PARINTELE ARSENIE MUSCALU: Ce sa facem ca sa traim bucuria Invierii, cum sa pastram harul, cum sa ne reinsufletim ravna si bucuria de a trai?

6-05-2013 Sublinieri

inviere-26-04-vlb5538

Lumina de Duminica:

„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“

interviu de Augustin Păunoiu

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

lumina-invierii– Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

– Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut?

– Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câtevasla1 zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre“. Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.

Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos 44797a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?

– Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

– Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“?

– Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!

Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.

264_224a-e1367558512847Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.

Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.

– Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.

– Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie, bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.

Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

– „Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.

– Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la 00040510_largeMănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.

Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, “Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.

În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…

– Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.

Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.

La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.

Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateriile pe zero.

Eficienţa rugăciunii

0– Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?

– Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.

Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.

Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.

Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.

– De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

– A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti Θεία Κοινωνία1înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.

Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

parintele-arsenie-muscalu

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

1. Slider, Deasa impartasire, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Impartasania, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), Parintele Arsenie Muscalu, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Saptamana Luminata

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

54 Commentarii la “PARINTELE ARSENIE MUSCALU: Ce sa facem ca sa traim bucuria Invierii, cum sa pastram harul, cum sa ne reinsufletim ravna si bucuria de a trai?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Da…viata de astazi asa si este (nu pare!) – trista, din ce in ce…si cu o lipsa de bucurie in ea;

    -ca ne mangaie uneori Harul mai ales in disperare sau suparare mare – te linisteste, te intareste….de ai senzatia ca nu esti tu Stan patitul – e o realitate! Si asta, cred ca o simte si rugatorul si nerugatorul, si credinciosul si necredinciosul! Este o putere care vine si te adumbreste…

    Si, totusi! Sufletul colectiv simte sabia deasupra capului sau bolovanii ce stau sa se pravale peste omenire – credeti-ma, ca asta vad/observ de catva timp – e o ”liniste” aparenta dinaintea furtunii si o presimtire a ceea ce va sa vie!

    -putem vorbii (cel mult) de supravietuire – in zilele noastre – NU de traire! Traire – in adevaratul sens al cuvantului – nu mai exista: nici lumeasca, rar – duhovniceasca! Si este doar inceputul durerilor!

    Ca apropape ”nu mai e de trait”, se datoreaza falimentarii celei din urma (celei duhovnicesti) care ar trebui sa primeze in fata primeia si-atunci, lucrurile ar fi asezate, normale….fata de Iadul de acum, ar fi Raiul pe pamant, nu alta!

    Nu vedeti?! Pacea parca s-a luat de la oameni, nimeni (sau aproape) nu se mai suporta pe sine sau pe nimeni, decat intr-un cadru strict si minim! Casele sunt aproape goale, dar vietuitorii din ele, nu-si ajung – insile – nici camerele puse la dispozitie!

    Vremurile cand casele erau pline de copiii, matusi, unchi, bunici si nu se impiedicau unii de altii…tinea de resorturile interioare, de ocuparea mintii si-a bratelor cu munca, inca in zori de dimineata pana seara, tarziu…bunicii mei, parintii mei, mosii, stramosii, se imbracau, se incaltau si mancau din productie proprie!

    Si nimeni dintre ei, nu sufereau ”cu capul”, de inima, de diabet, de tensiune oscilanta si, altele…de ce?!

    Nu aveau timp sa se gandeasca la prostii, sa-si rumege nelinistea si supararea! Ca nu stiau teologie, ca abia aveau 4 clase primare, dar aveau o credinta simpla si cu adevarat increzatoare in Dumnezeu, se rugau Lui ca sa le bine-cuvinteze munca campului, vitele din ograda, painea ce de toate zilele, copiii, parintii…iar alipirea de natura ii faceau responsabili de ceea ce era in jurul lor, nebatandu-si joc de animale, pasari, pan’la fir de iarba!

    Nu se suferea si-atunci?! Ba da! Dar era alt fel de suferinta! Iar in privinta alinarii ei, sareau cei ai casei, neamurile, vecinii, felcerul satului, preotul…fiindca, si duhul care-i stapanea pe oameni, era ALTUL!

    Acum, s-a cam pierdut cararea de la vecin la vecin, de la prieten la prieten…toti se suspecteaza, se banuiesc, fiindca nu mai exista sinceritate si simplitate in relatii;

    Acum primeaza suferinta, nu bucuria!
    Si ea (suferinta), ”obiect nesanatos de studiu” cum spunea Pr.Arsenie Boca i-a dimensiuni nemasurabile in sufletele noastre, la unii – lovind si in trupurile sleite de suferinta inimii si-a mintii (prin asaltul gandurilor si-a grijilor) care se rasfrange si in trup;
    -suferinta trupeasca apare si datorita patimilor tineretii, dar si datorita otravei din mancarea cumparata/servita, de apa clorurata, samd…care atinge generatiile mai tinere sau, foarte tinere!

  2. Eu, personal am o TREABA cu suferinta asta!

    Sunt rea cand sunt bolnava, si mi se pare cea mai grea cruce de purtat…

    Apoi, daca Dumnezeu spune sa ne bucuram, cum sa te bucuri cand exista atat suferinta in lume, in minti si-n inimi?!

    Citind si tot citind…aproape ca prind sensul suferintei, apoi IAR cobor si intru in conflict cu ea!

    E-adevarat, se spune ca din pricina falimentarii vietii duhovnicesti, noi – astia din urma – ne vom mantui cu greu, prin boli si necazuri…dar tot nu aprob sensul ei – care este impotriva naturii umane!

    Sensul suferintei (citind sau analizand soarta unora), cred ca asta este:

    NUMAI prin SUFERINTA (mai ales cea sufleteasca) iti piere cheful de pacatuit;

    – iar prin intensitatea durerii trupesti, iti opreste trupul si aplecarea spre impatimire prin PATIMIRE de voie (mai bine-zis de NEVOIE);

    – suferind trupeste, nu mai poti/nu-ti mai arde sa desfranezi, poti scapa de imbuibarea pantecelui, de poti izbavii de bautura (alcoolism), fumat, drogat…iar prin suferinta trupeasca care sleieste, scarbeste SI sufletul, da nastere la cercetarea trecutului, la intrebari existentiale, iar daca ai gresti/pacatuit, din sentimentul de vinovatie, i-a nastere POCAINTA, CAINTA pentru cele facute in trecut, si iti centrezi asezarea (in intreg) spre Dumnezeu!

    Iar durata suferintei indelungate (atunci cand este ingaduita de Dumnezeu) – devine frana impotriva pacatului si pricina de mantuire, de izbavire…

    A spus un Sf.Parinte, spre exemplu despre suferinta : „Crucea vietii unui om este atunci cand mergi alaturi de Cale, cand o iei alaturi de carare iar, cand te (re)asezi (duhovniceste), dipare si Crucea (bolii, necazurilor)”;

    -ca unii sufera de invaliditate (toata viata) inseamna ca din Pronie, sanatatea trupeasca le-ar fi pricina de poticneala in procesul mantuirii si pricina de smintire pentru ceilalti, care ar merge pe aceeasi linie cu ei.

    P.S. In teorie, suna bine si logic! Practica…

  3. Mare adevar a grăit Magda. Asa vad si eu cum stau lucrurile;ne îndreptăm forţat spre o viata artificiala si o acceptăm pt.ca suntem legaţi de ea, de familie unde nu putem sa impunem ceea ce numai noi simtim si ne dorim.In aceste conditii in care nu ai drept de replica, nu poti decat doar sa te retragi in lumea ta,sa nu mai ţii cont sau sa ignori. Dar cum poti cand te doare sufletul si nu vrei mântuirea doar numai pentru tine?
    “Bucuria de a trai”despre care Parintele vorbeste este susţinută de harul Lui Dumnezeu;credinta, taria in rugăciune si faptele sunt susţinute tot de acest har. Conştientizez ca toate aceste daruri nu-mi apartin, nu sunt de la mine. Daca ar fi fost sa fie ale mele, le-as avea in permanenta, asa cum imi si doresc. Dar mi se intampla uneori sa ma secatuiesc si abia atunci vad adevarata mea putere.Este un iad. Mi s-a intamplat chiar in noaptea de Înviere. Nu am putut canta Hristos a invita, mi s-a inclestat gura si eram cu totul in alta lume.Oricât m am forţat, nu a mers. Era o suferinţa care nu se poate explica in cuvinte. Si aceasta se cheama-desnadejdea,care vine pe neasteptate,pe nepusă masa.Este cea mai urâtă si groaznică stare, numai pe cine mai bântuie, ma poate intelege. Cu alte cuvinte, iadul pe pamant. Mai mare suferinţa din care nu poti ieşit decat cand vre Dumnezeu, nu exista. Ea iti fura rugăciunea si nadejdea iar tu nu poti decat sa sufeti cumplit.Aceasta trăire am avut-o de Sf. ÎNVIERE, pentru păcatele mele.

    1

  4. Despre Dumnezeiescul har, Parintele Sofronie Saharov invata ca atunci cand ne paraseste, TREBUIE SA NE SILIM SA TRAIM CA SI CAND HARUL AR FI CU NOI, nu numai sa asteptam sa ne cerceteze din nou. Ceea ce nu este deloc usor si la indemana oricui. Trebuie multa silire de sine.

    Adriana,
    daca va este de folos, va spun ca nu doar dvs vi se intampla. Credeti ca Luca si Cleopa mergand pe cale spre Emaus cantau “Hristos a Inviat!” asa cum dealtfel s-ar fi cuvenit? Si doar erau contemporani cu Iisus, si venisera la ei niste femei dintr-ale lor aducandu-le vestea, dar ei cu inimile impietrite si cu “gura inclestata” n-au facut decat sa se infricoseze. Nu fiti prea necajita, supararile trec si in urma lor noi suntem mai intelepti si mai buni.
    Lumina lui Hristos sa fie cu dvs si cu noi, cu toti!

  5. Draga cititor,
    Va multumesc din suflet pentru cuvintele incurajatoare si este tare placut sa vezi cand o mladita sufera pentru cealalta mladita.Abia acum mi-am revenit,am stat doua zile numai la pat.Nu am fost suparata caci cu o zi inainte cu lacrimile pana-n barba ii puneam coronita de flori Domnului pe cap si am participat cu mare durere la toate Deniile,dar nu este pentru prima data cand patesc asa.Oricum,nu asteptam chiar in cea mai sfanta noapte sa cad.In acel moment mi se parea ca toata lumea e ca mine,in intuneric si cantarile lor a nu fi rostite din inima,ci de mantuiala.Am observat totusi acestea, desi legatura mea cu Dumnezeu fusese intrerupta.Citisem undeva ca un om cu o credinta puternica in Dumnezeu ,nu desnajduieste niciodata,ori cate necazuri l-ar asupri.Dar am intalnit oameni duhovnicesti care judeca si osandesc pe cei care cad in aceasta boala.Dar probabil ca nu au gustat aceasta otrava si nu stie ce gust are.Si nu doresc decat Bunul Dumnezeu sa-i fereasca sa guste din asa ceva,ca n-au fost ispititi pana la sange,si sa li se infunde drumurile.Mai pun totusi si pe seama durerilor mari de poliartrita pe care le-am avut si poate mi-au creat vreo depresie.
    Inca o data va multumesc pt.dragoste si rugaciuni.Slava Domnului ca mi am revenit oarecum.
    Hristos a inviat!

  6. Adriana,
    Adevarat a Inviat Hristos!
    Sa multumim Domnului ca sunteti mai bine!
    Cine nu intelege pe cel impreuna patimitor nu este un om cu adevarat duhovnicesc. Nu toti au fost ispititi de deznadejde, dar nu se stie ce va fi cu fiecare dintre noi maine. Da, oamenii cu credinta puternica nu deznadajduiesc, insa noi avem credinta putina. Asta nu inseamna ca nu suntem in atentia lui Dumnezeu, poate chiar mai mult decat ceilalti. Acum, va intreb si ma intreb si pe mine: oare Hristos nu a privit cu dragoste si spre oita lui chinuita de dureri in noaptea de Inviere?
    Curaj si incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu va doresc!

  7. Astazi, 8 mai, a fost hramul manastirii Cornu: Sf. Apostol si Evanghelist Ioan si Sf. Cuvios Arsenie cel Mare. Al doilea hram al manastirii este pe 25 septembrie, cand se pomenesc Sf. Eufrosina, Sf. Pafnutie Egipteanul, si Sf. Serghie de Radonej.

    O alta manastire din Prahova care ar putea fi inclusa de catre pelerini in pelerinajele lor, este manastirea Turnu. Staretul acestei manastiri este Ieromonahul Valentin, pe care l-am cunoscut predicand intr-o zi de hram la manastirea Cornu. Cuvantul lui are de asemenea multa forta, multa tarie.

  8. Un înger, plin de strălucire,
    Din înălţime se coboară
    Şi strigă-n glas duios şi dulce,
    Cu bucurie spre Fecioară.

    -Trimisu-ma la tine Domnul,
    Să î-ţi vestesc cu’adevărat,
    (O, Maică mult îndurerată),
    Că Fiul Tău a înviat.

    Ai îndurat cu El calvarul.
    Acum, lumina învierii
    A’mbrăţişat întreg pămîntul,
    În bucuriile iertării.

    Fecioară sfântă şi curată
    (Şi scump odor al omenirii),
    Î-ţi aduc vestea bucuriei.
    (Şi bucuria mântuirii).

    Că Fiul tău, ucis pe cruce
    Şi de trei zile îngropat,
    A biriut puterea morţii
    Şi din mormânt a înviat.

    În bucurie, cerul cântă
    Şi’ntreg pământul, e’n lumină.
    Primeşte vestea învierii
    (Şi bucuria ei divină).

    Căci de acum, întreg cuprinsul,
    Se v-a’mbrăca în Duhul Sfânt
    (Și’n tainele mântuitoare
    Va veni mila pe pământ).

    Va pogorâ Har şi iertare
    (Prin Fiul Tău), peste popor,
    (Și’n pocăinţă), izbăvirea
    Şi mântuirea tuturor.

    Binevestirea Sa în lume,
    (În trup uman), s-a încheiat.
    Fiul Tău, Maică a durerii,
    E viu. Hristos a înviat.

  9. Pingback: Cum sa parcurgem cu vrednicie SAPTAMANA LUMINATA? Cum sa ne IMPARTASIM si cum sa evitam INSELAREA LA RUGACIUNE? Sa cautam sau nu starile de BUCURIE? -
  10. Pingback: BUCURIA VIETII intre implinire launtrica si placere, intre frumusete si senzualitate. Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Man. Oaşa ne cheama SA NE RECUPERAM VIATA CARE NE E CONFISCATA DE LUME (video) -
  11. Pingback: CUM SE PASTREAZA SI CUM ESTE ALUNGAT DUHUL SFANT? -
  12. Pingback: SUB MANA CEA TARE A LUI DUMNEZEU/ “Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii!” -
  13. Pingback: ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI” -
  14. Pingback: PARINTELE DAMASCHIN LUCHIAN – invataturi de baza despre TAINA SPOVEDANIEI, ROLUL DUHOVNICULUI si CONDITIILE AFLARII VOII LUI DUMNEZEU (video) -
  15. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (III): Impartasania cu pregatire, leacurile bolilor, faptele milosteniei, pocainta, paza gandurilor, citirea Evangheliei… -
  16. Pingback: Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu -
  17. Pingback: PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Suntem meniti pentru o alta viata, dar ne legam de viata asta. Vor fi razboaie, dar sa nu ne c
  18. Pingback: PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Suntem meniti pentru o alta viata, dar ne legam de viata asta. Vor fi razboaie, dar sa nu ne c
  19. Pingback: PARINTELE TEOFAN de la Nera: “INVIEREA nu poate fi inteleasa decat cu un «CUGET DE OM NEBUN». Vacanta de Pasti pentru multi este un concediu din care Dumne­zeu a fost ‘concediat’“ si prin care SE ADANCESC IN MOARTE -
  20. Pingback: Parintele Rafail Noica despre NESIMTIREA DUHOVNICEASCA, simturile duhovnicesti, CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, taierea voii si TAINA ASCULTARII (audio si text) -
  21. Pingback: Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I) -
  22. Pingback: Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“ -
  23. Pingback: IPS HIEROTHEOS pentru “Lumea monahilor”: “CEA MAI GRAVA BOALA A OMULUI DE ASTAZI ESTE IUBIREA DE SINE. Dragostea nu este un simplu sentiment, nici doar cuvinte de dragoste, ci inseamna asumarea crucii pentru celalalt“. Ce raspuns p
  24. Pingback: STARILE INTERMEDIARE IN VIATA DUHOVNICEASCA: “Cand duhul necurat a iesit din om…” -
  25. Pingback: SAMBATA LUI LAZAR si PREGUSTAREA INVIERII IN VIATA NOASTRA: “Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca” | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”… | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: “DRAGOSTEA CEA DINTÂI” (III) – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi c
  29. Pingback: “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate