Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII
Extrase din conferinta tinuta de parintele Rafail Noica, la Alba Iulia, in nov. 2006:
“Ce este omul?”
[…]
Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viatã. […]
Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dar totusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.
Omul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multi bani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el.
Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnica despãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati. Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin “studiul” lui Dumnezeu!
[…]
Omul, de la cãdere, gândeste obiectiv, stiinta se gândeste stiintã obiectivã si cade în limitele unei îngrãdiri care la nivel duhovnicesc este o erezie – îngrãdirea între obiectiv si subiectiv. Ce este obiectivul – a fi obiectiv, a nu fi subiectiv? Este a mã referi la obiect, pânã la urmã. A fi obiectiv este a-mi stinge persoana, ca sã mã conform cu obiectul. Îti prezint tie obiectul, asa cum este el în sine. Dar si stiintific este o rãtãcire lucrul acesta. Toti marii savanti si marii gânditori zic, cu un oftat, cã nimeni nu poate fi absolut obiectiv. Pe de o parte, fiecare vede obiectul asa cum îl vede el; n-ai încotro: tu esti un subiect! Pe de altã parte, subiectul este mai important decât obiectul! Ceea ce ei numesc subiect este persoana, este chipul lui Dumnezeu si potential asemãnarea. Sã reduci pe Dumnezeu la un obiect? De ce? Ca sã fii adevãrat. Pãi atunci cãutarea este nu a fi subiectiv sau obiectiv, ci a fi adevãrat.
Ce ne dã Biserica (viata, nevointa drept înteleasã a Bisericii)? Nevointa de a ne des-pãtimi. De ce? Ce e patima? Patima este un ecran, este un vãl pe care, zicea Sfântul Pavel, îl au iudeii atunci când citesc legea lui Moise, si nu înteleg în lumina lui Hristos, cã au acel vãl. Deci patima este un ecran, o oglindã deformatoare, o prismã strâmbã. Si atunci, cum putem sã vedem obiectul – hai sã zicem – corect (nu obiectiv)?. Trebuie sã-l vedem cum îl vede Fãcãtorul lui, si, de aceea, noi învãtãm prin Bisericã sã ne despãtimim, ca sã vedem lucrurile cu ochiul lui Dumnezeu.
Revenim iarãsi la îndumnezeire. Pânã la urmã, nu este atât de important a vedea un obiect – asta este de folos mai mult pentru viata noastrã pãmânteascã – cât este de important sã ajungem sã devenim ca Dumnezeu, sã vedem ca Dumnezeu, sã cugetãm ca Dumnezeu, sã trãim ca Dumnezeu, fiindcã în acea gândire, în acea trãire, nu este doar o împlinire sufleteascã vremelnicã, ci, în acea devenire ca Dumnezeu, vedere ca Dumnezeu, gândire ca Dumnezeu, se tãinuieste, sau mai bine se descoperã însãsi viata nestricãcioasã.
Viata nestricãcioasã, care, prin pronie dumnezeiascã, prin rânduiala proniatoare a mortii, face totusi ca tot omul si toti sfintii sã moarã, si astfel moartea pune capãt lucrãrii mortii, lucrãrii care duce pânã la moarte, deci pãcatul, cum zice Sfântul Pavel, nu mai este activ dupã moarte. Pãcatul si-a istovit toate resursele cu moartea, iar dacã sufletul trãieste dupã moarte, apoi omul a revenit la nemurire. Ba si trupul ne este fãgãduit sã-l primim înapoi în ziua de apoi, tot prin pronie dumnezeiascã.
[…]
Când ziceam „ce este omul?”, ziceam cã pe Dumnezeu trebuie sã-L studiem. Dar nu sã studiem, cã doar obiectele se studiazã. De aceea spuneam cã persoana nu poate fi obiect de studiu. Omul însã gândeste obiectiv dupã cãdere. Obiectiv si subiectiv. Gândeste în termeni de „ce este Dumnezeu?”, „ce este adevãrul?”. Dumnezeu este un „Cine” si adevãrul este un „Cine”. Pãrintele Sofronie într-o zi ne-a spus un lucru uimitor, chiar de mai multe ori. Vorbeam de cum a zidit Dumnezeu lucrurile, cã noi trãim în trei dimensiuni (lugime, lãtime, înãltime), dar sunt filozofi care spun cã si timpul este o dimensiune, a 4-a dimensiune, cãci un obiect în 3 dimensiuni, dacã nu are si o clipitã de timp mãcar, el nu existã. Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana. Lui îi plãcea sã întrebuinteze mai mult cuvântul „ipostas” decât „persoanã”, cuvânt care, cândva, prin secolul al 4-lea cred, si-a însusit întelesul de persoanã (pânã atunci grecii poate aveau „prosopon”, care înseamnã „fatã”, cum avem si noi un Dumnezeu în trei fete; limba românã modernã a pãrãsit notiunea aceasta, dar era si la noi „fatã”). „Ipostas” gãseste pãrintele cã este o notiune mai deplinã a persoanei. „Ipostas”, la origine, în greacã, însemna substantã. Ce este substantial în cel care trãieste? Este tocmai persoana; persoana trãieste. Nu trãieste esenta, nu trãieste omenirea, trãieste omul, fiecare om. Aceea este viata. Omenirea este acolo unde sunt mai multi de un om.
Persoana nu este un obiect de studiu, nu se studiazã, persoana se trãieste.
[…]
Dumnezeu Dragoste
Mai rãmâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus cã Dumnezeu este, si cã omul, în devenirea lui, va putea zice si el: „Prin harul Tãu, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduitã, va dobândi acest „eu sunt”, si si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, si îmi vine sã zic (este o propozitie pe care a completat-o de-abia dupã întruparea Lui, la 1500 de ani dupã Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântãtor, în prima sa epistolã: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacã vrem sã întrebãm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. Si dacã dragoste nu este, nimic nu este. Ce este dragostea, atunci? Obiect de studiu deocamdatã. Studiul adevãrat este nevointa Bisericii. O! de-am întelege drept aceastã nevointã, ca sã ne-o însusim drept! Nu e vorba numai de a bate mãtãnii si de a, stiu eu, de a nu mânca, nu bea, nu dormi. Nevointa este o lucrare a gândului omenesc, care încearcã sã pãtrundã, pe cãile de Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu, pentru ca sã gândim ca Dumnezeu, ca sã vedem ca Dumnezeu, ca sã trãim ca Dumnezeu, ca sã întelegem ca Dumnezeu. Iar tot ce este nevointã trupeascã, îmi vine sã zic cã este suportul material pentru aceastã nevointã.
Dar atunci, ce este dragostea? Dragostea a fost poate, de-a lungul istoriei, obiectul celor mai mari confuzii. Si, dacã toatã cãutarea omului o reducem (nu prin duh reductionist, ci prin esentializare) la un singur element, la dragoste se reduce cãutarea omului. Vedeti cã cea mai mare ispitã care bântuie pe tot omul, si care acum se dezlãntuie la nesfârsit, este curvia. De ce? Este, sub formã de pãcat, surogatul dragostei, în forma, în mãsura si în limitele pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pãmânt. Aceastã împreunare este una din expresiile iubirii întru Iubire, persoanã cãtre persoanã, iubire ipostaticã. Nunta este aceastã împreunare prin care, dintr-o iubire care îsi are si o expresie trupeascã, biologicã (expresie bunã foarte si care întru toate îngânã cele duhovnicesti), trebuie sã se zãmisleascã, fie si dupã cãdere, omul, care e chipul lui Dumnezeu, si potentiala asemãnare.
Ce este dragostea? Îmi vine sã zic cã nu stiu, si Dumnezeu sã vã, si sã ne lumineze ce este. Dar, dacã m-am angajat pe terenul acesta primejdios, sã încerc sã dibui ca sã spun câteva cuvinte. Cred cã putem sã luãm ca model chipul lui Hristos pe cruce. O! numai si pe El sã-l întelegem drept, ca expresia culminãrii iubirii, cãci El însusi zice: „mai mare dragoste nu are nimeni decât aceasta, ca unul sã-si punã viata pentru prietenii sãi”. Cine sunt prietenii lui Hristos? „În primul rând, zice, „voi sunteti prietenii Mei, dacã faceti ceea ce poruncesc vouã”. Dar Hristos ne-a zis sã iubim si pe vrãjmasi. Hristos însã, nu porunceste ceva ca noi sã facem, ci poruncile dumnezeiesti sunt o descoperire a ce este Dumnezeu Însusi [fie cã este Hristos întrupat, fie cã este Hristos nãscut în inima noastrã] . Dacã am parafraza cuvântul lui Hristos: „Iubiti-vã vrãjmasii!”, am putea zice: „Eu, Dumnezeu, îmi iubesc pânã si vrãjmasii”. De ce iubeste Dumnezeu pe vrãjmasi? Existã o limitã a dragostei lui Hristos? Eu as zice cã Dumnezeu nu are dragoste (cãci ceea ce ai, poti sã pierzi), ci Dumnezeu este dragoste, si aceasta [dragostea] nu se schimbã niciodatã. Cã suntem prieteni sau cã suntem vrãjmasi, cã ne cheamã Ioan sau Petru, sau Iuda, dragostea lui Hristos rãmâne neclintitã.
Dacã vã uitati bine, o sã vedeti în cele patru evanghelii, mai ales în seara Cinei celei de Tainã, de câte ori si în câte feluri a încercat Hristos sã rupã si zapisul înscrisului pentru Iuda, zapisul prorocesc, asa cum a rupt zapisul prorociei pentru niniviteni, în zilele prorocului Iona, când Iona a propovãduit ninivitenilor: „Veti pieri cu toti, si cu vite cu tot, dacã nu vã pocãiti”. S-au pocãit si n-au pierit. Deci, a zãdãrnicit Dumnezeu propria Sa prorocie, din dragoste, atunci când prorocia Lui era în dezavantajul omului, iubita sa fãpturã. Asa a vrut sã zãdãrniceascã si prorocia fatã de Iuda. Vedeti primele stihiri din Sfânta Joi, la cele 12 Evanghelii. Dupã prima Evanghelie este o serie de stihiri, si fiecare stihirã aratã în ce fel, în ce alt fel a mai încercat Hristos sã scoatã pe Iuda, sã-l trezeascã pe Iuda, doar sã scoatã un cuvânt din Iuda, prin care Hristos ar fi putut zice: „Fie tie dupã credinta ta” sau „Iartã-ti-se pãcatele”, sau altceva, ca sã se steargã, ca sã rupã zapisul. Când spun „ca sã rupã zapisul”, multi dintre voi stiti cã citez Troparul din post, din ceasul al saselea:
„Cel ce în ceasul al saselea ai rupt zapisul osândei lui Adam în Rai”.
Hristos e rupãtorul zapiselor care sunt împotriva noastrã.
Dumnezeu Viata
Un singur lucru gândeste dragostea lui Dumnezeu: viata (si dacã e moarte, apoi e înviere). Însã existã un dar pe care Dumnezeu l-a pus în fãptura cuvântãtoare, în înger si în om, cel mai înfricosãtor din toate darurile: libertatea. Dumnezeu însusi, nu-si permite, din dragoste – paradoxal – sã stabileascã, sã silniceascã libertatea fãpturii. Darul acesta face cã omul (ca si îngerul) are înfricosãtoarea posibilitate, sã zicã, în final, lui Dumnezeu: „Bine, dar eu nu vreau”. Prin aceeasi logicã, omul are aceeasi libertate sã zicã si iadului: „Bine, dacã vrei asa, dar eu nu te cred”.
În cartea „Infernul”, a lui Dante [parte a Divinei Comedii], e vorba de pogorârea unui personaj în iad, cãlãuzit cred cã de îngerul lui pãzitor, care îi aratã chinurile iadului. Trecând prin poarta iadului, peste poartã este scris: „Pãrãsiti orice nãdejde, toti cei care intrati aici”. Si eu zic: ”Iatã glasul iadului”. Ce zice Dumnezeu prin Siluan? Zice „Nu, nu pãrãsiti nãdejdea”, ci „Tine-ti mintea în iad, dar nici acolo sã nu deznãdãjduiesti”. Si, într-o clipitã, iadul s-a destrãmat pentru Siluan si pentru toti cei care urmeazã cuvintele lui Dumnezeu.
Iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacã vreti, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferã o expresie: realitate virtualã. Linia pãcatului e exprimatã iarãsi de o expresie post modernã: identic natural (avem, în industria alimentarã, aceste E-uri în mâncãruri si expresia „substante identic naturale” – o traducere proastã din englezã: „identical natural”, adicã, în cel mai bun caz, „identic cu natura”, dar totusi nu e acela natural), care e altã expresie, altã parafrazã si alt sinonim al cuvântului minciunã. Pãcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtualã. Dacã scoti stecherul din prizã s-a dus. Care e stecherul? Este lucrarea minciunii, este mândria.
Sursa imaginii
Ce este mândria? O sã încep prin cãderea primului cãzut, îngerul cel mai mare si cel mai frumos, Lucifer, care a devenit Satan, adicã vrãjmasul. Avem un chip al lui si al cãderii lui, în cartea lui Isaia, în prorocia despre împãratul Vavilonului (dar, în transparentã, vedem cãderea primului înger). Zice acest împãrat al Vavilonului: „Fi-voi ca cel prea înalt, pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri”. Si asa gândea si primul înger. A vrut sã fie ca Cel Preaînalt, lãsându-se îmbãtat de propria sa frumusete, de Dumnezeu fãcutã, de Dumnezeu dãruitã lui, în loc sã multumeascã lui Dumnezeu, asa cum fac sfintii si sfintii îngeri. […] În asta se aratã si dragostea lui Dumnezeu, si greseala îngerului: a fi ca Dumnezeu… Nu în concurentã, nu într-o împotrivire, nu în contrare, care implicã si urã, ci în smerenie, care este poartã deschisã iubirii, si, pentru aceasta, din bun început, pãrintii au îndrãgit smerenia, ca obiect al nevointei.
Smerenia trebuie înteleasã prin definitia pe care am dat-o mândriei: mândria e minciunã si este contrariul lui Dumnezeu, deci urã, egoism, închidere în sine. Smerenia este, pe de o parte, realismul duhovnicesc. Eu sunt ceea ce m-a fãcut Dumnezeu sã fiu. Atât, nu mai mult, dar nici mai putin. Aceasta tot smerenie este, fiindcã acesta este realismul; aceasta e realitatea. Dumnezeu m-a fãcut chipul slavei celei negrãite. Pãi, frati si surori, sã asteptãm noi moartea noastrã pentru ca altul sã ne cânte „chipul slavei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor”. Hai acum sã întemeiem, sã înfãptuim în noi acest chip al slavei lui Dumnezeu. Aceasta e nevointa Bisericii, pentru aceasta ne spovedim, ca sã ne lepãdãm de pãcate. Noi nu ne lepãdãm, ni le asumãm. În spovedanie ne asumãm pãcatul. Aceasta este.
Când se spovedea, cineva spunea: „Pãrinte, mi-e rusine sã-ti zic toate acestea, dar ãsta sunt, n-am încotro, ãsta sunt”. Aceasta este smerenia: nu o manieristicã, nu un fel corect de a fi, sau de a afisa, mai ales, ci realismul.
Apoi, pãrintele Sofronie spunea „smerenia este acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se dã celui iubit, fãrã întoarcere asupra-si”. În gândul de a-si pune scaunul mai presus de Ceruri si sã fie si el ca cel Preaînalt, era o respingere a celuilalt, si nu mai era un „cel iubit”, ci „cel iubit sunt eu, si nimeni altul, si de mine n-are nimeni loc în mine”. Smerenia este o deschidere tuturor, pânã si vrãjmasilor. Domnul sã ne arate cã avem nevoie de chibzuialã în istoria asta sãlbaticã si mincinoasã. Cã nici Hristos la început nu se încredinta nimãnui, cum zice evanghelia Sfântului Ioan, cã stia ce este în om, si nu avea nevoie ca altul sã spunã ce este în om. Dar a venit clipa când a socotit sã se încredinteze omului, si în mai putin de 24 de ore era pe cruce. Dar Hristos a rãmas neschimbat. […] Cãci Dumnezeu dragoste este. Dumnezeu nu are, ci este dragoste. Crucea este culminarea dragostei, o dragoste care nu se opreste nici de la chin, nici de la însãsi moartea, pentru cã se dã celui iubit deplin, fãrã nici o rezervã. Hristos n-a pãstrat nimic.
În gloata care urla, ducându-l la cruce, s-a gãsit si cineva care sã plângã pentru El, pentru Iisus, si se întoarce cãtre ele si zice: „Nu pentru Mine sã plângeti, fiicele Ierusalimului. Plângeti pentru voi si pentru fiii vostri”. De ce? Pentru cã adineauri a strigat în nebunia lor, gloata: „Fie sângele Lui peste noi si peste fiii nostri”. Au chemat sângele Mântuitorului ca blestem asupra lor si asupra fiilor lor. Si Hristos a stins blestemul, a vrut sã-l stingã. A spus: „Plângeti pentru voi si pentru fiii vostri, nu pentru Mine”. Nici atunci Hristos nu avea ceva în Sine, pentru Sine. Tot pentru altii se gândea. Si când L-am înãltat pe cruce, de pe cruce a strigat cãtre Tatãl: „Pãrinte, iartã-i cã nu stiu ce fac”. Compãtimea cu dobitocia noastrã, decât sã-L doarã pentru durerile Lui. Una din asa-zisele pricesne pe care le-am auzit în Bisericã, este aceea în care se spune: „O, vai, ranele Mele, cum mã dor!”. Am trãit-o, când am auzit-o prima datã, ca pe o hulã. Dacã ar fi zis: „O, vai, ranele tale, cum mã dor!”, L-as fi recunoscut pe Hristos. Dar în vorbele: „O, vai ranele Mele, cum mã dor!”, nu-L recunosc pe Hristosul nostru.
Hristos este dragoste, de nimic micsoratã, de nimic clintitã, de nimic împutinatã. Fiindcã dragostea Lui, cã este viu sau mort, tot dragoste este. Si ne-a arãtat o tainã: aceastã dragoste nu poate fi tinutã de moarte, si moartea a pierit, si iadul i-a vãrsat pe toti pe care îi avea în pântecele lui, si are sã o mai facã odatã în ziua de apoi, care se apropie. Dragostea lui Dumnezeu a fost trãitã cu brio, cum am zice noi astãzi (cuvântul brio e ieftin în contextul acesta), de cãtre toti ucenicii, mai ales în primele trei veacuri, dar si pânã astãzi. Dragostea ca viaţã, când aceastã dragoste trãieste în mãdularele omului, nici chinurile nu o pot împutina, nici moartea nu are dinti sã o muste.
Iertati-mã, dar vreau sã atrag atentia încã la un tropar pe care îl cântãm în Miercurea Mare, din Sãptãmâna Mare – Troparul Sfintei Casiana:
„Femeia cea pãcãtoasã, simtind dumnezeirea Ta, a spus: <<vai mie, cã noapte întunecatã si fãrã de lunã a fost viata mea>>”.
Doar atât îmi amintesc, dar fiti cu luare aminte la aceasta. Mucenicii, fiind pãtrunsi, presimtind, ca si femeia cea pãcãtoasã, Dumnezeirea lui Hristos, s-au umplut de harul acestei iubiri, si chinuri si moarte n-au putut sã-i mai schimbe. Si au murit cu slavã, si trupurile lor, în loc sã fie hoituri si mortãciuni, ne sunt moaste. În Vechiul Testament, tot ce era mort, era spurcãciune. Dacã omul trebuia sã-si facã datoria fatã de pãrintii lui si sã-i îngroape când mureau, trebuia sã se spele, o zi întreagã, 24 de ore, n-avea voie sã intre în bisericã sã nu spurce cele ale vietii, cu cele ale mortii. Astãzi, dacã nu avem moaste de mucenici sau de sfinti pe altarele noastre, atunci altarul nu este sfintit, si nu putem sluji Liturghia. Vedeti, între altele, cum s-a batjocorit moartea de cãtre Hristos. Cã si oamenii (oameni pãcãtosi) au putut deveni ca Hristos, si au fãcut fãgãduinta Domnului, adicã cele ce a fãcut Hristos, si probabil, dacã ar fi sã comparãm, mai mari decât acestea.
Cãlugãria, drept înteleasã si drept trãitã, este o mucenicie de o viatã întreagã. „Mucenic” vine de la „muncã”, care în româna veche însemna „chin”, acum a devenit „lucrare”, „lucru”. Cuvântul „muncile Iadului” e un cuvânt slavon. Sinonimul grecesc este „martir”. „Martir” înseamnã „martor”, etimologic vorbind. Martor a ce? Martor al unei Vieti, care nu poate fi atinsã de nimic din lumea stricãciunii, a mortii, a minciunii, a mândriei. Care mândrie este, ziceam, acel stecher, pe care, dacã-l scoatem din prizã, s-a dus cu toatã realitatea virtualã a tot ce nu este Dumnezeu. De ce zic „virtualã”? Iadul nu de Dumnezeu a fost fãcut, Dumnezeu a fãcut numai lucruri bune si bune foarte. Deci tot ce este în afara lui Dumnezeu este numai o realitate virtualã si are putere numai asupra acelora care trãiesc în virtualitatea mândriei, a minciunii. Nevointa crestinului este de a iesi din aceastã virtualitate. Martir, adicã „martor”, martor al acestei Vieti. Martori cu adevãrat au fost cei a cãror mãrturie a fost curatã.
Între cei 20.000 de mucenici de la Nicomidia, un num
e se pare cã nu a fost înscris ca mucenic. De ce? Pentru cã în drum spre martiriu, a sfâsiat de pe un perete Decretul Cezarului, ca sã prigoneascã pe crestini. Greseala lui este cã de acum încolo, el putea fi pedepsit de Cezar, asa cum socoteste Cezarul, pentru faptul cã s-a împotrivit Cezarului. El a purtat o mãrturie felului în care Cezar… “cezãrea” asupra poporului lui. Si mãrturia lui pentru Viata nestricãcioasã nu era curatã. Aceasta trebuie sã o avem în minte, cã „a mãrturisi”, în românã, se confundã cu „mãrturie”, „a purta mãrturie”, „a fi martor”. Înseamnã sã fi martor acelei Vieti care trãieste în mãdularele omului, care nu poate fi biruitã, dupã cum zice Hristos, lui Petru: „Si aceasta este Biserica, pe care portile Iadului nu o vor birui”.
Omul cautã crucea lui Hristos
Cred cã vin zilele când viata noastrã trebuie sã fie curatã. Curatã nu înseamnã cã pãcãtuim pe ici pe acolo. Mãcar gândirea noastrã sã fie dreaptã, sã fie integrã, sã fie deplinã. Cã dacã nu, riscãm sã fim înhãtati de valurile, tsunami-urile post-moderne.
Adevãrata viatã culmineazã cu crucea, paradoxal. Dar oare Biserica nu spune: „Bucurã-te cruce, de viatã fãcãtoare”. Cum „de viatã fãcãtoare”, când Dãtãtorul de viatã a murit pe ea? Trupul nu e totul, trupul a fost obiect de jertfã, si ni l-a dat ca împãrtãsanie, si sângele vãrsat, la fel. Pentru ca si noi, mâncând trup si sânge, sub formã de pâine si vin, cã stie cã nu suntem canibali, mâncãm trup si sânge care au cunoscut înviere. Si de aceea mâncãm viatã vesnicã, cum zice Hristos.
De când am fost hirotonit duhovnic, am auzit de foarte multe ori de la tineri, spovedanie de genul acesta: am încercat cele trupesti sau cele trupesti i-au încercat pe ei, si ori zic: „Dar n-am mers prea departe, sau pânã la capãt sau am mers pânã la capãt”, sau, cum spuneau câtiva: „O, pãrinte, când am avut prima datã experienta aceasta, dupã aceea m-am gândit: Asta a fost tot?!”. Douã lucruri vreau sã mai zic:
1. Asta a fost tot? Da, sigur, asta a fost tot; tu cãutai dragostea, iar trupul, sãracul de el, asta a fost tot ce ti-a putut oferi. De ce? Pentru cã, în sine, nu este decât o functie biologicã si mai mult nu poate. E o functie biologicã pe care minciuna o învãluie într-un întreg misticism al trupului, si chiar sufletesc. Cauti împliniri sau mai stiu eu ce. Cei care au avut experienta, asteptând lucrurile acestea, au rãmas dezamãgiti. Adicã, am fost amãgiti si suntem amãgiti, în mãsura în care ne pot atrage peste mãsurã lucrurile acestea.
2. Pânã la capãt. Voiam sã mã concentrez mai ales pe cuvântul acesta: „prea departe” sau „pânã la capãt”. Dragostea are nevoie sã meargã pânã la capãt, si pe latura aceasta ne poticneste vrãjmasul si întunecã pe om, si merge pânã la asa-zisul capãt al apropierilor trupesti – în legea lor, în limita lor [in Taina Cununiei], bune foarte, si de o deosebitã frumusete, dacã am avea destulã des-pãtimire, ca sã vedem cu ochi curat toatã lucrarea aceasta a zãmislirii chipului lui Dumnezeu, fie si dupã cãdere.
Pânã la capãt; dragostea nu poate sã se dea decât pânã la capãt, nu poate. Nu cã nu poate, dar întelegeti cã este în firea ei, este un foc mistuitor, care îl mistuie pe însusi Dumnezeu. El se mistuie pe sine fiindcã El este dragoste. Si dacã este vorba în istorie, într-o istorie în care lucrurile culminã cu moartea, atunci pânã la moarte se lasã mistuit de dragoste si se lasã mistuit de dragul celor iubiti. Si când zice pe cruce: „Pãrinte, iatã-i cã nu stiu ce fac!”, tot nu de ranele Lui se tânguia, ci se tânguia de ranele noastre, de întunericul nostru. Cã nu stiu bietii acestia întunecati, cã pe singurul lor adevãrat prieten îl omoarã.
„Însã Eu muri-voi pentru ei, si prin moartea aceasta voi gãsi altã cale spre a-i mântui, dacã n-am gãsit rãspuns de ascultare si de dragoste în ei; prin ura lor si prin criminalitatea lor, Mã las Eu, Dumnezeu nemuritor, omorât, si prin aceasta, prin jertfa aceasta, voi strica lucrarea mortii si a iadului, si tot îi voi mântui!”.
Însã, bineînteles, adaugã cei care vor: „Dã-ne, Doamne, sã voim, si sã voim mai deplin”.
Marea erezie este felul în care întelegem noi crucea, si zicem: “A, îmi port crucea!”, adicã am multe de suferit. Echivalãm crucea cu suferinta. Erezie! Crucea este dragostea, dragostea dusã – sã citãm – „prea departe”, dragostea dusã „pânã la capãt”, dragostea adevãratã, [jertfa] care nu are nevoie de acea împlinire trupeascã, bunã foarte, pe care o poate trãi în legea ei si în limitele ei. Dar trebuie sã meargã dincolo de aceasta. Crucea este acel lucru pe care omul îl doreste. Si atunci când omul ajunge în pãcat, pânã la acel capãt unde se „dez- amãgeste” – si o, doarã de s-ar dez-amãgi! – dar, dezamãgit fiind, crede cã n-a fost destul, si cautã altã experientã, cautã altã persoanã. Încearcã din ce în ce mai mult, si riscã sã se împotmoleascã în ale pãcatului, în ale minciunii, în ale întunericului, pânã la capãt.
Mã veti crede dacã vã voi spune cã omul cautã crucea lui Hristos? Si nimic altceva. Domnul sã ne lumineze, si atunci vom putea cânta: „O, cruce de viatã fãcãtoare!”.
(sursa transcrierii si conferinta integrala la: Blogul dedicat parintelui Rafail Noica)
Legaturi:
- Parintele Rafail Noica (1993) despre DUMNEZEUL NOSTRU “MATERN”, DIVORT, IUBIRE SI DISCERNAMANT (si audio)
- DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
- Parintele Rafail Noica: “MOARTEA NU EXISTA!”
- SCARA FERICIRILOR: Cele 9 Fericiri evanghelice talcuite de Parintele Rafail Noica. CE ESTE PATIMA? CE ESTE REALISMUL DUHOVNICESC?
- Parintele Rafail Noica – cuvant important pentru deosebirea gandurilor (VIDEO): CE ESTE MINCIUNA? CUVINTE CARE INVIAZA SI CUVINTE CARE OMOARA
- DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE
- Parintele Rafail Noica despre purtarea nevointei duhovnicesti in vremea noastra
- PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta
- CRESTINUL POSTMODERN intre babilonia sensurilor si dreapta intelegere
- Parintele Rafail Noica despre sensul Ortodoxiei. IN CAUTAREA DUMNEZEULUI PIERDUT
- Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?
- PARINTELE RAFAIL NOICA DESPRE CURVIE, despre pervertirea cuvintelor si despre “binecuvantarea” duhovnicului pentru RELATIILE TRUPESTI DINAINTE DE CUNUNIE. Cum ne putem insela folosind eretic cuvantul: “Toate ne sunt ingaduite…”?
- Parintele Rafail Noica despre “dogma” neclintita: DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE
- CUVANT DE INCURAJARE DE LA PARINTELE RAFAIL NOICA (Essex, 31 oct. 2010): “Dumnezeu n-a parasit pe nimeni, niciodata!”
- Ce sa facem atunci cand ne simtim incercati la maximum?
- Parintele Rafail Noica: NU-I NEVOIE SA DEZNADAJDUIM!
- “STRUCTURA” VIETII DUHOVNICESTI: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!
- “Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem”. Parintele Rafail despre DUHUL ORTODOXIEI SI LUCRAREA SMERITA A LUI DUMNEZEU IN NOI SI IN LUME
- ORTODOXIA ESTE FIREA OMULUI (I) – Parintele Rafail Noica despre drumul convertirii sale la dreapta slavire, crizele vietii si “a doua gestatie” pentru vesnicie
- Parintele Rafail Noica: OMUL, PRIN FIRE, ESTE ORTODOX (II). “Nu te poate convinge omul, nu cauta convingere de la om; incepe cu rugaciunea, cere-I Domnului sa convinga inima ta. GUSTATI SI VEDETI CA BUN ESTE DOMNUL!”
- PARINTELE RAFAIL NOICA – predica exceptionala de la Bucuresti despre IMPLINIREA PORUNCILOR si pentru TAMADUIREA DEZNADEJDII (audio si text): “Fiecare om, astazi, este o incarcatura de dureri si de deznadejdi”
- Ce poate sa insemne “PORUNCA” la Dumnezeul-Iubire? Vrem sa fim oamenii cei mai… ce din cimitir?
- PORUNCA “IMPOSIBILA”
- Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”
- Parintele Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
- “DUMNEZEU STIE MAI BINE DECAT MINE CE VREAU!”
- Parintele Rafail Noica: “Cuvantul pe care-l pazesc, PE MINE ma pazeste”
- SE POATE LUA SI DE LA NOI…
- PARINTELE RAFAIL CATRE PREOTI – chemare rusinata si dureroasa la pocainta. “Noi toti suntem un singur om, spovedania mea este spovedania ta…”. PREOT SAU PSIHOLOG?
- “Celalalt Noica” despre relatia de tensiune duioasa dintre filosoful Constantin Noica si fiul sau, parintele Rafail. ADEVARATA IMPLINIRE A NOIMEI NOTIUNII DE “DEVENIRE INTRU FIINTA”
- PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
- Despre gasirea sensului personal al vietii si ASUMAREA CRIZELOR
- Parintele Rafail Noica: CHEMAREA MONAHALA si crizele acestei alegeri (VIDEO)
- Parintele Rafail Noica despre MONAHISM si despre VOCATIA tuturor crestinilor (VIDEO)
- Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?
- “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
- TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
- “Cum sa ma rog? Nu stiu cum sa ma rog…” – ne raspunde PARINTELE RAFAIL NOICA: RUGACIUNEA CEA MAI SIMPLA SI DUMNEZEUL NOSTRU MATERN
- Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in rugaciune sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie in toata vremea
- Parintele Rafail Noica: “TRAIM VREMURI DE MARE APOSTAZIE, DAR NOI SA NU CADEM DIN VOIA LUI DUMNEZEU!”
- VREMEA ESTE A CERNERII
- Ce vremuri traim si cum sa le infruntam? – Parintele Rafail ne raspunde
- Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul
- Avertismentul bland al parintelui Rafail
- DRUMUL SPRE EMAUS talcuit de parintele Rafail. LUCA, CLEOPA si… STRAINUL. “Putem compara perioada noastra cu ultimele zile ale lui Hristos pe pamant”
***
- Arhimandritul Sofronie: CE ESTE PACATUL?
- MANDRIA, IMAGINATIA si raul ascuns sub masca binelui: Mandria e obarsia pacatului
- CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU SI DEVENIREA PERSOANEI
- “Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum iesim din DUHUL IMPERSONAL, cum devenim PERSOANE, cum ni se deschid ochii?
- SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT
- Sfantul Nicolae Velimirovici: PE CINE LOVESTE SAGEATA PACATULUI SI CARE ESTE EFECTUL FIZIC AL MORALEI SI AL SFINTENIEI?
- PARINTELE ILARION DAN, BANCHERUL CARE L-A CASTIGAT PE HRISTOS (II). “Traim intr-o lume in care mecanismele de pervertire sunt mai sofisticate… Omul contemporan cauta cu disperare, dar nu gaseste decat surogate”
- NERECUNOSTINTA SI OPORTUNISM. Cat iubim si cat ne amagim cu inchipuiri si surogate? PANA CAND NE VA MAI RABDA DUMNEZEU?
- CUVINTE CATRE TINERI de la parintii Constantin Coman si Hrisostom de la Putna. CUM SE POATE BIRUI DESFRANAREA SI PASTRA FECIORIA? Care sunt conditiile unei casnicii fericite? Ce inseamna sa iubesti cu adevarat?
Doneaza pentru filmul "Scrum"
CATRE ADMIN, CONTRA ECUMENISMULUI- EXTRAORDINAR
@ Minescu:
Ne-am bucura daca ne-ati cu atentie si pagina de stiri si recomandari 🙂
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/05/30/parintele-zisis-constanta-predica-audio-caderea-constantinopolului-conferinta-edictul-de-la-mediolan-constantin-cel-mare-erezia-ecumenismului/
Datorita voua, admini, care ati publicat adesea fragmente din conferinte mai vechi pe acest blog, am simtit mai putin aceasta indelunga tacere a parintelui Rafail.
Astept cu bucurie sa ne impartasiti si cuvantul parintelui din aceasta noua conferinta, mai ales celor care nu putem fi prezenti la Cluj.
Domnul sa ne ajute !
@ Hrisanti:
Si noi nadajduim sa-l primim de undeva…
Vreau sa va spun doar atit: multumesc! Materialele voastre din ultimile zile au fost lumina din intunericul nestiintei si necredintei mele si alegerea lor a fost clar inspirata de El pentru mine intr-un moment de mare cotitura. Nu-mi plac vorbele mari dar acestea exprima exact ceea ce s-a intimplat. Am simtit nevoia sa va multumesc.
@ Petra:
Si pentru noi este o mare bucurie si intarire sa stim aceasta si nu putem decat sa dam slava lui Dumnezeu. Ne bazam si pe rugaciunile tale, in mijlocul incercarilor care ne asediaza si pe noi… Multumim!
Cine doreste sa asculte :
Conferința Părintelui Rafail Noica se va transmite live pe site-ul Radio Renașterea începând cu orele 18.00 :
http://www.radiorenasterea.ro/pages/live.php .
Si eu frati admini doresc sa va multumesc pentru unele articole in mod deosebit care le-am citit in momente de cotitura,ale existentei mele.Doresc sa va spun ca sinteti in rugaciunile mele,in mod special la citirea Psaltirei,in Paraclisul ICOANEI MAICII DOMNULUI de la Minastirea Mihai-voda,alaturi de cei pe care i-am cunoscut si care m-au ajutat cu sfatul si bunatatea lor….,si nu in ultimul rand,poate chiar cu siguranta primul loc in rugaciune il detine cel care are nevoie acum cel mai mult de ruga noastra:Parintele arhimandrit IUSTIN PARVU,impreuna cu intreaga obste a monahilor de la Minastirea Petru-voda si Paltinul.
Lui Dumnezeu si Sfintilor Sai sa-i aducem lauda si Maicii sale multa slava,sa ne acopere pre noi,de tot raul, cu cinstitul Sau Acoperamint!!!!
Ce interesant…spune Pr.Rafail:
“Marea erezie este felul în care întelegem noi crucea, si zicem: “A, îmi port crucea!”, adicã am multe de suferit. Echivalãm crucea cu suferinta. Erezie!” – pai, pe undeva CHIAR asta se intelege prin cruce…suferinta fizica si/sau morala (poftim – sufleteasca);
“Crucea este dragostea, dragostea dusã – sã citãm – „prea departe”, dragostea dusã „pânã la capãt”, dragostea adevãratã, [jertfa]…”
– ei, aici e-aici : ”daca dragoste nu e, NIMIC nu e” – nu asa se spune?! Pai eu (sa zicem), intotdeauna voi cartii impotriva crucii (mele) daca nu-i REALIZEZ/SIMT sensul, si daca nu o transfigurez (asa ca si ”dragostea trupeasca”) in CEVA mai sus, pe treapta – din iubire (fie pentru aproapele) fie pentru Dumnezeu!
Daca urcarea pe Cruce ar avea la baza intotdeauna DRAGOSTEA (de aproapele sau de Dumnezeu) nu i-am simtii tortura injunghierii, care sfarteca si omoara incet…
Crucea – in general – pune la incercare taria sufleteasca a fiecaruia (ca aurul in topitoare) prin nadejdea (in)credintarii depline ”pe mana ei” si nu in virtutea platii/rasplatii pentru suportarea/ducerea ei – ea avand valoare in sine si SENS, datorita daruirii jertfelnice!
Cred ca am intuit bine sensul ei…mi-e teama – in schimb – de fragilitatea convingerilor noastre, de schimbarea rapida dintr-o stare de spirit in alta cu usurinta – slabiciune mare a fiintei noastre creeata din trup si duh, in care PATRON este mai des TRUPUL decat SUFLETUL – si asta, datorita netrebniciei noastre, a putinei credinte, care ne face sa cadem – mai degraba in animalicesc, in senzual…asta apropos de dragostea trupeasca netransfigurata/neprelucrata in sens superior!
“Mã veti crede dacã vã voi spune cã omul cautã crucea lui Hristos? Si nimic altceva. Domnul sã ne lumineze, si atunci vom putea cânta: „O, cruce de viatã fãcãtoare!”. – Da! Eu va cred Pr.Rafail – este o LEGE NATURALA sadita in om pentru jertfelnicie care aduce bucurie, implinire…numai ca SUROGATUL (ca si E-urile si toate aditiviele – cum bine-ati spus) este mai puternic decat ORIGINALUL fiindca umbla LA GUST – care este modificat de ceva timp!
Nu degeaba se spune “arta de a traii, este arta de a te face util” – iar eu as spune mai degraba – de a te jertfii!
De ce sunt tristi pensionarii?
Fiindca, nimeni (sau aproape) nu mai are nevoie de ei (de cunostintele lor, de experienta lor de viata, de sufletul lor) uitandu-se NUMAI la carcasa lor care induce in eroare – prin faptul ca ”judeca” interiorul dupa exterior, la fel cum – in tinerete – umblam dupa ambalaj frumos, crezand ca si inlauntru este frumos si pretios…
Foarte interesant acest articol!M-am straduit putin sa ma concentrez,ca sa-l inteleg in unele locuri.Referitor la Iuda,in virtutea acestei libertati cu care ne-a harazit Dumnezeu,ar fi avut posibilitatea sa se impotriveasca acestei ispite,dar rezistenta lui era slabita din patima iubirii de arginti,care este pedepsita de Dumnezeu si in alte exemple graitoare,cum ar fi si episodul cu Anania si Safira.Omul este liber sa opteze pentru bine sau rau ,dar,daca cedeaza de la prima ispita,ii va fi foarte greu sa se opreasca ,deoarece aceasta libertate pe care o avem ,are mare nevoie de a fi continuu intarita de har,altfel mintea se incetoseaza si ajunge pana a nu mai distinge binele de rau.De pilda Iuda putea oricand sa invoce un motiv pentru a nu-L preda pe Domnul ,care desi fusese atentionat in timpul Cinei de Joi,ramane insensibil si atunci a intrat satana in el.Si apoi ma intreb cata pondere are in libertate forta demonica fata de har???Oare Iuda nu s-a rugat suficient? Caci dupa cate stim cel mai eficient mijloc de rezistenta impotriva ispitei este rugaciunea ,care intareste legatura cu Dumnezeu.De aceea Mantuitorul ii indemna necontenit pe ucenici sa se roage:”Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita”.
Sfintii Parinti ne invata ca diavolul este parintele minciunii si se afla la polul opus de adevar si ca atare INCAPABIL sa patrunda in esenta lucrurilor,”pentru ca nu este adevar intru el”.De aceea inteligenta lui este deformata ;forta sa -cu care va amagi lumea,consta in crearea de iluzii inselatoare ,asa cum a fost amagit Iuda sa comita cea mai cumplita crima din istoria omenirii,pierzandu-si astfel sufletul in schimbul unei recompense iluzorii.Si in final,gestul lui Iuda de a arunca banii este extrem de semnificativ:demonstreaza ca nu s-a folosit cu nimic de pe urma faradelegii si….in aceeasi situatie se vor afla toti aceia care,inselati de sugestiile duhului mincinos,vor culege doar praful si pulberea.Sa ne fereasca Domnul!
@admin: in acelasi gand cu Petra.
@Magda:
cred ca dureaza pana intelegem sensul suferintei, ca si al cautarii. E important. Inima se inmoaie greu si se impetreste cu grabire, mintea se schimba la fel de greu cu atat mai mult cu cat traim in veacul imprastierii desavarsite.
Crucea, in masura in care este asumata incepe sa ne reveleze taina Sa. Este insa esential sa avem rabdare si sa ne incredintam din ce in ce mai mult in mainile lui Dumnezeu ca sa rezideasca ceea ce noi cu atata elan am deformat.
Odata cu (re)gasirea sensului cautarii ceea ce simtim incepe sa nu mai fie suferinta de neinteles ci jertfire, asa ca incepe omul sa mearga singur si nesilit de nimeni la adanc…mai tarash, mai grapish…
===
Altfel, foarte multa lume sa il asculte pe parintele Rafail astazi, neincapatoare sala. Si multe lucuri interesante spuse, unele de esenta si subtirime astfel incat…sper ca le vom putea digera cum trebuie si receptiona la adevarata lor valoare.
Probabil o sa apara si inregistrarea video in curand.
Înfricoşează Adevărul ?
Se teme lumea de dreptate?
E Adevărul, o putere?
Puterea-i, are răutate?
Da.Adevăru-i o putere
(Imensă), de nebiruit,
Pe care moartea nu o stinge,
Ci-o creşte’n veci (şi-n infinit)
Puterea sa nu-i ucigaşă.
E vie şi-i mântuitoare.
Ea lămureşte, nu distruge,
(Nici ce e sfânt, nici ce-i valoare),
Că Adevărul, e puterea,
Ce Dumnezeu ne-a dăruit-o.
(E Iisus, Domnul şi omul)
Pe care noi, am răstignit-o,
Fiindcă ne cere viaţă sfântă.
Ne cere binele cinstit,
Ne cere Adevărul sacru,
(Iubire, în neprihănit).
Ne cere să’mplinim DREPTATEA,
Ce osândeşte tot ce’n “eu”,
A încălcat la ceilaţi dreptul
Şi legile lui Dumnezeu.
Ne cere să-i iubim pe duşmani.
Să credem, Adevărul sfânt.
(Întâi pe cel ceresc al vieţii
Şi’apoi pe cel de pe pământ).
Nu adevărul fără viaţă,
Ce-l găsim peste tot sub cer,
(Al rocii, timpului şi morţii,
Manipulat de Lucifer).
Că Lucifer, cu’acesta-şi face,
Lucrarea lui, (în chip ascuns),
Şi-l răstigneşte pe cel veşnic
Trimis de Tatăl, (pe Iisus).
El, a făcut, ca adevărul,
(Ce-i doar sub cer şi pe pământ),
Să pară unicul ce este,
Şi lumea să-l socoată sfânt
Şi-l foloseşte să înşele,
(Că-i lesnicios şi la’ndemână),
Şi la’mbrăcat în duh demonic,
Făcând din adevăr minciună.
Minciuna ce distruge sfântul,
(Din om, din duh şi de sub cer),
Este “creaţia” căderii
(Cea proprie lui Lucifer).
Minciuna nu are putere,
Decât în spurcat şi în rău,
(În a’nşela, în a distruge.
În a cădea din Dumnezeu).
Ea pune darurile vieţii
În viziunea-i convertită,
(Ce’aduce’un “bine”, spre osândă,
Şi’o bucurie otrăvită),
Ea nu-i lumină,( deşi pare).
Ci’opusul ei cel vinovat
(Ce aduce’un “bine” spre osândă
Şi cinstea falsă şi… păcat).
Din Adevăr, ia ce-i convine,
(Uzând de forţa lui divină),
Ca să prezinte lumii falsul
(Şi înşelarea), ca lumină.
S’arate lumii, întru CINSTE,
Pe ticăloşii ce’au pierdut-o
Şi… drepţi şi vrednici şi’n dreptate
Pe cei vicleni, ce şi’au vândut-o.
Să stăpânească nedreptatea,
(Cu vredicie de lumină),
În cinstea şi’n respectul lumii,
Întocmai cum ar fi divină.
Să surpe omul în robie,
În înşelare şi în moarte,
(Convins că merge în lumină,
În Adevăr şi’ntru dreptate).
Spre’a-i stoarce munca lui cinstită,
(Şi energia şi voinţa),
Convins că toate sunt normale
Şi că minciună-i chiar credinţa.
Înfricoşează Adevărul?
Se teme răul de dreptate?
Şi Adevărul e puterea,
Ce poartă’n sine răutate?
Da. Adevăru’nfricoşează,
Că e putere. (Şi-i divină).
Dar răutatea-i în minciuna
(Ce se pretinde a fi lumină).
Toţi știm, (când patima ne-o cere),
Că vom minţi, (că facem rău),
Că stricăm căile dreptăţii
(Şi legile lui Dumnezeu).
Simţim în suflete osânda,
Ruşinea (poate) şi ocara,
Ştim că minciuna e spurcată,
Dar… i’acceptăm deschis, povara.
Gândim că…, nu o să se afle.
Că… a minţi este firesc.
Că…, rele…, sunt cu mult mai grave
Şi că… toţi oamenii greşesc.
Dar ziua cea înfricoşată,
(Când tuturor, va dovedi),
Dreptatea (sau osânda noastră),
PRIN ADEVĂR, ne va vorbi.
Noi suntem liberi (să alegem),
Fie în bine, fie’n rău,
(Fie’n minciună cu vrăjmaşul,
Fie urmând lui Dumnezeu).
Dar la sfârşit, EL ne va scoate,
(În arzătoarea sa lumină),
Şi gând şi faptă şi trăire,
Făcută-n bine sau sub vină.
Dac’am ales acum, pe lume,
Să trăim sinceri Adevărul,
(Cu toată greutatea-i sfântă),
El ne va fi APĂRĂTORUL?
El va fi mântuirea noastă.
(Prin vorbele mărturisite,
Prin crucea, în Hristos purtată,
Prin faptele agonisite)
Şi’n el se va vădi şi răul,
(Ce va aduce acuzarea),
Total, (detaliu cu detaliu),
Câd se pronunţă condamnarea.
Da. Adevărul e putere!.
Şi orice om din lume’o ştie.
Am cunoscut-o. Am văzut’o.
Şi-o vom trăi, o veşnicie.
Nu teoriile savante,
(Nici ce afirmă oarecare),
Este de seamă!! Ci’ADEVĂRUL,
(Care-i prezent în fiecare).
Nu orice om poate cunoaşte,
Ştiinţa lumii ori credinţa,
Dar Adevar…, e’n fiecare.
(Şi martor, ne e conştiinţa).
Nu teoria ateistă,
Nu argumentul din ştiinţă,
Spun, da sau nu, (la tot ce facem),
Ci cele dintr-u conştiinţă.
În fiecare Adevărul,
Este prezent. Este trăit.
Şi este’n noi întreaga viaţă.
(Iubit, păzit sau…, răstignit).
Prin El, oricare acţiune,
(Prin conştiinţă), e filtrată
Şi conştient, oricine ştie,
De-i rea, de-i bună, de-i curată.
Dacă răspunderea apasă…
E nenţelasă, e prea mare,
Ne arde focul conştiinţei
Şi ne aduce’ngrijorare.
Cine’şi închipuie, (dragi semeni),
Că-l înşelăm pe Dumnezeu??
(Sau că nu este), când în suflet,
Ne mustră Adevărul său?
Când strigă cerul şi pământul,
(Şi-n lume îl verem cum piere,
Vândut pentru un blid de linte
Pentru plăceri, pentru putere),
Să ne’amăgim.? (că vrem acestea)?
Dar El… rămâne’n conştiinţă
Un martor viu, care ne mustră,
Şi care cheamă, (la credinţă).
Căci conştiinţa ne e paznic,
Ce pururea în noi veghează
(Avretizând şi-n gând şi-n fapă),
Şi’oricând şi’orice înregistrează
Şi ea va scoate la lumină,
Tot ce’am făcut şi tot ce-am spus
(Din Adevăr sau din minciună),
Cu Lucifer sau cu Iisus.
Căci crunt e chinul conştiinţei,
Şi grele boli aduce’n lume.
Boli sufleteşteşti nimicitoare
(Când am căzut din cele bune).
Numai biserica ne scoate
Din crudul chin al conştiinţei
(Prin spovedanie, prin taina
Şi sfânta cruce’a pocăinţei).
Căci boala sufletului este
Tot ce-i mai groaznic şi mai rău,
Şi vindecare nu există,
Decât la Bunul Dumnezeu.
Ortodoxia este lumină divină. Ortodoxia este Adevărul. Domnul Iisus ne cere să fim lumini ca văzând oamenii lumina din noi să o dorească și să dea slavă lui Dumnezeu. Ce păcat că, deși s-au scurs două milenii, ortodoxia nu a ajuns să fie percepută ca lumină, ci ca povară, ca piedică, ca arhaic, ca ne actual,ca demodat și depășit, etc.
Pentru că nu suntem lumină.
Pentru că nu aredem în vâlvataia ortodoxă (spre a lumina). Ortodoxia nu ne cere sa o dăm altora (când nu o avem nici pentru noi), nu cere să ne instruim pentru ai instrui pe alții (înainte de a fi noi ortodocși), ci să fim noi lumini, ca lumina să ardă în noi.
Astăzi mai mult ca niciodată ortodoxia, a devenit mai mult cultură comună și misiune culturală, (egală și de aceiaşi valoare cu celelalte elemente constituente ale culturii).
Vorbim despre lumină dar nu suntem lumini.
Predici la nivel academic, artă sacră de vâvrf, arhitectură magnifică, mediatizare,…
Tot ce vedem, cunoastem și auzim sunt lucrări (și valori), dar… nu schimbă mai nimic ( ori doar la nivel emoțional,la nivel de părere).
Nu suntem flacără ce arde ca să lumineze.
Părinţii, nu mai suntem lumină in familie. Nu mai suntem foc care să ardă răul fiilor noştrii, și virtute care să-i facă să simtă valoarea virtuții și demnitatea curăţiei,să simtă Adevărul cuvântului nostru, greutatea și adâncimea lui.
Noi părinții nu mai credem, nu mai avem tăria de a aplica învățăturile sfinților părinți in noi și in viața de familie. Nu spunem răspicat fiilor :Stop, vieții dezordonate, indecente.
Nu respingem legăturile lor, ( înainte de împlinirea tainei cununiei).Nu avem tăria de a marturisi că nu le recunoaștem legătura, că respingem astfel de însoțire, că nu ne facem părtași la astfel de păcate.
Duhovnicii au coborât la cel mai de jos lumesc toleranţa.Preotul pune cununa fecioriei pe capul curvariilor.Ficele duhovniceşti pătrund in spațiu sacru cu steriletul implantat, (iau sfintele taine chiar), ….
Nu mai suntem lumini.
A avea puterea virtuţii, a fi riguros pare a fi lipsit de dragoste și milă.
Și atunci toleranţa vine cu soluția coborârii ortodoxiei la nivelul păcatului.
Este bine?
Stăpânul… nu era riguros ?
Nu era plin de asprime (cu păcatul si învătăturile greșit intrerprtate ) ?
A coborât la toleranţă ceva?
Nu. El a fost LUMINA, ADEVĂRUL SI VIATA.
Noi nu suntem (în noi) aceasta, de aceea vorbim despre lumină dar nu suntem lumini.
Ortodoxia am adus-o la nivelul nostru inloc să ne inăltam (prin ea) la înălțimea ei. Caldicei suntem desigur, (că avem activități ortodoxe), dar nu suntem lumini.
Biserica trebuie sa fie foc. Să ardă păcatul. Să invie sufletele moarte nu să le tolerze patima și păcatul.
Iubirea fără nuia, nu-i părintească (și nici scripturistică). Ortodoxia este răstignire (și doare), dar vindeca, invie, îndumnezeieste. Noi eliminam tot ce doare (că altfel nu avem… dragoste. …) Eliminăm crucea (că doare), dar păstrăm cei plăcut, atrăgător și beatificant.
Părintele spune lucrurilor pe nume ca monah. Delicat și ziditor, (după firea sfinției sale) Și bine a făcut și face. Dar “părinții” (și nuanţez) ai familiei și ai bisericii trebuie să fie lumini și foc divin să folosească nuiaua (scripturistic și parinteşte), altfel (sau deja) ne conduc fii, emancipatii, feministele, ecumenistii și politicienii, (noi pastrându-ne doar chipul credinței și caldicelul care, împacă toate, care e tolerant, ne deranjat, bine văzut și bine primit).
Stati ca eu nu am inteles f bine: textul de mai sus e conferinta de ieri de la Babes-Bolyai? Sau e o conferinta mai veche?
@ doroteea:
Am scris clar ca sunt fragmente din conferinta de la Alba-Iulia din 2006, “Ce este omul”, care era ultima… pana ieri, cand am postat-o (pe la pranz).
Conferinta de ieri (audio):
http://www.razbointrucuvant.net/files/Cuvinte_duhovnicesti_predici_si_conferinte/Parintele_Rafail/Conferinta-Cluj_Parintele_Rafail_30-mai-2013-S-a_dus_sa-l_vada_precum_este.mp3
Pentru noi putin cam dezamagitoare fata de asteptari, cu exceptia primei parti, cea despre parintele Sofronie.
@admin
Fratilor,
Eu am fost acolo.
Celelalte conferinte le-am ascultat de foarte multe ori, pentru ca am simtit ca este lucrator cuvantul parintelui. Mi-era insa ciuda pe mine ca nu am fost si eu prezenta cand parintele inca mai tinea conferinte. Pe vremea aceea rataceam tare departe de Dumnezeu.
Cand am aflat ca parintele iese din nou mi-am zis ca pentru mine iese.
In conferinta de aseara s-au repetat multe din spusele anterioare ale parintelui, dar au fost si cuvinte pe care nu le-am mai auzit. Mi s-au limpezit insa unele intrebari. De exemplu mi-a fost mai clar conceptul de persoana, pe care parintele a incercat sa ni-l desluseasca si in alte conferinte.
Dar ce a fost nemaipomenit, aceeasi bucurie pe care am simtit-o cand am ascultat primele inregistrari cu parintele. Si acum pot sa spun ca si parintele Rafail ca si parintele Sofronie transmite o energie lucratoare prin cuvintele sale. In jurul sau este un duh de pace si de bucurie. I-am vazut mainile pe care si le stergea mereu cu un servetel in timp ce vorbea. A vorbit 3 ore fara pauze, fara balbaieli si la raspunsuri a spus lucrurilor pe nume fara sa supere dar fara sa ocoleasca adevarul. Pe mine nu m-a dezamagit deloc. Am vazut insa ca este imbatranit si mi-este dureros sa ma gandesc ca va veni o zi cand si el se va duce sa-l vada pe Dumnezeu asa cum este!
@admin: dezamagitor? apai daca n-ati fost acolo, daea. 🙂
Personal, si mie mi s-a clarificat persoana. Dar a raspuns destul de clar si la problematica cip-ciripului, care stiu ca ii framanta pe multi atat de tare incat aud pasarele.
Lasand gluma la o parte, cred ca in conferinta aceasta parintele nu a adus neaparat noutati ci poate doar a randuit mai bine pentru noi problematici mai vechi. A desenat o perspectiva mai clara.
A dat si un avertisment extrem de serios in ceea ce priveste mantuirea. Si a lasat un cuvant de final care mi se pare ca e un lucru deosebit de important, mai ales ca a insistat asupra acestuia.
@ Coralia Negrut:
Urmariti mai sus ca am dat si noi (la pagina e stiri), incusiv video.
@ Alin-7:
Am ascultat la radio. De duhul parintelui nu ne indoim, dar… mai bine ne abtinem deocamdata.
@ Sânziana
Exact așa simt și eu dar nu aș fi putut să pun în cuvinte fiindcă nu îmi era clară propria trăire. Carevasăzică într-adevăr este un singur Adam 🙂
Hristos în mijlocul nostru
@ admin
In ceea ce priveste bucuria si pacea din jurul parintelui, frate admin, eu am inteles ce a vrut sa fie acel “dar…”. Nu ati vrut sa ma suparati si sa-mi spuneti ca nu este bine sa ne bazam pe asemenea lucruri pentru a nu cadea in inselare. Am sa va spun insa cum inteleg eu. Zilele trecute am ascultat pe site-ul “Renasterea” un cuvant mai vechi al parintelui Dionisie Ignat cu privire la parintele Rafail. Spunea parintele ca i-a spus unui crestin ce era suparat ca parintele Rafail nu mai primeste: “Nu intelegi omule ca parintele este ca un burete”. Si asa este, parintele absoarbe raul din jurul sau prin rugaciunea pentru aproapele (asa cum de altfel ne-a si invatat sa facem si noi) si de aceea este atata pace si bucurie in jurul sau. Privitor la acest lucru, tot parintele a spus unei credincioase (erau intr-un pelerinaj la locurile sfinte) ca nu este de la diavol bucuria ce o simte, ca mai degraba tristetea este de la diavol. Acum eu stiu de ce era bucuroasa acea femeie.
Gandindu-ma la acest lucru cred ca incep sa inteleg si de ce a spus parintele ca poate fi si primejdioasa dragostea lui Dumnezeu (trebuie sa mi ascult odata conferinta). Cred ca se gandea ca putem cadea in primejdia cautarii bucuriilor si sa ne inselem cu cele venite din alta parte. Poate este cineva care a inteles mai bine ce a vrut sa spuna parintele.
Oricum, pentru mine, conferinta aceasta a inceput sa lege intr-un intreg, tot puzzel-ul din cuvintele parintelui. Cred ca acesta este si meritul parintelui Rafail, el nu spune altceva decat ceea ce stim de la Sfintii Parinti dar spune intr-un fel care ne trezeste pe noi prostii (ma iertati, am parafrazat cuvintele parintelui). Cel putin cu mine asa s-a intamplat. Mi-a deschis ochii si apoi am inteles si alte scrieri.
“Daca insa tac, cu pretul unei suferinte aproape fizice, atunci am luat si eu o mica parte din suferinta si povara LUI.”
La fraza de mai sus poate ca ar fi bine sa spun ca defapt noi nu suntem in stare sa purtam suferinta si povara fara harul LUI. Asa ca pana la urma toata suferinta lumii tot EL o poarta.
In legatura cu dragostea lui Dumnezeu care poate fi si primejdioasa, nu am reusit inca sa ascult toata inregistrarea, dar este posibil sa fi inteles eu gresit la conferinta, atunci cand parintele a vorbit de libertatea noastra care poate fi si primejdioasa (undeva pe la min. 40-50) din fisierul mp3.
@ Sânziana
Ai atins un punct sensibil pt mine atunci cand ai spus „atunci am luat si eu o mica parte din suferinta si povara LUI”.
Eu asa am incercat pana foarte de curand sa gasesc insuflare in suferinta insa am citit intr-un cuvant de-al parintelui Sofronie ca cica nu prea ar fi bine asa. Spune el la un moment dat: „Si cand petrecem intr-o stare de suferinta a intregii noastre fiinte – si a duhului, si a mintii, si a inimii, si a trupului, cand suferim din toata faptura noastra, nevoindu-ne a nu pacatui – noi insine nu gandim ca ne facem partasi suferintelor lui Hristos, dar Dumnezeu poate sa recunoasca acestea ca partasie in suferintele lui Hristos si poate sa ni le atribuie, dupa judecata Sa, iar nu dupa a noastra.”
( http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/07/07/cuviosul-sofronie-ne-invata-ce-sa-urmarim-esential-in-viata-duhovniceasca-sau-in-cea-calugareasca-si-cum-sa-traim-pentru-a-ocoli-ratacirile/ )
Desigur poate prin ceea ce ai spus tu nu te refereai ca asta ar trebui sa fie gandul crestinului ci vorbeai de dimensiunile pe care le poate capata patimirea noastra prin mila lui Dumnezeu. In acest caz inseamna ca incercarea mea de atentionare este total de prisos ceea ce ma bucura :). Oricum, in caz ca nu ai citit-o deja, tot o sa iti placa predica respectiva. Pe mine m-a ajutat in multe privinte. De exemplu un alt obicei pe care il aveam, mai ales in clipe grele, era acela de a incerca sa constientizez ca Dumnezeu este cu mine. Din felul in care am inteles eu predica respectiva am tras concluzia ca asta era inselare. Vorbeste acolo parintele despre primejdia imensa a capacitatii noastre de a inchipui…ori eu tocmai asta cred ca faceam atunci cand incercam sa constientizez ca Dumnezeu e cu mine: inchipuiam…cum sa fie Dumnezeu cu mine cand voia, simtirea si gandurile mele nu sunt miscate de El ci de oricine/orice altceva? Desigur directia in care trebuie sa merg pentru a parcurge distanta metafizica dintre mine si El e tot spre interior insa distanta ramane distanta….Am deviat destul :)..de fapt vroiam doar sa reamintesc predica respectiva, despre care mi-a adus aminte mesajul tau, mesaj foarte frumos si autentic de altfel.
Acum observ ca scrisesei si tu cam despre acelasi lucru. Cand am postat eu aseara comentariul tau nu apucase inca sa fie aprobat deci nu il vazusem 🙂
@Vlad
Frate Vlad gandurile carora le-am dat drumul sunt foarte grele pentru mine si nu sunt in stare sa le duc.
Au fost bine venite link-urile.
“Dragoste până la dorirea de a suferi pentru Hristos şi de a-şi vărsa sângele, este cu putinţă şi în afara monahismului.”
Mi-a placut cuvantul de mai sus chiar daca eu nu am putere sa-l pun in practica. Si ceea ce am scris ieri era doar un gand, un efort de a intelege ce inseamna Persoana. Am scris cu litere mari pentru ca astazi in timpul Sfintei Liturghii am gandit ca defapt Persoana este Sfantul. “Sfant este Dumnezeu”. Adica toti cei care s-au sfintit au devenit Persoane.
Defapt exprimarea parintelui Rafail a fost ca daca ne sminteste aproapele, sau chiar duhovnicul sa ne rugam pentru ei. Deci nu sa-i certam, nu sa-i parasim, nu sa-i vorbim de rau ci sa ne rugam pentru ei. Adica sa-l rugam pe Dumnezeu sa vina EL si sa spele pacatele noastre. Dar a face acestea fara Harul sau este cu neputinta noua. Dar daca noua ne este atat de greu sa nu pacatuim si suferim cand ne straduim sa nu pacatuim apoi cat de greu ii este LUI sa poarte toate pacatele si suferintele noastre.
Si a mai spus parintele ca persoana nu se gandeste la ea ci la aproapele. Nu i-o fi si lui foame sau frig sau sete?
Intr-un fel acelasi lucru l-a spus si parintele Porfirie. Treaba noastra nu este sa inlaturam raul ci sa gasim o cale prin care sa strapungem zidul dintre noi si Dumnezeu si sa-l lasam sa vina peste noi si sa ne lumineze intunericul. Sau in exprimarea, putin grosolana a parintelui Rafail (folosita cu siguranta pentru a ne ajuta sa intelegem): “Noi trebuie sa-l vanam pe Hristos!”
Frate Vlad cred ca este foarte aproape timpul cand vrem nu vrem va trebui sa incercam sa punem in fapte toate aceste ganduri. Ai vazut ce a lasat parintele Iustin sa se intrevada pentru ce va fi cu noi. Eu cred ca intr-un fel si parintele Rafail tot deaia a acceptat sa iese. Stie ce ne asteapta si a vrut sa ne dea un ultim cuvant de intarire.
Ai dreptate, chiar parintele Sofronie spune in mod explicit in unele din cuvintele sale, ca a deveni persoana/ipostas inseamna indumnezeirea/sfintenia desavarsita.
Intr-adevar analogia parintelui Porfirie, cea cu camera si cu lumina, este reprezentativa pentru intreaga sa invatatura. El pune mult accent pe a nu infrunta raul, pe a fugi din fata raului direct „in bratele lui Hristos”. Aici imi pare un pic diferit de parintele Sofronie care uneori pare sa accentueze „negative” ale nevointei, precum osandirea de sine. Sunt sigur totusi ca e doar o problema legata de intelegerea mea fiindca parintele Rafail le povestea monahilor romani de la Athos ca atunci cand a citit cartea parintelui Porfirie a fost uimit/incantat sa vada cum acesta predanisea aceleasi lucruri ca si parintele Sofronie.
Legat de ceea ce urmeaza cu noi acum, sa stii ca un gand asemanator mi-a venit si mie atunci cand am auzit ca vine jos parintele Rafail: „Ne da o ultima traista cu merinde inainte sa inceapa cernerea”. Mama face: „Vine sa ne cheme in munti” :). Ma cam apuca pandaliile daca stau sa ma gandesc serios la ce urmeaza…insa fiindca tot l-ai pomenit pe parintele Porfirie, o sa incerc sa traiesc cuvantul pe care i l-a spus el candva unui ucenic: “Cand uneori incepe sa-ti fie frica, asa cum spui, aceasta se intampla din pricina ca nu Il iubesti indeajuns pe Hristos. Asta e totul.” Sa ne rugam deci unii pentru altii cerand sa il iubim cu adevarat pe Hristos
@Vlad
Nu am stiut de ceea ce a spus parintele Sofronie cu privire la Persoana-Sfant si nici de ceea ce a spus parintele Rafail cu privire la parintele Porfirie.
Mi-a placut expresia mamei tale.
Sa sti ca si mie mi-este frica uneori cand ma gandesc la ce va veni si aceasta este din cauza ca nu am credinta destul de puternica.
Dar ai vazut ce a spus pr. Rafail la conferinta, sa incercam sa nu ne irosim de acum intr-o lupta inutila. Sa ne intarim insa prin spovedanie-impartasanie deasa pentru a ne intari pentru atunci, daca le vom mai apuca.
Legat de ultima idee, sa cerem si sa nadajduim ca ni se va da, nu?