Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata”

Cum incepe, creste, se maturizeaza, se intareste si se desavarseste in noi, viata crestina

“Se cuvine sa ne lamurim, cand si cum incepe viata cu adevarat crestina, ca sa vedem daca s-a pus in noi temelia acestei vieti si in cazul in care nu s-a pus, sa stim cum s-o punem, si in ce masura depinde acest lucru de noi.

Daca cineva se numeste crestin si face parte din Biserica lui Hristos, acesta inca nu este un semn al adevaratei vietuiri in Hristos:

«Nu oricine, care imi zice: Doamne, Doamne, va intra intru Imparatia Cerurilor».

«Nu toti care sunt din Israel, sunt israeliti».

Poti sa te numeri printre crestini si sa nu fii crestin. Acest lucru il stie oricine.

Exista un moment, un moment foarte limpede pentru un ochi avizat, care distinge clar in demersul vietii noastre – cand cineva incepe sa traiasca crestineste. E momentul cand, intr-un astfel de suflet incep sa iasa la iveala toate trasaturile distinctive ale vietii crestine.

Viata crestina este ravna si puterea de a petrece in comuniu­ne vie cu Dumnezeu, potrivit cu credinta noastra in Domnul nostru Iisus Hristos, cu ajutorul harului dumnezeiesc prin implinirea sfintei Sale vointe, intru slava Prea Sfantului Sau nume. Fiinta vietii crestine consta in comuniunea cu Dumnezeu intru Iisus Domnul nostru; in comuniunea cu Dumnezeu care la inceput este de obicei ascunsa nu numai pentru altii, ci si pen­tru tine insuti. Caci ceea ce se vede sau se simte inlauntrul nos­tru nu este decat marturia focului unei ravne vii, care arde numai pentru a placea lui Dumnezeu in intelesul crestinesc, cu o deplina jertfire de sine si cu detasare fata de tot ce e potriv­nic. Astfel, cand incepe sa arda acest foc al ravnei, atunci se pune inceputul vietii crestine; si omul in care acest foc lucreaza neincetat traieste crestineste.

Asupra acestei trasaturi distinctive trebuie sa ne oprim ceva mai mult atentia noastra. «Foc venit-am ca sa arunc pe pamant, si cat as vrea sa fie acum aprins!». Aceasta o spune El despre viata crestina si o spune pentru ca marturia ei vazuta este alcatuita din ravna de a placea lui Dumnezeu, ravna care este aprin­sa in inima de Duhul lui Dumnezeu si care seamana cu focul, caci asa cum focul mistuie materia in care patrunde, tot astfel ravna pentru o viata in Hristos mistuie sufletul care a primit-o de toate impuritatile vietii. Şi asa cum in timpul unui incendiu flacara cuprinde toata cladirea, tot astfel si focul primit al ravnei cuprinde si umple intreaga fiinta omeneasca.

In alt loc Domnul spune: «Fiecare se va sara cu foc». Şi aceste cuvinte arata focul duhului ravnitor care patrunde toata fiinta noastra. Asa cum sarea, patrunzand intr-o substanta supusa des­compunerii, o apara de putrezire, tot astfel si duhul ravnei patrunzand intreaga noastra fiinta, alunga pacatul care descom­pune natura noastra atat sufleteste cat si trupeste, chiar din toate incaperile si ascunzisurile cele mai mici si prin aceasta ne izbaveste de stricaciunea si descompunerea morala.

Apostolul Pavel porunceste: «Duhul sa nu-l stingeti», «la sarguinta nu pregetati, ardeti cu duhul», si el porunceste acestea tuturor crestinilor ca sa tina minte ca arderea duhului sau sarguinta a toate pregatitoare este o insusire nedezlipita de viata cresti­na, in alta parte el spune despre sine: «uitand cele ce sunt in urma mea, si tinzand cat pot spre cele dinainte alerg la semn, la rasplata dumnezeiestii chemari de sus, intru Hristos Iisus»;si pe altii ii indeamna: «alergati asa ca sa luati cununa».Inseamna ca, in urma acestui foc al ravnei, in viata crestina apare un fel de iuteala si vioiciune duhovniceasca cu care cresti­nii se apuca de lucrarile placute lui Dumnezeu, ajungand pana la renuntare de sine si aducandu-se bucurosi ca o jertfa in fata lui Dumnezeu prin tot felul de osteneli, fara sa se crute pe ei insisi.

Bizuindu-ne pe o asemenea conceptie, putem lesne trage concluzia ca pentru cei ce manifesta o rece indeplinire a randuielilor Bisericii, chiar daca arata o regularitate in savarsirea anumitor fapte, ce sunt stabilite printr-o judecata calculata, o punctualitate, o tinuta cuviincioasa si o purtare cinstita aceasta nu constituie inca semnele hotaratoare care sa poata dovedi ca in ei si-a facut aparitia o viata cu adevarat crestineasca. Toate acestea sunt lucruri bune, dar de indata ce ele nu poarta in sine duhul vietii intru Hristos Iisus, nu au nici o valoare in fata lui Dumnezeu. Faptele de acest fel vor fi in acest caz ca un fel de idoli fara suflet. Şi un ceasornic bun merge cu exactitate, dar cine poate spune ca in el exista viata? Astfel celor care trateaza cu raceala induhovnicirea: «le merge numele ca traiesc, dar de fapt sunt morti».

Purtarea cuviincioasa a celui ce se nevoieste ne poate insela mai mult decat orice alta purtare; adevarata ei insemnatate atar­na de inclinarile launtrice, in care se pot intampla abateri de la adevarata dreptate, vrednice de luat in seama in momentul cand se savarsesc faptele acestei dreptati. Asa cum, infranandu-ne pe dinafara de la fapte pacatoase, putem totusi nutri o alipire fata de ele sau o indulcire in inima, astfel, savarsind faptele dreptatii in afara, putem sa nu avem fata de ele inclinari sincere.

Precum adevarata ravna vrea ca omul sa savarseasca binele in toata plinatatea si curatenia, tot asa urmareste raul sa faca pacatul pana in cele mai mici cute. Pe cel dintai (binele) il cauta ca pe painea cea de toate zilele, iar cu acesta din urma (pacatul) se poarta ca si cu un dusman de moarte.

Un dusman isi uraste vrajmasul nu numai cand este vorba de propria lui persoana, ci uraste rudele si cunoscutii lui, pana si lucrurile lui, culorile lui preferate, de obste, tot ceea ce ii aminteste catusi de putin de persoana lui. Tot astfel si ravna adevarata de a-I placea lui Dumnezeu: urmareste pacatul pana in cele mai mici amintiri sau aluzii privitoare la el; caci ea ravneste dupa acea hotarata puritate morala. Cate necuratenii s-ar putea depune in inima, daca n-ar fi aceasta ravna adevarata!

Cand nu exista o ravna care sa nazuiasca spre o viata crestineasca placuta lui Dumnezeu, ce fel de succes se mai poate astepta?

Acolo unde un lucru nu cere osteneala, el mai poate fi, inca, indeplinit; dar de indata ce se va cere undeva o osteneala mai staruitoare ori o oarecare jertfire de sine, imediat va urma refu­zul pe motiv ca este cu neputinta sa te stapanesti. Caci atunci nu vei avea nici un punct de reazem pentru ca sa te poti misca din loc spre un lucru bun; mila de tine insuti va surpa din temelie orice reazem. Iar de se va amesteca vreo alta pricina oarecare in afara de cea aratata, atunci, aceasta va preface pana si fapta buna intr-o fapta rea. Iscoadele din vremea lui Moise s-au infri­cosat de canaaniti pentru ca le era mila de ei insisi. Mucenicii mergeau bucurosi la moarte pentru ca ii inflacara focul launtric si n-aveau pic de mila fata de trupurile lor.

Adevaratul ravnitor nu implineste numai cele poruncite de lege, ci si un sfat si orice buna inspiratie, care se intiparesc in chip tainic in suflet; el savarseste fapta buna nu numai atunci cand i se prezinta prilejul, ci devine un descoperitor (nascocitor) al lucrurilor bune, fiind plin de grija atunci cand e vorba numai de binele trainic, adevarat, vesnic.

„Pretutindeni ne este trebuin­cioasa, spune Sf. Ioan Gura de Aur, osardia si o mare aprindere de suflet cu care sa pornim la lupta chiar impotriva mortii insasi; caci, altminteri e cu neputinta sa castigam imparatia”.

Faptele evlaviei si ale comuniunii cu Dumnezeu sunt lucrari anevoioase si pline de obstacole, mai ales la inceput. De unde putem capata puterile cu care sa ridicam toate aceste greutati? Le putem capata numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu printr-o insufletita ravna.

Negustorul, ostasul, judecatorul, invatatul, indeplinesc slujbe foarte grele si pline de grija. Oare prin ce se sustin ei si pot rezista in ostenelile lor? Prin insufletire si prin dragoste de munca lor. Tot prin aceste virtuti ne putem sustine si noi pe calea faptelor evlaviei, iar fara ele vom afla, pe calea slujirii lui Dumnezeu: lancezeala, greutate, plictiseala si molesire.

Şi lenesul inainteaza, dar in durere, pe cata vreme, in padure caprioara iute de picior si veverita sprintena se misca si trec dintr-un loc in altul, cu bucurie. Viata placuta lui Dumnezeu, insu­fletita de ravna, este o inaintare spre Dumnezeu plina de bucurie care intraripeaza duhul. Fara de ea se poate strica toata lucrarea.

Trebuie sa facem toate, spre Slava lui Dumnezeu, in ciuda pacatului care salasluieste in noi; iar fara aceasta pornire, vom indeplini toate poruncile numai din obisnuinta, potrivit cu cerin­tele bunei cuviinte pentru motivul ca asa s-a facut inca de multa vreme, si ca tot asa fac si altii. Trebuie sa implinim totul in Duhul lui Dumnezeu; iar in caz contrar noi una vom face, iar alta – nu, si pe deasupra, fara nici un fel de parere de rau si chiar fara sa ne mai aducem aminte de greseli. Totul trebuie facut cu luare aminte si cu bagare de seama, ca atunci cand ne aflam in fata a ceva ce este un lucru principal; altminteri le vom face la intamplare.

Prin urmare, e limpede ca un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata. Cunoscand toate acestea, sa ne straduim sa fim adevarati ravnitori ai faptelor bune, ca sa fim cu adevarat placuti lui Dumnezeu. Asadar, adevarata marturie pentru o viata crestina este focul ravnei vii, pentru a-I placea lui Dumnezeu. Acum se pune intrebarea: cum se aprinde acest foc? Cine sunt atatatorii lui?

O astfel de ravna se produce prin lucrarea harului, dar numai cu participarea sincera a liberei noastre vointe. Viata cres­tina nu este o viata fireasca; si, iata cum trebuie sa fie inceputul ei; prima ei trezire trebuie sa se manifeste precum se trezeste intr-o samanta, viata vegetala atunci cand in germenele ei ascuns patrunde umezeala si caldura, si – prin ele – puterea de viata care restabileste totul. Astfel, in noi, viata dumnezeiasca se tre­zeste, atunci cand in inima patrunde Duhul lui Dumnezeu si asaza acolo inceputul vietii dupa Duh, cand curata si aduna intr-un singur tot trasaturile intunecate si sparte ale chipului lui Dumnezeu. Se trezeste dorinta si libera cautare (printr-o lucrare din afara), apoi se pogoara Harul (prin Sf. Taine) si, unindu-se cu libertatea, naste o puternica ravna. Insa nimeni sa nu se gan­deasca sa dea nastere prin el insusi unei asemenea puteri de viata: trebuie s-o cerem prin rugaciune si sa fim gata pentru a o primi.

Focul ravnei plin de putere este darul Domnului. Duhul lui Dumnezeu, coborand in inima, incepe sa lucreze intr-insa printr-o ravna, care nu e numai mistuitoare, ci si atotlucratoare. Unii se intreaba: pentru ce ne trebuie aceasta lucrare harica? Oare noi singuri nu putem face fapte bune? Iata noi, am facut cutare si – cutare fapta buna. De vom trai, vom mai face ceva. Poate ca putini sunt oamenii care sa nu-si fi pus aceasta intrebare.

Unii sustin, chiar, ca prin noi insine putem face orice bine. Dar, aici nu este vorba doar de fapte bune izolate, ci de o renastere a intregii noastre vieti, de o noua viata, de viata luata in toata complexitatea ei – de o astfel de viata care duce la mantuire.

Cand se iveste prilejul, nu e greu sa faci un lucru bun, caci aceasta fac si paganii. Doar numai daca te dedici, nu intampla­tor, ci intentionat unei virtuti in care sa staruiesti cu tarie, sa stabilesti o anumita randuiala potrivit indrumarilor Cuvantului lui Dumnezeu – si faci acest lucru nu o luna sau un an, ci o viata intreaga – si te hotarasti sa petreci neabatut in aceasta ran­duiala si numai cand, dupa aceasta, vei ramane credincios aces­tei hotarari, sa te lauzi cu puterea ta; iar, fara toate acestea este mai bine sa-ti pui paza gurii.

Oare n-au fost si nu sunt atatea exemple de experiente prin care se incepe si se oranduieste o viata crestina printr-o lucrare proprie? Şi toate s-au terminat si se termina printr-o completa neizbanda. De obicei, omul ramane putin timp in randuiala noua pe care si-a ales-o si apoi o paraseste. Şi cum ar putea face altfel? Nu-l ajuta puterile. Numai vesnica putere dumnezeiasca – dobindita prin rugaciune neincetata, post si fapte bune pornite din adancul sufletului, are insusirea de a ne mentine neschimbati in hotararile noastre launtrice, in mijlocul necontenitelor influen­te ale schimbarilor vremii. De aceea, trebuie sa ne umplem sufle­tul cu aceasta putere harica, pe care s-o cerem si s-o primim dupa randuiala, si ea ne va ridica si ne va scoate din aceasta agi­tatie vremelnica.

Faceti o experienta mai deosebita daca observati, cand anume vin, asemenea furului, ganduri desarte, care va fac sa fiti multu­miti de voi insiva. Cand omul se afla intr-o stare linistita, cand nimic nu-l tulbura, nimic nu-l ademeneste si nu-l taraste spre pacat, atunci el este gata sa inceapa cea mai sfanta si mai curata viata. Dar la cea mai mica miscare din partea patimilor sau la cea mai neinsemnata sminteala, toate fagaduintele dispar fara urma.

Omul care duce o viata neinfranata isi spune adesea: de azi inainte nu voi mai face pacate. Dar, de indata ce a trecut satiul patimii, se ridica o noua pofta si el cade din nou in pacat. Este usor sa vorbesti de indurarea ocarilor cand toate merg dupa voia ta, caci nimic nu se aseaza de-a curmezisul egoismului nostru. In acest caz, poate ca, sentimentul jignirii sau al supararii, de care altii se lasa asupriti, va aparea destul de ciudat. Caci, daca intam­plarea ar face ca tu insuti sa fii intr-o asemenea situatie, atunci pana si o singura privire, nu numai cuvantul, te scoate din sarite.

Tot astfel, bizuindu-te pe tine insuti, poti sa visezi, atata timp cat ti-e duhul linistit, ca este cu putinta sa vietuiesti crestineste prin propriile tale puteri, fara ajutorul Celui de Sus. Dar cand raul ce s-a depus la fundul inimii, se va rascoli ca praful de vant atunci fiecare va gasi in propria sa experienta osandirea infumura­tei sale increderi in sine. In momentul in care, gand dupa gand, dorinta dupa dorinta – una mai rea decat alta – vor incepe sa tulbure sufletul, atunci fiecare uita de el insusi si-si aduce aminte, chiar fara sa vrea, de cuvintele Proorocului: «Apele mi-au ajuns pana la gat, ma scufund in mal adanc», «O, Doamne, mantuieste-ne! O, Doamne, fa-ne sa izbandim!».

Adesea, se intampla ca cineva – increzator in el insusi sa se gandeasca sa petreaca in fapte bune. Dar, iata ca la un moment dat, isi imagineaza o persoana sau un lucru, i se naste o dorinta, i se trezeste o patima; in acest chip omul este ademenit si cade. Dupa toate acestea nu iar ramane decat sa se uite la sine si sa-si zica: ce stare nenorocita! Dar, de indata ce se iveste prilejul unor distractii el e gata sa uite din nou toate.

Alta data, cand cineva este jignit: incep certurile, invinuirile, judecata; iata, insa ca se ofera o tranzactie, care desi nedreapta, este totusi avantajoasa; atunci cel jignit il umileste pe unul, isi imparte castigul cu altul, pe al treilea il da afara din serviciu – si toate acestea le face dupa ce s-a laudat ca este in stare sa vietu­iasca in sfintenie fara un deosebit ajutor de Sus. Dar unde-i pute­rea? – «Duhul este osarduitor iar trupul neputincios». Vezi binele, dar faci raul: «vreau sa fac binele, dar raul se tine de mine». Noi suntem robi: rascumpara-ne Tu, Doamne!

Una dintre cele dintai uneltiri pe care vrajmasul o urzeste impotriva noastra este gandul increderii in sine, adica gandul care ne indeamna sa nu simtim nevoia ajutorului haric, ba chiar Sa-l respingem dea binelea.

Vrajmasul pare ca ar vrea sa ne spuna astfel: „nu te duce acolo, la lumina, unde altii vor sa-ti dea nu stiu ce puteri noi! Pentru mine, tu esti bun asa cum te afli”. In urma acestor soap­te, omul se linisteste. Iar in acest timp, vrajmasul, intr-un anu­mit loc arunca o piatra (placerile), in alt loc il duce pe om intr-un teren alunecos (ademenirile patimilor), iar in alta parte isi acopera laturile perfide cu felurite flori (o atmosfera placuta).

Fara sa se uite imprejur, omul isi grabeste pasul tot inainte si nu-si da seama ca se lasa din ce in ce mai jos, pana cand, in sfarsit, cade la fundul raului – ajunge in tinda iadului. Oare intr-un asemenea caz nu s-ar cuveni ca sa ne strige cineva ca si pe primul Adam: «Omule, unde esti? Unde ai intrat?» (Facerea 3,9). Iata, tocmai acesta chemare este lucrarea harului care il sileste pe pacatos ca sa isi priveasca sinele pentru prima oara.

***

Prin urmare, daca doresti sa incepi o viata crestineasca, atunci trebuie s-o incepi prin a cere harul, zicand:

• Doamne, daruieste-mi sa-mi marturisesc cugetele mele.
• Doamne, stropeste in inima mea roua daru­lui Tau.
• Doamne, lumineaza inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea.
• Doamne, da-mi umilinta si aducere aminte de moarte, si da-mi lucruri de suflet curatitoare.
• Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sadeste frica in inima mea, patrunde cu frica Ta carnurile mele.
• Doamne, Mantuitorul meu, invredniceste-ma sa Te iubesc, cu tot sufletul, gandul si inima mea si sa fac intru toate voia Ta.

 Clipa in care harul se va pogori si se va uni cu vointa ta va fi clipa nasterii unei vieti crestine – unei vieti puternice, rezistente, rodnice. Dar unde se poate dobandi si cum se poate primi harul care zamisleste viata cu adevarat crestineasca? Dobandirea harului si sfintirea firii noastre se savarseste in Sf. Taine. Aici, noi ne prezentam in fata lucrarii dumnezeiesti sau ii oferim lui Dumnezeu firea noastra netrebnica, si El, prin lucrarea Lui, o preface.

Dumnezeu a binevoit, pentru a infrange mintea noastra tru­fasa, sa-si ascunda adevarata Putere, chiar la inceputul vietii noastre, sub umbra unui lucru simplu: Taina. Noi, nu putem intelege cum se savarseste aceasta minune, dar experienta intre­gului crestinism marturiseste ca toate acestea nu se pot petrece altfel, decat dupa voia lui Dumnezeu.

Tainele, care in mod special, se refera la inceputul vietii cres­tine sunt doua: botezul si pocainta. De aceea, si pravilele privi­toare la inceputul vietii cu adevarat crestine se grupeaza unele in jurul botezului, iar altele in jurul pocaintei”.

(din: Sf. Teofan Zavoratul, Calea spre mantuire, Fundatia Dosoftei, 1999)

Legaturi:

***