Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII

Extrase din conferinta tinuta de parintele Rafail Noica, la Alba Iulia, in nov. 2006:

“Ce este omul?”

[…]

Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viatã. […]

Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dar totusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.

Omul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multi bani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el.

Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnica despãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati. Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin “studiul” lui Dumnezeu!

[…]

Omul, de la cãdere, gândeste obiectiv, stiinta se gândeste stiintã obiectivã si cade în limitele unei îngrãdiri care la nivel duhovnicesc este o erezie – îngrãdirea între obiectiv si subiectiv. Ce este obiectivul – a fi obiectiv, a nu fi subiectiv? Este a mã referi la obiect, pânã la urmã. A fi obiectiv este a-mi stinge persoana, ca sã mã conform cu obiectul. Îti prezint tie obiectul, asa cum este el în sine. Dar si stiintific este o rãtãcire lucrul acesta. Toti marii savanti si marii gânditori zic, cu un oftat, cã nimeni nu poate fi absolut obiectiv. Pe de o parte, fiecare vede obiectul asa cum îl vede el; n-ai încotro: tu esti un subiect! Pe de altã parte, subiectul este mai important decât obiectul! Ceea ce ei numesc subiect este persoana, este chipul lui Dumnezeu si potential asemãnarea. Sã reduci pe Dumnezeu la un obiect? De ce? Ca sã fii adevãrat. Pãi atunci cãutarea este nu a fi subiectiv sau obiectiv, ci a fi adevãrat.

Ce ne dã Biserica (viata, nevointa drept înteleasã a Bisericii)? Nevointa de a ne des-pãtimi. De ce? Ce e patima? Patima este un ecran, este un vãl pe care, zicea Sfântul Pavel, îl au iudeii atunci când citesc legea lui Moise, si nu înteleg în lumina lui Hristos, cã au acel vãl. Deci patima este un ecran, o oglindã deformatoare, o prismã strâmbã. Si atunci, cum putem sã vedem obiectul – hai sã zicem – corect (nu obiectiv)?. Trebuie sã-l vedem cum îl vede Fãcãtorul lui, si, de aceea, noi învãtãm prin Bisericã sã ne despãtimim, ca sã vedem lucrurile cu ochiul lui Dumnezeu.

Revenim iarãsi la îndumnezeire. Pânã la urmã, nu este atât de important a vedea un obiect – asta este de folos mai mult pentru viata noastrã pãmânteascã – cât este de important sã ajungem sã devenim ca Dumnezeu, sã vedem ca Dumnezeu, sã cugetãm ca Dumnezeu, sã trãim ca Dumnezeu, fiindcã în acea gândire, în acea trãire, nu este doar o împlinire sufleteascã vremelnicã, ci, în acea devenire ca Dumnezeu, vedere ca Dumnezeu, gândire ca Dumnezeu, se tãinuieste, sau mai bine se descoperã însãsi viata nestricãcioasã.

Viata nestricãcioasã, care, prin pronie dumnezeiascã, prin rânduiala proniatoare a mortii, face totusi ca tot omul si toti sfintii sã moarã, si astfel moartea pune capãt lucrãrii mortii, lucrãrii care duce pânã la moarte, deci pãcatul, cum zice Sfântul Pavel, nu mai este activ dupã moarte. Pãcatul si-a istovit toate resursele cu moartea, iar dacã sufletul trãieste dupã moarte, apoi omul a revenit la nemurire. Ba si trupul ne este fãgãduit sã-l primim înapoi în ziua de apoi, tot prin pronie dumnezeiascã.

[…]

Când ziceam „ce este omul?”, ziceam cã pe Dumnezeu trebuie sã-L studiem. Dar nu sã studiem, cã doar obiectele se studiazã. De aceea spuneam cã persoana nu poate fi obiect de studiu. Omul însã gândeste obiectiv dupã cãdere. Obiectiv si subiectiv. Gândeste în termeni de „ce este Dumnezeu?”, „ce este adevãrul?”. Dumnezeu este un „Cine” si adevãrul este un „Cine”. Pãrintele Sofronie într-o zi ne-a spus un lucru uimitor, chiar de mai multe ori. Vorbeam de cum a zidit Dumnezeu lucrurile, cã noi trãim în trei dimensiuni (lugime, lãtime, înãltime), dar sunt filozofi care spun cã si timpul este o dimensiune, a 4-a dimensiune, cãci un obiect în 3 dimensiuni, dacã nu are si o clipitã de timp mãcar, el nu existã. Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana. Lui îi plãcea sã întrebuinteze mai mult cuvântul „ipostas” decât „persoanã”, cuvânt care, cândva, prin secolul al 4-lea cred, si-a însusit întelesul de persoanã (pânã atunci grecii poate aveau „prosopon”, care înseamnã „fatã”, cum avem si noi un Dumnezeu în trei fete; limba românã modernã a pãrãsit notiunea aceasta, dar era si la noi „fatã”). „Ipostas” gãseste pãrintele cã este o notiune mai deplinã a persoanei. „Ipostas”, la origine, în greacã, însemna substantã. Ce este substantial în cel care trãieste? Este tocmai persoana; persoana trãieste. Nu trãieste esenta, nu trãieste omenirea, trãieste omul, fiecare om. Aceea este viata. Omenirea este acolo unde sunt mai multi de un om.

Persoana nu este un obiect de studiu, nu se studiazã, persoana se trãieste.

[…]

Dumnezeu Dragoste

Mai rãmâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus cã Dumnezeu este, si cã omul, în devenirea lui, va putea zice si el: „Prin harul Tãu, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduitã, va dobândi acest „eu sunt”, si si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, si îmi vine sã zic (este o propozitie pe care a completat-o de-abia dupã întruparea Lui, la 1500 de ani dupã Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântãtor, în prima sa epistolã: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacã vrem sã întrebãm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. Si dacã dragoste nu este, nimic nu este. Ce este dragostea, atunci? Obiect de studiu deocamdatã. Studiul adevãrat este nevointa Bisericii. O! de-am întelege drept aceastã nevointã, ca sã ne-o însusim drept! Nu e vorba numai de a bate mãtãnii si de a, stiu eu, de a nu mânca, nu bea, nu dormi. Nevointa este o lucrare a gândului omenesc, care încearcã sã pãtrundã,  pe cãile de Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu, pentru ca sã gândim ca Dumnezeu, ca sã vedem ca Dumnezeu, ca sã trãim ca Dumnezeu, ca sã întelegem ca Dumnezeu. Iar tot ce este nevointã trupeascã, îmi vine sã zic cã este suportul material pentru aceastã nevointã.

Dar atunci, ce este dragostea? Dragostea a fost poate, de-a lungul istoriei, obiectul celor mai mari confuzii. Si, dacã toatã cãutarea omului o reducem (nu prin duh reductionist, ci prin esentializare) la un singur element, la dragoste se reduce cãutarea omului. Vedeti cã cea mai mare ispitã care bântuie pe tot omul, si care acum se dezlãntuie la nesfârsit, este curvia. De ce? Este, sub formã de pãcat, surogatul dragostei, în forma, în mãsura si în limitele pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pãmânt. Aceastã împreunare este una din expresiile iubirii întru Iubire, persoanã cãtre persoanã, iubire ipostaticã. Nunta este aceastã împreunare prin care, dintr-o iubire care îsi are si o expresie trupeascã, biologicã (expresie bunã foarte si care întru toate îngânã cele duhovnicesti), trebuie sã se zãmisleascã, fie si dupã cãdere, omul, care e chipul lui Dumnezeu, si potentiala asemãnare.

Ce este dragostea? Îmi vine sã zic cã nu stiu, si Dumnezeu sã vã, si sã ne lumineze ce este. Dar, dacã m-am angajat pe terenul acesta primejdios, sã încerc sã dibui ca sã spun câteva cuvinte. Cred cã putem sã luãm ca model chipul lui Hristos pe cruce. O! numai si pe El sã-l întelegem drept, ca expresia culminãrii iubirii, cãci El însusi zice: „mai mare dragoste nu are nimeni decât aceasta, ca unul sã-si punã viata pentru prietenii sãi”. Cine sunt prietenii lui Hristos? „În primul rând, zice, „voi sunteti prietenii Mei, dacã faceti ceea ce poruncesc vouã”. Dar Hristos ne-a zis sã iubim si pe vrãjmasi. Hristos însã, nu porunceste ceva ca noi sã facem, ci poruncile dumnezeiesti sunt o descoperire a ce este Dumnezeu Însusi [fie cã este Hristos întrupat, fie cã este Hristos nãscut în inima noastrã] . Dacã am parafraza cuvântul lui Hristos: „Iubiti-vã vrãjmasii!”, am putea zice: „Eu, Dumnezeu, îmi iubesc pânã si vrãjmasii”. De ce iubeste Dumnezeu pe vrãjmasi? Existã o limitã a dragostei lui Hristos? Eu as zice cã Dumnezeu nu are dragoste (cãci ceea ce ai, poti sã pierzi), ci Dumnezeu este dragoste, si aceasta [dragostea] nu se schimbã niciodatã. Cã suntem prieteni sau cã suntem vrãjmasi, cã ne cheamã Ioan sau Petru, sau Iuda, dragostea lui Hristos rãmâne neclintitã.

Dacã vã uitati bine, o sã vedeti în cele patru evanghelii, mai ales în seara Cinei celei de Tainã, de câte ori si în câte feluri a încercat Hristos sã rupã si zapisul înscrisului pentru Iuda, zapisul prorocesc, asa cum a rupt zapisul prorociei pentru niniviteni, în zilele prorocului Iona, când Iona a propovãduit ninivitenilor: „Veti pieri cu toti, si cu vite cu tot, dacã nu vã pocãiti”. S-au pocãit si n-au pierit. Deci, a zãdãrnicit Dumnezeu propria Sa prorocie, din dragoste, atunci când prorocia Lui era în dezavantajul omului, iubita sa fãpturã. Asa a vrut sã zãdãrniceascã si prorocia fatã de Iuda. Vedeti primele stihiri din Sfânta Joi, la cele 12 Evanghelii. Dupã prima Evanghelie este o serie de stihiri, si fiecare stihirã aratã în ce fel, în ce alt fel a mai încercat Hristos sã scoatã pe Iuda, sã-l trezeascã pe Iuda, doar sã scoatã un cuvânt din Iuda, prin care Hristos ar fi putut zice: „Fie tie dupã credinta ta” sau „Iartã-ti-se pãcatele”, sau altceva, ca sã se steargã, ca sã rupã zapisul. Când spun „ca sã rupã zapisul”, multi dintre voi stiti cã citez Troparul din post, din ceasul al saselea:

„Cel ce în ceasul al saselea ai rupt zapisul osândei lui Adam în Rai”.

Hristos e rupãtorul zapiselor care sunt împotriva noastrã.

Dumnezeu Viata

Un singur lucru gândeste dragostea lui Dumnezeu:  viata (si dacã e moarte, apoi e înviere). Însã existã un dar pe care Dumnezeu l-a pus în fãptura cuvântãtoare, în înger si în om, cel mai înfricosãtor din toate darurile: libertatea. Dumnezeu însusi, nu-si permite, din dragoste – paradoxal – sã stabileascã, sã silniceascã libertatea fãpturii. Darul acesta face cã omul (ca si îngerul) are înfricosãtoarea posibilitate, sã zicã, în final, lui Dumnezeu: „Bine, dar eu nu vreau”. Prin aceeasi logicã, omul are aceeasi libertate sã zicã si iadului: „Bine, dacã vrei asa, dar eu nu te cred”.

În cartea „Infernul”, a lui Dante [parte a Divinei Comedii], e vorba de pogorârea unui personaj în iad, cãlãuzit cred cã de îngerul lui pãzitor, care îi aratã chinurile iadului. Trecând prin poarta iadului, peste poartã este scris: „Pãrãsiti orice nãdejde, toti cei care intrati aici”. Si eu zic: ”Iatã glasul iadului”. Ce zice Dumnezeu prin Siluan? Zice „Nu, nu pãrãsiti nãdejdea”,  ci „Tine-ti mintea în iad, dar nici acolo sã nu deznãdãjduiesti”. Si, într-o clipitã, iadul s-a destrãmat pentru Siluan si pentru toti cei care urmeazã cuvintele lui Dumnezeu. 

Iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacã vreti, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferã o expresie: realitate virtualã. Linia pãcatului e exprimatã iarãsi de o expresie post modernã: identic natural (avem, în industria alimentarã, aceste E-uri în mâncãruri si expresia „substante identic naturale” – o traducere proastã din englezã: „identical natural”, adicã, în cel mai bun caz, „identic cu natura”, dar totusi nu e acela natural), care e altã expresie, altã parafrazã si alt sinonim al cuvântului minciunã. Pãcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtualã. Dacã scoti stecherul din prizã s-a dus. Care e stecherul? Este lucrarea minciunii, este mândria.

Sursa imaginii

Ce este mândria? O sã încep prin cãderea primului cãzut, îngerul cel mai mare si cel mai frumos, Lucifer, care a devenit Satan, adicã vrãjmasul. Avem un chip al lui si al cãderii lui, în cartea lui Isaia, în prorocia despre împãratul Vavilonului (dar, în transparentã, vedem cãderea primului înger). Zice acest împãrat al Vavilonului: „Fi-voi ca cel prea înalt, pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri”. Si asa gândea si primul înger. A vrut sã fie ca Cel Preaînalt, lãsându-se îmbãtat de propria sa frumusete, de Dumnezeu fãcutã, de Dumnezeu dãruitã lui, în loc sã multumeascã lui Dumnezeu, asa cum fac sfintii si sfintii îngeri. […]  În asta se aratã si dragostea lui Dumnezeu, si greseala îngerului: a fi ca Dumnezeu… Nu în concurentã, nu într-o împotrivire, nu în contrare, care implicã si urã, ci în smerenie, care este poartã deschisã iubirii, si, pentru aceasta, din bun început, pãrintii au îndrãgit smerenia, ca obiect al nevointei.

Smerenia trebuie înteleasã prin definitia pe care am dat-o mândriei: mândria e minciunã si este contrariul lui Dumnezeu, deci urã, egoism, închidere în sine. Smerenia este, pe de o parte, realismul duhovnicesc. Eu sunt ceea ce m-a fãcut Dumnezeu sã fiu. Atât, nu mai mult, dar nici mai putin. Aceasta tot smerenie este, fiindcã acesta este realismul; aceasta e realitatea. Dumnezeu m-a fãcut chipul slavei celei negrãite. Pãi, frati si surori, sã asteptãm noi moartea noastrã pentru ca altul sã ne cânte „chipul slavei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor”. Hai acum sã întemeiem, sã înfãptuim în noi acest chip al slavei lui Dumnezeu. Aceasta e nevointa Bisericii, pentru aceasta ne spovedim, ca sã ne lepãdãm de pãcate. Noi nu ne lepãdãm, ni le asumãm. În spovedanie ne asumãm pãcatul. Aceasta este.

Când se spovedea, cineva spunea: „Pãrinte, mi-e rusine sã-ti zic toate acestea, dar ãsta sunt, n-am încotro, ãsta sunt”. Aceasta este smerenia: nu o manieristicã, nu un fel corect de a fi, sau de a afisa, mai ales, ci realismul.

Apoi, pãrintele Sofronie spunea „smerenia este acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se dã celui iubit, fãrã întoarcere asupra-si”. În gândul de a-si pune scaunul mai presus de Ceruri si sã fie si el ca cel Preaînalt, era o respingere a celuilalt, si nu mai era un „cel iubit”, ci „cel iubit sunt eu, si nimeni altul, si de mine n-are nimeni loc în mine”. Smerenia este o deschidere tuturor, pânã si vrãjmasilor. Domnul sã ne arate cã avem nevoie de chibzuialã în istoria asta sãlbaticã si mincinoasã. Cã nici Hristos la început nu se încredinta nimãnui, cum zice evanghelia Sfântului Ioan, cã stia ce este în om, si nu avea nevoie ca altul sã spunã ce este în om. Dar a venit clipa când a socotit sã se încredinteze omului, si în mai putin de 24 de ore era pe cruce. Dar Hristos a rãmas neschimbat. […] Cãci Dumnezeu dragoste este. Dumnezeu nu are, ci este dragoste. Crucea este culminarea dragostei, o dragoste care nu se opreste nici de la chin, nici de la însãsi moartea, pentru cã se dã celui iubit deplin, fãrã nici o rezervã. Hristos n-a pãstrat nimic.

În gloata care urla, ducându-l la cruce, s-a gãsit si cineva care sã plângã pentru El, pentru Iisus, si se întoarce cãtre ele si zice: „Nu pentru Mine sã plângeti, fiicele Ierusalimului. Plângeti pentru voi si pentru fiii vostri”. De ce? Pentru cã adineauri a strigat în nebunia lor, gloata: „Fie sângele Lui peste noi si peste fiii nostri”. Au chemat sângele Mântuitorului ca blestem asupra lor si asupra fiilor lor. Si Hristos a stins blestemul, a vrut sã-l stingã. A spus: „Plângeti pentru voi si pentru fiii vostri, nu pentru Mine”. Nici atunci Hristos nu avea ceva în Sine, pentru Sine. Tot pentru altii se gândea. Si când L-am înãltat pe cruce, de pe cruce a strigat cãtre Tatãl: „Pãrinte, iartã-i cã nu stiu ce fac”. Compãtimea cu dobitocia noastrã, decât sã-L doarã pentru durerile Lui. Una din asa-zisele pricesne pe care le-am auzit în Bisericã, este aceea în care se spune: „O, vai, ranele Mele, cum mã dor!”. Am trãit-o, când am auzit-o prima datã, ca pe o hulã. Dacã ar fi zis: „O, vai, ranele tale, cum mã dor!”, L-as fi recunoscut pe Hristos. Dar în vorbele: „O, vai ranele Mele, cum mã dor!”, nu-L recunosc pe Hristosul nostru.

Hristos este dragoste, de nimic micsoratã, de nimic clintitã, de nimic împutinatã. Fiindcã dragostea Lui, cã este viu sau mort, tot dragoste este. Si ne-a arãtat o tainã: aceastã dragoste nu poate fi tinutã de moarte, si moartea a pierit, si iadul i-a vãrsat pe toti pe care îi avea în pântecele lui, si are sã o mai facã odatã în ziua de apoi, care se apropie. Dragostea lui Dumnezeu a fost trãitã cu brio, cum am zice noi astãzi (cuvântul brio e ieftin în contextul acesta), de cãtre toti ucenicii, mai ales în primele trei veacuri, dar si pânã astãzi. Dragostea ca viaţã, când aceastã dragoste trãieste în mãdularele omului, nici chinurile nu o pot împutina, nici moartea nu are dinti sã o muste.

Iertati-mã, dar vreau sã atrag atentia încã la un tropar pe care îl cântãm în Miercurea Mare, din Sãptãmâna Mare – Troparul Sfintei Casiana:

„Femeia cea pãcãtoasã, simtind dumnezeirea Ta, a spus: <<vai mie, cã noapte întunecatã si fãrã de lunã a fost viata mea>>”.

Doar atât îmi amintesc, dar fiti cu luare aminte la aceasta. Mucenicii, fiind pãtrunsi, presimtind, ca si femeia cea pãcãtoasã, Dumnezeirea lui Hristos, s-au umplut de harul acestei iubiri, si chinuri si moarte n-au putut sã-i mai schimbe. Si au murit cu slavã, si trupurile lor, în loc sã fie hoituri si mortãciuni, ne sunt moaste. În Vechiul Testament, tot ce era mort, era spurcãciune. Dacã omul trebuia sã-si facã datoria fatã de pãrintii lui si sã-i îngroape când mureau, trebuia sã se spele, o zi întreagã, 24 de ore, n-avea voie sã intre în bisericã sã nu spurce cele ale vietii, cu cele ale mortii. Astãzi, dacã nu avem moaste de mucenici sau de sfinti pe altarele noastre, atunci altarul nu este sfintit, si nu putem sluji Liturghia. Vedeti, între altele, cum s-a batjocorit moartea de cãtre Hristos. Cã si oamenii (oameni pãcãtosi) au putut deveni ca Hristos, si au fãcut fãgãduinta Domnului, adicã cele ce a fãcut Hristos, si probabil, dacã ar fi sã comparãm, mai mari decât acestea.

Cãlugãria, drept înteleasã si drept trãitã, este o mucenicie de o viatã întreagã. „Mucenic” vine de la „muncã”, care în româna veche însemna „chin”, acum a devenit „lucrare”, „lucru”. Cuvântul „muncile Iadului” e un cuvânt slavon. Sinonimul grecesc este „martir”. „Martir” înseamnã „martor”, etimologic vorbind. Martor a ce? Martor al unei Vieti, care nu poate fi atinsã de nimic din lumea stricãciunii, a mortii, a minciunii, a mândriei. Care mândrie este, ziceam, acel stecher, pe care, dacã-l scoatem din prizã, s-a dus cu toatã realitatea virtualã a tot ce nu este Dumnezeu. De ce zic „virtualã”? Iadul nu de Dumnezeu a fost fãcut, Dumnezeu a fãcut numai lucruri bune si bune foarte. Deci tot ce este în afara lui Dumnezeu este numai o realitate virtualã si are putere numai asupra acelora care trãiesc în virtualitatea mândriei, a minciunii. Nevointa crestinului este de a iesi din aceastã virtualitate. Martir, adicã „martor”, martor al acestei Vieti. Martori cu adevãrat au fost cei a cãror mãrturie a fost curatã.

Între cei 20.000 de mucenici de la Nicomidia, un nume se pare cã nu a fost înscris ca mucenic. De ce? Pentru cã în drum spre martiriu, a sfâsiat de pe un perete Decretul Cezarului, ca sã prigoneascã pe crestini. Greseala lui este cã de acum încolo, el putea fi pedepsit de Cezar, asa cum socoteste Cezarul, pentru faptul cã s-a împotrivit Cezarului. El a purtat o mãrturie felului în care Cezar… “cezãrea” asupra poporului lui. Si mãrturia lui pentru Viata nestricãcioasã nu era curatã. Aceasta trebuie sã o avem în minte, cã „a mãrturisi”, în românã, se confundã cu „mãrturie”, „a purta mãrturie”, „a fi martor”. Înseamnã sã fi martor acelei Vieti care trãieste în mãdularele omului, care nu poate fi biruitã, dupã cum zice Hristos, lui Petru: „Si aceasta este Biserica, pe care portile Iadului nu o vor birui”.

Omul cautã crucea lui Hristos

Cred cã vin zilele când viata noastrã trebuie sã fie curatã. Curatã nu înseamnã cã pãcãtuim pe ici pe acolo. Mãcar gândirea noastrã sã fie dreaptã, sã fie integrã, sã fie deplinã. Cã dacã nu, riscãm sã fim înhãtati de valurile, tsunami-urile post-moderne.

Adevãrata viatã culmineazã cu crucea, paradoxal. Dar oare Biserica nu spune: „Bucurã-te cruce, de viatã fãcãtoare”. Cum „de viatã fãcãtoare”, când Dãtãtorul de viatã a murit pe ea? Trupul nu e totul, trupul a fost obiect de jertfã, si ni l-a dat ca împãrtãsanie, si sângele vãrsat, la fel. Pentru ca si noi, mâncând trup si sânge, sub formã de pâine si vin, cã stie cã nu suntem canibali, mâncãm trup si sânge care au cunoscut înviere. Si de aceea mâncãm viatã vesnicã, cum zice Hristos.

De când am fost hirotonit duhovnic, am auzit de foarte multe ori de la tineri, spovedanie de genul acesta: am încercat cele trupesti sau cele trupesti i-au încercat pe ei, si ori zic: „Dar n-am mers prea departe, sau pânã la capãt sau am mers pânã la capãt”, sau, cum spuneau câtiva: „O, pãrinte, când am avut prima datã experienta aceasta, dupã aceea m-am gândit: Asta a fost tot?!”. Douã lucruri vreau sã mai zic:

1. Asta a fost tot? Da, sigur, asta a fost tot; tu cãutai dragostea, iar trupul, sãracul de el, asta a fost tot ce ti-a putut oferi. De ce? Pentru cã, în sine, nu este decât o functie biologicã si mai mult nu poate. E o functie biologicã pe care minciuna o învãluie într-un întreg misticism al trupului, si chiar sufletesc. Cauti împliniri sau mai stiu eu ce. Cei care au avut experienta, asteptând lucrurile acestea, au rãmas dezamãgiti. Adicã, am fost amãgiti si suntem amãgiti, în mãsura în care ne pot atrage peste mãsurã lucrurile acestea.

2. Pânã la capãt. Voiam sã mã concentrez mai ales pe cuvântul acesta: „prea departe” sau „pânã la capãt”. Dragostea are nevoie sã meargã pânã la capãt, si pe latura aceasta ne poticneste vrãjmasul si întunecã pe om, si merge pânã la asa-zisul capãt al apropierilor trupesti – în legea lor, în limita lor [in Taina Cununiei], bune foarte, si de o deosebitã frumusete, dacã am avea destulã des-pãtimire, ca sã vedem cu ochi curat toatã lucrarea aceasta a zãmislirii chipului lui Dumnezeu, fie si dupã cãdere.

Pânã la capãt; dragostea nu poate sã se dea decât pânã la capãt, nu poate. Nu cã nu poate, dar întelegeti cã este în firea ei, este un foc mistuitor, care îl mistuie pe însusi Dumnezeu. El se mistuie pe sine fiindcã El este dragoste. Si dacã este vorba în istorie, într-o istorie în care lucrurile culminã cu moartea, atunci pânã la moarte se lasã mistuit de dragoste si se lasã mistuit de dragul celor iubiti. Si când zice pe cruce: „Pãrinte, iatã-i cã nu stiu ce fac!”, tot nu de ranele Lui se tânguia, ci se tânguia de ranele noastre, de întunericul nostru. Cã nu stiu bietii acestia întunecati, cã pe singurul lor adevãrat prieten îl omoarã.

„Însã Eu muri-voi pentru ei, si prin moartea aceasta voi gãsi altã cale spre a-i mântui, dacã n-am gãsit rãspuns de ascultare si de dragoste în ei; prin ura lor si prin criminalitatea lor, Mã las Eu, Dumnezeu nemuritor, omorât, si prin aceasta, prin jertfa aceasta, voi strica lucrarea mortii si a iadului, si tot îi voi mântui!”.

Însã, bineînteles, adaugã cei care vor: „Dã-ne, Doamne, sã voim, si sã voim mai deplin”.

Marea erezie este felul în care întelegem noi crucea, si zicem: “A, îmi port crucea!”, adicã am multe de suferit. Echivalãm crucea cu suferinta. Erezie! Crucea este dragostea, dragostea dusã – sã citãm – „prea departe”, dragostea dusã „pânã la capãt”, dragostea adevãratã, [jertfa] care nu are nevoie de acea împlinire trupeascã, bunã foarte, pe care o poate trãi în legea ei si în limitele ei. Dar trebuie sã meargã dincolo de aceasta. Crucea este acel lucru pe care omul îl doreste. Si atunci când omul ajunge în pãcat, pânã la acel capãt unde se „dez- amãgeste” – si o, doarã de s-ar dez-amãgi! – dar, dezamãgit fiind, crede cã n-a fost destul, si cautã altã experientã, cautã altã persoanã. Încearcã din ce în ce mai mult, si riscã sã se împotmoleascã în ale pãcatului, în ale minciunii, în ale întunericului, pânã la capãt.

Mã veti crede dacã vã voi spune cã omul cautã crucea lui Hristos? Si nimic altceva. Domnul sã ne lumineze, si atunci vom putea cânta: „O, cruce de viatã fãcãtoare!”.

(sursa transcrierii si conferinta integrala la: Blogul dedicat parintelui Rafail Noica)

Legaturi:

***