PS BENEDICT – cuvinte vii despre CHEMAREA DUREROASA A ADEVARULUI CARE “DERANJEAZA” SI NELINISTESTE, despre SLUJIREA INTRU UNIRE a conducatorilor autentici si despre PILDA EROICA SI CRESTINEASCA A DOMNITORULUI MIHAI VITEAZUL (video, text)

“Aşa se întâmplă mereu: când cineva pare să ne spună adevărul, dar în felul în care doare, încercăm să-l punem sub tăcere, încercăm să-l izolăm, încercăm să-l denigrăm, până acolo încât îl conducem la moarte într-o formă sau alta, socială sau fizică. […]

Hristos (…) n-a venit să judece, dar n-a venit nici să cruţe. N-a venit să cruţe ca să fie plăcut de oameni. Vedeţi, noi, în general, preoţii, dar nu numai, nu de puţine ori, din nefericire, ne comportăm „grijuliu” cu dvs., dar nu în sensul deplin al cuvântului, ci în sensul comercial al cuvântului. Ca lumea să ne placă, ca poporul să ne glorifice, ca să se umple bisericile de credincioşi, adică în sensul în care subliniem doar lucrurile frumoase, fără să propagăm în sens profetic cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este el, si că noi, ca popor, nu trăim bine, de la vlădică la opincă, de sus până jos. Ne este teamă de foarte multe ori să spunem lucrurilor pe nume de frica de a nu rămâne singuri. Pentru că e tare greu adevărul, în general.

Hristos a venit să-i îmbrăţişeze pe oameni, să-i strângă, vedeţi, ca o cloşcă, cum îi strângă sub aripile sale, dar să-i strângă sănătoşi! După ce le spune adevărul! Dar le spune adevărul cu dragoste. Pentru că-i iubeşte. Când iubeşti pe cineva nu-i cânţi în strună, când iubeşti pe cineva îi spui adevărul şi-l îmbrăţişezi deopotrivă”.

*

Cuvântul Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit la Mănăstirea „Mihai Vodă” din Turda, județul Cluj, cu prilejul hramului istoric, miercuri, 19 august 2020, când s-au împlinit 419 ani de la trecerea la cele veșnice a Domnitorului Mihai Viteazul, primul întregitor al neamului românesc:

Când istoria sau viața întoarce armele, acestea se prefac în cruce

„La sfârşitul slujbei parastasului, care etimologic înseamnă a sta împreună, noi împreună cu cei care au plecat, doresc să vă pun la suflet un cuvânt scurt, contextualizat acestei zile binecuvântate de Dumnezeu.

Premisa de la care pornesc această meditaţie este: Când istoria sau viața întoarce armele, acestea se prefac în cruce. Şi zic încă o dată: Când istoria sau viața întoarce armele, acestea se prefac în cruce! Pentru că tot ceea ce la un moment dat pare dezastruos, pare dezarmant, pare final, se transformă în izbândă. Aceasta este crucea! Crucea este puterea lui Dumnezeu pentru cei ce cred în ea, iar pentru cei ce nu cred este nebunie. Crucea, ca putere a lui Dumnezeu, preface dezastrul în izbândă. Şi moartea în viaţă. Aşa ne spune Sfântul Apostol Pavel în prima sa Scrisoare către Corinteni, în cap. 1, 18. Crucea niciodată nu înseamnă resemnare. Crucea este cea care, de fapt, ne aduce în poziţie de avangardă. Este cea care ne aşază în nădejde. Este cea care umple istoria de sens.

Dacă acea zi de 19 august 1601, lecturată atunci ca un dezastru, astăzi, iată, tocmai prin această transformare se vede ca sărbătoare a izbânzii pentru credinţa noastră ortodoxă şi pentru neamul nostru românesc. E dovedit acest lucru: dacă istoria îşi întoarce armele, armele se prefac în cruce.

Îl comemorăm astăzi pe cavalerul lui Hristos. Aşa a fost numit în cronicile vremii: apărătorul credinţei, apărătorul creştinătăţii. Cel care a unificat pentru prima oară cele trei ţărişoare româneşti întru una singură. Din această perspectivă, el este o personalitate naţională, dar este şi o personalitate europeană şi chiar internaţională. Prin demersurile salutare pe care le-a făcut de a apăra lumea aceasta de popoarele care nu ne voiau binele. L-aş numi pe Mihai Voievod Viteazul un erou al credinţei mai înainte de orice şi un erou al neamului. Un erou al credinței pentru că credinţa a fost cea care l-a mişcat în toate întreprinderile pe care le-a avut. Ca erou al credinței, tot de cronicile vremii a fost descris drept „creştin cu frică de Dumnezeu şi milă pentru săraci, având inima deschisă şi lipsită de răutate”. Aceasta este caracteristica cea mai directă a unui om de credinţă şi a unui om care-şi iubeşte neamul: „creştin cu frică de Dumnezeu şi milă pentru săraci, având inima deschisă şi lipsită de răutate”. Şi cea mai bună cinstire pe care putem să i-o aducem este să-l imităm în această descriere: creştin cu frică de Dumnezeu – cine nu mai are frică de Dumnezeu nu mai are nici frică de oameni. Creştin cu frică de Dumnezeu şi grijă faţă de cei din jurul lui.

Iar ca personalitate, ca erou al neamului, şi nu numai, este descris drept un om care a înconjurat totdeauna cu strălucire numele românilor numele neamului nostru. Sărbătoarea de anul acesta este mai actuală ca oricând, pentru că, uitându-ne la exemplul său, ne dăm seama care era atunci scăparea, în viziunea lui, şi care este acum scăparea, în viziunea noastră, a Europei în general şi a lumii întregi. Şi anume este tocmai orientarea către Evanghelie! Ne dorim o Europa christiana. Nu altminteri, nu altfel, aşa s-a născut ea! Dacă nu mai este aşa, nu mai este Europa. Şi apoi contextul pe care îl trăim în zilele noastre ne-o dovedeşte cu prisosinţă că, poate, direcţia în care mergem noi este cea bună. Îl cinstim pe Mihai Viteazul uitându-ne la mesajul său vizionar şi la viaţa sa pe măsură pe care ne-a lăsat-o.

Voi încheia lecturându-vă doar un singur fragment consemnat tot de cronicile vremii a discuţiei pe care a avut-o el cu solul polonez de la curtea liderului de acolo. Discuția pe care a avut-o înainte de luptă cu câteva săptămâni cu solul polonez arăta diferenţa numerică a celor două oşti şi miza acestei lupte. Zice Mihai Voievod Viteazul:

“Plec mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le împiedic turcilor cât voi putea trecerea Dunării. N-am nicio pricină din partea lor să port război cu ei. Ce fac e numai pentru a împiedica vărsarea sângelui lui Hristos şi a întregii creştinătăţi. Văd cu ochii mei, însă, că nu am destulă putere să le rezist. Să nu dea Dumnezeu ca acei păgâni să învingă. Că se vor răspândi peste tot. Căci eu nu am avut de la turci nicio greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieţii creştini. M-am apucat să ridic eu această mare greutate cu săraca Ţara noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine. De aceea rog să nu ne părăsiţi şi să nu ne lăsaţi fără ajutor, pentru că sunteți datori pentru numele lui Iisus Hristos să ne ajutaţi şi să veniţi pentru mântuirea creştinătăţii.”

Dacă ar fi să sintetizez totul într-un îndemn pe care Mihai Voievod Viteazul ni l-ar da în aceste momente ar fi acesta, luat din cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Fiţi următori mie, precum şi eu am fost următor lui Hristos. Amin! Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l odihnească!”

***

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit la Mănăstirea „Mihai Vodă” din Turda, județul Cluj, cu prilejul hramului istoric, miercuri, 19 august 2020, când s-au împlinit 419 ani de la trecerea la cele veșnice a Domnitorului Mihai Viteazul, primul întregitor al neamului românesc:

De câte ori am voit să adun pe fiii tăi după cum adună cloşca puii săi sub aripi…

„Iubiţi fraţi şi surori,

Evanghelia Domnului Hristos vădeşte un permanent conflict între ceea ce este lumesc și ceea ce este ceresc, între duhul lumii şi o anumită metodologie pe care ne-o propune Împărăţia lui Dumnezeu. Şi-mi aduc aminte de un cuvânt inspirat şi provocator al Sfintei Maria Skobţova de pe străzile Parisului care spunea aşa: “Să ne ferească Dumnezeu dacă venim la biserică ca să ne aflăm liniştea, ca să fim liniştiţi!” Despre ce linişte să fie vorba? Sau despre ce nelinişte să fie vorba? Venim la biserică nu ca să ne liniştim şi ca să ne aşezăm confortabil în istorie, în viaţa noastră, ci venim la biserică să ne neliniştim pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cine se instalează confortabil în istorie nu de puţine ori va fi deranjat de Evanghelia Domnului Hristos. Și intenţionat Hristos vine în această lume ca să deranjeze! Să nu ne lase să ne prea obişnuim cu lumescul, cu spiritul lumii, ci ne doreşte altfel! Ne provoacă, efectiv!

Şi, la un moment dat, cuvântul Lui este foarte puternic. Zice aşa: Fericiţi cei ce nu se vor sminti întru Mine. Auziţi, ne smintim întru Hristos! Dacă este să lecturăm Evanghelia cu foarte multă atenţie, nu în puţine locuri am avea această şansă. De ce? Pentru că ne-am prea obişnuit într-o anumită formă să ne comportăm, formă dată de convenţiile omeneşti şi de dorinţa de confort, de dorinţa de a nu fi deranjaţi în niciun fel în viaţa noastră bună, să zicem, exterior vorbind, material vorbind. Şi Hristos vine în mod special ca să-i mişte pe oameni, să-i neliniștească, să le arate că au o altă chemare, un alt scop decât să devină una cu lumea, ca şi când ei n-ar mai muri niciodată, ca şi când s-ar simţi foarte bine în această lume.

Pe de o parte, se întâmplă ceea ce aş numi eliberare de pământesc, adică Domnul Hristos vrea să ne elibereze de ceea ce este pământesc, dar, pe de altă parte, vrea să ne obişnuiască cu Cerul! E mare lucru să ne obişnuim cu Cerul încă din această lume. Dacă nu ne obişnuim cu Cerul din această lume, nici când mergem în Împărăţia lui Dumnezeu nu ne vom simţi bine acolo. De aceea, Evanghelia şi viaţa duhovnicească în general ne propun acest lucru: să ne dezlipim de lumesc şi să ne apropiem mai degrabă de Cer sau mai mult de Cer.

Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o astăzi exprimă acest conflict, această ambivalenţă. Și este aspră! Domnul Hristos le reproşează liderilor evrei, religioşi şi politici deopotrivă, şi poporului, laolaltă, că au fost prooroci de-a lungul timpului care le-au vestit Cerul, care au încercat să-i obişnuiască cu Cerul. Şi ei nu au vrut să-i primească tocmai pentru că i-au deranjat din confortul lor lumesc. Şi ce au făcut cu ei? Pentru că aşa se întâmplă mereu: când cineva pare să ne spună adevărul, dar în felul în care doare, încercăm să-l punem sub tăcere, încercăm să-l izolăm, încercăm să-l denigrăm, până acolo încât îl conducem la moarte într-o formă sau alta, socială sau fizică. Aşa zice Domnul că şi ei au făcut cu proorocii pe care Dumnezeu i-a trimis în decursul timpului ca să le vestească Cerul, să le aducă aminte că sunt călători în această lume şi că scopul este să se obişnuiască, să se pregătească pentru Cer. I-au prigonit, i-au pus la zid, i-au supus tăcerii şi, în cele din urmă, chiar i-au ucis.

Într-un fel, Evanghelia de astăzi constituie o judecată, un cuvânt critic la adresa liderilor religioşi şi politici deopotrivă, dar a poporului în întregime, care se instalase foarte bine acolo. Prima parte a Evangheliei este foarte aspră, foarte dură, face aceasta judecată: Vai vouă…! Vai vouă pentru că nu i-aţi primit pe trimişii lui Dumnezeu. Nu i-aţi primit pe cei care vă vesteau despre Cer, care vă pregăteau Cerul. Dar partea a doua, deşi tot sub forma judecăţii, totuşi tonul se schimbă, tonalitatea se schimbă. Domnul Hristos suferă împreună cu poporul. Le face judecată, dar suferă împreună cu poporul atunci când le zice:

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi după cum adună cloşca puii săi sub aripi, dar voi n-aţi voit…

Hristos este Cel Care a venit să arate această vieţuire a Cerului la modul cel mai desăvârşit. A venit să arate această vieţuire a Cerului, El Însuşi manifestându-Se sub chipul acesta matern. El n-a venit să judece, dar n-a venit nici să cruţe. N-a venit să cruţe ca să fie plăcut de oameni. Vedeţi, noi, în general, preoţii, dar nu numai, nu de puţine ori, din nefericire, ne comportăm „grijuliu” cu dvs., dar nu în sensul deplin al cuvântului, ci în sensul comercial al cuvântului. Ca lumea să ne placă, ca poporul să ne glorifice, ca să se umple bisericile de credincioşi, adică în sensul în care subliniem doar lucrurile frumoase, fără să propagăm în sens profetic cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este el, si că noi, ca popor, nu trăim bine, de la vlădică la opincă, de sus până jos. Ne este teamă de foarte multe ori să spunem lucrurilor pe nume de frica de a nu rămâne singuri. Pentru că e tare greu adevărul, în general.

Hristos a venit să-i îmbrăţişeze pe oameni, să-i strângă, vedeţi, ca o cloşcă, cum îi strângă sub aripile sale, dar să-i strângă sănătoşi! După ce le spune adevărul! Dar le spune adevărul cu dragoste. Pentru că-i iubeşte. Când iubeşti pe cineva nu-i cânţi în strună, când iubeşti pe cineva îi spui adevărul şi-l îmbrăţişezi deopotrivă. Dacă el simte că tu-i spui adevărul, chiar și dur, iubind, primeşte adevărul. Dar şi noi să ne obişnuim să primim adevărul, nu doar ca celălalt care ni-l oferă să se străduiască, ci și noi înşine să ne străduim să primim adevărul. Pentru că adevărul este cel care ne vindecă. Dacă am merge la medic şi medicul ne-ar spune, fiind bolnavi grav, că suntem în regulă, să mergem acasă, ne-ar plăcea lucrul acesta? N-am zice că este un medic fals, că este un medic care doar ia banii şi nu face nimic altceva? În orice instituţie, şi cu atât mai mult în Biserică, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie proclamat cu putere şi să venim şi să-l ascultăm ca şi cuvânt din cer. Chiar dacă uneori ne doare, ne răneşte înăuntru. Dar ne răneşte ca să ne vindece, pentru că şi când este o rană aşa faci, nu? Cureţi acolo, doare, dar după aceea se vindecă. Deci, vedeţi, această a doua parte frumoasă a Evangheliei, prin care Domnul Hristos exprimă lucrarea Lui prin care ne pregăteşte pentru Cer. „Eu am vrut, Ierusalime, poporul Meu, Eu am vrut să fiu cu voi. Voi n-aţi vrut să fiţi cu Mine. V-am îmbrăţişat, v-am apropiat sub aripile Mele. N-aţi vrut…” Chemarea la Evanghelie nu este o obligaţie, este o invitaţie. Cine vrea! Hristos o proclamă, noi, de la Sfântul Altar, o proclamăm, dar de aici încolo doar cine vrea.

Socotesc că această ultimă parte ne descrie un posibil chip al liderului, liderul care uneşte, liderul care ocroteşte, liderul care lucrează înspre unitate. Niciun lider care nu lucrează înspre unitate nu este cu adevărat lider. Hristos ne arată ce înseamnă acest lucru: a sluji spre unitate, şi care unitate, în jurul a ce? Aşa se termină Evanghelia de astăzi: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Unitatea liderului este în acest Nume, e binecuvântarea lui Dumnezeu! Unitatea noi o facem în jurul Bisericii, în jurul lui Hristos. În jurul sau vorbind despre această chemare: binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. De aici începe totul! De aici se formează adevărata unitate. Unitatea socială, unitatea politică, fără unitate întru credinţa nu este adevărată unitate şi nu rezistă. Hristos ne arată prin aceste cuvinte unde să ne adunăm şi de unde vine izvorul comuniunii, izvorul împreună-vieţuirii.

Este acesta un cuvânt de judecată pe care-l spune Evanghelia de astăzi şi ziceam că, într-un fel, ne descoperă modelul, chipul liderului adevărat: Hristos! Dar este judecată şi pentru că noi, ca lideri într-o formă sau alta, ne uităm la Hristos cum este El. În măsura în care reuşim să ne asemănăm sau să ne identificăm într-o formă sau alta cu El, atunci judecata este pozitivă. Dacă nu reuşim, uitându-ne la Hristos, să ne recunoaştem în chipul Lui, atunci judecata este una negativă, grea pentru noi ca oameni simpli, dar și ca lideri. Judecata pe care o face Hristos în Evanghelia de astăzi era adresată liderilor religioşi şi politici deopotrivă.

Şi misiunea pe care El o face ca lider ne este descrisă limpede. Atunci când Apostolilor Iacob şi Ioan, auzind despre vestea suferinţei Domnului Hristos, le-a fost teamă de ceea ce ar putea urma, pentru că, dacă suferă liderul tău, și tu, ca discipol, ai toate şansele să suferi împreună cu el. Și s-au dus la Domnul Hristos să-i pună de-a dreapta și de-a stânga, să fie şi ei între cei care conduc într-o formă sau alta. Au aplicat aceeaşi „metodologie” pământească la o realitate cerească. Pentru că ei au cerut să stea de-a dreapta şi de-a stânga acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceeaşi mentalitate de aici pentru lumea viitoare. N-au înţeles lucrurile. Și Domnul i-a şi certat, dar le-a şi spus, cum ne spune și nouă, că adevăratul lider se comportă altminteri: nu este cel căruia să i se slujească, ci este cel care slujeşte. Citim în Evanghelia după Marcu, cap. 10, 42-45:

Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Ce înseamnă să fii lider? Înseamnă să slujeşti! Înseamnă să aduci la unitate, înseamnă să ocroteşti asemenea cloştii, asemeni păsării care-şi adună puii sub aripile sale.

Hristos ne descoperă modelul desăvârşit al liderului ca slujitor: cel ce slujeşte se obişnuieşte cu Cerul, să nu uităm acest lucru! Cel care slujeşte se obişnuieşte cu Cerul! Este cea mai sigură cale prin care noi putem să ne obişnuim cu Cerul.

Şi acum vin la punctul final şi la aplicaţia cuvântului de astăzi: am venit la hram la Mănăstirea Mihai Vodă cinstindu-l pe Mihai Voievod Viteazul, pe cel care şi-a iubit credinţa şi pe cel care și-a iubit neamul. Cred că Dumnezeu a rânduit frumos astăzi, prin Biserică, ca tocmai acest verset cu referire la chipul Domnului Hristos ca o cloşcă ce-şi strânge puii sub aripi să fie citit tocmai astăzi. Mihai Voievod Viteazul, sub semnul crucii, sub semnul credinţei şi sub semnul iubirii de neam a unit cele trei ţărişoare, pentru scurt timp, e adevărat, dar într-o singură simţire de credinţă şi neam. Unitatea pe care el a făcut-o a fost sub chipul Evangheliei: binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Unitate sub chipul Evangheliei propovăduită în aceeaşi limbă şi sub forma aceleiaşi credinţe. Deşi în Transilvania erau multe alte credinţe, el a venit şi a proclamat credinţa una ortodoxă, credinţa aceasta adevărată.

Există lucruri pe care nu le negociezi în această lume. Nu le negociezi şi n-ai voie să le negociezi. Una dintre ele, cea mai importantă, este tocmai credinţa dreaptă, alături de mama ta, de neamul tău. Credinţa şi neamul sunt două lucruri cu care mergem înaintea lui Dumnezeu.

Pe el ar trebui să-l cinstim astăzi şi martiriul lui dătător de viaţă pentru credinţa noastră şi pentru neamul nostru, care s-a întâmplat aici, în proximitatea mănăstirii. Ne gândim cu admiraţie, ne gândim cu recunoştinţă la cel care a contribuit foarte mult la ceea ce noi suntem astăzi. Şi această comemorare nu se poate mai bine decât prin slujba Sfintei Liturghii şi prin parastasul pe care-l vom săvârşi în continuarea Liturghiei.

Amin”.

Legaturi:

***