ACORDUL DE LA BALAMAND INTRE ORTODOCSI SI CATOLICI (1993): o analiza critica de parintele Ioannis Romanidis

6-10-2011 Sublinieri

Vezi si:

***

ACORDUL ORTODOCSI – VATICAN
Balamand, Liban, iunie 1993, de pr. Ioannis S. Romanidis

Publicat in THEOLOGIA – Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580

I. Introducere

1) Reprezentanti a noua Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanti ai Vaticanului, cuprins intr-un document intitulat “Uniatismul, calea de unire a trecutului, si cautarea actuala pentru comuniune deplina“, produs de membrii Dialogului Ortodocsi-Vatican, la a VII-a sedinta plenara din 17-24 iunie 1993 de la Balamand, Liban.

2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentantii. Unele au boicotat aceasta intrunire, in semn de protest fata de responsabilitatile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale Vaticanului in razboiul din Bosnia, si alte actiuni anti-ortodoxe, din parti ale Europei Rasaritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca “modelul” sau “tactica” veche de secole a Vaticanului, cea a “razboiului si dialogului in acelasi timp”, s-a transformat in anii 1960 in “atacuri ale Dragostei si dialogului in acelasi timp, in public” si “activitati ascunse, in privat”.

3) Exemplul clasic al acestei tactici folosite inainte este dialogul dintre Franko-Latini si Romanii Ortodocsi, de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii tocmai ispravisera inlaturarea din Papalitate a romanilor ortodocsi, intre 1009/12-1046. Aceasta actiune a fost urmata de cucerirea Angliei in 1066, de catre Wilhelm Cuceritorul, si numirea de catre acesta a lombardului Lanfranc ca intaiul Arhiepiscop Franko-latin al Canterbury-ului, cu binecuvantarea papei Alexandru al II-lea, lombardul, in 1070. Lanfranc si episcopii sai franko-latini si-au dobandit succesiunea apostolica inlaturandu-i in grup pe toti predecesorii lor celti si saxoni [1]. I-au osandit pe acestia ca fiind eretici si schismatici si i-au condamnat la inchisoare pe viata, unde au fost torturati si infometati pana la moarte [2]. Succesorul lui Lanfranc a fost, in 1093, lombardul Anselm de Canterbury, principalul exponent al pozitiilor franko-latine la intalnirea mentionata mai sus, de la Bari, din 1098.

4) Nemaiputand folosi aceasta putere militara medievala, pe care a mai intrebuintat-o in mod deschis pana la Revolutia Franceza, Vaticanul a invatat, la mijlocul acestui secol, sa atace in public prin mijloacele ”dragostei si dialogului” si a ”activitatilor ascunse, in realitate. Astfel, sinceritatea “dragostei” si “dialogului” publice ale Vaticanului, ce i-au fost impuse de raspandirea moderna a democratiei, are nevoie de mult mai multa consistenta pentru a fi convingatoare. Pana si musulmanii bosniaci au invatat aceasta, in urma experientei tragice avuta dupa intalnirea de rugaciune cu insusi Papa.

II. Asa-zisa Schisma [3]

5) In spatele acestui acord se afla experti Latini [romano-catolici, n.t.] familiari cu cercetarile contemporane asupra naturii militare, politice si sociale a schismei cu romanii rasariteni, pe care frankii si aliatii lor au provocat-o deliberat. Doctrina a jucat rolul principalei arme franko-latine impotriva romanilor rasariteni, pricinuind revolte in randul romanilor apuseni impotriva opresiunii teutone [4]. Desigur ca Latinii de la Balamand nu au simtit nevoia sa abordeze acest tip de cercetare.

6) Ignorand cele de mai sus, ortodocsii de la Balamand le-au facut pe plac Latinilor, alaturandu-li-se in folosirea contextului propagandei medievale Franko-latine despre schisma, cu un continut mai mult sau mai putin ortodox, o combinatie ce a dominat o lunga perioada scolile ortodoxe.

7) Acest acord evita, astfel, implicatiile faptului ca incepand din secolul al 7-lea, Franko-latinii si-au dobandit, de obicei, succesiunea apostolica prin exterminarea predecesorilor lor romani-apuseni, celti si saxoni, reducand romanii din apus la statutul de serbi si tarani ai feudalismului Frank. Acest lucru s-a petrecut nu numai in Galia, ci si in Italia de nord, Germania, Anglia, Italia de sud, Spania si Portugalia.

8 ) Nasterea civilizatiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sfantului Bonifaciu catre Papa Zaharia (Natione Graecus [5]) din 741. Frankii i-au indepartat din Biserica Franciei pe toti episcopii Romani, pana in anul 661, si s-au facut pe ei insisi episcopi si administratori clericali ai acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in fiefuri, ce au fost acordate ca beneficii corespunzatoare rangului in piramida vasalitatii medievale. Acesti episcopi Franki nu au avut Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod, vreme de 80 de ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. Bonifaciu, “mireni lacomi, clerici adulterini si betivi, care lupta intr-o oaste inarmata pana in dinti si care, cu propriile maini, ii ucid atat pe crestini, cat si pe pagani.” [6]

9) Deja, in 794 si 809, Frankii ii condamnasera pe romanii rasariteni ca fiind “eretici” si “elini“, la sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte cuvinte, cu aproape 260 de ani inaintea asa-zisei schisme din 1054. Frankii au inceput sa-i numeasca pe romanii rasariteni “elini“(greci) si “eretici”, ca astfel romanii apuseni subjugati sa isi uite treptat fratii – Romanii din Rasarit.

10) Apoi, Frankii i-au impartit si pe Parintii Romani vorbitori de greaca si vorbitori de latina, in asa-numitii Parinti Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi Latini. Astfel, au creat iluzia ca traditia lor franko-latina este parte a unei traditii neschimbate si neintrerupte, aceeasi cu cea a Parintilor Romani vorbitori de latina. Deoarece romanii apuseni inrobiti devenisera serbi si tarani ai feudalismului Franko-latin, au incetat sa mai dea capi si Parinti ai Bisericii, ci doar la cativa sfinti stiuti.

11) In timpul anilor 1009-1046, franko-latinii au incheiat eliminarea Romanilor Ortodocsi din Biserica Vechii Rome si, in cele din urma, s-au asezat in locul lor, inventand astfel papalitatea de astazi.

12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti-Romana cu disputa icoanelor si apoi a lui ”Filioque”, pe vremea cand erau niste barbari iliterati. Papii Romei de mai apoi au protestat. Dar inca nu i-au osandit pe franki. Si-au inchipuit ca, in cele din urma, ii vor convinge, asa cum face cineva cu un copil incapatanat. Romanii Vechii si Noii Rome nu au banuit insa ca Frankii provocau in mod deliberat schisma dintre ei si romanii liberi, ca parte a permanentei lor strategii defensive impotriva Imperiului Roman de Rasarit si a propriilor planuri de cucerire a lumii.

13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decat sa tolereze tirania Frankilor, in interesul usurarii poverii fratilor lor romani apuseni inrobiti si in cel al asigurarii libertatii lor, precum si celei a cetatenilor romani ai Statelor Papale.

14) Insa papa Ioan al VII-lea al Romei a luat parte la al Optulea Sinod Ecumenic, din 879, in Noua Roma [Constantinopol, n.t.], unde au fost osandite ereziile Frankiste asupra icoanelor si cea a lui ”Filioque”, fara a-i numi, totusi, pe eretici, de teama represaliilor.[7]

15) O data cu aparitia Decretaliilor Pseudo-Isidoriene in 850, Papii Romei au inceput sa se simta indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate conducerii Frankiste sa accepte standarde de comportament civilizate. Dar aceste eforturi s-au intors pana la urma impotriva lor. Franko-latinii au reactionat in forta la popularitatea acestor decretalii, alungandu-i pe Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei si a statelor papale. Franko-latinii si-au inceput atacul final impotriva libertatii si romanitatii papalitatii intre 973-1003 si au incheiat inrobirea papalitatii romane si a libertatii statelor papale, intre 1009 si 1046 [8]. Dupa aceasta data, totii Papii sunt membri ai nobilimii Franko-latine, ce foloseau denumirile de Papa al Romei si Papalitate Romana pentru a-i face sa creada in continuare pe romanii apuseni ca au un Papa Roman.

16) Din toate cele de mai sus, ar trebui sa fie clar faptul ca stabilirea datei schismei in 1054, intre distinctiile contrafacute ale “Rasaritului Grec” si ale “Apusului Latin”, nu este corecta. Schisma a avut loc intre Franko-latini, pe de-o parte, si Romanii apuseni si rasariteni, pe de alta. In 1054 s-a petrecut doar una dintre manifestarile tarzii ale unei schisme ce exista deja, din 794, vremea in care Frankii au decis sa o provoace intre ei si asa-zisii “Greci”, din motive politice. Biserica Vechii Rome a luptat eroic sa ramana unita cu Noua Roma [Constantinopolul, n.t.], pana in anul 1009.

17) Din anul 809 incoace, Frankii nu s-au abatut niciodata de la pozitia ca Romanii Rasariteni, adica asa-zisii “Greci”, sunt eretici. Pana in anul 1009, Biserica Vechii Rome a rezistat cu indarjire acestei politici Frankiste premeditate, care pana la urma a fost impusa cu forta.

18) Faptul ca aceasta traditie a continuat pana in mijlocul secolului al 20-lea era foarte evident in timpul tineretii scriitorului acestor randuri. In cartile Latine de apologetica, ortodocsii erau descrisi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinti. Desigur, acest lucru din pricina disputei ”Filioque”, care a izbucnit puternic inaintea celui de-al optulea Sinod Ecumenic, din 879. De aici, si supozitia ca ortodocsii nu au avut Parinti ai Bisericii dupa Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). [9]

19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au continuat cuceririle insotite de exterminarea si/sau inlaturarea episcopilor si a egumenilor Ortodocsi, si de reducerea credinciosilor la statutul de serbi si tarani, prin lipsirea lor deplina de orice proprietate. Cuceritorii musulmani, nici cei arabi, nici cei turci, nu au facut niciodata asa ceva.

20) Dar chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea, Vaticanul mai facea aceste lucruri. Astfel, in 1923, Italia a primit in posesie Insulele Dodecaneze (”Cele Douasprezece”), de la Turcia. Episcopii ortodocsi fura inlocuiti de episcopi toscani-franki si lombarzi, care, din 1870, se infatisau ca fiind italieni. Vaticanul a nadajduit ca credinciosii Ortodocsi vor accepta clerul hirotonit de acesti episcopi ai Vaticanului, caci altfel ar fi ramas fara preoti. Situatia s-a schimbat atunci cand Grecia a luat in posesie aceste insule. Episcopii Ortodocsi exilati s-au intors, sub omoforul Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui.

21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat chipul si a produs recunoasterea unilaterala a tainelor Ortodoxe, la conciliul Vatican II. Intrebarea ramane:

Este aceasta trecere de la razboi la dragoste una reala? Sau este tot dragostea lupului, acum imbracat in haine de oaie, gata sa-si inhate “prada” traditionala? Invazia tarilor ortodoxe de catre Vatican, cu atatia clerici umbland dupa “prada”, pare sa vorbeasca de la sine.

22) Ceea ce este dispus sa faca doctrinar Vaticanul va depinde de ceea ce va face cu toate Conciliile sale Ecumenice. Cel putin in privinta primatului si a infailibilitatii papale, Vatican II continua sa sustina ca acestea sunt o problema de revelatie divina si nu de lege canonica.

III. Eclesiologie

23) Nici din secolul al 7-lea pana in anul 1054, si nici dupa, episcopii si papii Franko-latini nu au avut nici cea mai mica cunostiinta, sau vreun interes, in ceea ce priveste tamaduirea personalitatii omului prin curatirea si luminarea inimii si proslavire (indumnezeire – theosis). Ei au inca o intelegere magica a succesiunii apostolice, pe care au acceptat-o si multi ortodocsi, din vremea asa-ziselor reforme ale lui Petru cel Mare.

24) Acordul de la Balamand este intemeiat si pe o interpretare a rugaciunii Domnului nostru din Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor ajunge madulare ale Trupului Sau, Biserica, ce va fi intemeiata la Rusalii si ai carei membri sunt meniti a fi luminati si proslaviti (indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului Testament l-au vazut in propria lor proslavire pe Domnul Slavei inainte de a se intrupa. Asemenea, ucenicii au vazut slava necreata a lui Hristos, pe care El o are prin fire de la Tatal Sau, pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau. Proslavirea (theosis) de la Rusalii a facut parte din transformarea Bisericii Vechiului si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de proslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este adevaratul nucleu al istoriei Bisericii.

Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este, deci, pentru implinirea proorociilor, a invataturilor si a fagaduintelor Vechiului si Noului Sau Testament, indeosebi a acelora din Evanghelia dupa Ioan si, mai ales, in 16:13. Aceasta proslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecaruia dintre sfinti, in istorie, si care la care nici nu se mai poate adauga ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales de vreme ce aceasta experienta transcende cuvintele si conceptele, chiar si pe cele ale Bibliei. Astfel inteleg Parintii aceasta rugaciune.

25) Rugaciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor Bisericii lui Hristos cu acei ce nu se gasesc in starea de curatire (despatimire), luminare si proslavire (theosis). Desigur, rugaciunea implica intrarea ne-membrilor trupului lui Hristos in aceasta stare de tamaduire, dar cu siguranta nu este o rugaciune pentru unirea bisericilor. Ca Ioan 17 ar putea fi aplicat unor Biserici ce nu au nici cea mai mica intelegere a proslavirii (indumnezeirii – theosis) si a modului cum pot ajunge la aceasta tamaduire in viata prezenta, este un lucru foarte interesant, ca sa nu spunem mai mult.

26) Acordul acesta profita de acei ortodocsi naivi care insista ca sunt o Biserica “Sora” a unei Bisericii “Sore” a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea (theosis) ar putea avea o alta sora decat pe sine. Ortodocsii de la Balamand au cazut in propria lor capcana, din moment ce aceasta implica validitatea tainelor Latine. Este, intr-adevar, un fenomen ciudat, tinand cont de faptul ca latinii nu au crezut niciodata ca proslavirea (indumnezeirea) in aceasta viata este temelia succesiunii apostolice si a tainelor (sacramentelor) ce apartin si se gasesc in Trupul lui Hristos. Pana astazi, Latinii si protestantii traduc 1 Corinteni 12:26 cu “cinstit” in loc de “proslavit”.

27) Dar si conciliul Vatican II si-a intins capcana, cea a recunoasterii unilaterale a tainelor ortodoxe, in care ortodocsii de la Balamand au cazut, conform planului.

28) Mult mai importanta decat validitatea tainelor este intrebarea cine ia parte la ele. Proslavirea (indumnezeirea) este dorinta lui Dumnezeu pentru toti, atat in viata aceasta, cat si in cea viitoare. Dar slava lui Dumnezeu intru Hristos este viata vesnica pentru cei ce sunt tamaduiti si pregatiti cum se cuvine. Insa aceeasi slava necreata a lui Hristos este foc vesnic pentru cei ce refuza sa fie tamaduiti. Grupul dintai este proslavit (indumnezeit), iar celalalt devine vesnic fericit in egoismul sau ca “dumnezeu actus purus“, in care crede. Cu alte cuvinte, toti vor fi mantuiti. Unii vor fi mantuiti prin participarea lor la proslavire (indumnezeire) si la Adevarul deplin. Ceilalti vor fi mantuiti prin cunostiinta adevarului deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc vesnic si intunecime inconjuratoare. Aceasta este starea de fericire “actus purus“, dupa care au nazuit intreaga lor viata. Cu alte cuvinte tainele pot fi valide si neparticipante, in acelasi timp. La fel de importanta ca validitatea tainelor este curatirea si luminarea inimii, si proslavirea (indumnezeirea) din timpul acestei vieti, care reprezinta realitatea esentiala a tainelor si a participarii la ele. (…)

29) S-ar parea ca ortodocsii ar putea, in mod legitim si smerit, sa doreasca si sa nadajduiasca, din dragoste, ca tainele Latine si protestante sa fie cu adevarat valide si lucratoare, insa lasa aceasta problema in mainile Domnului. Dar a le declara valide, 1) cand Latinii nu accepta indumnezeirea (theosis) din aceasta viata, ca nucleu central al traditiei si al succesiunii apostolice si 2) cand ei cred, in loc de aceasta, ca scopul final al individului este fericirea, este, intr-adevar, ceva ciudat. (…)

30) Invataturile oficiale franko-latine asupra tainelor au fost, din punct de vedere istoric, nu numai ne-ortodoxe, ci si anti-ortodoxe. In aceasta privinta, majoritatea protestantilor sunt de acord in principiu cu ortodocsii, si anume ca harul mantuitor impartasit este necreat. Erezia Latina ce sustine ca harul impartasit este creat nu a fost inca respinsa de Vatican.

IV. “Ratiunea de-a fi” a Uniatismului inceteaza sa existe

31) Reprezentantii Vaticanului au propus aceasta pozitie generica si ortodocsii de la Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocsii de la Balamand erau niste experti, care stiau ca propunerea aceasta a fost facuta in contextul ambelor dogme Latine referitoare la papa, si oficial, de asemenea, in contextul tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului. Dar pozitia ortodoxa in aceasta disputa nu reiese din acest acord. Astfel, se creeaza impresia ca ortodocsii, cel putin implicit, au acceptat dogma latina despre papa, ca si pe cele ale tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului.

32) In vremea conciliului Vatican II, ziarul New York Times a anuntat pe prima sa pagina faptul ca schisma dintre ortodocsi si Vatican a luat, teoretic, sfarsit. Aceasta afirmatie se datoreaza faptului ca Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca fiind o ridicare a excomunicarii. Constantinopolul a ridicat, dupa cum se pare, numai anatemele. Pentru Latini, acest lucru a fost in concordanta cu Vatican II, in ceea ce priveste validitatea tainelor ortodoxe, fapt care face posibil ca Latinii sa se impartaseasca in bisericile ortodoxe si, conform Latinilor, si reciproc. Ortodocsii au avut dificultati in a refuza impartasania latinilor, iar Vaticanul a suspendat temporar practica.

33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentantii a noua din cele 14 Biserici Ortodoxe, dar inca nu si de catre Sinoadele acestora sau de catre un Sinod Pan-Ortodox. In aceasta perioada, Vaticanul ar putea incuraja din nou Latinii si Uniatii sa se impartaseasca in Bisericile Ortodoxe, incurajand in acelasi timp ortodocsii sa faca la fel. Insusi faptul ca ortodocsii prezenti la Balamand au extins recunoasterea la toate tainele Latine, inseamna ca s-ar putea crea cu usurinta impresia ca singurul motiv pentru refuzul inter-comuniunii si al con-celebrarii [cu romano-catolicii] este intoleranta.

34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numeasca un succesor pentru cel putin unul dintre arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniati curenti, si sa aseze credinciosii sai Uniati locali sub conducerea spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului ortodox local, drept incercare.

35) Incepand din 1975 (cel putin), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat cu grija si cu un mare succes o imaginea ortodocsilor ce ii infatiseaza ca lipsindu-le dragostea crestina, din pricina refuzului comuniunii cu ceilalti. Un refuz probabil al ortodocsilor, de a accepta Uniatii sub unul dintre arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate deveni parte a unei practici asemanatoare de a-i descrie pe ortodocsi ca fiind niste adevarati bigoti, mai ales din moment ce, in acest caz, ei ar refuza comuniunea si con-celebrarea cu un cler ale carui taine le recunoaste pe deplin.

36) Acum ca acordul de la Balamand a devenit candidat la o continuare a [conciliului] Vatican II si in urma caruia Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista, ortodocsii vor fi confruntati cu consecintele refuzului lor neincetat de a avea comuniune cu Latinii si Uniatii.

37) Faptul cel mai interesant este ca, potrivit acordului de la Balamand, tainele sunt valide, indiferent daca sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu invataturile si practicile lor. Va fi creata cu siguranta impresia ca singurul motivul pentru care ortodocsii continua sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu Vaticanul este lipsa de dragoste.

V. Intrebarea

38) Se pare ca ortodocsii de la Balamand incearca sa introduca o inovatie referitoare la tainele Biblice. Pana acum, Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei in randul lor indivizi sau biserici prin mijloacele strictetii (AKRIBEIA) sau pogoramantului (OIKONOMIA).

(a) Prin Acrivie, o persoana este primita prin botez, mirungere si marturisirea credintei Ortodoxe, insotita de respingerea greselilor de dinainte.

(b) Prin Iconomie, o persoana este primita prin mirungere, marturisirea credintei Ortodoxe si respingerea greselilor de dinainte.

39) Nici una din aceste doua modalitati de a intra in Biserica nu este, in sine, o judecata a validitatii sau a ne-validitatii sacramentelor Bisericii de origine, de vreme ce nu exista taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana este fie un madular al Trupului lui Hristos, prin botezul lui in Duhul, adica luminarea si/sau proslavirea (indumnezeirea) in Hristos, fie este inca stadiul de curatire, prin botezul lui cu apa spre iertarea pacatelor si in curs de a deveni un madular al Trupului lui Hristos si templu al Duhului Sfant. Cineva poate fi un credincios intru Hristos, fara a apartine nici uneia din aceste doua categorii. Acest lucru este adevarat si pentru ortodocsii nominali. Este la latitudinea fiecarui sinod de episcopi ortodocsi sa hotarasca starea fiecaruia dintre grupurile celor ce cauta partasie in Trupul lui Hristos.

40) Referitor la tamaduirea prin curatire, luminare si indumnezeire, nu exista nici o diferenta intre Latini si majoritatea protestantilor, din moment ce ei nu sunt angajati in aceasta tamaduire, care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevarat si pentru ortodocsii nominali. Motivul pentru cresterea numarului celor din urma (mai ales din vremea lui Petru cel Mare) este ca profesorii facultatilor ortodoxe nu mai cunosteau, si multi inca nu cunosc, aceasta traditie Biblica/Patristica a tamaduirii si, prin urmare, tind sa copieze din lucrari ne-patristice sau ne-ortodoxe, pentru a-si scrie manualele. Rezultatul a fost aparitia unei grup numeros de clerici care nu mai vad nici o diferenta majora intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a Tainelor in cadrul Trupului lui Hristos.

41) Intrebarea fundamentala care se pune este clara:

Este dogma 1) o protectie impotriva ipotezelor falsilor tamaduitori si 2) o calauza catre tamaduirea oferita de curatire si luminarea inimii si indumnezeire (theosis), sau nu?

42) “Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit.(1 Cor. 11:28-30). Cu alte cuvinte, cineva se cerceteaza pe sine pentru a vedea daca este un madular al Trupului lui Hristos aflat in starea de luminare (…). Altfel, el se impartaseste din paine si din pahar “cu nevrednicie” (1 Cor. 11:27). Intr-un astfel de situatie, acela este inca “neputincios” sau “bolnav” si chiar “mort” duhovniceste (1 Cor. 11:30), de ex. nu ia parte intru invierea persoanei launtrice si astfel inca nu se impartaseste la Euharistie spre viata in Hristos, ci mai degraba spre judecata. “Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (1 Cor. 11:31-32). In starile de luminare si indumnezeire, o persoana este invatata intru duhul ei de catre Insusi Hristos. Aceasta este tamaduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in 1 Cor. 12-15:11. [10]

VI. Nu trebuie facuta confuzie intre formulari ale dogmei si taina lui Dumnezeu

43) Condamnarea ereziilor, prin formulari dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, a fost facuta doar pentru a-l pastra pe credincios in interiorul acestei traditii, a tamaduirii in Hristos. Aceste formulari nu au nimic in comun cu analogia fidei si analogia entis augustiniana si franko-latina, adica cu speculatiile teologice si filosofice intemeiate pe o presupusa similaritate intre creat si necreat. Credinta intr-o asemenea similaritate a fost caracteristica de baza a ereziilor, devenind obisnuita si printre unii ortodocsi. Singurul scop al formularilor dogmatice este acela de a sluji la tamaduirea sufletului omenesc intru si prin Hristos Insusi.

VII. Tainele

44) Doctrinele franko-latine despre sacramente (taine) si harul creat sunt intemeiate pe Hristologia lui Augustin si pe cautarea acestuia dupa fericirea neo-platonica. El a respins, fara sa stie, identificarea lui Hristos cu Ingerul vechi testamentar al lui Dumnezeu, Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a aparut lui Moise in tufisul ce ardea, si Imparatul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si Ingerul de Mare Sfat Care s-a aratat proorocilor Vechiului Testament, identitate definita la primul si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Augustin a fost indrumat gresit sa creada ca aceasta identificare a fost doar invatatura ereticilor arieni. El nu a stiut ca aceasta a fost si invatatura Parintilor de la cel dintai si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. In timp ce arienii si eunomienii credeau ca acest Domn si Inger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Parintii Ortodocsi stiau, din propria lor proslavire intru Hristos si din Biblie, ca El este Fiul necreat al lui Dumnezeu si de o fiinta cu Tatal Sau. La aceasta necunoastere a identificarii lui Hristos cu Imparatul Slavei vechi-testamentar, Augustin a mai adaugat si cautarea sa personala dupa fericirea neo-platonica, care nu are nimic de a face cu proslavirea dumnezeiasca a apostolilor si proorocilor.

45) Augustin este parintele invataturii ciudate a franko-latinilor, conform careia Dumnezeu aduce la existenta creaturi pentru a fi vazute si auzite de prooroci si de apostoli, si pe care El le trece inapoi in inexistenta, dupa fiecare revelatie anume[11]. Astfel, inainte-mentionatul Inger al lui Dumnezeu vechi testamentar si focul din tufisul ce ardea, stalpul de foc si norul, pasarea de la botezul lui Hristos, slava si legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune ca au fost aduse toate la existenta si apoi scoase din existenta. Cu alte cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica proslavirile/revelatiile si lucrarea harului lui Dumnezeu sunt transformate in creaturi vremelnice, care intra si ies din existenta. Intr-adevar, pentru franko-latini aceasta se presupune a fi cea mai joasa forma de revelatie, care este inlocuita de revelatiile divine facute direct intelectului.

46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam din Calabria, care venise din Apus, devenind ortodox fara a cunoaste credinta Bisericii in aceste probleme. Dupa dispute cu monahii ortodocsi, aparand aceste pozitii franko-latine, invataturile sale au fost osandite la Sinodul Ecumenic al noualea [12], de la Constantinopol, din 1341 [Sinoadele palamite, n.t.]. Putin mai tarziu, a devenit cunoscut faptul ca invataturile sale erau de fapt originalitatile lui Augustin, urmate de catre intreaga Biserica Franko-latina. Este vadit faptul ca din aceasta pricina, si nu doar din cauza lui ”Filioque”, a fost asezat Augustin la marginea autoritatii patristice. In contrast, Biserica serbeaza praznicul Sf. Grigorie Palama in a doua Duminica a Postului Mare, ca a doua Duminica a Ortodoxiei, pentru rolul covarsitor avut impotriva ereziilor franko-latine ale lui Varlaam si cu scopul de a-i ocroti pe credinciosi in drumul lor spre harul necreat, prin curatirea, luminarea si proslavirea lor intru Hristos. Astfel, ei devin dumnezei prin har, si il vad pe Dumnezeu in Logosul Lui intrupat si prin Sfantul Duh.

NOTE

[1] Pentru surse documentate cu detalii ale uciderii episcopilor si egumenilor celti si saxoni, si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adica Galia, Germania si Italia, vezi Auguste Thierry, “Histoire de la Conquete de l’Angleterre par les Normands,” Paris 1843, vol. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313-314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203).

[2] Ibid., vol. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242 (1082), 313-316 (1088-1089); vol. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides, “Church Synods and Civilization,” in Theologia, Atena, vol. 63, nr. 3, 1992, p. 427-428.

[3] In adaugire la lucrarea mentionata in nota [1], vezi J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society,” Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts 1982.

[4] Ibid., pp. 11-14.

[5] Adica un locuitor al provinciei romane Magna Graecia, din Italia de sud

[6] Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.

[7] J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine,” pp. 19-20.

[8] Ibid., pp. 20-38.

[9] Vezi, de exemplu, vol. 2, pp. 314-349, de F. Cayre, A. A. Manual of Patrology and History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Incepand de la pag. 351 a vol. 2 si mai departe, ni se spune despre Urmasii Scolastici ai Parintilor si apoi de Marii Urmasi ai Parintilor iar, in sfarsit, incepand de la pagina 661, ni se spune despre “Decaderea Generala a Scolasticismului”

[10] Vezi studiul la care se refera nota [1]

[11] Vezi, de exemplu, lucrarea sa De Trinitate, Cartile II si III.

[12] Dupa Legea Romana.

Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/balamand_romanides.htm

Nota noastra:

In contextul participarii patriarhale la adunarea sincretista Sant` Egidio de la Munchen, a fost readus in prim-plan un mai vechi Acord incheiat intre unele delegatii ale bisericilor ortodoxe (printre care si delegatia BOR) si romano-catolici: Acordul de la Balamand, care face si subiectul articolului de mai sus.

Punctul esential si controversat al acestui Acord este nr. 14:

14. Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din Răsărit şi Apus, bazat pe dialog şi rugăciune, caută o comuniune perfectă şi totală, care să nu fie nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire în adevăr şi dragoste (cf. „Slavorum Apostoli”, nr. 27).

Asadar, teoria eretica a “bisericilor surori”, sau ale “celor doi plamani” (metafora folosita de Ioannis Zizioulas) a capatat prin acest Acord o forma oficiala. “Problema” – pentru ecumenisti si catolici – este ca documentul, ca si altele de acest gen, nu a depasit stadiul de lucratura de comitet, nereprezentativa pentru pleroma si pentru Biserica Ortodoxa Universala. Chiar si in momentul semnarii sale, in 1993, la Balamand, nu au fost prezente toate delegatiile ortodoxe.

In plus, se pare ca ar fi fost acceptata sinodal doar de BOR, conform Sfintei Chinotite, desi patriarhia nu face trimitere la acest document in siteul sau oficial, la sectiunea de relatii cu romano-catolicii, lucru sugestiv pentru modul netransparent in care se dosesc sub pres anumite compromisuri.

Este, in schimb, mentionat in cadrul sectiunii dedicate dialogului cu greco-catolicii. Motivul poate parea paradoxal: partea ortodoxa romana evoca Balamand pentru ca in el Vaticanul admite sa renunte la uniatism ca metoda de unire cu rasaritul ortodox:

Biserica Unită nu a respectat nici măcar dispoziţiile Romei în acest sens, ajungând până acolo încât a respins Documentul de la Balamand (1993), semnat şi recunoscut de Biserica Romano-Catolică. E adevărat însă că, prin acest Document, Biserica Catolică recunoaşte că uniaţia nu a fost în istorie decât o încercare a Romei de a face prozelitism printre ortodocşi, metodă perimată şi ineficientă de unire a celor două Biserici.

Asadar, este limpede care a fost “momeala” Vaticanului, atat de cinic incat sa puna la bataie legitimitatea uniatilor pentru a smulge de la ortodocsi recunoasterea validitatii propriilor taine. Un targ absolut necinstit si viclean, iezuit in metoda si obiective, cu totul specific papismului.

Dincolo de aceste documente care se plimba prin sertarele clericilor de comitet si rareori ajung la cunostinta si constiinta credinciosilor de rand, preocupa insa idea “bisericilor surori”. Este clar ca pana si promotorii principali ai ecumenismului isi dau seama ca strategia semnarii unor acorduri la varf nu este cea mai potrivita si de succes cale de a obisnui oameni intr-un spirit sincretist sau, cel putin, unionist.

Ramane, asadar, un alt obiectiv, mai realist, mai pragmatic: a descuraja fidelitatea acrivica fata de curatia si integritatea ortodoxiei, a descuraja raportarea onesta si ferma – dar in duhul dragostei – la catolicism ca la o erezie. O apropiere, asadar, care nu mai forteaza institutional, nici nu bruscheaza prin “gesturi profetice”, ci care asteapta sa se formeze o aglutinare la firul ierbii, cum a descris noul ecumenism al caritatii insusi PF Daniel. Asadar, o strategie a “pasilor marunti” adoptata, pare-se, si de Vatican.

Pericolul cel mai mare, in acest sens, nu pare a fi semnarea unilaterala a vreunui document unionist sau o inter-comuniune fortata ortodocsi-catolici, inter-comuniunea ramanand insa obiectivul declarat al demersurilor ecumeniste. Asta mai ales in contextul actual, cand este vizibil un joc de putere intre patriarhiile ortodoxe in care relatia cu papa constituie, se pare, una din mize. Daca una din patriarhiile ortodoxe ar forta inter-comuniunea, unilateral, cu Papa, atunci ar pierde negresit locul tinut pana atunci in lumea ortodoxa. Prefera, mai degraba, sa jongleze cu relatiile ecumeniste si cu apropierea de Papa in asa fel incat sa obtina avantaje de prestigiu, de influenta, de putere din Apus pe care sa le foloseasca in relatiile cu celelalte patriarhii.

Care ar fi pericolul, atunci?

Am inceput mica noastra nota aducand aminte de adunarea sincretista de la Munchen din acest an, organizata de “comunitatea Sant Egidio”. Seful acesteia, Andrea Ricardi, a facut intr-un anume context o afirmatie care, probabil, constituie strategia “ecumenismului caritatii” si a “pasilor marunti”:

„Pe vremuri se vorbea despre moştenirea comună a trecutului. Dar acum, pentru întâia dată, se vorbeşte despre aşteptarea noastră împreună, pe viitor, a lui Mesia şi a sfârşitului de veac”.

La întrebarea dacă înţelege această aşteptare ca o posibilă unire a religiilor, Ricardo a răspuns: „Nu, ci ca o aşteptare unul lângă altul”, potrivit principiului „unităţii în diversitate”. Viclenia abordării este următoarea: pentru a nu da naştere la şocuri şi împotriviri din partea oamenilor, nu se declară şi nici nu se caută contopirea marilor religii. Se doreşte în schimb ca acestea să fie golite de substanţă, de partea lor de autenticitate, oricât de mică ar fi, şi să meargă în aceeaşi direcţie. Astfel, toate religiile devin legitime una faţă de alta, deoarece toate îl aşteaptă pe acelaşi Mesia al fariseilor – nimeni altul decât „înlocuitorul lui Hristos”, adică Antihrist.

Declaratiile respective erau facute despre relatiile dintre catolici si evrei, insa ele pot capata validitate generala si daca relatiile dintre catolici si ortodocsi nu se pot finaliza, in ciuda vointei promotorilor “uniatiei”, in inter-comuniune. De aceea trebuie sa luam aminte, caci, pana la urma, inter-comuniunea poate fi evitata, insa stergerea, din praxisul ortodox, a autenticitatii de traire si de dogma, a diferentelor care conteaza, nu a celor secundare despre care vorbeste si “unitatea in diversitate”, intr-un cuvant, sarea stricata care nu mai e de folos prin contaminarea credinciosilor ortodocsi cu duhul lumesc, astazi duh antihristic, este, in opinia noastra, pericolul cel mai de seama.

La nivel mai concret, acest duh antihristic se regaseste in abordarea umanist-crestina: un bun exemplu in acest sens este enciclica Papei Benedict pe teme sociale, in care recomanda, ce sa vezi, o autoritate mondiala coercitiva…

Pana una alta, ramane sa vedem, insa cum va raspunde PF Daniel invitatiei Papei Benedict de a participa la re-editarea evenimentul sincretist de la Assisi si daca va exista si o vizita papala in Romania in perioada urmatoare.

Legaturi:

SI:

Sa ne aducem aminte si de “gestul profetic” al IPS Nicolae Corneanu:

A se vedea si:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Ecumenism, Marturisirea Bisericii, Parintele Ioannis Romanidis, Razboiul nevazut, Rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului Iisus Hristos, Sfinti Parinti, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

46 Commentarii la “ACORDUL DE LA BALAMAND INTRE ORTODOCSI SI CATOLICI (1993): o analiza critica de parintele Ioannis Romanidis

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: MITROPOLITUL IEROTEI VLACHOS: PARTEA A DOUA (INTREBARI SI RASPUNSURI) A CONFERINTEI DE LA IASI. (audio si text). Despre impartasania deasa, rugaciunea inimii, psihoterapia ortodoxa si pr. Ioannis Romanidis
  2. Pingback: PRIMATUL PAPAL, OBSESIA ABSOLUTA A VATICANULUI. Interviul cardinalului Kurt Koch, seful Consiliului de Promovare a Unitatii Crestinilor
  3. Pingback: CU CE A DERANJAT STARETUL EFREM PE STAPANII LUMII? (II) “Eu sunt impotriva Europei! Ma rog din tot sufletul sa nu intrati niciodata in UE!” (VIDEO) -
  4. Pentru dezastrul, profetit biblic de altfel, (dez)orientarii de astazi a omenirii, criza valorilor si a organizarilor sociale (de sistem) in urma umanismului, a secularizarii, a modernismului, a globalizarii si a post-modernismului anarhic (care de fapt reprezinta reluarea intr-o forma noua a unor erezii si anomalii vechi in istorie), papismul (catolicism este incorect spus) are o grea vina, deoarece a introdus erezia Filioque in credinta adevarata revelata oamenilor de catre Dumnezeu-Cuvantul, din cauza trufiei Romei, care s-a despartit de biserica lui Hristos (considerandu-se prea puternica in planul lumesc).
    <> (Vasile Catalin Tudora : Filioque-iota teologiei secolului XX)
    Astfel, subordonarea Persoanelor-Ipostas Dumnezeiesti de catre Sfinta Treime, pe care o face papismul, fara sa tina seama ca fiecare Persoana-Ipostas contine Firea-Fiinta Dumnezeiasca, sau Sfanta Treime, Intreaga, ca este Unul Dumnezeu Intreg in fiecare Ipostas-Persoana, papismul a generat in credinta impresia Unui Dumnezeu oarecum impersonal (sau mai putin personal) si organizat ierarhic, rezultand o falsa relationare intre Persoanele-Ipostas ale Sfintei Treimi. Aceasta erezie, provenita din Filioque, numita erezia trinitara, a sablonat, adica a conditionat mintea teologilor, a filozofilor, a artistilor, a juristilor, a ganditorilor, a sociologilor, chiar si a tehnicienilor, a inginerilor, a savantilor papismului, carora li s-a parut astfel firesc sa subordoneze si persoana-ipostas lumeasca “firii lucrurilor”, adica sistemului social gandit si proiectat, decretat si impus de cei enumerati mai sus, in temeiul intelegerii lor eretice a Lui Dumnezeu . Impactul proiectiei deformate de gandire si aplicarea in forta a acestei erori, a papismului, care domina lumea militar si economic, s-a repercutat in toata lumea, impunandu-se chiar si in lumea pagana si influentand toata gandirea lumii, indiferent de credinta, influentand chiar si popoarele din spatiul ortodox. Deci, intr-o lume cazuta din cauza pacatului originar, in care este mai greu sa cladesti decat sa distrugi, mai greu sa nasti decat sa omori, mai greu sa intelegi adevarul decat sa-l desfiintezi, etc., s-au mai suprapus in ultimul mileniu si cliseele eronate de gandire lumesti generate de erezia filioque, care au generat o societate omeneasca in care “firea lucrurilor” (adica sistemul) striveste persoana (ipostasul) si valoarea acesteia. Persoana nu a mai contat, nici faptul ca este unica si irepetabila (nu s-a mai nascut si nu se va mai naste vreodata alta identica). Au aparut in societatea umana erorile gandirilor papiste sablonate : sistemul piramidal ierarhizat, legile specifice acestuia cu cercetarile social-manageriale, productia de masa, standardizarea, etc., sistemul izolandu-se de persoanele care-l alcatuiau a devenit schizofrenic. Avand dominatie si putere lumeasca, eroarea sistemica s-a generalizat peste tot in lume, indiferent de credinte. Au contribuit masiv si umanismul (omul in centrul atentiei, inlocuindu-L pe Dumnezeu), secularizarea, fascismul si comunismul, emanciparea, modernismul, globalizarea, post-modernismul si incurajarea sistemelor anarhice si a pseudo-valorilor. Evident ca lucrurile au luat-o razna progresiv: din papism s-au desprins protestantii (erezie din erezie), din protestanti s-au desprins neo-protestantii (erezie din erezie din erezie), au mai aparut vechile erezii in forme noi, moderne, influentele pagane si ecumenismul (a-tot-erezie). Acestea s-au acordat si s-au adaptat tot mai bine transformarilor sociale descrise mai sus si au generat noi transformari sociale, ale caror urmari se vad deja si se vor vedea in viitor (probabil mai intai se produce o babilonie, o amestecatura, apoi se ajunge la anarhie pana la exasperarea tuturor, pana la aparitia unui fals salvator care va urmari sa-i controleze, sa-i cearna si sa-i stapaneasca pe toti). Daca dintr-o eroare aparent minora* a rezultat atata dezordine in lume, este infiorator sa ne gandim unde va ajunge lumea, stiind ca protestantii, neoprotestantii, paganii, ateii si chiar unele organizatii demonice au putere financiara si “proiecteaza” si ei sisteme ale viitorului omenirii, incercand sa se “armonizeze” cu lumea si sa se integreze. Procesul este in desfasurare si considerat legitim d.p.d.v. al “corectitudinii politice”, iar erorile sunt “motivate” cu devize gen “omenirea cauta sa se auto-defineasca, sa se regaseasca…” sau inselarea cu “iubirea aproapelui este prioritara formei credintei” **.
    Dar, oare cum ar fi evoluat o lume care s-ar fi impus drept, fara influenta din filioque si fara alte erezii pe care le-au adaugat papistii in ultimul mileniu, intelegand ca persoana este reprezentanta umanitatii si umanitatea este formata din toate persoanele acestea unice si irepetabile si reprezentata de fiecare din ele (acel “macrocosm in microcosm”, universul continut intr-o unitate***). Poate ca am fi avut o lume a mestesugarilor dichisiti, a lucratorilor credinciosi, care exceleaza cu rabdare si cu pasiune, ca iconarii sau ca si curelarul pe care l-a intalnit Sfantul Antonie, o lume a artistilor si a ganditorilor si a functionarilor care doresc sa le impartaseasca confratilor din cunostintele si experienta lor, in care am fi pus accent nu pe consum ci pe lucrul in sine si pe lucrare, in care ne-am fi straduit cu totii sa lucram unul pentru celalalt pana suntem multumiti, o lume in care sa daruim fiecare celuilalt cu bucurie si cu pretuire tinand cont de dorintele, de unicitatea si de gusturile personale ale fiecaruia asa cum ne place sa se tina cont de personalitatea noastra, de propriile preferinte, evitand uniformizarea, standardizarea, productia pe banda rulanta, evitand ineptia concurentei si servirea “la gramada”, fara sa urmarim castigul banesc ci multumirea aproapelui.
    Drumul pe care merge omenirea se poate numi “din eroare in greseala, pana la tinta finala”, conform gandirii ortodoxe in acord cu Hristos (Care ne spune ca lumea aceasta cazuta este sub stapanirea duhului celui rau si viclean), explicandu-se astfel si prosperitatea societatilor eretice (cazute), care au fost si sunt “ajutate” de duhurile rele ale “razboiului nevazut”, care impinge lumea spre finalul biblic. Doamne miluieste-ne !
    – – – – – – – – – – – – – – – –
    * Mai in gluma, mai in serios, sa ne intrebam ce inseamna o greseala minora ? Demult, primii oameni au muscat dintr-un mar si iata ce s-a intamplat cu omenirea..
    ** “Orb pe orb duce in groapa”. Deci, daca ne iubim semenii ca pe noi insine, trebuie sa le aratam Adevarul, Calea dreapta si nu sa-i ingaduim “cu iubire si bunavointa” in inselare.
    *** Universul reprezentat intr-o unitate se releveaza cel mai simplu in modelul matematic al dreptei numerelor reale, in care segmental de dreapta al unei unitati are o infinitate de numere (valori), la fel ca si dreapta reala.

  5. Pingback: IPS Hierotheos Vlachos: o radiografie ortodoxa a UTOPIEI UNIUNII EUROPENE. Ortodocsii care vor sa para europeni tradeaza - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  6. Bună ziua,

    Pentru mine, cele citite aici, dincolo de a fi interesante, sunt repere de înțelegere a Trăirii Ortodoxe. De ani de zile, mai ales după 1990, mă străduiesc, în nevrednicia mea, să-L găsesc și să-L trăiesc pe cel ce e Modelul de Viață(și Viața înseși) – Mântuitorul Iisus Hristos. Prin Binecuvântere Cerească, am șansa să fiu apropiat de mulți oameni cu asemenea căutări, cu care, de multe ori, am îndelungate discuții, sau shimburi de informații scrise.
    Tot ca o șansă la care nici n-am îndrăznit să sper, sunt membru al Adunării Naționale a Bisericii Ortodoxe Române. Asta este probabil o năzuință a sufletului, acolo unde mintea n-a cutezat să urce și, poate, a refuzului de a mă lăsa absorbit de viața politică, în ale cărei turbulențe am fost atras și implicat – prin Revoluția de la Timișoara.
    Îndrăznesc a vă ruga să-mi permiteți a utiliza articole sau părți din acestea,ca argumente, indicând clar sursa.
    Vă mulțumesc pentru bunăvoință și vă doresc un An Nou cu Sănătate,Bucurii duhovnicești, Pace-n Suflet și Lumină!
    Cu respect,
    Ioan Savu, Timișoara

  7. @ Ioan Savu:

    Desigur, cu placere. Va multumim si va dorim si noi numai bine de la Domnul!

    Doamne, ajuta!

  8. Pingback: Cardinalul Kurt Koch re-afirma scopul ecumenismului catolic: ACCEPTAREA PRIMATULUI PAPAL DE CATRE ORTODOCSI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: EPISCOPI SI PREOTI PAPISTASI ZBENGUINDU-SE PE RITMURI DE MUZICA SALBATICA – la Rio 2013 si nu numai! (VIDEO)… CADEREA DE PE URMA A UNEI “BISERICI” ERETICE - Recomandari
  10. Pingback: SFINTII MARTURISITORI ARDELENI, pilda de rezistenta ortodoxa in fata tavalugului antihristic si indemn spre o constiinta dogmatica, la vreme de confuzie, de sminteala si tiranie a minciunii “Noului Veac” -
  11. Pingback: “SAPTAMANA DE RUGACIUNE PENTRU UNITATEA CRESTINA” cu tema: “Oare s-a impartit Hristos?” continua sa propovaduiasca RATACIREA grava a TEORIEI RAMURILOR (a “BISERICILOR” CRESTINE DESPARTITE), talcuind eretic Scriptura. Pa
  12. Pingback: IPS Hierotheos Vlachos: Deosebiri fundamentale intre ORTODOXIE si PAPISM. CATOLICII NU AU SFINTE TAINE - Recomandari
  13. Pingback: Parintele Porfirie despre CREDINTA ADEVARATA, PAPALITATEA ERETICA, teoria “toate religiile sunt adevarate” si MINUNILE MINCINOASE ALE DIAVOLULUI -
  14. Pingback: “SFANTUL SI MARELE SINOD PANORTODOX” – fixat pentru 2016. Programul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, cuvantul Patriarhului Daniel si cateva observatii care se impun. PERICOLUL REAL AL CENTRALISMULUI AUTORITARIST IN DIRECTIA ECUMENISTA, IN NUMELE &#
  15. Pingback: Parintele Savatie despre posibila AGENDA UNIFORMIZANTA A SINODULUI PANORTODOX/ Mesajul Sinaxei Intaistatatorilor Ortodocsi de la Fanar - Recomandari
  16. Pingback: PARINTELE IOANNIS ROMANIDIS, urmator al Marelui Grigorie Palamà si luptator neintrecut impotriva RATIONALISMULUI TEOLOGIC: “…Asta-i o intelegere papistasa despre primirea dogmelor. Dogma trebuie sa ajunga experienta!” -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate