CUM NE PRETUIM UNII PE ALTII CA MADULARE ALE ACELUIASI TRUP, CE RELATII (AR TREBUI SA) AVEM INTRE NOI IN BISERICA? Ne purtam de grija unii altora, ca frati intru Hristos?

13-03-2017 Sublinieri

Vedeti si:

Preot David Fontes:

Cum să prețuim Biserica

Cei de o credinţă cu noi

Cum trebuie să înţelegem valoarea Trupului lui Hristos, Biserica? Sfântul Apostol Pavel scrie: Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi (Gal. 6, 10, subl. aut.). Ceea ce ne spune, de fapt, Sfântul Apostol Pavel este că trebuie să facem bine tuturor, dar mai ales celor din Biserică, Mireasa lui Hristos. Cea dintâi responsabilitate a unui mire este să poarte de grijă miresei sale şi să‑i arate cât de mult o preţuieşte. Iisus are o mireasă: pe cei ce sunt în comuniune cu El – şi anume, Biserica Sa. Cei ce‑L urmează sunt cea dintâi responsabilitate a Lui, cei pe care Dumnezeu‑Tatăl I‑a dat. De aceea, Iisus vrea ca mai ales membrii Bisericii Sale să aibă grijă unii de alţii şi să se respecte.

În capitolul anterior am vorbit despre felul în care părinţii au grijă de copiii lor şi îi preţuiesc, căsătoria şi familia fiind un microcosmos iconic al lui Hristos şi al Bisericii Sale. Acum vom analiza microcosmosul iconic al lui Hristos şi al Bisericii Sale, care îi cuprinde atât pe clerul hirotonit, cât şi pe laici (poporul lui Dumnezeu [Laos – n. trad.]) şi cât de mult trebuie să ne preţuim unii pe alţii.

Cu toate că numărul creştinilor a crescut mult de‑a lungul celor două mii de ani, evlavia majorităţii creş­ti­nilor de azi cu greu s‑ar putea compara cu aceea a primi­lor creştini – cel puţin în America de Nord şi în Europa de Vest. Primii creştini se adunau în taină din cauza autorităţilor evreieşti şi a celorlalţi (mai ales a romanilor). Evreii îi vânau pe aceşti creştini. Ştefan, un diacon, a devenit primul martir creştin. A fost ucis cu pietre de un grup de evrei. Romanii au omorât multe mii de creştini pentru că nu voiau să aducă tămâie şi jertfe zeilor lor şi idolilor romani sau să‑l venereze pe Cezar ca semizeu.

Persecuţia creştinilor a fost ceva obişnuit aproape trei sute de ani după Învierea lui Hristos, iar creştinii au fost torturaţi şi/sau ucişi în multe locuri până astăzi. Pentru creştinii din primele secole, a fi creştin era adesea o chestiune de viaţă sau de moarte. În mod surprinzător, cu cât torturau şi omorau mai mulţi creştini – doar pentru mărturisirea credinţei lor în Iisus Hristos şi pentru res­pingerea idolilor mincinoşi –, cu atât mai mulţi ­oameni deveneau creştini, iar Biserica creştea. Este de ajuns să citeşti istoria Bisericii, mai ales istoria vieţilor martirilor, ca să ajungi la concluzia că Biserica lui Iisus Hristos s‑a ridicat pe sângele martirilor creştini care şi‑au dat viaţa pentru credinţa lor în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

În mijlocul acestei întregi persecuţii citim despre creştini cum ajutau alţi creştini. De exemplu, creştinii susţineau anumite comunităţi bisericeşti în nevoile lor financiare. În Noul Testament citim despre Bise­rica din Filipi că trimitea bani Sfântului Apostol Pa­vel ca să‑l ajute pe el şi pe alţi creştini în nevoile lor (v. Fil. 4, 10‑20). În Ierusalim, pe vremea apostolilor, vedem că biserica se aduna şi împărţea voluntar cele ce avea în comun, cu alţi credincioşi aflaţi în necazuri (v. F. Ap. 4, 32). Astăzi, în cadrul naţiunilor mai industria­lizate şi mai mari, creştinii evită adesea responsabilitatea lor de a purta de grijă surorilor şi fraţilor creştini şi a‑i preţui, chiar şi pe cei din comunitatea locală sau din alte comunităţi ori pe cei către care se îndreaptă misiunile creştine din întreaga lume. Devenim prea distraşi de propriile griji şi de propriul confort pentru a mai fi atenţi la cei aflaţi în nevoi din mijlocul nostru. Uneori oamenilor le este teamă sau chiar ruşine să se afle că au necazuri, şi, în consecinţă, alţii nu au şansa să‑i poată ajuta. Este important ca membrii bisericii noastre să înţeleagă nu numai cât de valoroşi sunt înaintea lui Dumnezeu, dar şi pentru biserică şi pentru preoţi. Am auzit preoţi care estimau numărul familiilor din parohia lor, dar spuneau apoi că doar jumătate vin regulat duminica la biserică sau poate nici atât [aici e vorba de bisericile ortodoxe din comunitatile americane – n.n.]. Ce se întâmplă? De ce cealaltă jumătate nu vine duminica la biserică (scuzându‑i pe cei bolnavi sau în concediu ori angajaţi în altă parte)?

Am putea specula, în mod corect sau incorect, că unii membri ai comunităţii sunt supăraţi sau nemulţumiţi ori au ceva împotriva preotului sau a consiliului parohial sau chiar împotriva cuiva din parohie. Am putea crede că poate unii nu se mai simt bineveniţi în bise­rici, sau că poate în singurătatea lor se simt nedoriţi sau trecuţi cu vederea de cineva din biserică. Poate că aceşti membri absenţi sunt distraşi de grijile lumii şi nu găsesc necesară sau importantă participarea la biserică. Unora dintre membrii mai în vârstă li se poate părea greu să ajungă la biserică pentru că nu mai pot conduce sau nu‑şi mai pot permite să aibă o maşină. Altora li se poate părea că biserica lor e interesată doar de banii lor pentru vreun proiect nou de construcţie.

Lista poate continua, dar sincer, nu ştim exact de ce aceşti membri ai bisericii nu mai vin, până când, cu smerenie, nu ajungem noi la ei să ne spună (ca să ne împărtăşească motivele lor). Când îi abordăm, trebuie să ne folosim de toată capacitatea noastră de înţelegere şi să‑i ascultăm cu multă atenţie, apoi să vedem cum putem să facem binele, mai ales faţă de cei care sunt „de o credinţă cu noi”.

Din nefericire, sunt şi din aceia care vin regulat la biserică, care stau de obicei în spate şi pleacă imediat ce slujba s‑a terminat. Nu vorbesc cu nimeni şi, mai trist, nimeni nu ajunge să vorbească cu ei. Poate din cauză că unii oameni consideră că membrii bisericii bârfesc sau vorbesc prea mult ori sunt critici în discuţiile lor cu alţii.

Când lucrurile stau aşa, trebuie să ne aducem aminte că Iisus ne‑a poruncit să ne iubim unii pe alţii; asta înseamnă că trebuie să‑i preţuim cu adevărat pe cei de o credinţă cu noi. Sfântul Ioan scrie:

Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l‑a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L‑a văzut, nu poate să‑L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I In 4, 20‑21).

Iisus Însuşi a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In 13, 34‑35).

Aici Iisus şi Sfântul Ioan vorbesc pentru cei din Biserică. Iubirea dintre noi ar trebui să fie atât de vădită, încât oamenii să cunoască astfel că suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos. Văd oamenii în noi acest lucru astăzi?

Unii credincioşi din bisericile noastre sunt interiorizaţi şi tind să nu împărtăşească cu alţii problemele financiare sau familiale şi nici lupta spirituală pe care o au în viaţă. Săptămână de săptămână participă regulat la slujbe fără să vorbească cu fraţii şi cu surorile lor în Hristos, care stau lângă ei, ştiind prin ce trec. Poate că aceşti oameni aflaţi în necaz se tem că ceea ce ar împărtăşi altora nu ar rămâne confidenţial. Poate se simt stânjeniţi de situația neplăcută. Poate din pricina culturii sau a mândriei au o reţinere în a încredinţa altora problemele lor temporare, sau poate se luptă cu un gol emoţional şi spiritual. Realitatea poate fi aceea că pur şi simplu nu se simt destul de liberi să‑şi încredinţeze altora din biserică problemele vieții.

Grija pentru alţii nu înseamnă o invadare zgomotoasă a intimităţii cuiva dintr‑o curiozitate fără sens. Nimănui nu‑i place un băgăcios. Este necesar să creăm un climat în biserică, unde oamenii să simtă că pot avea încredere în alţi membri pentru a le împărtăși problemele şi nevoile. Ei trebuie să simtă că cei cărora le vorbesc până la urmă le doresc tot binele în inima lor. Cum vom transmite fraţilor că ne pasă de ei şi că în grija noastră faţă de ei respectăm ceea ce ne încredinţează din nevoile şi problemele lor? Care sunt cele câteva lucruri pe care le putem face pentru a arăta respect real faţă de cei de o credinţă cu noi?

Cum ne manifestăm preţuirea

Unul dintre modurile fundamentale prin care ne manifestăm preţuirea faţă de semenii noştri creştini este rugăciunea pe care o facem pentru ei.

Am crescut într‑o familie creştină, am fost botezat şi miruns, am primit Sfânta Împărtăşanie (Euharistie) aproape în fiecare duminică. Dar în anii adolescenţei m‑am îndepărtat de biserică şi poate de o parte din credinţa mea creştină. Timp de un an, un an şi ceva, m‑am apucat chiar să investighez practicile orientale, cum ar fi Yoga, aşa cum făceau mulţi pe la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970. În vara când am absolvit liceul am început să mă gândesc la Persoana lui Iisus în timp ce urmăream o cruciadă de‑a lui Billy Graham la televizor. Îmi amintesc cât de impresionat eram de credinţa sa aparent adâncă în Iisus Hristos.

Când m‑am dus, ca proaspăt admis în acea toamnă la universitatea din California, la săptămâna de orientare am cunoscut nişte grupuri creştine din campusul universitar. Unul dintre ele m‑a invitat la un eveniment de noapte într‑o vineri, în afara campusului. Şi m‑am dus. Un grup de 50 de tineri au cântat cântece creştine. Cineva ne‑a transmis un mesaj scurt despre credinţa lui în Iisus şi apoi a venit timpul de rugăciune care s‑a încheiat cu fraternizare.

Când întâlnirea a luat sfârşit iar eu mă îndreptam spre dormitorul meu, un frate creştin cu care nu vorbisem s‑a apropiat de mine, m‑a privit adânc în ochi şi mi‑a spus: „Frate, mă rog pentru tine!” Să se roage pentru mine! Cuvintele lui m‑au surprins pentru o clipă. Mi‑am spus: De ce să se roage el pentru mine? Grija şi preţuirea lui m‑au atins profund. Cineva să‑şi ia din timpul preţios al zilelor sale pline ca să se gândească la mine şi la nevoile mele şi să se roage ca Dumnezeu să mi le preîntâmpine de‑a lungul vieţii, m‑a făcut să mă simt cu adevărat special. Ştiam că mama şi tata se roagă pentru mine, dar cine era acest străin şi de ce s‑a oferit să se roage pentru mine? M‑am simţit deosebit în ochii lui. M‑a atins până în adâncul inimii, şi câteva zile mai târziu mi‑am încredinţat din nou întreaga viaţă lui Iisus Hristos. Nimic nu a mai fost la fel după aceea.

Ne arătăm preţuirea faţă de cei din biserică rugându‑ne regulat pentru ei. Ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se împlinească în viaţa lor. Ne rugăm pentru sănătatea şi bunăstarea lor fizică, mintală şi duhovnicească. Ne rugăm să li se dăruiască din plin harul şi mila lui Dumnezeu. Ne rugăm ca ei să cunoască plinătatea Duhului Sfânt în viaţa lor şi, dacă ştim că au anumite nevoi, ne rugăm şi pentru ele.

Cunosc o biserică unde, în stânga, lângă altar, se află o cutie pentru cereri de rugăciune. După fiecare slujbă se adună lângă cutie un grupuleț de membri ai bisericii. Mai întâi fac rugăciuni generale și apoi, fiecare pe rând, se roagă pentru nevoile speciale pe care le găsesc în cutie. Am fost la biserici unde problemele oamenilor sunt pomenite în timpul slujbei. Poate cineva merge la o operație sau are alte cereri importante. La rugăciunea mea îi pomenesc nu numai pe membri familiei mele, în mod special, dar și pe alții. Acest lucru arată valoarea pe care o au ei pentru mine.

Am învățat un lucru interesant despre rugăciunea pe care o fac pentru alții. În timp ce mă rog pentru ei, Dumnezeu lucrează în mine, îmi schimbă inima în bine. Nu ne rugăm doar pentru cei care ne simpatizează, ci și pentru cei care nu ne plac, chiar și pentru cei pe care îi putem percepe ca dușmani. Iisus ne‑a învățat să ne rugăm și să facem bine celor care ne disprețuiesc, chiar și celor care ne prigonesc și spun tot cuvântul rău împotriva noastră. Rugăciunea îmi ajută inima să se transforme, să treacă de la răzbunare la compasiune, de la mânie la iertare, de la tulburarea lăuntrică la iubire și la pacea minții.

Acest fel de rugăciune și de schimbare lăuntrică este atât de necesar astăzi în comunitatea bisericii! Rugăciunea noastră pentru alții nu numai că îi face valoroși în ochii noștri și ai lor (dacă știu că ne rugăm pentru ei), dar ne curățește inima și începem să‑i iubim și să îi prețuim și pe cei care poate nu merită (ca și cum noi am merita) ori care s‑au purtat urât cu noi. Sfântul Iacov scrie:

Mărturisiți‑vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului… (Iac. 5,16).

Acesta este un verset puternic al Scripturii. Ca să ajungem drepți trebuie să avem o dreaptă legătură cu Dumnezeu și să împlinim cerințele acestei legături. O dreaptă legătură cu Dumnezeu ne cheamă la pace cu frații și cu surorile noastre. Un mod important de a ajunge la pace cu frații și surorile este să ne mărturisim greșelile unii altora și să ne rugăm unii pentru alții. Când avem o dreaptă legătură cu Dumnezeu și cu frații noștri, rugăciunea devine mai rodnică. Întrucât, atunci când ne mărturisim neputințele, păcatele sau greșelile, este nevoie de smerenie. Mărturisirea păcatelor nu este numai un lucru sănătos pentru noi și pentru cei cărora le‑am greșit, dar, rugându‑ne unul pentru altul, primim și tămăduire. Pentru o legătură dreaptă cu Dumnezeu este nevoie de smerenie.

Pe lângă smerenie, este importantă și perseverența în rugăciune. Amintiți‑vă că unul dintre aspectele rugăciunii este vorbirea cu Dumnezeu, comuniunea cu Dumnezeu, faptul că Îi faci cunoscută cererea ta. Iisus ne‑a spus:

Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Căci tot cel ce cere va primi (Mt. 7, 7‑8).

În altă versiune a Bibliei, acest verset este așa:

Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere, ia; cel care caută, află; și celui care bate i se va deschide (Mt. 7, 7).

Această traducere a Scripturii pune în evidență necesitatea perseverenței în rugăciunile ­noastre de cerere. Prea adesea renunțăm să mai sperăm că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre. Acestea sunt tocmai momentele în care trebuie să continuăm să ne rugăm.

Rugăciunea nu ne costă nimic. Nu durează mult, dar pentru cei pentru care ne rugăm poate fi faptul crucial care le atinge inima și îi face să simtă cât de prețioși sunt pentru tine, când află că te rogi pentru ei. Lasă‑i pe cei din biserică să știe că te rogi pentru ei regulat pentru orice nevoie anume despre care ți‑au vorbit. Acest lucru le demonstrează că, într‑adevăr, îi prețuiești.

Rugăciunea trebuie să fie sinceră, desigur; cu alte cuvinte, trebuie să fie reală, adevărată, curată, autentică, din inimă. Trebuie să fim pe de‑a‑ntregul sinceri în rugăciunile noastre către Dumnezeu pentru ceilalți. Dacă oamenii află că ne rugăm sincer pentru ei, pot deveni mai deschiși și harului lui Dumnezeu în viața lor. Este adevărat că unii dintre ei se pot deja simți importanți în această lume, într‑o anumită măsură și fără Dumnezeu în viața lor. Diferența este că rugăciunea ne ajută să descoperim adevărata noastră valoare în ochii Creatorului – valoare care nu se bazează pe lucruri false. Valoarea pe care ți‑o dă lumea este, de obicei, superfluă și temporară. Valoarea pe care ți‑o dă Dumnezeu este veșnică și ne ajută să avem o legătură mai strânsă cu Creatorul nostru.

Pe lângă rugăciunea pentru frați și surori, a le da timp din timpul nostru este un alt mod de a arăta cât de importanți sunt pentru Dumnezeu și pentru noi. Se spune că „timpul înseamnă bani”. Majoritatea oamenilor consideră banii ca pe ceva de valoare; cu siguranță că muncim mult timp ca să‑i câștigăm. Reprezintă sudoarea noastră și o porție din viață. Așa încât, atunci când ne facem timp să‑i ascultăm cu atenție pe ceilalți, arătăm că prețuim ceea ce au să ne spună sau, și mai important, că îi prețuim pe ei.

Cu toții știm că într‑o zi vom muri; trupurile noastre vor înceta să mai trăiască. Duhul nostru va părăsi trupul și se va odihni întru Domnul. Asta înseamnă că avem un timp limitat pe pământ. Ni s‑a dat voință liberă să‑l folosim așa cum dorim. Unii, ca să acumuleze averi, alții, ca să consume droguri și alcool cu care să‑și aline durerile, iar alții lucrează pentru o cauză socială în care cred sau călătoresc prin lume. Unii își folosesc timpul ca să se plângă de tot ce‑i înconjoară. Sunt atâtea feluri în care ne putem folosi timpul prețios pe care îl avem aici, pe pământ…

Cât petrecem personal cu cei din biserică, care au nevoie, într‑un fel sau altul, de ajutorul nostru? Acest rol este pentru toți, nu doar pentru cei din comitete sau din cler. Unul dintre cele mai rele cuvinte care pot exista este ei. Nu numai expediind pe cineva zicând: „Ei nu contează” sau „Ei sunt altfel”, dar și lăsând în seama altora datoriile și dragostea noastră: „Se descurcă și singuri”. În biserică nu este loc de a te debarasa de alții sau de a ignora iubirea și responsabilitatea creștină.

Într‑adevăr, clerul și‑a dedicat viața îngrijirii speciale a credincioșilor, a celor din casa lui Dumnezeu, dar și a celorlalți din afara ei. Aceasta nu înseamnă însă că laicatul, poporul lui Dumnezeu, nu are responsabilitatea de a acorda timp celor din biserică. Laici sau preoți, Dumnezeu ne‑a dat timp pe pământ să facem bine altora, mai ales celor din casa Domnului. Ca mirean, se poate să nu ai la fel de mult timp ca un cleric pentru a‑i ajuta pe alții, dar trebuie să ajuți. De ce? Pentru că a‑i ajuta pe ceilalți și a da timp comunității este un act de iubire, și toți suntem chemați să ne iubim unul pe altul.

Te poți întreba: cum să încep să dau timp celor din biserică? Poți să începi prin a face cunoștință cu cei de lângă tine, la sfârșitul slujbei. Invită pe cineva la o cafea, cândva în timpul săptămânii. Ai putea chiar să‑i spui că vrei să o cunoști sau să îl cunoști mai bine. Nu te supăra dacă te refuză. Poate este o persoană timidă sau se simte stânjenită de invitație. Poate a avut un incident neplăcut cu altcineva din biserică și acum ezită să se deschidă față de o altă posibilă rănire sau trădare.

Există diverse motive pentru care oamenii pot fi pre­ca­uți înainte de a accepta o invitație sau de a vrea să se cunoască mai bine. Nu lua numaidecât personal un refuz. Nu știi ce au trăit și ce îi face să rămână rezervați. De­sigur, refuzul poate însemna și faptul că nu au momen­tan vreme de socializare. Acest lucru se poate schimba mai târziu. Motivul pentru care spun „nu” poate să nu fie atât de profund pe cât ai crede. Mergi mai departe și încearcă din nou cu un alt membru al bisericii. Până la urmă trebuie să găsești persoane doritoare să vă cunoașteți.

Un mod foarte bun de a‑i cunoaște pe alții este să te înscrii în diverse activități de grup sau în comitete din parohie. Majoritatea bisericilor au o serie de activități bisericești, de slujire a aproapelui și de grup, precum studiul Bibliei, corul, vizite la cămine, sponsorizarea grupurilor misionare, comitete de întrajutorare și activități caritabile. Unele biserici organizează, prin rotație, grupuri pentru curățenia bisericii sau pregătirea tratațiilor. Dacă vezi că biserica are o nevoie pentru care nu s‑a înscris nimeni, poți să începi să formezi tu însuți un grup, invitând pe alții să te ajute. Sunt sigur că preotul îți va aprecia ajutorul și, în plus, vei avea ocazia să cunoști alți oameni din parohie.

În orice mod ai deveni disponibil pentru a cunoaște alte persoane din biserică sau pentru a le ajuta într‑un fel sau altul, vei descoperi că fiecare are o poveste de viață de spus dacă i se dă ocazia sau dacă se simte în siguranță, emoțional, să se deschidă față de altă persoană. Cred că toți avem o problemă pe care am vrea să o spunem cuiva sau să ne împărtășim povestea și să ascultăm poves­tea altcuiva. Întrucât nici unul dintre noi nu a venit pe lume din greșeală, ci am fost în planul lui Dumnezeu de dinaintea conceperii noastre, toți avem un rost de îm­plinit în această lume și o călătorie de parcurs. Dând din timpul tău altora ca să le asculți povestea, este un mod minunat de a‑i face să simtă că au valoare în ochii tăi.

Astfel, preotul nu va fi singurul către care se pot îndrepta membrii parohiei spre a‑și exprima nevoile și a‑și descrie situația. Dacă cineva are curajul să‑ți împărtășească povestea vieții sale, acordă‑i toată atenția și ascultă cu respect.

Nu te grăbi să‑l faci să‑și scurteze povestea ca să ți‑o spui și tu pe a ta, înainte ca celălalt să termine. A asculta cu adevărat este un dar de iubire pentru celălalt.

[…] Dacă vedem în fiecare pe Hristos, vom asculta mai mult decât vom vorbi. Ascultă și nu întrerupe. Încearcă să empatizezi. Prețuiește zbuciumul altora, prin care trec în viața aceasta.

Pe lângă rugăciune și disponibilitatea de a asculta și de a te întovărăși, îi putem prețui pe ceilalți sfătuindu‑i. Lucrul acesta poate veni firesc, în urma istorisirii experienței sau a necazurilor sale (deși trebuie făcut cu grijă). Avem tendința să dăm sfatul înainte de a ni se cere. Am învățat ceva în urma consilierii altora, aceea că nu le poți rezolva problemele. Oameni cu bune intenții pot uneori înrăutăți situația cuiva care le urmează sfatul. Pe de altă parte, unii ar putea beneficia de sfat, dar nu sunt pregătiți să‑l primească.

Înainte de a da sfaturi, ar fi înțelept să te rogi mai întâi pentru ei. În primul rând, Dumnezeu ne poate face să înțelegem mai bine problema și, în al doilea rând, Dumnezeu ne poate pregăti inima ca să știm cum să împărtășim mai bine înțelegerea noastră celuilalt. Dacă credem că fratele sau sora noastră se află în necaz din cauza vreunui păcat făcut în viață, Sfântul Pavel ne dă un sfat duhovnicesc:

Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine însuşi. (Gal. 6, 1‑3).

Iisus Însuși ne arată cum să sfătuim pe cineva:

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poți să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând tu bârna care este în ochiul tău? Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău! (Lc. 6, 41‑42).

Aceste două fragmente din Scriptură ne învață să fim atenți, să umblăm în smerenie și în cunoaștere de sine, înainte de a sfătui pe altul. Manifestându‑ne grija, se poate întâmpla să fie necesar să‑l îndreptăm pe acel membru al bisericii spre a discuta cu preotul sau chiar cu un terapeut creștin. Chiar și atunci când cineva îți cere sfatul, înțelept este să îi spuneți că nu știți tocmai cum să‑i abordați situația și să‑l încurajați să vorbească cu preotul sau să caute ajutor specializat. Întotdeauna să‑i spuneți că vă veți ruga pentru problema lui, chiar dacă nu aveți un sfat de dat.

Sunt situații în care ar fi neînțelept să dați sfat imediat, chiar dacă vi se cere. În același timp, sunt persoane care uneori nu vor să vorbească nici cu preotul, nici cu un terapeut. Nu trebuie să vă simțiți presat sau forțat să oferiți sfat sau să ajutați îndată dacă nu vă simțiți pregătit să o faceți. Îi puteți spune că vă veți ruga pentru pro­blema pe care o are și că veți reveni mai târziu. Poate veți dori să discutați chiar dumneavoastră cu preo­tul fără a încălca confidențialitatea, pentru a primi un răspuns ca mod de abordare a problemei.

[…]

Grija pentru alții se poate manifesta și prin ­lucruri mici pe care le poți face pentru frații și surorile tale în Hristos. Când îți dai seama că cineva din biserică are o problemă, întreabă‑te dacă poți ajuta și dacă ești dispus să o faci. Are biserica un buletin informativ sau un spațiu unde poate fi afișată deschiderea unor locuri de muncă? Se poate întâmpla să afli că se oferă locuri de muncă și poți afișa informația, ajutând astfel oameni din biserică să fie reangajați.

Un alt exemplu de grijă față de membrii bisericii este acela de a afla când cineva trece printr‑o operație chirurgicală sau prin vreo altă procedură medicală care îl pune la pat pentru o vreme. Împreună cu un grup de membri ai bisericii sau personal, poți pregăti hrana pe care să o duci persoanei aflate în stare de recupe­rare. Poți să te oferi să‑i faci curat în casă câtă vreme nu se poate descurca pe cont propriu. Chiar biserica poate organiza slujirea aproapelui cu mai mulți dintre membrii ei, care să‑și concentreze atenția asupra unor astfel de situații.

Un alt mod de a‑ți manifesta grija pentru ceilalți în biserică este acela de a lucra pentru bătrânii din parohie. Viața poate fi însingurată și plictisitoare pentru cei închiși în casă, care și‑au pierdut abilitatea de a merge la farmacie sau la aprozar în timpul săptămânii. Te poți oferi să‑i iei și să‑i duci cu mașina acolo unde au nevoie, o dată pe săptămână. Mai poți da o mână de ajutor în educarea creștină a copiilor la biserică. Gândește‑te la talentele și la abilitățile personale și la felul cum ai putea să le folosești în special pentru slujirea fraților tăi creștini.

După cum vedem, în multe feluri îi poți ajuta pe membrii bisericii care au nevoie de grija ta lucrătoare. Trebuie să ne amintim că și noi putem ajunge la un moment dat în viață să avem nevoie de ajutor din partea lor. Regula de aur este aceea de a face altora așa cum am vrea să ne facă și ei nouă. Roagă‑te, ascultă, lucrează cu dragoste pentru alții: acestea sunt trei căi prin care putem să le arătăm fraților cât sunt de valoroși pentru noi. Aș dori să vă amintesc să vă gândiți și la cei din afara parohiei voastre, la toată Biserica, fapt ce include o lucrare misionară în țară și în lume.

Clerul nostru

Este bine ca preoții să‑și poarte de grijă și să‑și arate unul altora cât de valoros este fiecare pentru Dumnezeu. Unul dintre modurile de a‑și exprima dragostea este acela de a se ruga unul pentru altul. De vreme ce Satana face tot ce îi stă în putință să‑i atace pe cei care călăuzesc Biserica, este important ca pentru ei să se roage nu numai mirenii, ci și frații din cler, pentru a fi binecuvântați de Dumnezeu și a li se dărui tot curajul de care au nevoie spre a conduce poporul lui Dumnezeu în tot adevărul și în toată dragostea pentru Dumnezeu și pentru oameni. O rugăciune specială a clerului pentru frații slujitori este aceea de a se arăta întru ei roadele Duhului Sfânt – și anume, dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, credincioșia, blândețea și înfrânarea (v. Gal. 5, 22‑23).

Membrii clerului trebuie să se iubească și să se prețuiască, să caute să‑și arate dragostea cu orice ocazie. Mi‑a spus odată un preot cu tristețe că simțea că fiecare biserică din zona sa este ca o franciză separată. Am înțeles‑o în sensul că parohiile sunt ca niște insule una față de alta, într‑un fel de competiție. Care are o biserică mai mare sau o sală mai mare? Care are credincioși mai mulți sau mai multe slujiri în biserică? Unii preoți fac remarci răutăcioase despre alți preoți și despre practicile lor. Dacă se întâmplă așa, atunci nu va fi dra­goste între ei, nici prețuire. Toți clericii creștini, fie ei epis­copi, preoți sau diaconi, sunt slujitori ai Domnului nostru Iisus Hristos. De ce un slujitor al lui Hristos să disprețuiască un alt slujitor al lui Hristos?

Episcopul este cel dintâi slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu. Această atitudine trebuie să se manifeste și printre clericii de sub conducerea lui. Avem un arhetip frumos al acestei smerenii a slujirii în Cina cea de Taină, când Iisus a spălat picioarele ucenicilor Săi.

„Iisus […] S‑a sculat de la Cină, S‑a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S‑a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. A venit deci la Simon‑Petru. Acesta I‑a zis: «Doamne, oare Tu să‑mi speli mie picioarele?» A răspuns Iisus și a zis: «Ceea ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei înțelege după aceasta.» Petru i‑a spus: «Nu‑mi vei spăla picioarele în veac!» Iisus i‑a răspuns: «Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine»” (In 13, 4‑8).

Aici Iisus Se smerește și spală picioarele ucenicilor Săi, care Îi vor călăuzi Biserica după Înălțarea Sa la cer. Iisus le dădea viitorilor conducători ai Bisericii Sale un exemplu de smerenie pe care ei trebuie să o arate față de cei pentru care sunt responsabili din punct de vedere duhovnicesc. În Evanghelia după Luca Îl găsim pe Iisus spunându‑le ucenicilor că El nu a venit să I se slujească, ci să slujească, și voia ca ei să aibă aceeași atitudine unii față de alții (v. Lc. 22, 25‑27). Aceasta era o regulă radicală, ca cel ce conduce să fie slujitorul celor conduși.

Un preot mi‑a povestit că episcopul său îngenunchează în fața preoților și diaconilor lui la sinaxa preoțească anuală și le cere iertare pentru orice lucru greșit pe care l‑ar fi spus sau l‑ar fi făcut de‑a lungul anului ce a trecut. Aceasta dovedește smerenie și portretizează un exem­plu frumos de a fi slujitorul slujitorilor lui Hristos. Acest episcop le arată preoților săi, așa cum Iisus le‑a arătat ucenicilor, cum este smerenia. Acest episcop le‑a prezentat un model pe care trebuie să‑l urmeze toți preoții, nu doar față de episcop. Când acest episcop îngenunchează în fața preoților săi și le cere iertare, le arată cât de mult îi prețuiește. Iar preoții, la rândul lor, ar trebui să arate același model de smerenie unii altora și față de laicii pe care îi slujesc în parohia lor.

În bisericile ortodoxe, duminica de dinanintea începerii Postului Mare se numește Duminica iertării. Este o mărturisire generală a greșelilor în comunitate, fără a înlocui necesitatea spovedaniei personale regulate a păcatelor săvârșite de‑a lungul anului. În Duminica iertării, în mod ideal, fiecare membru al comunității parohiale, începând cu preotul, cere iertare fiecăruia și îl iartă pe fiecare, la rândul său.

Unele parohii practică ceremonia de spălare a picioa­relor în Joia Mare, așa cum a făcut Iisus când a spălat picioarele ucenicilor. Doisprezece membri ai parohiei sunt aleși să stea cu fața spre credincioșii parohiei, în fața bisericii, în timp ce clerul spală picioarele fiecărei persoane în parte. Este o experiență deosebită a smereniei să speli picioarele cuiva – te simți nevrednic și, în același timp, prețuit. Pentru cler este o aducere‑aminte vie a felului cum ar trebui să slujească oamenilor tot anul, cu smerenie.

Toți suntem chemați, indiferent de rang sau de po­ziție socială, să ne îmbrăcăm în haina umilinței, unul în fața altuia (v. I Ptr. 5, 5). Acest lucru trebuie să înceapă de la cler – și mai întâi de la episcop și să se întindă la fiecare membru al parohiei. Când se lucrează astfel, fiecare preot sau diacon va ști și va simți dragostea și purtarea de grijă personală a episcopului său. Am au­zit despre preoți care așteaptă cu nerăbdare să primească vizita pastorală a episcopului lor, însă am auzit și despre alții stresați, chiar înfricoșați de o vizită episcopală. Cât de tragic! Unii episcopi se văd cu adevărat pe ei înșiși ca slujitori ai slujitorilor lui Dumnezeu, începând cu preoții lor, arătându‑le dragoste, încurajare, grijă și o adevărată preocupare pentru toată smerenia. Dar se pare că alți episcopi doresc mai mult să fie slujiți decât să slujească; se pare că nu știu să fie prietenoși față de preoții lor și nu știu să‑i ușureze. Acești preoți nu se simt nici iubiți, nici prețuiți de episcop, ci singuri cu pro­blemele cu care se confruntă, putând chiar suferi depresii sau anxietate clinică.

Nu vrem să spunem că episcopii nu au preoți, diaconi sau laici dificili, cu care este greu să te înțelegi și care chiar au nevoie de îndreptare sau de disciplinare câteodată. După cum am văzut mai devreme, Sfântul Apostol Pavel zice:

Fraților, chiar dacă va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești, îndreptați‑l pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți, ca să nu cazi și tu în ispită. Purtați‑vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 1‑2).

Acesta este duhul cu care vine episcopul la clerul său și la rândul său, preotul sau diaconul la membrul parohiei sale care are nevoie de ajutor? Sunt clericii din bisericile noastre cei mai smeriți și mai blânzi dintre oameni? Se iubesc și se prețuiesc unul pe altul indiferent de rangul lor? Acestea sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem și la care trebuie să ne gândim.

[…]

Laicatul: poporul lui Dumnezeu

Unirea cu Dumnezeu duce la dorirea unirii cu toți oamenii, mai ales cu cei de o credință cu noi. Sfântul Apostol Pavel le scrie efesenilor:

De aceea vă îndemn eu, cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați. Cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu‑vă unii pe alții în iubire. Silindu‑vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura Păcii. […] Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 1‑3, 13).

Trebuie să ne arătăm unii altora, ca fii ai lui Dum­ne­zeu, dragoste milostivă, smerenie, blândețe și răbdare și să ne purtăm povara unii altora în legătura păcii. Din nefericire, privim astăzi la parohiile noastre și vedem că nu se întâmplă mereu așa. Dimpotrivă, vedem ciorovăială, certuri, mândrie, înverșunare, resentimente și lipsă de unitate – nu numai în credință, dar și între persoane.

Banii sunt adesea cauza certurilor. Neînțelegerile asupra fondurilor financiare ale bisericii pot deveni motiv de ceartă atunci când se discută un proiect de construcție sau planuri de lungă durată. Preotul vrea să ia o anumită direcție, alții din comitetul parohial o altă direcție, iar alți membri laici o cu totul alta. Sau devin partizani. Nu mai este de găsit unitatea, nici legătura păcii. Din nefericire, sunt chiar persoane sau familii care, după ce donează o sumă mare de bani bisericii pentru un proiect sau altul, se simt îndreptățiți să aibă mai multă influență în procesul de luare a deciziilor în parohie. Cu siguranță nu par să‑și fi adus darul ca pe o jertfă de bunăvoie, necondiționată.

Legătura de iubire dintre membrii bisericii arată prezența lui Dumnezeu, căci Domnul este Dumnezeul păcii. Iisus a spus:

Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (In 13, 35).

La fel și Sfântul Apostol Pavel scrie:

Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduirii, ci al păcii (I Cor. 14, 33).

Când lipsește această legătură, fiii luminii pot deveni din nou fii ai întunericului.

Toți pot să spună ceea ce cred, dar nu trebuie să devină încrezuți. Oamenii încrezuți au întotdeauna tendința să considere că părerea lor este corectă și a altora greșită, astfel încât sunt înclinați să nu asculte părerile altora și nici măcar să le ia în considerare. În asemenea situații, toți membrii bisericii trebuie să se roage ca Duhul Sfânt să‑i călăuzească în adevărul problemei și în ceea ce au de făcut. Să așteptăm ca Domnul să ne orienteze, să ne rugăm ca El să vorbească fiecăruia și fiecare să asculte. Psalmul 127, 1 spune:

Dacă nu ar zidi Domnul casa, în zadar s‑ar osteni ziditorii.

Întrebarea pe care ar trebui să ne‑o punem este: „Ce vrea Dumnezeu să facem?. Când suntem în unire cu Dumnezeu, aflăm mai multă unitate și pace între noi.

Este important ca laicii să trăiască mai mult în prietenie adevărată. Prietenia poate lua forme dife­rite. În scrierile lui Aristotel, Etica nicomahică și Etica eudemonistă, se vorbește despre trei feluri de prietenie. Primul se bazează pe plăcere, de obicei fără durată, fiindcă atunci când se termină plăcerea, se sfârșește și prietenia. Nu se referă doar la plăcerea senzuală, ci la acel fel de prietenie care spune: „Mă simt bine în compania ta.” Dar când apare un conflict major sau când un prieten ajunge să dea de greu și plăcerea prieteniei încetează, la fel încetează și prietenia. Poate că va fi posibil să se restabilească altădată, dar, în general, este de scurtă durată.

Al doilea tip de prietenie discutat de Aristotel este acela bazat pe utilitate. Cu alte cuvinte, prietenia se bazează pe ceea ce poți să‑mi oferi sau pe cât de folositor ai putea să‑mi fii la un moment dat. Este felul de prietenie care spune: „Îmi ești prieten până când nu mai am nevoie de tine sau până când altcineva îmi va putea oferi mai mult.” Se poate numi prietenie egoistă. Relațiile din lumea modernă a afacerilor, pe care le numim „rețele de comunicare”, fac parte din această categorie.

Al treilea tip de prietenie, descris de Aristotel ca teleia philia în greacă, se referă la prietenia completă sau desăvârșită. Această prietenie se bazează pe virtuți împărtășite între două persoane: fiecare completează și încurajează creșterea celeilalte. Este o iubire, o prietenie altruistă, pentru că prietenul poartă în inima sa interesul și binele celuilalt. În legătura lor prietenească reciprocă se bucură și poartă nădejdea binelui pentru prietenul lor, prea puțin gândindu‑se la ei înșiși. Aristotel recunoaște că o astfel de prietenie este extrem de rară, dar este un lucru pe care îl putem dori și la care sperăm să ajungem.

Al treilea fel de prietenie descrie cel mai bine cum trebuie să fie prietenia creștină. O iubire și o grijă altruistă. Vrei binele prietenului tău. Aceasta este prietenia care durează, spre deosebire de celelalte două forme prezentate de Aristotel. Iisus ne descoperă adevărata profunzime a prieteniei:

Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v‑am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să și‑l pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v‑am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le‑am făcut cunoscut (In 15, 12‑15).

Dacă Iisus ne poate numi pe noi prieteni, atunci ce ne împiedică să‑i numim și noi prieteni pe alți membri ai Trupului Său, Biserica? Este felul de prietenie dintre membrii care arată slujire plină de grijă, blândețe, dragoste, răbdare și bunătate. Este felul de prietenie pe care o are pentru noi Hristos și pe care și noi trebuie să o avem unii față de alții, până la a ne da viața pentru fratele sau pentru sora noastră.

Am auzit de la veterani de război că această prietenie mai profundă crește între camarazi printr‑o totală încredere a unuia în celălalt. Nu numai că poartă în inima lor interesele și binele unității, dar au grijă de fratele lor, veghează unul asupra celuilalt, își asumă riscuri ca să‑și salveze un tovarăș rănit sau căzut, își pun chiar viața în pericol. Sigur, acesta este modul de a demonstra cât de mult prețuim o altă ființă umană.

Indiferent că este vorba de cler, care își arată prețuirea unul față de altul și față de laici, sau că este vorba de laicii care își manifestă prețuirea față de cler și față de alți membri ai bisericii, totul arată cât de mult Îl prețuim pe Hristos:

Ceea ce ați făcut celui mai mic dintre frați, Mie Mi‑ați făcut.

Prin dragostea, rugăciunea, ascultarea și prietenia noastră plină de grijă demonstrăm cât de mult prețuim un alt membru al bisericii.

Să reflectăm din nou la cuvintele Sfântului Ioan:

Dacă zice cineva: „Iubesc pe Dumnezeu!”, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l‑a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L‑a văzut, nu poate să‑L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, să iubească și pe fratele său (I In 4, 20‑21).

  • Cartea se poate procura online de AICI sau de AICI

Din aceeasi carte, mai puteti citi:

***

Legaturi:

Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simu­lată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaş­tem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine (…) Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoa­se dacă am şti să trăim în sobornicitate si în dragoste“.

***

 

***

 

***

 


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Preot David Fontes, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “CUM NE PRETUIM UNII PE ALTII CA MADULARE ALE ACELUIASI TRUP, CE RELATII (AR TREBUI SA) AVEM INTRE NOI IN BISERICA? Ne purtam de grija unii altora, ca frati intru Hristos?

  1. “Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos”(Galateni 6,2). Am o cunostinta medic psihiatru si mi se plangea deunazi ca este suprasolicitata de pacienti. Intr-adevar, lumea devine din ce in ce mai mult un imens azil psihiatric, in care se aplica teroarea psihologica a reeducarii, practicata si la Pitesti.
    Un om cu o afectiune psihica, daca o poarta cu barbatie pana la capat, poate ajunge un sfant mucenic, tot asa cum si alte boli, cum ar fi cancerul, il pot apropia pe om de Dumnezeu. Stiinta medicala psihiatrica este destul de limitata, nesurprinzand adancimile si inaltimile vietii duhovnicesti. Totusi, si ea este lasata ca o mangaiere pentru om, in special pentru neortodocsi, cum observa parintele Sofronie Saharov. Ortodocsii,in schimb, trebuie sa caute vindecarea in “spitalul duhovnicesc” al Bisericii, luand “medicamentele” Sfintelor Taine si doar in ultima instanta sa apeleze la psihiatru, cu binecuvantarea lui Dumnezeu prin duhovnic.
    Spunea Sf. Paisie Aghioritul ca sunt boli psihice, boli demonice si ambele.Acum, cand diavolii au venit in lume, dupa cum zicea parintele Proclu, lumea s-a imbolnavit sufleteste.Multi oameni sunt obositi sufleteste(neurastenie sau psihastenie) si asta de cele mai multe ori din cauza unei influente demonice(Batranul Porfirie, Antologie de sfaturi si indrumari).
    Ce este de facut? “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”(Sf Siluan). “Purtati-va sarcinile” cu multa dragoste,rabdare si smerenie si Dumnezeu nu ne va lasa, nici nu ne va parasi!

  2. Pingback: “E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă…”. MĂRTURIE VIE și îndemn tare la LUPTA DUHOVNICEASCĂ OSÂRDUITOARE ÎN BISERICĂ și la LUCRAREA “ȚESĂTURII” DRAGOSTEI FRĂȚEȘTI – Partea a
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate