Predica ARHIMANDRITULUI ELIE din Franța despre SITUAȚIA BISERICII SUB CARANTINĂ și ÎNCHIDEREA LUI HRISTOS SUB NOI PECEȚI, ÎN TOATĂ LUMEA. “Avem nevoie de toate cele ale Bisericii ca să ne încălzim și să înfruntăm încercările care abia au început, căci ni se spune: Nimic nu va mai fi ca înainte!”

Orthodoxologie.com:

Omilia Părintelui Ilie din Terrasson-LavilleDieu la Duminica Tomii

25 aprilie 2020

[…]

Liturghia pascală despre lume

Sau: Paștile 2020 la Mănăstirea Schimbării la Față

Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată de 2000 de ani încoace: ceea ce marii împărați romani prigonitori n-au reușit să facă, precum Nero, Domițian, Traian, Adrian, Antonio, Marc-Aureliu, Septimiu-Sever, Maxim Tracul, Deciu, Valerian, Aurelian, Dioclețian și Maximin, Iulian Apostatul… lucrul pe care nu l-au reușit nici sarazinii și selduchizii, iacobinii și bolșevicii, nici regimurile ivite din Marea Revoluție maoistă și cea a khmerilor roșii, l-a reușit ”Noua Ordine Mondială”. Nikos Kazantzakis a scris ”Hristos răstignit din nou”. Așteptăm ca un autor genial să scrie o povestire istorică intitulată ”Hristos închis din nou”.

Desigur, persecuții au tot fost; și sunt din ce în ce mai multe!!! Unele pe față, altele ascunse, mereu în stare larvară. Preoți deportați, biserici distruse sau închise, creștini arestați, torturați, spânzurați, trași în țeapă, înjunghiați, și asta continuă! Educația religioasă a fost pusă la colț, școlile închise, operele de binefacere au fost interzise, leprozeriile, spitalele și azilurile jefuite, bunurile Bisericii confiscate și vândute, delapidate. Pe scurt, nimic nou sub soare. Dar, chiar și aplicate la scară largă, persecuțiile rămâneau la nivel local. În alte ținuturi, Biserica creștină trăia, se dezvolta sau supraviețuia, nădăjduia; respira.

În anul 33, Iisus răstignit și mort pe cruce a fost închis, sub pecete oficială, într-o încăpere sepulcrală. A fost ”pus în carantină” în scobitura unei stânci, păzit de soldați delegați și năimiți ca nu cumva să-L fure cineva. Osteneală zadarnică căci, după cum se știe azi în lumea întreagă, nimeni nu L-a furat: S-a sustras singur morții, înviind! Aa! Incredibil, dar adevărat! Și acum trăiește! (însă altfel și aproape imperceptibil…). Dar iată că după 2000 de ani a fost ”re-închis”, nu numai într-un singur loc, într-o regiune sau o țară, ci aproape, abia îndrăznim să șoptim, în toata lumea. ”Cineva” a dorit să fi fost universal!

Înainte să continuu, vreau să precizez ceva, căci deja îi aud pe Inchizitorii avizi de prăzi și de rug. Nu vreau să vorbesc despre ”carantinare”; nu vin aici să contest sau să condamn, chiar dacă simțiți câteodată vreo notă de iritare. Eu doar constat că bisericile-Mormânt-locuri de Înviere ale lui Hristos au avut obligația, prin lege, să-și închidă porțile; că acolo unde bărbații, femeile și copiii veneau totuși să caute alinare, ajutor, vindecare sau nădejde, soldații lui Irod au făcut percheziție (înarmați uneori, ca să-i urmărească pe cei care n-au alte arme decât metanierul), au cerut încetarea Slujbelor, i-au împrăștiat pe participanții (chiar și când erau doar vreo cinci-șase, la distanța sanitară regulamentară) care au fost denunțați de martori mincinoși, aceiași care au depus odinioară mărturie mincinoasă la Judecata Celui Drept și care au adus pretextul pentru condamnarea Lui. Îndrăznește careva să intre brutal în locurile de rugăciune musulmane din cartierele ”în afara jurisdicției” în timpul rugăciunii de vineri? Blasfemie!

Deci aproape universal Biserica a fost redusă la tăcere! Noi peceți au fost puse și noaptea pascală n-a mai putut avea loc, cu mici excepții: Cipru? Georgia? Muntenegru? Sfântul Munte… Patriarhul Ierusalimului a putut lua Lumina Sfântă ieșită din Mormânt, ca în fiecare an. Ar fi trebuit fără îndoială să fi murit, acuma, cu credincioșii și spectatorii prezenți, de coronavirus! În alte locuri, desigur, Învierea va fi fost sărbătorită oficial, dar nu am informații, sau în altă parte clandestin și în afara legii.

Un alt fenomen nou: acest fapt este încurajat, cerut, cu binecuvântarea autorităților religioase. Și tot nu contest! Unii, care au fost prinși în fapt de ”neascultare”, – pentru nouăsprezece ”contravenienți” – sunt condamnați la lipsire de libertate pentru mai mulți ani. Nu se glumește cu izolarea sanitară, nici măcar cu cea a lui Hristos, căci înviind s-ar putea să ne aducă mortalul covid-19! Da, știu, vă aud sarcasmele, încă nu-s complet nebun sau fanatic, dar mai este permisă o picătură de umor? Acum serios, evident că nu de asta se teme lumea, ci de contaminarea prin cei care Îi ies în întâmpinare. Lucru de înțeles… mai ales de către cei care nu cred în Prezența dătătoare de viață a lui Dumnezeu și care nu au nevoie de ajutorul Lui. Ar fi normal ca autoritățile noastre civile să nu fie sensibile la aceste realități, nu este câmpul lor de acțiune, dar este sarcina autorităților religioase să le împărtășească punctul de vedere al ”credincioșilor”. Biserica creștină are un cuvânt de spus despre destinul lumii ! Un mesaj original și mântuitor! Dar cui îi pasă?

Nu contest, dar am dreptul să-mi manifest mirarea că atât de puțini ierarhi au apărat nevoia turmelor ”lor” de a se ruga lui Dumnezeu ÎN Biserică. Conducătorii noștri sunt de acord să mergem să ne facem cumpărăturile în supermarketuri – urmând câteva precauții legitime – de ce nu ne ajută, pentru ca, folosind aceleași garanții, să putem intra în bisericile noastre? Majoritatea lor sunt suficient de mari încât să păstrăm distanța legală de siguranță și chiar mai mult.

Altceva care mă uimește și care-i surprinde pe mulți: ce a găsit Guvernarea mondială ca să reducă la tăcere majoritatea serviciilor, întreprinderilor, religiilor, asociaților, pe scurt oprirea vieții universale și a economiei mondiale? Oh, nu spun că e vorba despre o ”teorie a conspirației”. Dar ni s-a transmis teama, spaima, obsesia, psihoza. Suntem cu toții morți de frică! Suntem învinovățiți: ”veți fi răspunzători de moartea celuilalt dacă nu respectați regulile, dacă ieșiți din casă…” Deci suntem niște potențiali asasini? Ne temem să nu fim noi înșine bolnavi! Ne e frică să nu murim? Or, viața și sănătatea sunt bunurile supreme: ”La Mulți Ani cu sănătate!” ne uram acum patru luni. Deci nu există un alt bine superior în viață. Nici măcar nu vorbesc despre Rai și despre Fericirea veșnică, ci de Iubire, de Pace… Oare chiar credem că ne va fi cu putință să nu murim niciodată? Așa de frică ne este să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu sau sa ne ”deschidem” spre o viață pe care Știința nu ne-o descrie – și nu întâmplător, căci nu e domeniul ei de investigație – și deci spre ”necunoscut”? Dar când bisericile sunt deschise, învățam taman să cunoaștem necunoscutul și viața necunoscută! Ca să scăpăm de frica asta, de amenințarea asta cu moartea care suntem conștienți că ne poate lovi și pe noi, pe neașteptate, suntem gata să renunțăm la toate libertățile noastre, la toate proiectele noastre și să ne încredințăm destinul unor experți în război. Ne debarasăm de responsabilități, acceptăm sclavia, mâine cipurile electronice sub-cutanate și urmărirea permanentă prin GPS, drone etc. O întreagă panoplie de război împotriva cărui dușman? A virusului la modă? Nu: a populației; a noastră.

Până și domnul Matteo Salvini – e adevărat că nu-i bine văzut de către mass-media ”gândirii unice”, deci ”nu e credibil” – până și domnul Salvini deci recunoștea că măsurile sanitare nu sunt suficiente pentru a lupta cu ravagiile coronavirusului versiunea 2020, ci că este nevoie de intervenția lui Dumnezeu (sunt cuvintele mele). ”Ca să învingem monstrul ăsta, spunea el la televiziunea italiană, nu ajunge știința. Ne apropiem de Paști și avem nevoie de protecția Inimii Imaculate a Mariei” și întărea zicând: „Bunul Dumnezeu e necesar”. A lansat un apel la episcopii Italiei în acest sens; nu știu dacă a fost ascultat; în orice caz, Vaticanul nu pare să-l fi auzit; totul se face prin retransmisie internet sau televizată. Nici Franța. Se ”retransmite” (dar numai canalele mandatate pot s-o facă, nu și celelalte), nu putem sărbători ”clandestin” nici măcar pentru a ”retransmite”…

Ba și mai rău, în timp ce se vorbește de ”relaxare progresivă a izolării”, autoritățile religioase și cele ale Francmasoneriei – promovată la rang de ”mare religie” – au fost anunțate că lăcașurile de cult nu vor fi deschise înainte de iunie… Prea târziu pentru Paști, dar domniile voastre episcopi și arhiepiscopi, veți profita de această perioadă confortabilă ca să ”îndrăzniți” să-i cereți lui Pilat Trupul lui Iisus? Știm că aveți multă treabă, că vă ocupați de oile voastre duhovnicești foarte împrăștiate și mult faceți. Dacă și voi sunteți siliți să vă izolați, atunci faceți economie din timpul de deplasări, deci putem îndrăzni să vă cerem să faceți acolo un demers local pentru nevoile sufletelor noastre. Rareori vă cerem favoruri; dar acestea nu sunt așa ceva. Sunt doar expresia setei și foamei pe care voi le puteți potoli, voi, ”păstorii” noștri care nu sunteți ”năimiți”. Ați putea cere să fie redeschise bisericile, să fie permise Liturghiile și rugăciunile comune. În loc de măști, am avea nevoie de Taina Sfântului Maslu, e eficace, să știți, pentru trup și pentru suflet. Noi vrem să avem grijă de amândouă. Nici noi nu vrem să murim, spiritual! Și noi am avea nevoie să serbăm ÎN biserică Paraclise și Panahide pentru victimele virusul tiran și pentru ceilalți adormiți ai noștri, și de Rugăciuni de mulțumire pentru minunile de milostivire la care suntem martori zilnic, pentru însănătoșirile minunate de covid-19 (sunt datorate intervențiilor sfinților, dar nu se spune nimic despre ele!). Dacă am putea merge la biserică, ni s-ar spune acestea și am căpăta nădejde. Sunetul clopotelor electronice și cântecul muezinului (apel agresiv la rugăciunea coranică) nu sunt suficiente. Să ne oxigenăm scoțându-i afară pe Pufi, Toto, sau Miți (sau peștișorul nostru roșu! Că și umorul a fost interzis. Ce lume tristă!), să facem jogging în jurul casei sau câțiva km cu bicicleta în jurul bisericii din satul meu, nici aceasta nu-i suficient. Știți, noi nu am fost formați pentru rugăciunea lăuntrică – ni s-a spus că e rezervată călugărilor – nici pentru lectio divina. Ne este greu să ne rugăm mult timp: nu suntem obișnuiți. Ajutorul Comunității, căldura sărbătoririi comune, vederea strălucirii slavei lui Dumnezeu într-o adunare de rugăciune, mila izvorâtă din iubirea împărtășită în ciuda rivalităților, a antipatiilor în numele Mântuitorului nostru întrupat, amestecul de condiții sociale într-un singur Trup, toate acestea ne lipsesc crunt. Și pe deasupra, vederea, apropierea, experierea Lumii nevăzute, prezența alinătoare a Maicii Domnului, a sfinților, a Îngerilor într-o împreună-rugăciune de mulțumire ne-ar întări, ne-ar lărgi perspectivele vitale care ni s-au îngustat la pereții noștri și la grădinile noastre (dacă le avem!). Avem nevoie de toate acestea ca să ne încălzim și să înfruntăm încercările, care abia au început, căci ni se spune: ”nimic nu va mai fi ca înainte!” Iată ce perspectivă! Deci dacă nu mai este alt orizont, acordați-ne măcar posibilitatea unui orizont infinit, ceresc, veșnic. Dacă ne veți refuza aceasta, o să iasă iar la suprafață tot ce este mai rău în noi: o să ne înrăim și mai mult, o să neă revoltăm, o să spargem, o să jefuim, o să ucidem poate, sau o să ne sinucidem; cea mai mare oroare! Violența nu e departe în străfundurile noastre; e îngropată sub un strat subțire și fragil. Știu fiara care doarme în mine și că numai harul lui Dumnezeu o poate stăpâni, opri, domestici sau reorienta. Rugăciunea personală cheamă harul, desigur, dar și rugăciunea în Biserică. Bineînțeles, sunt de acord, te poți ruga individual sau în familie. Este o practică, asistăm chiar la convertiri spectaculoase prin aceasta. Ba mai mult, e o bună școală pentru viitor. Dar în fine, tot nu ne este de-ajuns. Nu vă supărați pe noi, suntem slabi și neînvățați; visători poate, dar ”lumea” nu ne mai permite vise, ideal, entuziasm. Nu ne-a mai rămas decât tristețea, angoasa.

Știți cum a început eroica – și efemera (deși… !) – insurecție din Vandeea în 1783? Convenția, împreună cu preoții care juraseră credință Constituției (”jurătorii”), deja închisese bisericile și postase gărzi la porțile lor (obicei rămas de la Pilat!). La Châtillon-sur-Sèvre, în timp ce sătenii vandeeni încercau să se revolte împotriva ordinelor legale care-i arestau pe preoții ”nejurători”, în fond preoți fideli credinței lor și practicilor lor de mai multe sute de ani, Bisericii lor și episcopilor lor, un tânăr țăran, Jean Ripoche – veșnică pomenire! – epuizat de 22 de răni, s-a prăbușit la picioarele unei Troițe (cruce înălțată pe o platformă sau la o răspântie – n.t.). Un soldat republican i-a strigat: ”Predă-te!” Ripoche i-a întors-o: ”Predați-mi-l înapoi pe Dumnezeul meu”. Nici n-a zis bine acestea, că pe dată i s-a împlinit cererea: cu o lovitură eroică de flintă soldatul a făcut un martir care l-a regăsit astfel imediat pe ”Dumnezeul său”. Era un mod de a i-L reda, dar nu cel la care avea dreptul să se aștepte! E adevărat că era o epocă a fanatismelor. Coreligionarii săi au vrut și ei să li se ”redea Dumnezeul lor” și să li se redeschidă bisericile… A urmat masacrul pe care-l știm, genocidul care începe să fie dezvăluit. Dar timpurile s-au schimbat… !

Odinioară, Iosif din Arimatea a îndrăznit să ceară Trupul lui Iisus de la Pilat; azi îi implorăm pe ierarhii noștri, episcopi și păstori, ”să îndrăznească să se introducă pe lângă Élysée” sau pe lângă ”Place Beauvau” (sediul Ministerului de Interne e situat în palatul din Piața Beauveau – n.t.) și să ceară cu umilință dar cu fermitate ”să ni se redea Dumnezeul nostru”! Repede, la fel de repede pe cât se redeschid supermarketurile și școlile la care vor merge copiii împreună cu multe rude de-ale lor. Nu vă temeți, nu-i niciun pericol: aceste stabilimente nu funcționează la aceleași ore, nici în aceleași zile ca bisericile noastre. Ale noastre, Duminica, ziua când se doarme mult dimineața, a doua zi după ”ieșiri”. De altfel, sunt mult mai puține pericole de contaminare: clienții Caseilui Dumnezeu sunt mai puțin numeroși decât cei ai templelor de consum sau ai templelor Științei!

În afară de această cerere, nu revendic nimic. Cuvintele mele au doar scopul de a descrie o situație și las în seama ”responsabililor” să judece după propria lor conștiință ce este bun, util și necesar. Dar vă rog din suflet, să vorbească cei care știu, iar cei care sunt la putere să acționeze. Toți să caute să-și pună în aplicare discernământul. Și să se elibereze de ”opinia publică” sau de ”gândirea unică”. Mai-marii și responsabilii să caute informațiile corecte. Există o harismă cu care Dumnezeu nu se zgârcește, e ”dreapta socotință”. Este momentul s-o exersăm, împreună cu harul Duhului Sfânt! Unde sunt profeții? Vorbesc de cei adevărați, nu de iluminați, de șarlatani sau de oportuniștii care sunt și mai speriați decât ceilalți și care se refugiază în confortabilul ”corect politic” sau care vor să-și salveze agoniseala dându-se bine pe lângă puternicii zilei! Aceștia din urmă ar trebui să știe că e riscant și efemer. ”De la Capitoliu la Stânca Tarpeiană nu-i decât un pas”!

În fine, iată unde voiam să ajung: nerozia acestor măsuri. Nu vorbesc despre măsurile sanitare și de precauțiile pentru sănătatea publică (deși voi revendica pentru unii și pentru ceilalți libertatea și dreptul de a nu gândi obligatoriu ca toată lumea, adică cum ni se cere să gândim.) Aceste măsuri drastice și controlate și dispozițiile de coerciție care decurg din ele ne-au chinuit doar trupurile. Și am îndurat foarte bine! Sufletele noastre sunt totuși libere și nimeni nu ne poate lua această libertate: ea vine de la Dumnezeu. Astfel, în tăcere, în întunericul pre-pascal, în ascuns ca sfintele Mironosițe la Mormânt, milioane de persoane s-au regăsit, în sanctuarul inimii lor și al locuințelor lor, în însăși inima Bisericii și a lumii. În ansamblu, nu am dejucat deciziile oficiale; Dumnezeu a îngăduit să le depășim, să le sublimăm.

Nu pot decât să mă cuceresc în fața minunii la care am fost martor. „Închis în mormânt” pentru a doua oară, Hristos n-a întârziat să învie. Nu, nu a înviat încă odată, ci a revelat încă o dată Învierea Sa! Nu a putut, nu a vrut să rămână ascuns, a rupt Tăcerea: ”S-a arătat Răsăritul răsăriturilor!” Discret, recunoscut numai de unii, cei care-L așteptau. Oh, da, lumânările si tămâia, prohodul și cântarea ”Christ est ressuscité!”, ”Hristos Voskresse!”, ”Hristos anesti” sau ”Hristos a înviat!” ne-au lipsit. Fapt este că ne putem lipsi de ele – am văzut – și să ne exprimăm la telefon, pe internet sau pe mesagerii, dar nu e tocmai același lucru! E aceeași mare diferență ca între a ști și a acționa, între analiză și experiență! Așa cum am amintit mai sus, s-a dezvoltat o extraordinară solidaritate între toți, fiecare încurajându-l pe celălalt, rugându-se unii și alții la aceleași ore pentru a-și arăta comuniunea, rivalizând în ingeniozitate pentru a-și transforma casele în biserici, citind cărți duhovnicești, teologice sau biblice pe care în vremurile obișnuite nu au timp să le deschidă, transmițându-și ”link-uri” spre reportaje, retransmisiuni, conferințe, muzică sau spectacole, chiar și filme. Pentru câte dintre aceste ”biserici de casă” a fost ocazia de a se regăsi împreună în fața lui Dumnezeu, în timp ce împrejurările, neînțelegerile, certurile, uitarea de Dumnezeu, rușinea poate, i-a divizat, separat, opus unul altuia pe membrii ei? Câțiva preoți – să le respectăm conștiința – au reușit să țină Slujbele și Liturghia pascală într-o adunare restrânsă, „cu ușile închise”, dar nu clandestin ca vandeenii atunci când se refugiau în pădurile din Grasla sau Vezins… Și atunci ce n-au văzut ei?

Oh, ce surpriză! Când se întorceau să spună ”Pace tuturor!” în numele lui Iisus, se așteptau să vadă un participant- doi acolo, sau chiar pe nimeni. Dar erau de față cu miile, cu milioanele, miriade, care răspundeau ”și cu duhul tău!”. Erau cei absenți fizic ”din binecuvântate pricini” și cei ”împiedicați”. Erau cei care s-au închis în casă pentru că le era frică, însă nimeni nu poate și nu are dreptul să-i judece. Erau bolnavii de covid-19 sau de alte boli, erau toți cei din lumea întreagă care se alăturau Rugăciunii Bisericii, Morții și Învierii lui Iisus Hristos, Unsul Domnului.

Erau acolo toți credincioșii și obișnuiții parohiilor noastre și mânăstirilor noastre și toți cântau la unison. Erau acolo și vecinii care ne onorează cu prietenia lor, chiar dacă în timpurile obișnuite nu sunt încă în largul lor cu Tatăl ceresc, atâția ani de anticlericalism i-au îndepărtat mult de reprezentanții Săi. Le-au fost paralizate sufletele, anesteziate. Împreună cu ei participau toți cei adormiți înaintea noastră, îngropați aici sau ”trecuți prin Biserică” în chiar locul ăsta și retrăiau împreună cu noi, înviau. Cei care au fost botezați aici, cei care s-au cununat, pocăit, liniștit, împăcat. Cântările lor răsunau cu ale noastre peste secole. Tăcerea lor era asurzitoare, anunțând slăvita Înviere a lui Hristos, a lor și a noastră, de la Adam până la ultimul om, uniți în Hristos, pătimind, înviind și slăviți împreună cu El.

[…]

Nu aceasta este Învierea? Căci nu este vorba despre o ”reînsuflețire”, nu-i așa? Încă din copilărie aveam această imagine și nu mă puteam desprinde de ea. Cea a lui Iisus a avut loc istoric vorbind, o dată pentru totdeauna, acum 20 de secole, dar participarea noastră la Înviere, astăzi, nu este oare acea schimbare la nivelul existenței, încă scurtă, crud de fugară, dar preludiu – fără îndoială slab și parțial – la ceea ce se va întâmpla când și eu la rândul meu, la rândul nostru ne vom da ultimul suspin, împreună cu EL și întru EL: ”Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu!” Până atunci, ne îmbrăcăm din nou cu trupul nostru de carne și îndurăm ispita deznădejdii, îndoielile, impresia că Dumnezeu ne-a părăsit din pricina păcatelor noastre, a nevredniciei noastre de ”mântuire”, a meschinăriilor fără număr care ne rănesc în primul rând pe noi înșine. Ce chin! Dar ce importanță are: ”Voia Ta și nu a mea!”. Hotărât lucru, ”nimic nu va mai fi ca înainte!”

Doamne, nu ne lăsă să cădem în ispită, și dacă mâine ne așteaptă încercări grele, lasă-ne să ne amintim de acele clipe de veșnicie pentru ca să avem tăria, prin Duhul tău cel Sfânt, să ne aducem aminte de Tine și totdeauna să zicem: Hristos a înviat!

Atunci, cu adevărat nu, chiar dacă ”izolarea” e înțelepciunea oamenilor orbi și lucrarea diavolului prevăzător care prin aceasta a vrut să ne depărteze de la Izvorul Vieții noastre, nu, Hristos nu a rămas în izolare; S-a arătat. Totuși, deschideți-ne iar bisericile, porțile iadului nu le vor birui! ”Cei puternici ridicați capetele voastre, porțile cele veșnice ca să intre Împăratul Slavei!” și noi împreună cu el! Lăsați-ne “vivariul” nostru dumnezeiesc!

[…]”

(traducere partiala de C.I., pentru Cuvantul Ortodox)

Legaturi: