Predica audio a Parintelui Dosoftei de la Putna in Duminica Mariei Egipteanca: POCAINTA – MEDICAMENT IMPOTRIVA OTRAVEI PACATULUI SI A INSINGURARII
Predica Parintelui Dosoftei Dijmarescu (Man. Putna) la Duminica Mariei Egipteanca (2012)
“Iubiţi credincioşi,
În această duminică, a cincea din Postul Mare, o cinstim pe Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca. Îi este dedicată ei această duminică. Ziua ei de pomenire este 1 aprilie. Vom spune câteva cuvinte despre această sfântă şi despre mesajul pe care viaţa ei ni-l aduce nouă. Cu puţin înainte de Săptămâna Mare, de sfârşitul postului și de aplecarea, într-un fel, a noastră, alături de Hristos Domnul întru smerenie, Biserica ne pune în faţă icoana unui mare luptător în cele duhovniceşti, care este şi un chip al pierzării, dar care a devenit mai apoi un chip al regăsirii în Dumnezeu. Iată, pe scurt, care a fost viaţa ei:
În Palestina secolului al VII-lea trăia un ieromonah pe nume Zosima, în vârstă, era călugăr de 53 de ani. Acesta avea o viaţă aleasă şi era socotit un mare povăţuitor al acelor vremuri. Şi deoarece mereu el îi învăţa pe alţii, mintea lui s-a dus la întrebarea dacă mai există cineva mai sporit decât el, care să-i arate el cum să se nevoiască. Şi, rugându-se el şi fiind tulburat de aceste gânduri, i s-a arătat îngerul păzitor şi i-a spus că, omeneşte, s-a nevoit bine, dar că îi va da să vadă ceva mai mare decât a ştiut el până atunci. Şi i-a spus să meargă într-una dintre mănăstirile ce sunt pe lângă malul Iordanului. În acea mănăstire, în prima duminică a Postului Mare, toţi monahii se împărtăşeau, şi apoi rămâneau doar unul sau doi în mănăstire, ca să nu rămână biserica fără slujbă, iar restul plecau în pustie, unde se nevoiau după cum ştiau, şi unde stăteau până la Duminica Floriilor. Aşa a făcut şi cuviosul Zosima şi în drumul lui prin pustie a întâlnit, în deşert, pe Sfânta Maria Egipteanca. Descrierea întâlnirii este deosebit de frumoasă, o puteţi găsi în Vieţile Sfinţilor, și chiar prima lor convorbire este un exemplu despre cum ar trebui, oamenii, să vorbim între noi; cum îşi cer unul altuia rugăciune şi binecuvântare, cum îşi dau întâietate.
În această convorbire, după ce Sfânta Maria Egipteanca l-a chemat pe nume, deşi nu o mai văzuse până atunci, după ce a văzut-o cum se înălţa de la pământ în timp ce ea se ruga, şi, văzându-i și viaţa deosebit de aspră, căci nu mai avea nici haine pe ea, şi se cunoştea că de multă vreme petrecea în pustiu, Cuviosul Zosima a insistat foarte mult să afle care este viaţa ei, iar, într-un final, aceasta i-a dezvăluit-o, mărturisindu-se, totodată, căci acesta era şi duhovnic. Ea i-a spus că la 12 ani s-a lepădat de dragostea părinţilor şi a plecat din Egiptul natal în Alexandria, care era unul din cele mai mari oraşe ale vremii. După ce, mai întâi, şi-a întinat fecioria, a început a trăi în desfrânare, dar nu pentru altceva, ci pentru pofta trupului. Ruşinea şi cuviinţa au făcut-o să nu spună cu de-amănuntul cele de atunci, însă ea a spus că 17 ani a trăit aşa. După aceşti ani, văzând o corabie cu bărbaţi care mergeau la Ierusalim pentru sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, s-a urcat și ea pe corabie, cu scopul de a profita de tinerii care erau acolo, scop pe care şi l-a împlinit. La Ierusalim, a urmat şi ea mulțimea de oameni care doreau să intre în biserică și să se închine la Sfânta Cruce. Dar ea, de câte ori ajungea în pragul bisericii, ceva nu o lăsa să intre. La început s-a gândit că, fiind o femeie slabă, bărbaţii care se înghesuie acolo sunt mai puternici și de aceea nu poate. Într-un final, însă, Dumnezeu a luminat-o şi a înţeles şi şi-a spus sieşi adevărul: pentru starea ei cea sufletească Dumnezeu o oprea de a se atinge de Sfânta Cruce. În acel moment ea a văzut o icoană a Maicii Domnului şi i s-a rugat să o ajute. Şi, cu isteţimea minţii pe care o avea, dar pe care până acum o folosise pentru a face rău, i-a spus aşa Maicii Domnului:
De vreme ce am auzit că Dumnezeu pe Care L-ai născut S-a făcut om ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa şi îmi fi mijlocitoare, că de acum nu îmi voi mai întina trupul cu niciun fel de faptă a necuratei desfrânări. Şi, după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voi lepăda cu totul de lume și de cele din ea, şi îndată voi ieşi oriunde tu singură, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele, mă vei povăţui pe mine.
A intrat, într-adevăr, nestingherită în biserică, s-a închinat Sfintei Cruci, și s-a întors iar la icoana Maicii Domnului, ca să-şi îndeplinească făgăduinţa. Şi a auzit un glas zicându-i: De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla. Aşa a făcut şi a rămas aici, în pustie, pe lângă malul Iordanului.
Primii 17 ani au fost o luptă cumplită pentru a se elibera de patimile cu care se obişnuise. Şi spunea Sfânta Maria Egipteanca că mereu îi cerea ajutorul Maicii Domnului. Iată care sunt cuvintele ei despre teribila luptă:
Începând să gust hrana, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. Încă doream şi băutura vinului, iubită de mine. Iar aici, neavând nici apă, cumplit mă ardeam de sete și cu anevoie răbdam. Încă mi se făcea dor și de cântece desfrânate cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimând şi bătându-mă în piept, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut şi mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea. Iar după ce îndeajuns plângeam și mă băteam în piept, atunci vedeam o lumină ce mă lumina pretutindeni și mi se aducea o alinare care mă scotea din valurile ispitelor.
După întreaga ei mărturisire, după ce i-a povestit şi despre nevoinţa ei de după aceşti 17 ani, când a dobândit pacea sufletului, i-a cerut Cuviosului Zosima să vină în Joia Mare să o împărtăşească. Acesta a venit și a văzut-o de acum pe celălalt mal al Iordanului. Şi cugeta cum va ajunge la ea. Ea, însă, a venit la apă spre el. Atunci, Cuviosul Zosima a înţeles că întrebarea lui privind chipurile nevoinţei şi-a aflat răspuns şi a înţeles şi gândul lui Dumnezeu pentru om, care este asemănarea cu el. Sfânta Maria, după ce s-a împărtăşit, i-a spus să vină peste încă un an, dar fără Sfinte Taine de data aceasta. Şi după un an, când Cuviosul Zosima a venit, a găsit-o trecută la Domnul şi a cunoscut, după o scrisoare care era cu ea, că aceasta s-a întâmplat chiar după ce ea se împărtăşise.
Iubiţi credincioşi, patima de care suferea cel mai mult și de care s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca era desfrânarea. Lupta ei, însă, pentru izbăvire, este un model al pocăinţei în general, pentru că şi desfrânarea este un chip al oricărei patimi. În Sfânta Scriptură, când profeţii Vechiului Testament ori Mântuitorul vor să caracterizeze cu un singur cuvânt starea rea a poporului, folosesc termenul “neam desfranat”. Şi nu pentru că toţi evreii ar fi trăit în această patimă, ci pentru că orice patimă desparte sufletul omului de la unirea cu Dumnezeu şi îl uneşte cu demonii, asemenea desfrânării care uneşte trupuri, rupându-le de binecuvântarea cununiei. Nu vom insista asupra acestei patimi, deşi ea este adesea confundată cu dragostea. Cei care o confundă, însă, nu o fac pentru că ar semăna, ci pentru că mintea lor este stăpânită de iubirea de sine și nu văd bine. De fapt, ea este chiar opusul dragostei. Căci dragostea sporeşte sufletul omului, aducând în el persoana celui iubit. Pe când în patimă, cei care o practică se distrug unul pe altul, în caracterul lor de persoană, în cel mai adânc al fiinţei lor îşi pricinuiesc mari vătămări. Este ca o bomboană dulce la gust, dar otrăvitoare. Şi nu numai dragostea adevărată este alungată de această patimă, ci şi alte virtuţi, precum frica de Dumnezeu. Şi ea lasă sufletul gol de har, şi de aceea se instalează alte frici: de oameni, de demoni, de pierderea serviciului, de boală, de singurătate, de moarte. De aceea desfrânarea este și ea un pas către bolile psihice.
Vom spune, însă, mai multe cuvinte despre pocăinţă şi roadele ei, aşa cum le vedem în viaţa Sfintei Maria Egipteanca, şi despre ceea ce se întâmplă în lipsa ei, aşa cum constatăm în viaţa noastră. În primul rând, pocăinţa este un dar de la Dumnezeu şi o lucrare a dragostei Lui pentru noi. Ne-a lăsat-o ca al doilea botez, ca o taină prin care, de câte ori cădem, ne putem ridica şi reveni. Este un dar care transformă răul în bine. Iar pocăinţa deplină pentru un păcat face ca întreaga intensitate a păcatului să se transforme într-o dragoste de aceeaşi intensitate. De aceea am auzit astăzi cum Mântuitorul i-a spus femeii celei ce căzuse:
Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Şi cui se iartă puţin, puţin iubeşte.
Cel ce ştie inimile oamenilor, Hristos Domnul, i-a cunoscut transformarea deplină care se făcuse în sufletul ei, şi care, de altfel, era vizibilă şi în afară, prin plângerea şi prin spălarea picioarelor.
Pocăinţa este, însă, şi dragostea noastră pentru Dumnezeu. Pentru că Îl iubim, nu vrem să rămânem departe de El, și orice s-ar întâmpla cu noi ne îndreptăm iar către El: “Unde eşti, Doamne? Te-am părăsit… Află-mă și adu-mă la Tine!” Şi aşa Îi împărtășim lui Dumnezeu păcatele noastre. Şi nu rămânem egocentric în ele, adică numai noi și ele, căci Dumnezeu nu se îngreţoşează nici de ele, și nici de noi. Ci le primeşte, și ne curăţeşte, şi ne dă un prilej de a spori dragostea între noi, căci Îl cunoaştem ca pe un binefăcător şi milostiv şi lesne iertător. Îi vedem astfel și iubirea Lui, care poate să ierte şi poate să cureţe.
În mod contrar, omul care nu caută şi nu lucrează pocăinţa rămâne un închis în sine, şi nu un interiorizat, adică nu se adânceşte în sinele său cu adevărat, în chipul lui Dumnezeu în el. Devine un însingurat, adică se izolează şi de Dumnezeu, și de oameni. Şi chiar şi faţă de sine. Şi însingurarea aceasta, a omului care nu practică pocăinţa, este un pericol care ne pândeşte pe toţi. Chiar și pe cei care mergem regulat la biserică. Deşi Biserica este chiar spațiul comuniunii. Chiar și pe cei care sunt înconjuraţi de mari mulţimi de oameni, cum sunt cei care sunt cunoscuţi, auzim mereu numele lor și îi vedem și cărora mii ori milioane de oameni le declară iubire; cu toate acestea, unii dintre ei ajung chiar să se sinucidă. Acest paradox, de a merge chiar în spaţiul comuniunii, ori de a fi extraordinar de cunoscut și cu toate astea de a fi un însingurat în suflet produce o mare suferinţă şi uneori se ajunge chiar până la sinucidere, directă sau indirectă, prin droguri ori abuz de alcool. Medicamentul, însă, pentru a fi cu adevărat cu oamenii, este tot pocăinţa, care restabileşte relaţia corectă dintre noi și ceilalţi.
Pocăinţa duce și la cunoaşterea de Dumnezeu şi la cunoaşterea duhovnicească, căci cunoscându-I mila și dragostea, Îl cunoaştem pe El. Sfânta Maria Egipteanca i-a vorbit Cuviosului Zosima din Scripturi, și el a întrebat-o de unde le-a învățat. Ea i-a spus:
Crede-mă că nu am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta. Iar carte niciodată nu am învățat. Dar Cuvântul lui Dumnezeu Cel viu și lucrător învaţă pe om cunoştinţa.
Tot din viaţa Sfintei Maria vedem cum pocăinţa ne învaţă să păstrăm virtuţile şi harul, căci ea mereu se defăima pe sine şi, deşi ajunsă la asemenea măsuri, mereu se numea pe sine o desfrânată. Pocăinţa omului îi arată falsa prietenie a demonilor, căci atunci când vrem să părăsim o patimă, ei dau năvală; chiar și una care pare simplă, cum sunt beţia ori fumatul, căci este ceva trupesc. Pocăinţa ne câştigă prietenia cu sfinţii, căci şi [unii dintre] aceştia, cum spune cuvântul, sunt mari păcătoşi care s-au pocăit.
Pocăinţa întăreşte nădejdea, căci pocăinţa este gândul lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi. Atunci când începem să ne pară rău în adânc, când cerem ajutor pentru păcatele noastre, vedem că suntem ajutaţi. Şi, într-adevăr, nu din puterea noastră dobândim nădejde, ci dobândim acea nădejde că cineva mai presus de noi, curat, poate să ne ajute. Și întărind astfel şi credinţa şi nădejdea şi dragostea, pocăinţa ne face maturi. Şi proba maturităţii sufletești stă în aceste virtuţi, în cât de copţi suntem noi în credinţă, nădejde și dragoste.
Deşi atât de slăvită de sfinţi, atât de des se vorbeşte despre pocăinţă, şi mulţi dintre noi poate că am gustat-o în măsuri mai mici, cu toate acestea ne vine greu de multe ori și ne speriem de ea. De ce sunt oare aşa de puţini lucrătorii ei?
Fiecare căpătăm răspuns la această întrebare dacă suntem sinceri, căci fiecare avem motivele noastre. Pentru unii este neştiinţa, pentru unii este trândăvia sufletească, pentru alţii negrija, pentru alţii iubirea de sine. De exemplu, neştiinţa este potrivnică şi ne opreşte de la pocăinţă, pentru că cine nu-L cunoaşte pe Hristos şi nu-L doreşte, nu-L iubeşte, nu va avea motiv să caute pocăinţa. Doar durerea păcatului nu este suficientă să arate calea, izbăvirea. Aşadar, pe lângă mustrarea conştiinţei când greşim, noi avem nevoie să ştim și locul unde voim a ajunge: la Hristos Domnul.
Mândria, iarăşi, o face imposibilă. Dar mai sunt și nişte stări pe care noi le trăim și care de multe ori par, nefiind nişte lucruri direct păcătoase, par nişte lucruri fireşti şi care, fără să ne dăm seama, ne împiedică în a ne pocăi. Este atunci când ne credem oameni de bine, oameni de treabă, fără a vedea, însă, nu faptele rele, ci lipsirea gândurilor cu adevărat bune. Căci nu fără motiv Mântuitorul Hristos compară un gând rău cu uciderea. Şi nu este o ucidere numai a celuilalt în noi, ci şi a gândului bun pe care Dumnezeu l-ar fi pus în mintea noastră dacă noi l-am fi primit faţă de acel om.
Este, apoi o viclenie a noastră care ne face câteodată să dorim ca în orice situaţie să ieşim bine, să cădem în picioare, chiar dacă am greşit, adică încercăm să scăpăm de a fi acuzaţi, de a fi dispreţuiţi, de a ni se vădi greşeala. Desigur că, acoperindu-ne rana, acoperindu-ne chiar şi faţă de noi înşine, nu o vom putea niciodată vindeca.
Este, apoi, superficialitatea, care în general îl face pe om să se lipsească de multe lucruri bune. Dar una dintre cele mai grave ratări, una din cele mai mari lucruri bune de care ne lipsim atunci când suntem superficiali în gândire, în a ne analiza pe noi înşine, în a ne asculta conştiinţa, este că ignorăm această putere pe care ne-ar aduce-o pocăința pentru a ne împlini sufletul.
În fragmentele pe care le-am citit din Vieţile Sfinţilor a fost vorba despre Sfânta Cruce şi despre Maica Domnului. Sfânta Cruce şi Maica Domnului sunt legate nu numai de pocăinţa Cuvioasei Maria Egipteanca, ci sunt legate de pocăinţă în general. Nu există pocăinţă fără de luarea crucii şi înţelegerea a ceea ce este crucea şi nu există pocăinţă fără de Maica Domnului. Şi, de fapt, doar în Biserică se poate face această îndreptarea a sufletului cu adevărat. În afara Bisericii, pocăinţa, care este o taină adâncă, este o taină inaccesibilă, pentru că această taină adâncă se întemeiază pe Hristos. Pe adevărul despre El ca persoană. Oricine nu Îl are cu adevărat şi nu Îl cinsteşte cu adevărat poate cunoaşte doar o părere de rău, dar nu adâncul taine, adică cunoştinţa dureroasei simţiri a pierderii harului Duhului Sfânt. Căci cu Sfânta Maria Egipteanca nu s-a petrecut doar o transformare morală, dintr-o femeie care făcea fapte antisociale nu a devenit doar un bun cetăţean, ci dintr-o unealtă proastă a demonilor, ea a devenit o fiică a lui Dumnezeu după har. Am văzut cum a învăţat-o Duhul Sfânt Scriptura pe ea, care nici măcar nu ştia să citească si nu avea nicio carte. De aceea, noi, cei care suntem în Biserică, dacă ne lipsim de pocăinţă, unul dintre cele mai mari regrete pe care le vom avea atunci când vom ajunge în faţa Domnului, la trecerea din această viață, va fi că nu am folosit mai des, mai sincer și mai ales mai din toată inima această baie curăţitoare a pocăinţei şi în particular a spovedaniei.
Am prezentat câteva momente din viața Sfintei Maria Egipteanca şi din paşii îndreptării sufletului ei. Ca orice istorisire din Vieţile Sfinţilor pe care o auzim, poate că unii sunt tentaţi să spună: “Da, asta era posibil atunci, dar acum sunt alte vremuri“. Este interesant, însă, că cei care spun aşa nu au onestitatea să recunoască că ei se referă doar la partea de îndreptare, căci răul şi păcatul sunt evident identice. Ei văd ca şi cum omul de astăzi s-ar fi schimbat nu în putinţa de a face rău, ci în putinţa de a face binele. Or nu este adevărat, pentru că putinţa de a face binele este dată de legătura cu Hristos, Care ieri, azi şi în veci acelaşi este.
Până şi copiilor le este accesibilă acea simplă înţelegere a pocăinţei, care este „iartă-mă”, când ceva s-a întâmplat între ei şi părinţi. Şi din fragedă pruncie noi vedem că „iartă-mă” ne restabileşte legătura cu cei dragi şi cu Dumnezeu totodată. Dacă Sfânta Maria Egipteanca a petrecut 17 ani în pustie fără de mâncare, căci nu-şi luase cu ea decât câteva legume, pe care le-a terminat în câteva zile, nu toţi avem de străbătut o pocăinţa identica. Fiecare trebuie să se cureţe de ceea ce greşim. Ea, pentru că iubise patima din adâncul inimii, pocăinţa trebuia să-i cureţe din inimă toată această necurăţie. De aceea chiar şi numărul de ani a fost identic: 17 petrecuţi în patimă şi 17 în pocăinţă.
Şi pentru a ne încuraja puţin în încercarea noastră, sau mai bine zis pentru a ne încuraja în a dori să aflăm şi să trăim pocăinţa, vom spune despre un chip al pocăinţei din zilele noastre. Este un fapt istorisit de către un preot din Chişinău, care s-a întâmplat în anul 2008. Acest părinte mergea acolo să slujească si spovedea și împărtăşea din când în când. Mergând o dată să spovedească, dintre deţinuţii care erau în biserică s-au spovedit toţi, mai puţin o femeie de 36 de ani, Zamfira. Aceasta era o ţigancă şi era închisă de 20 de ani, adică de la 16 ani. Vă daţi seama că, dacă stătea de 16 ani acolo, motivele erau foarte grave. Unul dintre ele era că îşi omorâse un copil. Ea n-a vrut să se spovedească. Însă peste două săptămâni, când părintele a venit din nou, a cerut o Psaltire. Şi în noaptea dinaintea duminicii care urma a citit toată noaptea la Psaltire. A doua zi, când a ajuns la biserică, una dintre colegele ei de celulă i-a spus preotului: „Părinte, să fii atent că Zamfira şi-a ieşit din minţi.” Preotul i-a spus: „Cum aşa?” „Toată noaptea a plâns. A citit și a plâns. Nu ştiu ce a citit, dar a plâns foarte mult.” După ce i-a spovedit pe toţi, preotul s-a îndreptat către ea. Se vedea că era plânsă, dar nu zicea nimic. Şi a întrebat-o: „Vrei să te spovedeşti?” „Da, mă spovedesc, părinte. Dar nu vreau să mă spovedesc aşa, ca toată lumea. Eu în alt fel vreau să mă spovedesc.” Şi i-a spus preotul: „Spune cum vrei tu.” „Uite, eu vreau să mă spovedesc cu voce tare și cu faţa către toţi.” Şi cum era preotul către altar, în faţa icoanei Mântuitorului, Zamfira s-a întors cu spatele către altar şi, cu faţa către toţi condamnaţii, a început să se spovedească public. S-a spovedit vreo 45 de minute. La fiecare păcat plângea și îşi făcea o închinăciune zicând: „Rog să fiu iertată.” Părintele a împărtăşit-o pe loc şi avea și temei, pentru că fusese o spovedanie publică. Radia de bucurie după aceasta, era foarte bucuroasă, cânta Aliluia! Seara, însă, l-a sunat unul dintre ofiţerii de serviciu: „Părinte, uite că a murit Zamfira.” „Cum a murit?” „A murit.” A doua zi a vorbit cu cele care erau cu ea în celulă şi a întrebat ce s-a întâmplat.
„Părinte, era foarte bucuroasă că s-a împărtăşit. Tot timpul Îl lăuda pe Dumnezeu și se ruga la Dumnezeu, îmi vorbea despre Dumnezeu, despre pocăinţă, despre credinţă, despre dragoste, îşi plângea păcatele sale, şi a ajuns aşa pe la ora 8 seara şi a spus: “Eu ma simt rau. nu ma simt bine.” A mers la baie, s-a spălat, s-a îmbrăcat în hainele cele mai curate şi a zis: “Eu am sa mor de acum. Dati-mi o lumanare”. Și s-a întors cu faţa la perete și a murit.”
Şi a spus părintele că, într-adevăr, a luat-o Dumnezeu atunci când fusese cel mai apropiată de El. După o pocăinţă care, pe ceas, se săvârşise în mai puţin de 24 de ore. Aşadar, mila Domnului este gata să spele pe cel ce se lasă de păcat, şi ieri, şi azi, și orișicând.
Iubiţi credincioși, nu am amintit nimic de Sfânta Evanghelie a duminicii, în care trei apostoli i-au cerut Mântuitorului să ocupe locuri de frunte în Împărăţia lui. Mântuitorul le-a răspuns cu obişnuita logică duhovnicească, inversă faţă de logica lumii căzute:
Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi să nu fie aşa. Ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâiul să fiu slugă tuturor.
Aceeaşi logica duhovnicească ne spune ca smerenia e cea care naşte puterea duhovnicească. Tot aşa şi pocăinţa va naşte fericirea, si va deschide inima noastră către Împărăţia Cerurilor. Să mergem, dar, fără teamă pe drumul acesta, care pare aspru și de care ne temem adesea, dar care este bun și uşor. Aşa a spus Mântuitorul despre el, și El ştie adevărul despre orice lucru: Luaţi jugul Meu, că este bun şi uşor. Şi să facem această mergere a noastră cu toată dragostea de Hristos, cu hotărârea, statornicia şi răbdarea pe care le-a avut Sfânta Maria Egipteanca când, ajungând în pustiul Iordanului, la începutul retragerii ei, la începutul pocăinţei ei, a spus: Aici m-a sălășluit, așteptând pe Dumnezeu Cel ce mă mântuieşte de neputinţa sufletului și de vifor, pe mine, care mă întorc către El. Amin.
Legaturi:
- Parintele Petroniu despre ACATISTUL BUNEI VESTIRI si DUMINICA MARIEI EGIPTEANCA: “Otrava pacatului nu se poate taia cu apa de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumatati de masura, ci cu lupta pe viata si pe moarte”
- DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!”– Predica Sf. Iustin Popovici la Duminica Sfintei Maria Egipteanca
- DUMINICA SFINTEI CUVIOASE MARIA EGIPTEANCA. Predicile Sf. Luca al Crimeei si Sf. Ignatie Briancianinov: “Intoarceti-va la Mine cu toata inima voastra”
- Sfantul Teofan Zavoratul – Omilie la Sfanta Maria Egipteanca… DAR CU NOI CUM RAMANE? CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?
- SF. TEOFAN ZAVORATUL – Alte predici puternice la Duminica Mariei Egipteanca: “INTARITI-VA HOTARAREA DE A REZISTA in impotrivirea fata de naravurile lumii”
- Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului (si VIDEO)
- Predica PS Sebastian la DUMINICA CUVIOASEI MARIA EGIPTEANCA. Invitatie la incredere in dragostea lui Dumnezeu si la pocainta
***
- PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio, video):“Tara are nevoie de oameni care sa se pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT DEMONILOR!”
- Sf. Dimitrie al Rostovului: ADEVARATA POCAINTA: OSTENELI MAI MARI DECAT PACATELE!
- Sf. Simeon Noul Teolog despre pocainta ca drum de la moarte la Inviere
- SIMTIREA PACATOSENIEI IL MISCA PE DUMNEZEU – Cuviosul Paisie Aghioritul
- Cuviosul Paisie Aghioritul: TOATA CHEIA AICI ESTE – SA SE POCAIASCA LUMEA!
- POCAINTA – SINGURA NOASTRA SALVARE. DAR PE CINE MAI PREOCUPA…?
- Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?
- “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
- “Unde este dragoste, acolo este plansul”
- Cuvant dintre cele mai miscatoare si puternice despre POCAINTA si MILA FATA DE FRATII CARE CAD IN PACATE, al episcopului Asterie al Amasiei
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA!
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI?
- OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU!
- “Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?
- TAINA BOTEZULUI SI TAINA SPOVEDANIEI, AL DOILEA BOTEZ. Este normal sa pacatuim? Cum scapam de complexe si de sentimentele de vinovatie?
- CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine?
- Duminica dinaintea Botezului Domnului. Ce e pocainta? CEEA CE NE STRICA PETRECEREA CU MASTI IN CARE NE COMPLACEM ZI DE ZI…
- TAINA SPOVEDANIEI. Care este sensul ei adanc si cum putem risca PROFANAREA ei prin formalism si superficialitate?
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o inselare ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”
Cel care rosteste aceasta predica este, cu siguranta PS DAMASCHIN PUTNEANUL , si nu Parintele Dosoftei de la Putna, cum, eronat, este identificat.
@ Nicoleta:
E o greseala, va fi pusa in curand inregistrarea corecta. Dar textul apartine predicii Parintelui Dosoftei de la Putna. Ne cerem iertare!
Am pus predica audio corecta intre timp. Multumim!