DE CE DUMNEZEU NE LASA SA SUFERIM SI SA NE CHINUIM MULT? Arhim. Simeon Kraiopoulos despre LECTIA FEMEII CANANEENCE: “A venit ceasul sa devenim crestini… Poate ca nimic altceva nu foloseste cat foloseste suferinta”

Vedeti si:

***

Minunea credintei ^[1]

Femeia cananeeanca se foloseste de cuvintele lui Hristos si devine inteleapta

Asa cum ati observat, la slujba Sfantului Maslu pe care am savarsit-o astazi si pe care o cunoasteti, s-au citit sapte pericope din Sfanta Evanghelie si sapte din Apostol. Una dintre cele sapte pericope evanghelice este cea a femeii cananeence^[2]. In duhul Tainei Sfatului Maslu si in duhul acestor privegheri pe care le facem in fiecare zi de vineri si pe care le-am consacrat vindecarii sufletelor si trupurilor noastre, avem prilejul sa ne oprim la pericopa cu femeia canane­eanca, sau mai bine zis, sa cercetam mesajul cel mai important al pericopei.

Domnul, in putine randuri a iesit in afara granitelor Ţarii Sfinte. Una dintre iesiri a fost in tinutul Tirului si al Sidonului.

Si iata o femeie cananeeanca din acele tinuturi, iesind, striga in urma Lui, zicand:

“Miluieste-ma, Doamne, Fiul Lui David, fiica mea este rau chinuita de un demon”.

Si nu i-a raspuns nici un cuvant. Si ucenicii venind, i-au zis Lui:

„Slobozeste-o, ca striga in urma noastra”.

Iar El, raspunzand, le-a zis:

“N-am fost trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel”.

Si ea venind, s-a inchinat Lui, zicandu-I:

„Doamne, ajuta-ma”!

Iar El, raspunzandu-i, i-a zis:

„Nu este bine sa iei painea fiilor, si sa o arunci cainilor”.

Ea I-a zis:

„Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor”.

Atunci raspunzand Iisus, i-a zis:

„O, femeie, mare este credinta ta, fie tie dupa cum voiesti”.

Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela.

In timp ce acesta femeie are nevoie absoluta de tamaduire pentru fiica ei si de aceea striga catre Domnul si o face cu credinta, Domnul n-o ia in seama, nu-i da importanta. Si femeia staruie sa strige si Domnul continua s-o treaca cu vederea. Si din nou, femeia continua sa strige, iar Domnul nu numai ca nu-i raspunde, dar o si ia in „batjocura”. Ii vorbeste asa ca si cum ar respinge-o,  ca si cand i-ar spune:

„Nici nu stiu cine esti si chiar daca ai auzit ca fac minuni si ca i-am vindecat pe multi, aceasta nu este pentru tine. Pleaca!”

Cam asa pare sa-i vorbeasca Domnul, are aceasta atitudine respingatoare fata de ea, mai ales cand ii spune ca nu este bine sa iei painea de la copii si s-o dai cainilor. Aceasta, insa, nu se descurajeaza, nu deznadajduieste, nu se pierde, ci se foloseste de cuvintele Domnului. Asa cum am mai spus si alta data, omul care crede in Dumnezeu devine intelept in aceste momente si vorbeste si se manifesta ca atare. Si cananeeanca din pericopa intelege cuvintele Domnului, spune exact ceea ce astepta Hristos:

„Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor”

pentru ca, in cele din urma, sa-i faca pe voie, zicandu-i:

„O, femeie, mare este credinta ta, fie tie dupa cum voiesti”.

Exact pentru faptul ca femeia cananeeanca a staruit fara sa deznadajduiasca si fara sa se simta ranita in sinea ei, a primit in cele din urma ceea ce a cerut. Nu s-a suparat deloc, nu doar in sensul ca nu s-a scandalizat, nu i-a raspuns urat Domnului, n-a inceput sa se vaite, nu si-a schimbat credinta si n-a zis ca si-a irosit timpul. Credinta ei ar fi putut sa se micsoreze, sa slabeasca si ea sa spuna: „Am strigat, am urlat, Te-am luat si cu binele si cu raul, dar nimic“. Ea nu se sminteste, ci continua cu o credinta si mai mare sa creada in Hristos, raspunzandu-I de fiecare data cu cuvintele potrivite.

Iata de ce Domnul ne va lasa sa ne chinuim mult

In aceasta seara ni se da ocazia, la Sfantul Maslu, sa luam aminte la pericopa evanghelica care se citeste. V-as ruga pe toti sa va aplecati si sa luati aminte!

Fratii mei, suntem indreptatiti sa-L rugam pe Dum­nezeu sa ne vindece orice neputinte trupesti si sa scoata sufletul nostru din rani si slabiciuni, din patimi, din mocirla pacatului. Se poate, insa, ca vreunul dintre noi, cand cere vindecarea lui, sa ajunga sa spuna:

„Cerul nu raspunde, Dumnezeu nu ia seama!”

si trage urmatoarea concluzie:

„Dumnezeu nu aude, nu ma primeste, ci ma alunga. Poate ca a savarsit minuni cu altii, dar cu mine n-a facut-o!”.

Sau sa gandeasca chiar mai rau, sa intre in sufletul lui indoiala, pentru ca aceste ceasuri sunt critice:

„Oare s-a intamplat vreodata o asemenea minune? Iata ca citim si ni s-a spus ca intr-o vreme s-au intamplat minuni savarsite nu numai de Domnul, ci si de Apostoli si de Sfinti, dar oare s-au intamplat? Ce daca s-au scris si s-au povestit!”

Aceasta stare, asa cum am spus, este chiar mai rea, pentru ca nimeni nu se convinge pe sine ca nu exista nici o vindecare, nici o salvare pentru el, ci piere credinta pe care o are inlauntrul lui.

Acela dintre noi – si o spun cu mana pe inima ca nimeni de aici nu este exclus – care ajunge sau a ajuns in acest moment, cand cerul nu raspunde, asa cum crede el, cand Domnul nu ia seama si credinta lui se imputineaza, cand se indoieste ca s-a intamplat vreo minune, cel care are asemenea stari si asemenea trairi sa se nelinisteasca, caci nu este un om credincios, ci se gaseste in starea unuia care nici nu a fost botezat, nici nu este crestin.

Ati inteles? Si nu stiu daca vreunul dintre noi face exceptie. Astfel de crestini suntem si de aceea Domnul ne va lasa sa patimim pentru mult timp. Daca a lasat-o sa sufere pe femeia cananeeanca, cea care a avut de la inceput o asemenea credinta, ce se va intampla cu noi? Ne va lasa pentru multa vreme in suferinta. Si trebuie ca omul sa nu se sminteasca de atitudinea aceasta a Lui Dumnezeu, ci pana in sfarsit, cand isi va da seama ca se pierde credinta lui, exact atunci sa se straduiasca din toate puterile sa creada. Prin urmare, cand omul vede in fapt ca-si pierde credinta pe care socotea ca o are, nu trebuie sa dea bir cu fugitii, sa deznadajduiasca, ci exact atunci sa se lupte, sa-L roage pe Dumnezeu sa-i dea si alta credinta. Asadar, cel care va lucra asa, va vedea minunea savarsindu-se in sufletul lui.

Sa ne manifestam aceasta credinta

Fratii mei, sa credem fara retineri si ezitari, adica sa devenim crestini adevarati. Asa gandesc crestinii botezati, crestinii ortodocsi, si asa sa devenim si noi. Sa nu ne smintim deloc, nici in seara aceasta, nici maine, niciodata, pentru ca sufletul nostru sa se deschida si sa se umple de credinta. Astfel, Dumnezeu va vedea credinta noastra si cand va socoti ca a venit ceasul, va savarsi minuni inlauntrul nostru: ne va curati de patimi, le va smulge, ne va scapa sufletul de lepra pa­catului. Doar Acela cunoaste cand si in ce masura ne va vindeca. Nu stiu cum primiti aceste cuvinte, cum le intelegeti, dar va rog sa luati seama ca a venit ceasul sa devenim cres­tini. Poate ca pana acum am alergat incoace si incolo si nu s-a intamplat sa-si faca lacas in sufletul nostru motivatia aceasta care il face pe om sa fie credincios lui Dumnezeu.

Insa a venit ceasul! Cu cat vedem mai mult si ne incredintam ca Dumnezeu si cerul nu raspund, cu cat luam seama ca Dumnezeu se poarta ca si cum ne-ar respinge, nu ne-ar auzi, nu ne-ar primi, cu atat mai sigur este ca a venit vremea sa credem, sa-I urmam, sa-L rugam pe Domnul sa ne dea credinta si sa ne luptam cu toate puterile noastre sa o vadim. Este ceea ce Dumnezeu asteapta de la om. De aceea nu i se ingaduie cuiva sa spuna: „Eu nu pot s-o fac!” Nimeni nu este indreptatit sa graiasca: „Eu sunt neputincios!“ Toti suntem creati ca sa putem s-o facem, de vreme ce suntem primiti de Dumnezeu, ne punem increderea in El si credem in ajutorul Lui. S-o facem, fratilor, pentru ca sa devenim asa cum am spus, crestini, pentru ca sa ni se deschida calea, si ca Domnul sa inceapa sa savarseasca minuni inlauntrul nostru, dandu-ne sanatatea sufletului si a trupului.

(20.2.1987)

In toate necazurile se ascunde o mare taina^[3]

Ma incredintez in fiecare zi ca oamenii sunt foarte indurerati, sunt tare chinuiti. Pe de alta parte insa, nimic nu poate sa-mi scoata din suflet credinta ca Dumnezeu le stie pe toate, le cunoaste pe pe toate si prin urmare, putem sa ne incredintam Lui, ca sa credem si sa ne odihnim, chiar daca vedem inaintea noastra cel mai rau lucru.

Dumnezeu Insusi L-a vazut pe Fiul Sau rastignit si mai ales impovarat de pacatele oamenilor, lucru care L-a facut sa-si intoarca ochii si sa-L lase sa sufere, dar apoi L-a inaltat pe Acesta si a ramas pilda si pentru noi. Astfel, unul dintre noi va fi rastignit, altul va suferi din alta pricina, unul va patimi ceva, altul altceva, dar nu vom fi parasiti.

In Cipru a venit intr-o zi o doamna care mi-a zdrobit sufletul prin ceea ce mi-a spus. Nu stiam pana atunci ca printre cei nevinovati se gasesc si copii mici.

„Mi-au luat copiii, a zis ea, pe care ii dusesem in casa cumnatului meu. I-au luat impreuna cu copiii lui. Noi am fugit si am scapat, dar pe acestia turcii i-au gasit acolo si i-au rapit. Erau si una sau doua fete cu mama lor, dar pe acelea le-au lasat si i-au luat pe baieti si pe tatal lor. Un fiu de-al meu avea unsprezece ani si jumatate, iar celalalt paisprezece ani. Nu le-am facut parastase, ce sa fac? Cred, ceva imi spune, ca traiesc copiii mei.”

Acesti copii erau nevinovati. Unul ar fi trebuit sa aiba acum douazeci si sase de ani si jumatate, iar celalalt douazeci si noua de ani. De atunci au trecut aproape cincisprezece ani.

Mi-a zdrobit sufletul. „Ce sa-ti spun?”, i-am zis. Am mangaiat-o si mi-a facut impresia ca era o viteaza, traind cu nadejdea ca-i traiesc copiii. Il prinsesera prizonier pe cel de-al treilea copil, care era soldat, dar dupa trei luni i-au lasat liberi pe prizonieri impreuna cu fiul ei. Pe ceilalti insa… Dupa toate probabilitatile, spun turcii, spune Ozal, acum nu mai sunt disparuti. Ce s-a intamplat cu acesti copii? Copiii ceilalti i-au vazut, daca nu altii, femeile care erau acolo. Asa cum au zis acestea: „Ne-au bagat in masini si ne-au dus… I-au impins pe toti barbatii in alte masini si i-au dus in alta directie”. Pe femei le-au predat cipriotilor greci, in timp ce pe barbati, chiar si pe copiii mici, i-au dus in alta parte.

Nu se sfarsesc necazurile din aceasta lume, nu se opreste suferinta! Dar mare taina se ascunde inlauntrul acestor chinuri. Si va rog, fratilor, sa luati aminte sa va ganditi la acest lucru. V-am spus ca mi s-a inmuiat sufletul, mi s-a zdrobit, desigur in sensul cel bun. Adica, am suferit foarte mult si m-as fi cait de mii de ori daca n-as fi suferit, daca n-as fi simtit durerea acestei femei. Una este insa aceasta suferinta si alta cand omul se pierde si deznadajduieste. Nimic altceva nu ne face atata bine cat ne face suferinta noastra si suferinta oamenilor. Cateodata, o mama sufera mai mult pentru durerea fiului decat pentru durerea ei. Si aici este un castig. Poate ca nimic altceva nu foloseste in acesta lume cat foloseste suferinta. Toate cate le faci, pe ici si pe colo, se pierd, dar durerea care este in trupul tau nu poate nimeni sa ti-o ia. Si imparat de-ai fi, daca te cuprinde durerea, va trebui s-o rabzi. Poate „vreo faramitura” sa-ti dea ca sa te usureze, dar nu sunt de ajuns faramiturile, in special cand este vorba de suferinta sufleteasca. Sa le purtam pe acestea si sa credem ca Dumnezeu va scoate din ele tot binele.

(13.12.1988)

Legaturi: