Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de sine: jertfa

Bolile duhovnicesti ale timpurilor noastre

Adancul vietii omenesti este determinat nu doar de conditile exterioare, fìzice si economice, ci, mai intai de toate, de alegerea moral-personala a constiintei. Aici se gaseste radacina ontologica a omului: omul este o persoana, ce cauta sa dobandeasca adancul si scopul vietii.

                                                                                     (Sfantul Ioan (Maximovici)

Domnul nostru Iisus Hristos spune: “… Nu cei sana­tosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu am venit sa chem pe drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta” (Mc. 2, 17). Scriitorii crestini (de exemplu, Cuviosul Maxim Marturisitorul) stabilesc o conexiune intre sanatate si faptele bune si cunoasterea lui Dumnezeu, precum si intre boala si pacat si necunoasterea lui Dumnezeu. Ava Evagrie sustine ca sanatatea sufletului se numeste nepatimire (biruinta asupra patimilor). La fel, spune si SfantuI Mucenic Metodie al Patarelor: „Orice faradelege sufleteasca este o boala… Adevarul este sanatate, iar minciuna boala”.

Fiecare din noi, chiar daca negam aceasta, intr-o anumita masura suntem contaminati de patimi. Pe langa bolile somatice si psihice, exista si boli duhovnicesti. Simptomele lor formeaza o imagine pestrita, uneori chiar contradictorie. Una din caracteristicile tragediei duhovnicesti se exprima prin faptul ca omul sau nu e capabil sa dobandeasca, sau pierde sensul vietii.

In zilele noastre, multi oameni, fara sa excludem copiii si adolescentii, sufera din cauza pierderii propriului „eu”, a sensului si a valorilor existentei lor. Sensul vietii devine stins si primitiv, iar stimulul vietii inert si vestejit. Experienta harica a nevoitorilor marturiseste ca fara legatura interioara cu Dumnezeu lipseste sentimentul plinatatii existentiale, se surpa pilonii si scopurile vietii. Are loc unirea catastrofala a valorilor duhovnicesti cu goana dupa bunurile materiale, pentru care oamenii accepta orice, chiar si crimele monstruoase.

Problema pierderii sensului vietii se agraveaza tot mai mult in lumea contemporana, in care omul de cele mai multe ori devine o rotita in marele mecanism al statului, isi pierde libertatea. Modul de viata care nu corespunde planului lui Dumnezeu reprezinta o existenta neautentica, ale carei urmari sunt tot felul de boli duhovnicesti. Vom analiza, pe scurt, doar unele dintre ele, din perspectiva psihologiei si a medicinei crestine.

ADORMIREA CONSTIINTEI

Dereglarea duhovniceasca este rezultatul trist al pacatului primilor oameni, care a lasat o amprenta adanca. Adam si Eva – si prin ei intreaga omenire – s-au ascuns (!) de Dumnezeu cel Atotvazator si Atotstiutor in gradina Edenului (Fac. 3, 8), s-au abatut de la calea vietii si au urmat-o pe cea a mortii. Asemenea unor copii rataciti, ei „s-au dus intr-o tara departata si acolo si-au risipit averea, traind in desfranari” (Lc. 15, 13).

Cuviosul Iustin (Popovici) spune ca prin pacatul stramosesc

„oamenii au transferat centrul vietii lor din natura dumnezeiasca intr-o realitate care este in afara lui Dumne­zeu, din existenta in nefiinta, din viata in moarte; ei s-au indepartat de Dumnezeu si s-au ratacit in indepartarea intunecata si stricata a valorilor si a realitatilor fictive…”.

Vom mai adauga ca stramosii s-au pomenit in fata necesitatii de a raspunde de consecintele alegerii lor. Si au hotarat „sa evite ceea ce nu putea fi evitat”: sa se ascunda de sentimentul de responsabilitate si prin aceasta sa slabeasca conflictul din interior, nascut din constientizarea de cele savarsite. Dar, fugind de responsabilitate, care este nedespartita de libertatea launtrica, stramosii au cazut intr-o robie si mai mare.

In urma caderii, Adam a inceput s-o vada pe Eva nu ca pe o persoana apropiata si draga, ca pe jumatatea si ajutorul lui dupa porunca dumnezeiasca, ci ca pe o persoana raspunzatoare pentru greselile lui. Sa luam seama la un detaliu semnifìcativ din discursul lui Adam: „… Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat” (Fac. 3, 12). In aceste cuvinte se intrezareste reprosul adus lui Dumnezeu ca nu i-a dat jumatatea potrivita, ca a gresit in alegerea sa. Aceasta alegere nu mai este „os din oasele mele si carne din carnea mea” (Fac. 2, 23), ci pronumele personal „ea”. Adam vorbeste Creatorului sau despre Eva aproape cu dispret: „Iata aceea!” O instrainare si o raceala uimitoare!

Putem doar sa ne dam seama ce fel de „dezvinovatire” ar fi adus Adam in cazul in care sotia lui ar fi fost creata din „pamant”! Intre soti nu mai exista relatia „eu” – „tu”, ci „el” – „ea”. Unitatea persoanelor lor este distrusa, pen­tru ca ea este posibila numai intre „eu” – ,,tu”, si nu intre „el” – „ea”. Adevarata iubire vorbeste intotdeauna la persoana intai. Acest lucru se vede in pilda despre fìul ratacitor. In discutia cu tatal, fiul cel mai mare se dezice de fratele mai mic si il numeste „acest fiu al tau” (Lc. 15, 29-32). Despre ce fel de dragoste mai poate fi vorba aici?

In realitate, primul om ii tradeaza nu doar pe Dumne­zeu si pe sotia sa, ci si pe el insusi, intrucat Eva este ju­matatea lui cea mai buna. Astfel, se infaptuieste o crima intreita. Tot asa procedam si noi cu cei dragi noua. Sentimentul de noblete a slabit, conceptul de gentleman a devenit o raritate. Astazi, intalnim, mai degraba, impartirea responsabilitatii si a averii. O nedreptate evidenta, uneori, ia masca vulgaritatii si a depravarii de genul: „Tot raul vine de la femeie”; „Gaina nu e pasare, nici femeia nu e om”; „Femeia este cel mai bun prieten al omului”.

Eva procedeaza la fel ca si barbatul ei. Ea arunca toata vina pe sarpe, pentru ca el a mintit-o (Fac. 3, 13). Cu alte cuvinte, el mi-a furat libertatea, mi-a luat posibilitatea de a vedea pacatul, m-a ademenit cu lingusirile lui. Cu toate ca sarpele nu a impus, ci doar a propus sa fie incalcata porunca.

Fugind de responsabilitate, Adam si Eva au mers im­potriva libertatii lor launtrice si impotriva constiintei. Motivul principal a fost dorinta de a-si pastra nevinovatia, de a ascunde faptul savarsit, neplacut si strigator. Se pare ca, pe langa dorinta de a ne evidentia si de a ne dezvinovati cu pretul clevetirii altora, se ascunde frica de a recunoaste in noi ceea ce observam la altii. Refuzul de a-l considera pe un om „prelungirea eului”, iar pe sine „prelungirea lui” ne „elibereaza”, practic, de porunca evanghelica de a-l iubi pe aproapele ca pe noi insine.

Pana azi, oamenii se conduc dupa aceasta porunca, insa pe cai viclene si murdare. Una din ele este un fel de anestezie, care se numeste adormirea constiintei. Pentru fiecare crestin eliberarea launtrica de pacat si de responsabilitatea pentru el sunt doua lucruri dificile, uneori de nesuportat. Ele cer nevointa, ele obliga la implinirea multor cerinte si de multe ori noi incercam sa scapam de povara aceasta. Oamenii care nu s-au pocait, constient sau inconstient, pro-povaduiesc o alta invatatura – libertatea pacatului. Le este mult mai usor sa traiasca sub povara pacatului decat sub cea a libertatii si a raspunderii pentru pacat.

„Adevar zic tie, spune Marele Inchizitor in romanul Fratii Karamazov, ca nu cunoaste sufletul omenesc alta grija mai chinuitoare decat aceea de a gasi cui sa-i incredinteze mai degraba harul libertatii cu care aceasta nefericita faptura se naste pe lume. Numai aceluia insa care va izbuti sa-i impace constiinta ii va fi dat sa puna stapanire si pe libertatea lui”.

Asa cum ne invata Sfintii Parinti, Hristos numea constiinta „paras” (Mt. 5, 25-26). Ea se impotriveste voii noastre si ii da in vileag pacatele. Sa ne amintim un fragment din Sfanta Evanghelie care relateaza iertarea femeii desfranate. Fariseii au adus-o inaintea lui Hristos, pentru ca ispitindu-L sa-L poata invinui de incalcarea legii lui Moise. Dar Iisus le-a raspuns: “Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei” (In. 8, 7). „Iar ei auzind aceasta, spune mai departe Evanghelia, si mustrati fiind de cuget, ieseau unul cate unul…” (In. 8, 9). De la cine sa iasa?

Evanghelia nu precizeaza ce s-a intamplat in sufletele acelor oameni. Daca ei au ignorat mustrarile constiintei, inseamna ca au plecat de la Hristos, iar prin aceasta si de la sine; daca s-au pocait, atunci ei s-au apropiat duhovniceste de Hristos, au apucat drumul gasirii de sine. In orice caz, Dumnezeu a dorit sa trezeasca in ei constiinta ador­mita, ca astfel, prin pocainta, sa se intoarca la Dumnezeu.

Ava Dorotei definea constiinta ,,ca ceva dumnezeiesc, un fel de gand, care asemenea scanteii cuprinde in sine si lumina, si caldura...”. Constiinta, asemenea unui compas interior, ne ajuta sa delimitam binele de rau ca un barometru, indica vremea sufletelor noastre. Iar Dumnezeu este martorul sentimentelor noastre si spectatorul inimilor noas­tre (ìntelepciunea lui Solomon 1, 6). Dumnezeu „a pus ochiul sau peste inimile” noastre (Sirah 17, 7) si de aceea este numit martor (1 Tes. 2, 5; 10). In calitate de voce a lui Dumnezeu, constiinta cere de la noi sa luam hotarari si sa actionam. Biblia ne invata sa raspundem cu smerenie si evlavie lui Dumnezeu (Rom. 14, 12) si oricui care ne cere socoteala despre nadejdea noastra (1 Petru 3, 15).

Un personaj zgarcit al lui A. S. Puskin numeste constiinta „fiara cu gheare ascutite care raneste inima, oaspete nepoftit, interlocutor plictisitor, creditor vulgar”. Un alt personaj puskinian, Boris Godunov, recunoaste ca nimic, afara de constiinta, nu este in stare sa ne linisteasca de tristetile lumesti. Insa daca va aparea fie si o singura pata pe ea: „Atunci va fi o nenorocire! ca o buba sufletul va arde, iar inima se va umple de venin si in urechi va rasuna mustrarea… Sa fug, dar unde?... Nenorocit e cel in care constiinta e murdara”. Cu aceste cuvinte, tarul isi incheie monologul.

Aceleasi idei le intalnim si la renumitul psiholog austriac Victor Frankl: constiinta este „Tu”-ul dumnezeiesc, „organul sensului”, forul in fata caruia suntem raspunzatori si prin care Dumnezeu ne vorbeste. Dialogul cu ea nu este o simpla convorbire cu noi insine. A fi om inseamna a fi fericit si a fi raspunzator.

Ca si atunci, in Eden, astazi adormirea constiintei se face prin calea denaturarii adevaratei realitati. Noi toti, copii ai protoparintilor nostri, „ne suparam pe oglinda fiindca suntem urati”, asemenea personajului din fabula lui Kralov. Indreptatiri sunt foarte multe: „asa au fost imprejurarile”, „asa am fost educat”, „nu am avut alta solutie” etc. Si subtilitatea lor nu cunoaste margini. Reusim sa contrazicem chiar si cele mai sfinte porniri ale sufletului.

Vom mentiona doar trei exemple:

1. „in timpurile noastre poruncile evanghelice sunt mai degraba un ideal moral indepartat decat o indrumare concreta in viata de zi cu zi. De aceea, implinirea lor este ireala. Nici nu trebuie sa ne mai gandim la aceasta”.
2. „Desi medicii nu-mi interzic, nu pot sa postesc: mi-e frica sa nu ma simt slabit”.
3.  „M-as ruga si as merge la biserica cu cea mai mare placere, dar nu am timp. Caci trebuie sa lucrez, sa mai fac ceva pe acasa, sa citesc ziare, sa privesc televizorul si, in sfarsit, sa ma odihnesc! Biserica este un lucru bun, dar nu am timp pentru ea”.

Cand incercam sa convingem astfel de persoane, de multe ori, ele sunt de acord cu noi, dar oricum nu incearca sa faca vreo schimbare. Argumentele lor acopera uneori alegerea constientizata din interior: “Daca nu asculta de Moise si de proroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti” (Lc. 16, 31).

Psihologii au descoperit ca oamenii primesc cu pla­cere laude, atribuind succesul pe seama eforturilor si capacitatilor lor. Iar insuccesului ii atribuie influentele factorilor exteriori: ghinionul, nerezolvarea unei probleme, imprejurarile nefavorabile, caracterul colegului, nesinceritatea partenerului.

Clasicul american al psihologiei sociale David Myers sustine ca, uneori, temandu-se de insucces, oamenii isi creeaza intentionat piedici, chipurile insurmontabile, isi pregatesc din vreme „retragerea”: in ajunul unei discutii importante, se distreaza aproape toata noaptea, in loc sa invete pentru un examen, pierd timpul in fata calculatorului etc. Se pare ca nu exista piedici pe care sa nu le putem crea… pentru a ne indreptati.

De obicei, pe oamenii pe care ii uram si care nu ne plac ii judecam mai aspru si ii iertam mai greu decat pe noi insi­ne. De fapt, in spatele acestor fapte se ascunde mandria fariseica:

„Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, ra­pitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana…” (Lc. 18, 11-12).

Unora le-ar sta bine sa spuna: „Nu sunt ca acest… fariseu, eu postesc de… trei ori pe saptamana…”

Noi slujim intereselor amorului propriu, considerand talentele sau faptele noastre rafinate si impecabile. Cum afirma D. Mayers, multi considera propriile defecte drept norme, iar virtutile ca pe ceva rar intalnit. Aceasta trasatura negativa se numeste efectul unicitatii false.

Desigur, cele spuse se refera la cei care constientizeaza cat de cat ca savarsesc o crima chiar impotriva vointei lor. Un om care este insensibil duhovniceste sau egoist nu fa­ce altceva decat sa se bucure cat „de bine” a reusit sa „se minta”.

Din acest motiv, Biblia nu inceteaza sa ne cheme sa ne pastram constiinta curata: „Pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Pilde 4, 3); „Avand cuget curat…” (I Petru 3, 16). Sensibilitatea si agerimea constiintei sunt criteriile sigure ale sanatatii duhovnicesti, iar nesimtirea ei este o boala gra­va a sufletului.

Ava Dorotei ne invata sa pastram constiinta curata fata de Dumnezeu, fata de aproapele si fata de lucrurile care ne inconjoara. A pastra constiinta curata fata de Dumne­zeu inseamna sa ne incercam cat de mult Il iubim, Ii multumim si ne rugam Lui, cat de bine implinim poruncile Lui. Incercarea constiintei fata de oameni ne permite sa intelegem masura iubirii noastre fata de ei. Pentru aceasta va trebui sa raspundem sincer daca nu-i mahnim, daca nu-i smintim si daca procedam cu ei intr-un fel in care nu ne-ar fi nici noua pe plac. Constiinciozitatea fata de lucruri con­sta in a fi atenti si grijulii cu ele si in a le mentine in stare buna, a le folosi cu intelepciune, fara a exagera.

Prin totalitatea relatiilor cu Dumnezeu, cu aproapele si cu obiectele care ne inconjoara se arata atitudinea pe care o avem fata de noi insine: cat suntem de critici si daca ne iubim, ce patima avem, daca ne ingrijim de mantuirea noastra etc.

Nu si-a pangarit constiinta nici noul mucenic pentru Hristos, soldatul Evgheni Rodionov. Calaul lui, un terorist cecen, a povestit urmatoarele: Pe 13 februarie 1996, un grup de militari rusi a ajuns in captivitate. Li s-a dat un ultimatum: „Cine vrea sa ramana in viata sa-si scoata crucea de la gat si sa se declare musulman”. Cand Evgheni a refuzat, cecenii l-au batut crunt, mai ales in plamani si rinichi. Chinurile si batjocurile au durat trei luni.

Ca sa intelegem chinurile lui Evgheni, vom cita din marturiile unui crestin care, trecand prin grozaviile Gulagului, a cartit impotriva lui Dumnezeu, nesuportand chi­nurile, dar dupa aceea s-a cait:

„Cele mai grele nu sunt torturile. Ei te pot chinui azi pe tine, iar maine pe altcineva si astfel vei avea timp ca sa-ti revii. Ei, ca niste dia­voli, te urmaresc si vor cu orice pret sa te faca sa minti sau sa-L hulesti pe Dumnezeu. Cand esti torturat, dupa o ora-doua de chinuri, durerea se micsoreaza. Dar dupa lepadarea de Dumnezeu, numai la gandul ca L-ai tradat, du­rerea nu trece. Durerea duhovniceasca este mult mai chinuitoare decat cea trupeasca. Ce sa faca omul ca dupa aceasta sa nu-si iasa din minti? Nu-i ramane decat sa se roage. Fara rugaciune nu poti supravietui”.

Evgheni a fost decapitat pe 23 mai 1996. Pentru o suma mare de bani, cecenii i-au aratat mamei mormantul lui Evgheni. Ea l-a recunoscut dupa crucea pe care fiul ei o purta. Uimitor ca cecenii nu au indraznit sa scoata crucea nici macar de la un mort.

Insemnatatea gestului eroic al lui Evgheni Rodionov este ca el nu si-a incalcat constiinta, nu s-a dezis de credinta lui si a mamei lui. El avea doar 19 ani si aparent un compromis cu constiinta ar fi fost o solutie mult mai „rezonabila”. Credinciosii marturisesc ca o rugaciune rostita catre mucenicul Evgheni aduce mult folos. Odihneste cu sfintii, Hristoase, sufletul robului Tau, acolo unde nu este nici boala, nici durere, nici suspinare, ci viata vesnica!

Dupa cum vedem, e greu sa nu ne pangarim constiinta. Uneori, reusim sa ne mintim si sa-L mintim si pe Dumne­zeu chiar la Taina Spovedaniei „Inima omului este mai vicleana decat orice si foarte stricata! Cine o va cunoas­te?” (Ier. 17, 9), se infricoseaza prorocul. Dar Dumnezeu cunoaste tainele inimii, „ca sa rasplatesc fiecaruia dupa caile lui si dupa roada faptelor lui” (Ier. 17. 10).

Omul este subiectul responsabilitatii. El ramane ace­lasi atata timp cat raspunde de faptele lui in fata constiintei, care este spectatorul si judecatorul nevazut (Rom. 2, 15; II Cor. 1, 12). Refuzul fatis sau ascuns de a raspunde pentru faptele personale are rolul unui resort care distrug­e duhovniceste o persoana“.

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

Legaturi:

Din aceeasi carte: