La marea sărbătoare a Muntelui Ceahlău, alături de credincioși din toată țara, a participat, conform tradiţiei, şi IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a urcat de la Schitul Stănile spre vârful muntelui, alături de alți doi ierarhi – PS părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului și PS Părinte Emilian Lovișteanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.
Postul Adormirii Maicii Domnului începe anul acesta vineri, 31 iulie 2015, deoarece ziua de 1 august căzând sâmbătă, iar ziua de dinainte fiind zi de vineri, adică zi de post, după rânduiala liturgică a Bisericii noastre se mută ziua de început a Postului Sfintei Mării de pe 1 august pe 31 iulie. Postul acesta (popular – al Sântă-Măriei), care precedă sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, e rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare și de postul cu care ea însăși, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice.
“Tatăl Nostru care ne eşti în ceruri”, aşa începe rugăciunea domnească, dezvăluind răspunsul la întrebarea ce fiecare dintre noi şi-a pus-o măcar o dată de-a lungul vieţii: “Al cui sunt eu?” Eu, tu, el, ea, noi toţi suntem ai lui Dumnezeu, suntem zidirea mâinilor Sale şi “fii mai mici” ai Părintelui ceresc.
Dacă Domnul Hristos ar trece astăzi prin satele şi prin oraşele în care locuim şi ar privi la faptele noastre, oare ce cuvinte ar avea de spus? Ne-ar privi cu bunătate sau suntem pasibili de mustrare? Precizăm că atunci când vorbim de pocăinţă nu ne referim la cei care se autointitulează pocăiţi, la cei care fac paradă şi spectacol dintr-o falsă pocăinţă.
Inima Ortodoxiei româneşti s-a aflat timp de câteva ceasuri la Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ. Cu o zi înainte de Duminica Sfinţilor Români (n.r. sâmbătă, 13 iunie 2015), peste 10.000 de oameni au străbătut drumul îngust ce duce spre Mănăstirea Petru Vodă, locul unde acum doi ani de zile a fost sădit în pământul românesc trupul neînsufleţit al Arhimandritului Justin Pârvu.
Într‑o vreme în care manualele și mass-media ucid eroii naționali în favoarea unor “eroi” mondeni, într‑o vreme în care oamenii nu mai au dispoziție spre cele cu anevoie, când tinerii ucenicesc la cele ale încrederii în sine, când smerenia – cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt – este expusă ca fiind complex de inferioritate, când ni se pare că România nu mai este o țară frumoasă, când credem că poporul român a ajuns la coada clasamentului european, când ni se pare că țara noastră nu-și mai poate hrăni pruncii, că nu-și mai poate ocroti bătrânii, să nu uităm că în calendarul Bisericii noastre nu există vreo lună în care să nu fie pomenit cel puţin un sfânt român, iar rugăciunile lor se revarsă ca o ploaie de har peste toți românii, de pretutindeni.
Prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare numită a Cincizecimii sau a Rusaliilor. Acest moment este considerat a fi “data de naştere” a Bisericii creştine. Biserica – un cuvânt pentru unii cu valenţe edilitare, pentru alţii de circumscriere instituţională. Mai puţini şi mai lipsiţi de expunere mediatică sunt cei care văd în Biserică, în primul rând, comunitatea celor ce cred şi urmează lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Unul din Treime. Local, această comunitate este desenată de aria unei parohii, cuvânt şi el obosit de prea multa uzanţă administrativă. Ce este sau ar trebui să fie o parohie? Ca să(-mi) pot răspunde la această întrebare, mă voi folosi de trei întâmplări care au ajuns şi la urechile mele, în varii împrejurări.
Credinţa fanatică este credinţa care urăşte pe alţii în numele lui Dumnezeu şi nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: în post, în nevoinţă, în milostenie, în lepădarea de sine, în metanii, dar n-are dreaptă socoteală în ceea ce face. Fanaticul este asemenea cu un om care încarcă o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă îi dă drumul la o vale mare, fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică. Deci este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreaptă socoteală. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.
Descoperim în calendar câteva exemple de sfinți căsătoriți, care au avut o viață conjugală grea (să ne gândim doar la Sfânta Muceniţă Tomaida – 14 aprilie – ori la Sfântul Manuil Criteanul – 5 martie.). Însă sinaxarele ne prezintă destule alte situații asemănătoare celor de astăzi, în ceea ce privește anumite aspecte ale vieții de familie, care nu au împiedicat pe cei ce-și doresc cu adevărat mântuirea să lupte și să fie încununați cu darul sfințeniei. Mă gândesc aici la sfinții ai căror părinți au fost oameni răi, necredincioși; la sfinții rămași orfani, care nu au crescut într-un mediu familial armonios. Nici această mare lipsă nu i-a îndepărtat de la calea mântuirii.
Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută, de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravilă, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Biblia cu Vechiul şi Noul Testament. Păstrez şi acum Psaltiri şi Ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al căror rost l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, şi mama şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană.
Altă cântare, Sfântul Gheorghe a biruit lumea și s-a unit cu cerul. A biruit lumea! Hm! Asta face balaurul. Ne ține legați de pământ, de lume… Ne suflă idealurile. Ne încurajează la odihnă. Diavolul insuflă lașitatea. Se vede cu ochiul liber. Lumea are nevoie de eroi dar se și teme de ei. Ne este teamă de cei ce sunt altfel. Societatea nu agreează imoralitatea, dar nu suferă nici sfințenia. Oameniimediocri sunt la ei acasă în lume. Nu deranjează. Eroii, geniile și sfinții au fost blamați în timpul vieții, pentru că au îndrăznit să fie altfel. Au îndrăznit să ducă la perfecțiune idealul de cultură sau de iubire pentru țară și neamsau de sfințenie!? Ce-au vrut să demonstreze? După moarte li s-a iertat totul. Sau poate, nu. Unii deranjează și după moarte. Deranjează prin exemplul lor care ne spune că se poate. Se poate trăi și altfel, se poate trăi frumos, se poate trăi fără compromisuri, se poate trăi sublim.
“Nu va lasati ademeniti de duhul perfid al ECUMENISMULUI!” SFANTUL GHEORGHE CEL NOU AL ROMÂNILOR, PREOTUL MARTURISITOR Vedeti si: *** Imagini inedite de la slujba de Înviere a anului 2004 cu Părintele Gheorghe Calciu la parohia Sfînta Cruce din Washington …
Să recitiți Biblia, căci vom avea luptă mare. Învățați predicile de pe munte a Domnului Nostru și împliniți-o cu faptele în fiecare zi. Fiți înțelepte, harnice, blânde, smerite, aceasta să vă fie uniforma prin care să vă deosebiți de duhul lumii acesteia. Postul și rugăciunea să nu vi le știe nimeni decât Știitorul inimilor.
Trăim în era descoperirilor. Am ajuns în posesia mijloacelor de distrugere a întregii omeniri. Nu mai avem nevoie de noi drumuri în această direcţie, nu ne mai putem permite să pătrundem pe cărări fără ieşire. Am descoperit toate formele de distrugere. Suntem martorii apogeului ei, născocit de om: dezagregarea atomică. Ce trebuie să se mai distreze pe seama noastră demonii întunericului! Ce e drept, acestea sunt elemente şi factori de progres. Dar adevăratul progres nu trebuie confundat cu realizările materiale sau cu maşinismul.
Trebuie sa stim de unde venim. Prima sursa, izvorul vietii noastre este de la Dumnezeu. Cine nu reuseste sa-si inteleaga acest izvor, aceasta obarsie nu se va cunoaste niciodata pe sine. Al doilea element identitar profund e neamul in care ne nastem, si de abia al treilea familia, spune Parintele Dosoftei.
Noi simţim bucuria Sfintelor Paşti numai dacă am făcut ceva nevoinţe ascetice de-a lungul Postului: respectând postul rânduit, spovedindu-ne, analizând alegerile făcute şi orientările vieţii noastre. Fără atmosfera dulce a străpungerii inimii şi a pocăinţei, specifică Postului, nu putem avea o adevărată bucurie pascală. Fără viaţă ascetică nu există viaţă creştină autentică. Viaţa ascetică nu este doar pentru călugări. Ea este pentru toţi creştinii şi noi rămânem deseori uimiţi aflând că mulţi mireni duc o viaţă mai exigentă decât mulţi dintre călugări. Dacă vreţi să gustaţi din lumina Sfintelor Paşti, îmbrăţişaţi deci Crucea, care nu este o suferinţă sumbră, căci ea a devenit semnul biruinţei.
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este piatra de temelie a credinței și trăirii miilor de mărturisitori și mucenici din primele veacuri ale creștinismului, începând cu Sfântul Arhidiacon Ștefan, până în zilele noastre, în timpul regimului comunist ateu, și va continua până la sfârșitul veacurilor. Mucenicia face parte din legea trăirii noastre creștine, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Filipeni 1, 29).
De ceva timp observăm cu tristeţe lupta împotriva Bisericii şi a slujitorilor ei, asemeni temutelor persecuţii de altădată. Cei aflaţi în întunericul şi umbra răutăţii păcatului urăsc viaţa şi mesajul ei. Biserica Mântuitorului nostru vesteşte şi apără viaţa, şi nu va înceta niciodată să o facă, aceasta fiind misiunea ei. Prezenţa Bisericii deranjează, ce se urmăreşte oare, încotro ne îndreptăm dacă refuzăm viaţa, nu avem altă alternativă decât moartea. Opţiunea libertăţii nu înseamnă anihilarea şi distrugerea vieţii. Biruinţa Domnului pe care astăzi o trăim anticipând începutul vieţii celei veşnice este puterea noastră: „Cu noi este Dumnezeu, Mântuitorul nostru, înţelegeţi şi vă plecaţi, căci iarăşi veţi putea, dar veţi fi biruiţi“ (Isaia 8, 9). Cu mărturisirea Învierii Domnului vom birui, iar cei ce locuiesc „în latura şi umbra morţii“ (Isaia 9, 1), dacă astăzi nu se întorc asemeni tâlharului Dismas vor fi entităţi pierdute pentru totdeauna.
“Iepurașul este la fel ca Valentine’s Day și Halloween, o invenție venită din Occident care nu doar sfidează, dar jignește și intelectul omului, dar și inima lui și sentimentele lui religioase. Iepurașul este o invenție cu un caracter pronunțat comercial clar, care să știți că are corespondent în păgânism. Animalele, în general, erau un semn al renașterii naturii într-o viziune tabuistă, în care totul era sacralizat, dar la un nivel de-o energie panteistă și atunci, primăvara erau multe sărbători de renaștere a naturii și în cadrul acestor sărbători păgâne și iepurele avea un rol. El a fost reluat, reambalat într-un ambalaj strict comercial și, din păcate, cel mai grav, este oferit ca alternativă la sărbătoarea pascală. Noi la Sfintele Paști sărbătorim învierea lui Hristos”,
Aşadar, la un praznic ca acesta, vă invit pe toţi – cler şi popor – să devenim mai conştienţi de ceea Passover-Lambce este cu adevărat valoros şi reprezentativ pentru credinţa noastră, respingând instinctiv tot ceea ce constituie făcătură ori diversiune, anume construite în „laboratoarele“ celor care nu văd cu ochi buni spiritul jertfelnic al creştinismului – fundamentat pe jertfa Mielului -, ci caută să îl compromită prin substituiri ca cea a iepurelui – în ciuda caracteristicilor sale bine cunoscute.
Mântuitorul tace în această Săptămână în faţa puterilor vremelnice, ştie că ideologia sufocă dragostea, nu vor înţelege nimic din jertfă. Cum să înţeleagă domnii lumii acesteia că se frânge şi pentru ei, care aparent au lumea la picioare? Săracul Lazăr şi văduva cu cei doi dinari au întâietate în Împărăţie, ceilalţi cumpără ranguri şi proprietăţi. Este lovit, umilit, prietenii îl părăsesc, prin inima Preacuratei trece sabia profeţită de dreptul Simeon. Noi ne gândim ce vom bea, ce vom mânca la masa de Paşti.
Nu ne-am eliberat de patimi si, in ciuda marturisirii adevarului de credinta, acesta nu are intotdeauna corespondenta in viata noastra de zi cu zi. Si un om cuprins de patimi, mai ales cele legate de orgolii, de ambitii, de constiinta superioritatii proprii si dorinta de a domina inlatura valul de bucurie care ar trebui sa ne defineasca mai ales in zilele Sfintelor Pasti
Sfantul Apostol Pavel, intr-una din scrierile sale, spune ca noua, crestinilor, ne-a fost dat nu numai sa credem in Hristos ci si sa suferim pentru El, sa patimim pentru El, iar marele duhovnic de la malul marii, parintele Arsenie, spunea ca Dumnezeu asteapta de la noi sa fim nu doar oameni smeriti si rugatori, ci oameni marturisitori si aparatori ai credintei. Iar marele marturisitor din inchisori, Valeriu Gafencu, afirma in vremea aceea, in vremea anilor ’50, ca noi crestinii suntem chemati sa facem parte din poporul lui Dumnezeu si sa aparam poporul lui Dumnezeu nu doar prin rugaciune, post si pomeni, ci si prin marturisire, indrazneala, curaj si lupta.
Liniștea Liturghiei a fost tulburată de apariția în ușa bisericii a unui bărbat jihadist „îmbrăcat” cu câteva kilograme de dinamită! Intenția era clară – să înainteze spre mijlocul bisericii și acolo să se detoneze! Nu ne putem da seama ce au simțit cu toții, cler și popor, văzând sfârșitul în ușa bisericii! În vâltoarea și în panica momentului, Obaid Sardar Khokhar l-a „îmbrățișat” pe soldat, reușind să îl trântească dincolo de ușa bisericii – acolo unde bomba a fost detonată…
Îl solicitam câteodată să ne vorbească despre subiecte de ştiință. – Ştiinţă veți putea auzi afară, căci e plină librăria de cărți de ştiință. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferință nu veți auzi afară, pentru că sunt scoase cărțile de această natură. Și veți auzi doar minciunile ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală. De aceea el se străduia să ne informeze şi asupra vieții spirituale să ne transmită experiența sa spirituală de om de ştiință. Desigur, credibilitatea de care se bucura George Manu în fața noastră era alta decât cea de care s-ar fi bucurat un teolog, un preot. Pentru că fiecare ar fi putut să fie creditat că face o pledoarie pro domo, că îşi face meseria. George Manu nu-şi făcea meseria vorbind despre Hristos, ci făcea o mărturisire de conştiință.
Cum să primeşti plată dumnezeiască, după ce ai fost moleşit de „duhul trândăviei”? Cum să accepţi providenţa (purtarea de grijă a Lui), după ce te-ai risipit în „grija de multe”? Cum să laşi Iubirea să fie stăpâna inimii tale, când „duhul iubirii de stăpânire” te-a sedus de atâtea ori? Şi, cum să asculţi glasulde viaţă dătător alCuvântului, când te-au asurzit zgomotele „grăirii în deşert”? Mai pe scurt: cum să faci loc Iubirii, când te scalzi în neiubire? Pe zi ce trece, constat că nu ştim să ne lăsăm iubiţi şi că aceasta este o dramă mai mare decât aceea de a nu putea iubi noi înşine.
Adesea Părinţii deplâng şi pe monahii care au fost seduşi de lume, care s-au risipit în mulţimea grijilor lumeşti, chiar pentru un timp scurt. „Şi aşa viaţa monahului trece fără de folos în ocupaţii lumeşti, care îşi sapă amintirea lor în cugetare, precum picioarele omului urma în zăpada pe care o calcă“, spune Sfântul Teolipt. Chiar şi lucrurile aparent inofensive pot fi vătămătoare, prin urmele care le lasă în mintea omului, urme care îi reamintesc la rugăciune sau în timpul unei lucrări duhovniceşti de ce are de făcut, că trebuie să plece în alt loc, sau să vorbească cu cutare persoană. Sfântul Teolipt adaugă totuşi pe un ton optimist că nu numai călugării, dar şi cei din lume se pot vindeca de veacul trecător. „Urma picioarelor în zăpadă se şterge când răsare soarele sau dispare când se revarsă apa. Iar amintirile săpate în cuget de aplecarea şi de faptele iubirii de plăcere sunt şterse de Hristos, Care răsare în inimă prin rugăciune, şi de ploaia lacrimilor din umilinţă“.
«Nu vă înşelaţi», fraţii mei, dacă cineva se duce după cel ce dezbină, «nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu» (I Corinteni 6, 9-10). Dacă cineva umblă în învăţături străine, acela nu este în acord cu patimile lui Hristos. Căutaţi, dar, să participaţi la o singură Euharistie, că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine robi; pentru ca ceea ce faceţi să o faceţi după Dumnezeu“
Ziua de 18 februarie 2015 a fost pentru Protopopiatul Oneşti una deosebită. La Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Târgu Ocna, din preajma Penitenciarului Târgu Ocna, s-a oficiat Parastasul pentru cei care au fost deţinuţi, au suferit şi au murit în înschisorile din timpul regimului comunist.
Vremurile sunt dificile. E timpul cernerii, al luptei duhovniceşti. Lupta între înscăunarea spiritului răului şi Împărăţia lui Dumnezeu. Cu toţii suntem implicaţi în acest duel dintre moarte şi viaţă. Această bătălie, dusă între Adevăr şi miile de travestiri care doresc să ne ademenească, între Iubire şi miile de surogate care încearcă să o pervertească, între Viaţă şi miile de contrafaceri care vor să ne ispitească, între Frumos şi miile de caricaturi care caută să-L parodieze.
“Înainte de alte lucruri omul să înveţe să miluiască. Pentru că a milui înseamnă a fi om… Dacă nu eşti milostiv, ai încetat să fii om! Milostenia ne face înţelepţi. Pentru ce te minunezi când spun că a milui înseamnă a fi om? Spun încă ceva mai mult: A milui înseamnă a fi ca Dumnezeu. Fiţi milostivi, spune Hristos, ca şi Tatăl vostru (Luca 6, 36)”
Căci a purta grijă de cel flămând, de cel însetat, de cel străin, de cel gol, de cel bolnav sau de cel întemniţat înseamnă a avea dragoste. E cumplit lucru să constaţi, la o astfel de judecată, că nu era nevoie să faci lucruri mari în viaţă spre a dobândi mântuirea, ci doar să ai o inimă deschisă către celălalt. Să fii atent, cât de puţin, la nevoile lui, să-i arăţi compasiune, să-l primeşte în viaţa ta, aşa cum este ea.
În ultimă instanţă, smerit, cu adevărat, este – cum zice românul – omul care este „la locul lui”. Smerenia este locul geometric al existenţei mele care îndeplineşte, cumulat, următoarele patru condiţii: 1) mă ajută să cuprind în inima mea pe toţi oamenii; 2) îmi oferă perspectiva corectă asupra realităţii în care trăiesc şi a situaţiei în care mă aflu; 3) îmi deschide uşa către adâncul fiinţei mele, către întâlnirea cu mine însumi, cel zidit „după chipul lui Dumnezeu” şi 4) în primul şi în primul rând, mă pune în relaţie directă cu Dumnezeul Cel viu.
Despre Sfinții Trei Ierarhi, actualitatea chipului slujirii lor si despre incercarea de a scoate orele de religie din scoala, cu Pr. Arhim. Nichifor Horia, Exarh administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor – la emisiunea Pridvoarele Credinței (TVR Iasi), 24 Ianuarie 2015:
UPDATE Patriarhia Ecumenica a anuntat ca, in sedinta Sfantului Sinod de pe 13 ianuarie, a fost hotarata canonizarea Cuviosului Paisie Aghioritul
