăm faţa, să ne ungem capul şi să fim luminoşi atunci când postim, să postim în interioritatea noastră, nu în afară. Textele care vizează postul, inclusiv în cele din Noul Testament, trimit foarte mult la interioritate. Diadoh al Foticeei spune aşa:
A te înfrâna cu bucurie de la cele multe şi dulci este un lucru și mai potrivit cu dreapta socoteală şi cu cunoştinţa.
El zice mai înainte:
A mânca şi a bea din toate cele puse înainte, mulţumind lui Dumnezeu, nu este ceva care se împotriveşte canonului cunoştinţei.
Adică e ceva vrednic pentru un om cumpătat să mănânce din toate cele ce i se pun înainte, dând slavă lui Dumnezeu. Este absolut ok din perspectivă duhovnicească. Căci toate, zice, erau bune foarte – citând din Facere, 1, 31. Întrucât toate pe care le-a făcut Dumnezeu erau bune foarte, bune fiind, cineva care mănâncă din toate şi mulţumeşte lui Dumnezeu este foarte bine, într-o situaţie foarte potrivită, adică în conformitate cu canonul cunoştinţei, cum zice.
Dar, zice mai departe, a te înfrâna cu bucurie de la cele multe şi dulci este un lucru şi mai potrivit cu dreapta socoteală si cunoştinţă.
Deci a mânca din toate şi a mulţumi lui Dumnezeu este în conformitate, dar a te înfrâna de la cele multe şi dulci şi a face asta cu bucurie este mai mult în conformitate cu dreapta socoteală şi cu cunoştinţa. Zice la final:
Dar n-am putea dispreţui cu bucurie lucrurile dulci de aici dacă n-am gusta cu toată simţirea şi încredinţarea dulceaţa lui Dumnezeu.
Aici e cheia, de fapt, a postului cu bucurie şi a înfrânării. Şi uitaţi cu câtă insistenţă vorbeşte Diadoh al Foticeei despre asta. Zice: N-am putea dispreţui cu bucurie lucrurile dulci – nicidecum vreo părere de rău că le-am lepădat! este o zburdălnicie a firii, care zburdă spre post şi le lasă pe toate cu bucurie că trebuie să le lase, că abia aşteaptă să se înfrupte cu bucurie din cele duhovniceşti, nici vorbă de părere de rău. Deci n-am putea dispreţui cu bucurie lucrurile dulci de aici dacă n-am gusta cu toată simţirea şi încredinţarea dulceaţa lui Dumnezeu. Cel care se înfruptă din Dumnezeu atunci când este înfrânat are o senzaţie, o consistenţă a acestei dulceţi, care vine din viaţa duhovnicească. Și asta îl face să fie sprinten în osteneală, dornic să facă mai mult, nicidecum să-i pară rău de toate eforturile pe care le face, pentru că, cu cât leapădă mai multe din cele care odinioară îi făceau bucurie, se va încăpea mai mult cu cele dumnezeieşti, care îl vor hrăni cu bucurie şi mai mare. Şi în felul acesta, postul este o perioadă în care, mai degrabă decât să fim încrâncenaţi, ar trebui să fim bucuroşi, mai degrabă decât întristaţi sau dornici să se termine mai repede ar trebui să fim dornici să se prelungească şi, preocupaţi fiind de viaţa interioară, să lepădăm cu mare bucurie toate cele ale lumii şi aşa vom ieşi câştigaţi de pe urma înfrânării şi a postului.
Care este sensul postirii? “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
Sa postim cu marime de suflet! – CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE NEVOIA DE POST, INFRANARE, ASCEZA
Cum sa postim cu folos si cu discernamant? De ce avem nevoie si de PAZA LIMBII?
CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL si intrarea in duhul Postului Mare
CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL (text, audio, video)
ÎNTOARCEREA LA LUCRAREA DINLĂUNTRU/ Unde să te duci ca să nu mai păcătuiești?
Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO
Sfantul Ioan de Kronstadt (†20 dec.): PRIVESTE MAI DES IN INIMA TA, COBOARA-TE IN ADANCUL EI!
Waw! Am sorbit pe nerasuflate cuvantul parintelui diacon care are o ascutime si o frumusete inspirate de Duhul Sfant, cu atat mai mult cu cat reuseste sa aduca in actualitatea noastra post-moderna, adevarul Filocalic. Parintele ni se adreseaza noua, convalescentilor impatimiti ai societatii de consum, pe intelesul tuturor, fara sa piarda insa nimic din rigoarea si ancorarea in traditia Sfintilor Parinti, dar aducand in prim plan si argumente ale stiintei medicale moderne care, atunci cand este practicata cu onestitate, nu poate decat sa sustina invatatura ascetica a Bisericii. Minunat dar pentru Postul Mare!
@ Elena:
Multumim!
Ma bucura mult reactia ta, dar ma si face sa ma intreb ceva de tipul… dar ceilalti noua unde sunt? 🙂
La Schit, sus in munte… 🙂
Multumim frumos pentru toate darurile, frati dragi!
Lucian-Octavian Anghel, subscriu:)
Bogdaproste pentru jertfa fratilor admini, Bunul Dumnezeu sa va rasplateasca osteneala.
Si noi aducem calde multumiri surorilor care ne-au ajutat la transcriere.
Ceilalti noua stau si se minuneaza, nevenindu-le sa creada ca s-au vindecat 🙂
Chiar daca din ce in ce mai rar va calc pragul, cu gandul sunt alaturi de domniile voastre, de colaboratori si cititori. Citind zilele trecute din pr. Ioannis Romanidis ceva care mi-a placut f mult, ma gandeam cu recunostinta la “Cuvantul Ortodox”, pentru ca aici l-am descoperit pe marele teolog. Ca si pe Parintele Sofronie Saharov, dealtfel.
Domnul sa va rasplateasca munca si perseverenta tuturor!
@ cititor:
Va multumim! Ne-am bucura insa foarte mult daca ati putea sa ne calcati pragul mai des totusi! Multa sanatate si spor duhovnicesc! Doamne, ajuta!
Evagrie Ponticul: „Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea; iar mânia o domoleşte desăvârşit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila“
Trezvia este inceputul a tot binele, inceputul orientarii spre bine. Ea este aducatoare de preocupari mai inalte si in felul acesta chiar si temelie a indumnezeirii.
Trezvia este in principal luare aminte la noi insine, la cele ce se petrec in interiorul nostru, la gandurile care ne asalteaza, este luare aminte la sugestiile care ne vin, la consecintele lecturilor pe care le facem. Ea se manifesta si prin paza mintii, in sensul ca luarea aminte se face pentru pazirea mintii, pentru inlaturarea din minte a ceea ce este negativ, pentru neprimirea in minte si necontinuarea in constiinta a lucrurilor care sunt aducatoare de neliniste, care duc la dezorientare si devieri.
In Sfanta Scriptura sunt multe locuri in care suntem chemati la priveghere, respectiv la trezvie, la luare aminte, la cercetarea de noi insine. “Ia aminte la tine insuti”, “Privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand va veni Fiul Omului”, “Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita”
Arhimandritul Teofil Paraian
https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/parintele-teofil-paraian-despre-trezvie-68435.html