„EXPERIMENT CIUDAT”, „CONTROL AL MINȚII”, „DISTOPIE”. Experții guvernului Marii Britanii care au gestionat comunicarea în pandemie admit că au ÎNFRICOȘAT DELIBERAT populația. „Folosirea fricii duce spre totalitarism”/ Giorgio Agamben despre proiectul planetar al controlului algoritmic și anularea chipului

SMARTRADIO:

Autoritățile au folosit tehnici de intensificare a fricii pentru a controla comportamentul oamenilor în timpul crizei Covid, recunosc cercetătorii britanici

Cercetătorii unui comitet care a încurajat utilizarea fricii pentru a controla comportamentul oamenilor în timpul pandemiei Covid au recunoscut că activitatea lor a fost „lipsită de etică” și „totalitară”. Într-o nouă carte despre rolul psihologiei în răspunsul guvernului la criza Covid-19, membrii grupului științific (SPI-B) și-au exprimat regretul cu privire la tacticile folosite.

SPI-B a avertizat în martie 2020 că miniștrii trebuie să crească „nivelul de amenințare personală perceput”, deoarece „foarte mulți oameni încă nu se simt suficient de amenințați”.

„În mod clar, utilizarea fricii ca mijloc de control nu este etică. Folosirea fricii duce spre totalitarism. Nu este o poziție etică pentru niciun guvern modern. Sunt o persoană optimistă, dar toate acestea mi-au oferit o viziune mai pesimistă asupra oamenilor”, a declarant Gavin Morgan, psiholog care a făcut parte din echipă.

Morgan a vorbit cu Laura Dodsworth, care a petrecut un an investigând tactica guvernului pentru cartea sa « A State of Fear », publicată luni.

Metode de constrângere

Miniștrii britanici au fost acuzați în mod repetat că au exagerat amenințarea pandemiei pentru a justifica carantina și a constrânge publicul să o respecte – o afirmație care va fi examinată de viitoarea anchetă publică asupra răspunsului la pandemie din Marea Britanie.

SPI-B este unul dintre subcomitetele care consiliază Grupul științific consultativ pentru situații de urgență (Sage), condus de Sir Patrick Vallance, consilierul științific șef.

„În martie [2020], Guvernul era foarte îngrijorat în legătură cu gradul de conformare a populatiei la reguli și credeau că cetățenii nu vor accepta să fie închiși. Au existat discuții despre nivelul de frică necesar pentru a încuraja conformarea și s-au luat decizii cu privire la modul de intensificare a fricii. Modul în care am folosit frica este distopic”, a spus unul dintre oamenii de știință SPI-B.

„Un experiment ciudat”

„Folosirea fricii a fost cu siguranță discutabilă din punct de vedere etic. A fost ca un experiment ciudat. În cele din urmă am dat înapoi, deoarece oamenii s-au speriat prea mult”.

„Este o formă de ‘control al minții’. În mod clar încercăm să o facem într-un mod pozitiv, dar a fost folosit în mod nefavorabil în trecut”, spune un alt membru SPI-B.

„Oamenii folosesc pandemia pentru a prelua puterea și a conduce prin lucruri care altfel nu s-ar întâmpla… Trebuie să fim foarte atenți la autoritarismul care se strecoară”.

Pe lângă avertismentele vădite legate de pericolul pe care îl reprezintă virusul, guvernul a fost acuzat că a hrănit publicul doar cu vești proaste, precum decese și spitalizări, fără a pune vreodată cifrele în relație cu informații despre cât de mulți oameni se vindecau sau dacă numărul zilnic al deceselor este peste sau sub mediile sezoniere.

La rădăcinile totalitarismului

Un alt membru al SPI-B a spus că a fost „uimit de puterea armei psihologiei comportamentale” în timpul pandemiei și că „psihologii nu păreau să observe când au încetat să fie altruiști și au devenit manipulatori. Au prea multă putere și este toxică”.

Steve Baker, vicepreședintele Grupului de recuperare Covid al deputaților conservatori, a declarat: „Dacă este adevărat că statul a luat decizia de a îngrozi publicul pentru a obține respectarea normelor, faptul ridică întrebări extrem de serioase cu privire la tipul de societate pe care o dorim”.

„Dacă suntem cu adevărat sinceri, mă tem că politica guvernamentală de astăzi se joacă în rădăcinile totalitarismului”.

Sursa: The Telegraph

Analize Cuvântul Ortodox:

VIAȚA NUDĂ ȘI VACCINUL

Agamben despre proiectul planetar al controlului algoritmic și anularea chipului

(…) Dispozitivul prin care această decizie are loc în istorie poate fi numit o mașină antropologică. Mașina funcționează prin excluderea vieții animale din om și producerea omului prin această excludere. Dar pentru ca mașina să funcționeze, excluderea trebuie să fie și o incluziune, deoarece între cei doi poli – animalul și omul – există o articulație și un prag care îi împarte și îi unește. Această articulație este o viață nudă, adică o viață care nu este nici în mod propriu-zis animală, nici cu adevărat umană, dar în care separarea, decizia dintre om și non-om are loc în permanență. Acest prag, care trece în mod necesar prin interiorul omului, separând viața biologică de viața socială din el, este o abstracție și o virtualitate, dar o abstracție care devine reală prin încorporarea de la caz la caz în figuri istorice concrete și determinate politic: sclav, barbar, homo sacer**, pe care oricine îl poate ucide fără să comită o crimă, în lumea antică; enfant-sauvage, lupul-om și homo alalus ca verigă lipsă între maimuță și om între Iluminism și secol XIX; cetățeanul în stare de excepție, evreul din lagăr, bolnavul aflat în comă din camera de resuscitare și corpul păstrat pentru îndepărtarea organelor în sec. XX.

Care este figura vieții nude care se pune astăzi în discuție în gestionarea pandemiei? Nu este atât pacientul, care este izolat și tratat ca niciodată în istoria medicinei; mai degrabă, este persoana infectată sau – așa cum se definește cu o formulă contradictorie – pacientul asimptomatic, adică ceva ce fiecare om este în mod practic, chiar și fără să o știe. În cauză nu este atât de mult sănătatea, ci mai degrabă o viață care nu este nici sănătoasă, nici bolnavă, care, ca atare, ca potențial patogenă, poate fi privată de libertățile sale și supusă unor interdicții și controale de tot felul. Toți oamenii sunt, în acest sens, pacienți practic asimptomatici.

Singura identitate a acestei vieți care fluctuează între boală și sănătate este aceea de a fi beneficiarul tamponului de testare Covid și al vaccinului, care, la fel ca botezul unei noi religii, definește figura inversată a ceea ce odinioară se numea cetățenie. Botezul nu mai este de neșters, ci neapărat provizoriu și reînnoibil, deoarece noul cetățean, care trebuie să arate întotdeauna certificatul de vaccinare, nu mai are drepturi inalienabile și indecidabile, ci doar obligații care trebuie hotărâte și actualizate necontenit.

(…)

Chipul este în acest sens adevăratul oraș al oamenilor, elementul politic prin excelență. Privindu-se în față, oamenii se recunosc și sunt pasionați unul de celălalt, percep similitudinea și diferența, distanța și proximitatea. Dacă nu există o politică animală, acest lucru se datorează faptului că animalele, care sunt deja întotdeauna în aer liber, nu fac din expunerea lor o problemă, pur și simplu locuiesc în ea fără să le pese de ea. Acesta este motivul pentru care nu sunt interesate de oglinzi, de imaginea ca imagine. Omul, pe de altă parte, vrea să se recunoască pe sine și să fie recunoscut, vrea să-și însușească propria imagine, își caută propriul adevăr în ea. În acest fel, el transformă mediul animal într-o lume, în domeniul unei dialectici politice neîncetate.

O țară care decide să renunțe la propriul chip, să acopere chipurile propriile cetățenilor cu măști în toate locurile este, prin urmare, o țară care a șters toate dimensiunile politice care o definesc. În acest spațiu gol, supus în fiecare moment unui control nelimitat, se mișcă acum indivizi izolați unul de celălalt, care și-au pierdut fundația imediată și sensibilă a comunității lor și pot schimba doar mesaje îndreptate către un nume fără chip. Și întrucât omul este un animal politic, dispariția politicii înseamnă și înlăturarea vieții: un copil care, născut, nu mai vede chipul mamei sale, riscă să nu poată concepe sentimentele umane.

Nu mai puțin importantă decât relația cu chipul este pentru oameni relația cu morții. Omul, animalul care se recunoaște pe sine în propriul chip, este și singurul animal care sărbătorește cultul morților. Nu este surprinzător, deci, că și morții au chipuri și că ștergerea chipului din spațiul public merge mână în mână cu îndepărtarea morții. La Roma, cel mort participa la lumea celor vii prin imago, prin imaginea sa turnată și pictată pe ceară pe care fiecare familie o păstra în atriul casei. Omul liber este, cu alte cuvinte, definit atât prin participarea sa la viața politică a orașului, cât și prin ius imaginum, dreptul inalienabil de a păzi chipul strămoșilor săi și de a-l expune public în festivalurile comunității. „După înmormântare și riturile funerare – scrie Polybius – imaginea celui mort era așezată într-un relicvar din lemn în cel mai vizibil loc al casei, și această imagine este un chip de ceară realizat să semene cât mai exact celui decedat atât ca formă, cât și în ceea ce privește culoarea.” Aceste imagini nu făceau doar obiectul unei memorii private, ci erau semnul tangibil al alianței și solidarității dintre cei vii și cei morți, între trecut și prezent, alianță care era o parte integrantă a vieții orașului. Acesta este motivul pentru care au jucat un rol atât de important în viața publică, în așa de mare măsură încât a fost posibil să se afirme că dreptul la imagine al celor morți este laboratorul în care se fundamentează dreptul la viață al celor vii. Acest lucru era cu atât mai adevărat în măsura în care cei care comiteau o crimă publică gravă își pierdeau dreptul la o imagine. Și legenda spune că atunci când Romulus a fondat Roma, a săpat o groapă – numită mundus, „lumea” – în care el și fiecare dintre tovarășii săi au aruncat o mână din pământul din care proveneau. Această groapă era deschisă de trei ori pe an și se spunea că în acele zile morții intrau în oraș și participau la existența celor vii. Lumea nu este decât pragul prin care comunică cei vii și cei morți, trecutul și prezentul.

Înțelegem atunci de ce o lume fără chipuri poate fi doar o lume fără morți. Dacă cei vii își pierd chipul, morții devin doar numere, care, în măsura în care au fost deja reduși la viața lor biologică pură, trebuie să moară singuri și fără înmormântări. Și dacă chipul este locul în care, înainte de a rosti orice cuvânt, comunicăm cu semenii noștri, atunci chiar și cei vii, lipsiți de relația lor cu chipul, sunt singuri într-un mod iremediabil, oricât de mult s-ar strădui să comunice prin dispozitivele digitale.

Proiectul planetar pe care guvernele încearcă să îl impună este, prin urmare, radical nepolitic. Dimpotrivă, acesta propune eliminarea fiecărui element cu adevărat politic din existența umană, și înlocuirea acestor elemente cu o guvernare bazată doar pe control algoritmic. Anularea chipului, îndepărtarea morților și distanțarea socială sunt dispozitivele esențiale ale acestei guvernări, care, conform declarațiilor agreate ale celor puternici, trebuie menținută chiar și atunci când se calmează teroarea sanitară.

Dar o societate fără chip, fără trecut și fără contact fizic este o societate de fantome, ca atare sortită unei distrugeri mai mult sau mai puțin rapide.

INTEGRAL PE ANALIZE