Pilda vamesului si a fariseului. “DREPTATEA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI

4-02-2017 Sublinieri

vamesfariseusarb

***

Arhim. Varnava Iankos:

Smerenie şi dragoste

Biserica, prin evenimentele pe care le promovează, încearcă să ne dea posibilităţile duhovniceşti ale propriei noastre Răstigniri şi Învieri.

Primul pas, aşadar, care este începutul pregătirii şi baza oricărei lucrări duhovniceşti, este smerenia, pocăinţa, aşa cum sunt acestea prezentate în pilda vameşului şi a fariseului (v. Luca 18,10-14).

Nicio lucrare duhovnicească nu aduce roade dacă nu este întemeiată, pe de o parte pe „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, iar pe de alta pe acceptarea fratelui şi pe un duh care nu-i osândeşte pe ceilalţi.

Măsura judecăţii lui Dumnezeu este cu totul diferită de aceea a oamenilor. Măsura noastră depinde de obicei de comportamentul exterior, iar şi mai mult ea se localizează în judecarea pentru încălcarea legii, a oricărei legi. Drept pentru care această atitudine se adaptează la datele fiecărei epoci.

publicanpharisee008586wm__75396-1469226151-500-659Însă Domnul are o altă lege care depăşeşte schema exterioară, care este diacronică şi are de-a face cu adâncul şi cu calitatea inimii fiecărui om. O mai bună dovadă în acest sens nu există alta decât pilda vameşului şi a fariseului.

Fariseul ţinea legea, făcea milostenie, postea, era un om moral. In ceea ce priveşte datele lumii, acest om era acceptabil şi apt prin excelenţă ca să-i judece pe alţii după măsura moralei timpului său. Celălalt, vameşul, era un răpitor, un exploatator al altora. Orice ar fi făcut, el era respins. Un element al moralei lumii este faptul că, dacă săvârşim la un moment dat o greşeală, oricât ne-am pocăi apoi, rămâne ca un stigmat tot restul vieţii noastre şi ca un motiv de respingere din societate. Aşadar, după morala lumii, orice ai făptuit, s-a terminat, orice ai face, crimă este.

Pentru ochii lui Dumnezeu există un alt criteriu: Criteriul inimii, potrivit căruia sănătatea ei se judecă prin două elemente, smerenia şi dragostea.

Smerenia şi dragostea pot exista atunci când omul se tăgăduieşte pe sine însuşi. Ce înseamnă ca omul să se tăgăduiască pe sine însuşi? Înseamnă că omul nu se îndreptăţeşte pe sine. În profunzime toate legile, dacă nu au posibilitatea de a propune o altă atitudine şi un alt mod de viaţă, atunci toate legile ascund cursa îndreptăţirii de sine. Logica ascunsă, care este exprimată în mod distinctiv de către fariseii din toate timpurile, este: „Deoarece am ţinut legea, suntem cu totul îndreptăţiţi”.

Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nimeni nu este curat de întinăciune, chiar dacă viaţa lui ar fi o singură zi”.

Neputinţa omenească şi limitarea posibilităţilor noastre nu ne îndreptăţesc şi fireşte nici oricare lege omenească.

Atunci pentru ce există legea? Pentru ca să ne descopere în mod pedagogic un alt mod de viaţă, o altă atitudine de viaţă, aceea a legăturii personale cu Dumnezeu şi cu fratele nostru. Dacă faptele noastre, dacă cuvântul nostru nu conduce pedagogic spre acest proces al încheierii unei relaţii de dragoste cu Dumnezeu şi cu fratele nostru, atunci este o lege care ne oferă posibilitatea să judecăm şi să osândim. Prin urmare, baza vieţii duhovniceşti – care nu există deoarece aşa i-a venit lui Dumnezeu ideea, ci pentru că aşa este iconomisită posibilitatea mântuirii noastre – este posibilitatea încorporării în Trupul lui Hristos şi posibilitatea acceptării fratelui nostru.

balti_-_biserica_sf_imparati_56Atunci când omul îşi recunoaşte căderea sa, recunoaşte că toţi suntem păcătoşi, atunci el îşi asumă în strigătul său de pocăinţă păcatul întregii lumi, fără să-i despartă pe oameni în mai morali sau mai puţin morali. În acest strigăt de pocăinţă al său, uneşte întreaga lume în inima lui şi se înfăţişează la Crucea lui Hristos, ca să fie spălate păcatele noastre cu Sângele Lui.

Acest strigăt de pocăinţă este temelia, este posibilitatea omului de a se naşte „în Duhul Sfânt” și de a avea inimă. Aceasta este taina vieţii duhovniceşti. Pentru aceasta stăruie Biserica. Nu este considerat omul drept sfânt din starea lui de nepăcătuire, ci din măsura pocăinţei lui. Pocăinţa însă nu este o stare momentană, ci este o stare continuă, care indică faptul că „fără Hristos şi fără fratele nu pot să trăiesc”.

Dacă omul vrea să trăiască cu religiozitatea lui fără Dumnezeu şi fratele său, atunci el doar se îndreptăţeşte pe sine! Este sfânt pentru ochii lumii, dar Dumnezeu va iconomisi să cadă, să se păgubească, ca să aibă posibilitatea naşterii duhovniceşti.

Prin urmpocainta_rugaciune-detaliuare, dacă omul promovează în viaţa lui această măsură a vieţii şi exprimă acest ethos, se odihneşte el însuşi, se odihnesc şi cei din jurul lui. Dacă sufletul funcţionează prin ethosul „rugăciunii vameşului”, fără să se înfumureze, fără să se trufească, amintindu-şi cuvintele lui Hristos oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“, atunci se va oferi pe sine în cadrul acestui spaţiu mai larg pentru Hristos. Astfel, Biserica, în calitate de trup al unor astfel de oameni, funcţionează ca aşteptare a întregii lumi până când fiecare îşi va afla odihna şi nu-l va mai osândi pe aproapele său, atunci când îl va vedea că păcătuieşte. Pentru că el ştie faptul că toţi în acelaşi păcat ne aflăm. La acest duh îndeamnă Biserica noastră.

Când este judecat omul? Atunci când se află într-o lipsă de pocăinţă, adică atunci când păcatul lui devine necinstire. Atunci el dispreţuieşte cele dumnezeieşti ca să promoveze şi să funcţioneze păcatul lui. Însă şi pentru acesta şi-a vărsat Hristos sângele Său, de aceea nu încetează să bată la uşa sufletului său.

Cineva ar putea să zică: „Eu nu vreau să păcătuiesc, ce să fac?”. Noi îi spunem: roagă-te, fă metanii, fii cu luare-aminte la aceasta, fii cu luare-aminte la aceea”, dar cel mai de temelie lucru îl spune Hristos astăzi în pilda Lui: Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“.

Dacă noi nu ne înălţăm pe noi înşine şi suntem necontenit plecaţi într-această cugetare, să ştim că aceasta este cea mai mare apărare faţă de cel „viclean”, faţă de plasele păcatului. Această cugetare ne va da necontenit posibilitatea să ne bucurăm cu dragostea lui Dumnezeu şi să înţelegem că jugul lui Hristos este uşor.

Noi credem că sunt aspre poruncile lui Dumnezeu şi cu anevoie de purtat greutatea vieţii duhovniceşti pentru că nu am învăţat acest ethos, acest fel de a fi al Lui, adică de a fi necontenit plecaţi sprijinindu-ne pe Crucea Lui, care este mărturia iubirii Lui.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

***

vamesul-si-fariseul-gracanita-s14

Pr. Constantin Sturzu/ Doxologia:

Îndreptăţirea sau pacea? Cârpa sau haina de nuntă?

Şi fariseul, şi vameşul au dreptate în ceea ce spun. Primul zice: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12). Celălalt, vameşul, rosteşte doar: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Mântuitorul nu spune că vreunul dintre ei ar fi minţit sau ar fi exagerat cu ceva. Sunt corecte, în conformitate cu realitatea, fiecare dintre cele două „discursuri”. Doar că fariseul vedea puţinul bine pe care-l făcuse şi accentua acest lucru. Vameşul, deşi o fi făcut poate şi el vreun bine în viaţă, îşi vedea doar păcatele. Atitudini diferite, cu efecte diferite. Hristos le atrage atenţia celor ce ascultau pilda că vameşul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa” decât fariseul (cf. Luca 18, 14). De ce? Deşi amândoi au dreptate, dreptatea fariseului este una prin raportare la „ceilalţi oameni”, în general, la vameşul cel păcătos, în particular. Deci o dreptate articulată prin comparaţie cu altul. Dumnezeu este invocat în aşa-zisa lui rugăciune doar ca să-i dea dreptate, ca un martor al virtuţilor sale. Pentru ca să se înalţe în ochii săi, fariseul trebuie să-l coboare pe celălalt. Sau să se uite la cât e el de jos, ca să-i sublinieze decăderea. Asta e ca şi cum ai vrea să te urci în pod, şi-ţi sprijini scara pe spinarea unuia căzut la pământ. E şi sadic gestul, e neomenos, dar e şi prostesc, necalculat. Fiecare om are dreptul la pocăinţă. Ce te faci când cel de jos se ridică, leapădă păcatul şi se lipeşte de Dumnezeu, precum vameşul? Dacă el se pune în mişcare, scara se va clătina şi tu vei cădea de pe ea. Cât de solidă mai este ascensiunea ta în aceste condiţii? De aceea, în concluzie la această pildă, Domnul avertizează: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

Vameşul nu se raportează deloc la ceilalţi sau se raportează indirect, văzându-se păcătos, mult sub nivelul moral al acestora. De aceea şi stătea mult în spatele fariseului. Dar raportarea directă a vameşului este la Dumnezeu, cu o atitudine asemănătoare celei pe care o găsim într-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cea în care spunem „că n-am făcut ceva bun pe pământ”. Şi chiar de ni s-ar părea că am făcut vreun bine care ne-ar îndreptăţi să vorbim precum fariseul, să ne aducem aminte de ceea ce spune Prorocul Isaia: toate faptele dreptăţii noastre, ca un veşmânt întinat (Isaia 64, 5). Această idee este preluată de Biserică în rugăciunea a cincea de la taina Sfântului Maslu, în care se spune: Că de vei intra la judecată cu robii Tăi, nimeni nu va fi aflat curat de întinăciune, ci va amuţi toată gura, neavând ce răspunde, pentru că toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată”. Ce este cârpa, de unde provine ea? La origine, ea este o haină pe care am purtat-o până s-a uzat şi s-a rupt într-atât, încât nu mai poate fi folosită. Şi atunci o lepădăm, dar nu de tot, nu o aruncăm la gunoi, căci încă ne mai poate fi de folos. O folosim pentru a şterge praful, pentru a spăla pe jos sau pentru a şterge pantofii plini de noroi. Dreptatea mea este ca o cârpă lepădată nu în sensul că nu are absolut nici o valoare, ci pentru că nu mai e compatibilă decât cu cele mai mizere locuri şi situaţii. Nici un om întreg la minte nu se îmbracă în cârpe când merge la slujba de Înviere sau la o nuntă. Dar dacă vreau să rămân o veşnicie îmbrăcat în cârpe, iar nu în haină de nuntă, pot alege asta, Dumnezeu îmi respectă libertatea.

Fariseul spune despre sine că este mai bun decât vameşul, care e un păcătos. Vameşul nu-l contrazice, dimpotrivă, îi dă dreptate. De câştigat din acest dialog purtat prin mijlocirea lui Dumnezeu iese mai câştigat însă vameşul, nu virtuosul fariseu. De câte ori nu ne aflăm şi noi în situaţia fariseului, crezând că avem dreptate şi, culmea!, chiar având dreptate în cele pe care le susţinem în relaţia cu un altul. Dar, chiar şi aşa să fie, obiectiv vorbind, la ce ne foloseşte? La ce ne ajută să avem dreptate? Dobândim mai multă pace, mai multă dragoste? Suntem mai fericiţi? Categoric, cea mai bună afacere pe care o putem face în relaţie cu ceilalţi este să vindem dreptatea, pentru a ne cumpăra pacea. Iată o cale sigură de a ne îmbunătăţi viaţa, scutindu-ne şi de un stres cumplit. A căuta să ai dreptate este extrem de obositor. Este epuizant efortul de a te îndreptăţi mereu, de a căuta argumente care să-ţi justifice acţiunile sau afirmaţiile. Cel mai simplu este să fii mereu pregătit să le dai dreptate celorlalţi, chiar şi atunci când te jignesc sau spun cuvinte grele despre tine. Nu e uşor, ştiu. E nevoie să cerem mereu ajutor de la Dumnezeu, spre a nu ne tulbura. Dar când ajungi să te lepezi de dreptatea ta, guşti dintr-o pace ce aduce în inimă o dulceaţă de negrăit. Te protejezi, astfel, de atacurile care oricum vin asupra ta şi eviţi şi acel chinuitor zbucium sufletesc.

Când îţi vezi dreptatea, Îl blochezi pe Dumnezeu în afara ta. El nu mai are cum să-ţi ajute, căci tu îţi eşti suficient ţie însuţi. Tu dai verdicte, tu decizi unde-şi are locul fiecare. Eşti un soi de antihrist, pentru că te pui în locul lui Hristos şi împarţi dreptatea în locul Dreptului Judecător. Când renunţi la dreptate şi alegi să-ţi vezi păcatele, atunci faci loc lui Dumnezeu în viaţa ta. A suferi nedreptatea, a nu te îndreptăţi pe tine – iată o cale sigură de a trăi cu pace pe acest pământ, dar şi de a agonisi dumnezeiasca Împărăţie. Să fim pragmatici: e de preferat această atitudine şi pentru că e mult mai uşor a renunţa la îndreptăţire, decât a te lupta mereu să demonstrezi celorlalţi câtă dreptate ai.

%cf%84%cf%81%ce%b9%cf%89%ce%b4%ce%b9%ce%bf1

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pr. Constantin Sturzu, Preot Varnava Iankos, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Pilda vamesului si a fariseului. “DREPTATEA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI

  1. off topic: Un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul: https://www.youtube.com/watch?v=hG9C8CXdULs

  2. Pingback: PARINTELE PROCLU: “Poate să aibă cineva fapte bune cu grămada; dacă nu are smerenie şi căinţă, degeaba! Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă. DUHUL SFÂNT ÎL LASĂ ÎN PĂRĂSIRE PE CEL CE SE MÂNDREŞTE” | Cuvânt
  3. Pingback: Părintele Andrei Lemeshonok: SUNTEM FARISEI! | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: ORBUL DIN IERIHON. Predici audio si video la Duminica a 31-a dupa Rusalii: “DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PR. CONSTANTIN COMAN – conferința de la Iași despre POCĂINȚĂ ca VEDERE ȘI ASUMARE A NEPUTINȚEI PROPRII vs. “LOGICA” ÎNDREPTĂȚIRII DE SINE: “Cei care au construit un edificiu personal în care să se simtă bine, în care
  6. Pingback: “Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post!” – DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI: “Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca NU MERITAM ABSOLUT NIMIC si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastr
  7. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
  8. Pingback: SPARGEREA TAVANULUI | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: RUGACIUNEA VAMESULUI, RUGACIUNEA “LUI IISUS”. Ultima speranta in lumea “dreptatii” omenesti sau intr-o “jungla” cruda a concurentei | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: SFIALA DUHOVNICEASCA | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “STRIGĂTUL este ultima încercare a cuiva de a se face auzit; după el urmează doar tăcerea cu care vorbește, calm și politicos, moartea veșnică….”. STRIGĂTUL “NEBUN” AL SĂRACULUI vs. “PECETELUIREA” ÎN D
  12. Pingback: Predica Părintelui TUDOR CIOCAN despre VAMEȘ ȘI FARISEU: “Fariseul se mințea pe sine. Trebuie să ne luptăm mereu cu MINCIUNA DIN VIAȚA NOASTRĂ. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât inima noastră devine mai mulţumită de sine şi mai g
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate