Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani credincioşi, Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. La Botez a primit numele de Ilie, şi din pruncie s-a dovedit un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.
După şase luni de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin, şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: Nu, eu vreau să mă fac călugăr! După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: Mănăstirea! Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet.
Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.
Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui, şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.
La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind la călugărie numele de Ioan.
Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului.
Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea, păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta, îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii.
Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.
Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Ca pustnic, se hrănea doar cu pesmeţi şi puţine fructe. Obişnuia să se roage noaptea, singur, răbdând multe ispite.
Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.
Cu aprobarea Patriarhiei Ierusalimului, în anul 1947, la 13 mai, este hirotonit diacon, în biserica Sfântului Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim.
Î
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor români, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.
Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.
În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (sau Horat).
După un an se retrage cu ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu săi dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, vieţuia un monah cipriot, anume Pavel.
La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. La sărbătorile mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana împreună cu ucenicul său, şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.
În timpul zilei şi în clipe de răgaz, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.
În vara anului 1960 era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani.
După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata Sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi.
La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, depunând Sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă îl primesc.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul Sfinţilor în data de 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării lui la cele veşnice.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
PS BENEDICT BISTRITEANUL (video, text) despre SFANTUL IOAN IACOB si ALEGEREA IMPARATIEI CERURILOR. Comoara ascunsa in tarina: in ce ne investim scurtul timp al vietii? – “Cine nu aduna cu Mine risipeste”
PS Benedict Bistrițeanul: „Sfântul Ioan Iacob și fascinația Împărăției Cerurilor”
Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit sâmbătă, 1 august 2020, în Parohia „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” de pe Valea Gârbăului, comuna Florești, județul Cluj:
„Am venit cu bucurie si entuziasm sa il praznuim intr-un mod anticipat pe ocrotitorul bisericii dumneavoastra, pe Sfantul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, cel mai apropiat, ca timp, sfant canonizat in biserica noastra, apropiat de toti românii si de românii care calca in mod special pragul manastirii de pe Valea Hozevei, unde moastele sale se afla intregi, asteptand pe confratii lui si facand minuni nenumarate.
Meditatia pe care doresc sa o fac partasie cu dumneavoastra astazi, pornind de la personalitatea Sfantului Ioan Iacob Hozevitul, as incropi-o in jurul chemarii la sfintenie. Or fi multe definitiile pe care cineva le-ar putea da sfinteniei si sfantului. Insa mie, una imi place in mod deosebit, pentru ca ni se poate adresa deopotriva tuturor. Ce este sfintenia? In cuvinte scurte sfintenia este timpul scurt petrecut bine. Aceasta definitie este in duhul cel mai firesc al Evangheliei Domnului Hristos [data de Parintele Arsenie Papacioc – n.n.]. Si as talcui-o mai inainte de orice pornind de la cuvintele Sale, atunci cand Se adresa poporului, asa cum suntem noi astazi – si le spunea: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor adauga voua“. De aici porneste aceasta “metodologie” a sfinteniei, daca este sa o numim asa, timp scurt petrecut bine. Daca timpul este atat de scurt nu avem vreme sa facem lucruri ne-importante, ne-necesare. Si de aceea Domnul zice: nu pierdeti timpul, cautati mai intai Imparatia Mea si toate celelalte vi se vor adauga voua mai apoi.
Ca sa fim actuali si sa folosim un limbaj adecvat as zice asa: viata noastra, acest timp scurt dealtfel, indiferent pe cati ani se desfasoara ea, viata noastra nu inseamna altceva decat timpul investitiilor. Peste tot se vorbeste de investitii, intr-o forma sau alta. Acest cuvant al Domnului care ne spune sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu vorbeste despre o anumita investite, de o investitie care este durabila si pe care nimeni nu o poate lua de la noi in Imparatia lui Dumnezeu. Toate celelalte investitii pot sa se soldeze cu falimentul la un moment dat si e tare trist cand falimentul se intampla la sfarsitul vietii si iti dai seama ca ai muncit o viata intreaga si ca te-ai preocupat de o gramada de lucruri crezand ca sunt bune si cand ai ajuns la sfarsit iti dai seama ca nu ai facut mare lucru; si acest lucru se intampla pentru ca nu ai avut o ierarhie foarte clara in viata ta: Imparatia lui Dumnezeu si apoi toate celelalte ni se adauga noua si ne putem bucura de ele. Cand nu exista Imparatia lui Dumnezeu, toate celelalte, desi pot veni foarte repede, precum vin de repede, la fel se duc, ca si cand nu au fost niciodata.
“Cautati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Ca unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“.
Intru ce ne obisnuim inima, intru acelea se si largeste. Intru ce se odihneste mintea, intru aceea se si largeste, inspre acele lucruri merge. Ati auzit si in cuvantul de la Evanghelia de astazi vorbind despre inima, ca inima este sursa lucrurilor bune sau sursa lucrurilor rele. Daca in inima cultivam cele ale Imparatiei, cele ale Imparatiei se vad in afara. Daca in inima cultivam cele ale lumii acesteia dezlipita de cele ale Imparatiei, cele care se vad sunt cele ale lumii acesteia. Si de fapt inima este judecatorul nostru. Dupa cum ne este inima, asa ne este viata si acolo se intampla intalnirea cu Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care noi Il numim si Judecator. Omul bun, zice Evanghelia de astazi, se cunoaste dupa roadele sale. Daca roadele sunt bune, omul este bun. Daca roadele sunt rele, omul este in consecinta. Dar ne mai atentioneaza si la un alt aspect: uneori, noi, rai fiind, stim totusi sa facem cele bune. Dar nu le facem pentru ca inima noastra este buna, ci pentru ca vrem lauda celor din jurul nostru. Inima noastra este rea, dar facem lucruri bune pentru ca ceilalti sa aiba un cuvant bun despre noi. Asadar, unde este inima noastra acolo este si comoara noastra. Unde este comoara noastra acolo este si inima noastra. Si cuvantul cu care a inceput Evanghelia de astazi este unul foarte profund, dar este si o judecata a noastra, foarte importanta. Zice Domnul Hristos: Cine nu aduna cu Mine risipeste. Este o lege vesnica. Cine nu pune Imparatia lui Dumnezeu mai inainte de orice, tot ceea ce strange se risipeste la un moment dat. “Cine nu aduna cu Mine risipeste”. Si acum, Sfantul Ioan Iacob, intelegand tot acest caracter efemer al vietii noaste, dezlipita de Imparatia lui Dumnezeu de foarte multe ori, s-a orientat altfel. Si opera lui principala, dupa cum dumneavoastra sunt convins ca bine o stiti, este intitulata tocmai asa: Din Ierihon catre Sion. Trecerea de la pamant la Cer. Din Ierihon pentru ca este pamantul unde L-a descoperit pe Dumnezeu in mod deosebit. Din Ierihon a trecut in Sion, adica in Imparatia lui Dumnezeu. De la pamant s-a mutat la Cer, avand acest cuvant esential, ca stea polara in viata lui – Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor adauga voua.
Si pentru ca sa ilustrez si mai bine deciziile, alegerile pe care Sfantul Ioan Iacob le-a facut in viata sa, ma voi folosi de doua foarte scurte parabole pe care Domnul Hristos le rosteste poporului care Il asculta si care exprima foarte bine aceasta ierarhie pe care el si-a cultivat-o in viata si aceasta orientare pe care vine in consecinta inspre Imparatia lui Dumnezeu.
Rastoarna, iubiti frati si surori, aici, criteriile omenesti, pentru ca criteriile omenesti ne spun cam asa: intr-o perioada de viata pe care noi o traim, sa adunam, sa avem casa sau case, sa avem masini. Iar societatea in care traim este construita psihologic in asa fel incat sa avem nevoie mereu de mai mult. Cumparam un telefon foarte bun, la un pret mare anul acesta, bineinteles ca este in asa fel facut incat peste un an de zile sa fie depasit de un nou model. Nu e ca am avea nevoie de noul model de telefon, dar lumea in care traim ne invita la asa ceva. Si atunci luam un telefon nou… si asa mai departe, am dat un simplu exemplu. La fel functioneaza cu o masina, la fel functioneaza cu orice, incat lucrurile pe care le avem in jurul nostru nu mai sunt pentru utilitatea noastra efectiva, ci sunt pentru huzurul nostru si petru luxul nostru, pentru care, din nefericire, muncim foarte tare; si as zice ca munca este mult mai mare decat bucuria care vine in consecinta.
In schimb, vedeti, aceasta mentalitate e tare greu de inteles pentru noi, sa renunti la toate, sa le lasi pe toate, sa le dai pe toate si sa iti alegi o comoara despre care de fapt numai tu insuti stii. Ceilalti nici nu o cunosc, nici nu o recunosc. Pentru ca aceasta comoara este samanta pe care Dumnezeu o pune in inima, este acea simtire a lui Dumnezeu, este acea atingere calda care te face sa nu iti mai doresti nimic din aceasta lume, care te face sa pui pe locul doi sau trei sau patru bunurile pe care le-ai avut fata de ceea ce ai descoperit acolo. Zic inca o data: pentru cei dinafara nu se vede, nu se cunoaste si nu se recunoaste.
Si ca sa ma intelegeti mai bine, merg mai departe. Cum ar fi ca intr-o dimineata, copilul dumneavoastra de 20 si de ani, absolvent de informatica sa spunem, doctor in IT, ti-ar spune: mama, tata, eu vreu sa plec la manastire, eu vreau sa ma fac calugar. Probabil ca parintilor nu le-ar fi deloc usor, ba mai mult decat atat, in majoritatea cazurilor ar incerca sa ii opreasca pe tineri, pentru ca nu au cum sa inteleaga aceasta decizie pe care un tanar ar putea sa o ia. Merg mai departe cu scenariul, avand case, masini, o pozitie sociala si scoala foarte multa si sanse multe de a castiga foarte bine in viata. Cred ca majoritatea dintre parinti ar fi foarte impotriva deciziei pe care copilul lor le-ar prezenta-o in dimineata respectiva. Ei, dar in inima lui se intampla ceea ce s-a intamplat in inima Sfantului Ioan Iacob si ceea ce spune Domnul – atunci cand afli aceasta comoara ascunsa, cand Domnul te mangaie catusi de putin in inima ta si intelegi ce mare e bogatia prezentei Lui in viata ta, nu mai vrei altceva, Il vrei complet pe Domnul. Vrei sa I te dedici Lui, totalmente, nu pe bucatele, nu procentual. Si toate celelalte le lasi in urma.
http://www.earthandallstars.com/category/parables-of-jesus/
Aceeasi idee este exprimata si in urmatoarea parabola, la fel de scurta, despre care va pomeneam.
A renuntat la toate pentru acel margaritar. Sigur ca Domnul, si intr-un caz si in celalalt, foloseste o terminologie accesibila noua, un limbaj potrivit timpului, si atunci dar si acum. Comoara si margaritar, ducandu-ne cu gandul la bogatii de natura materiala. Si margaritarul, si comoara au valoare financiara, au valoare materiala. Insa Domnul, pentru ca stia in ce termeni gandeau oamenii de atunci, foloseste aceste cuvinte, dar exprimand o alta realitate. Tot timpul, comparatiile pe care le face despre Imparatia lui Dumnezeu folosind elemente din lumea naturala se refera la realitati spirituale. Foloseste acest limbaj material pentru ca noi, oamenii, suntem materialisti. Si daca cineva ne-ar spune pe de-a dreptul cateva lucruri sau o anumita idee folosind doar un limbaj duhovnicesc, trece pe langa capul nostru, pentru ca nu ne este accesibil. Noi traim foarte profund ancorati intr-o lume materiala, dar Domnul foloseste elemente materiale pentru a exprima de fapt o realitate spirituala. Prea putin timp ii daruim lui Dumnezeu, prea putin timp daruim cautarii Imparatiei lui Dumnezeu. Atat de multe se intampla in jurul nostru, atat de miscatoare este lumea in care noi traim si totusi, noi continuam sa investim la nesfarsit in cele materiale, ignorand aproape complet pe cele spirituale. Da – boala, da – moartea si mai grav si cred ca este cel mai trist lucru care se poate intampla: sa ajungi la o varsta, din darul lui Dumnezeu, si sa iti dai seama ca toata investitia pe care ai facut-o in viata ta de 50, 60, 70 ani sau mai mult, a fost in zadar, pentru ca toate le lasi in urma.
Pariul este mare, as zice, lasi totul ca sa castigi totul. El a lasat totul in urma, a fost un om educat si avea toate sansele sa ajunga bine pentru ca a fost primul la invatatura in scolile pe care le-a parcurs, dar el a vrut altceva. S-a dus la Ierihon, in pamantul Domnului Hristos, acolo unde Si-a miscat pasii, s-a dus in Tara Sfanta si de acolo s-a dus in Sion, s-a dus in Imparatie, s-a mutat de la pamant la Cer. Nu a trait foarte mult pe acest pamant, dar nici nu era importanta varsta pentru el si timpul petrecut pe acest pamant. De ce? Pentru ca ne intoarcem la definitia sfinteniei pe care am pomenit-o la inceput: timp scurt petrecut bine. Si-a ales sa isi traiasca viata cu intensitate.
Ce invatam noi, cei de astazi? Nu ne putem toti lasa familiile si casele noastre si sa traim o viata ascetica, pustniceasca, nu este vorba de asa ceva. Dar el ramane un exemplu pentru noi in sensul in care, inca o data, traseaza foarte limpede drumul catre Dumnezeu si stabileste in consecinta o ierarhie pe care ne-o aminteste si noua: mai intai cele ale Imparatiei, pentru ca sa sa avem bucurii pamantesti dupa. Sau, cum spune românul, cand nu ai pe Dumnezeu mai inainte de orice, nu ai hazna de nimica. Sau in termenii Evangheliei de astazi: cine nu aduna cu Mine risipeste. Sa nu uitam acest lucru: cine nu aduna cu Domnul Hristos risipeste. Ne pune fata in fata vesnicia cu efemerul si ne indeamna sa alegem vesnicia, unde investitia este mult mai rezonabila, mult mai sanatoasa si, bineinteles, mult mai demna de ceea ce inseamna omul.”
***
Radio Renasterea:
5 august – Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ
Legaturi:
Sfantul Ioan Iacob Hozevitul despre ISPITA NEAMULUI DE PE URMA SI FRATII CEI MINCINOSI
SFANTUL IOAN IACOB: “Pe cei slabi sa-i intarim, iar pe cei vicleni sa-i ocolim”
CUVANT DE NADEJDE CELOR FARA DE NADEJDE de la Sf. Ioan Iacob Hozevitul
Sf. Ioan Iacob: NADEJDEA CELUI CAZUT SI PRICINILE DEZNADEJDII
***
(VIDEO si TEXT) Parintele Arsenie Papacioc: “Nu pierdeti timpul, dragii mei!”
Vindecarea slăbănogului… nostru suflet lăsat în părăsire: VOIEȘTI SĂ TE FACI SĂNĂTOS?
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Inspirat cuvantul IPS Benedict care ne invata despre investitia cea buna si vesnica, sa scriem acest cuvant pe peretele inimii !
Cinstire si marire Sfantului Ioan Iacob Hozevitul pentru investitia sa in Imparatia Lui Dumnezeu, pentru lupta sa cea buna si pentru cinstirea aratata obarsiei sale si limbii romanesti.
Vrednic este de cinstire !