Predici audio la Duminica slabanogului din Capernaum: RUGACIUNEA PENTRU CELALALT ARE MARE PUTERE, IUBIREA DE APROAPE DESCHIDE ORICE POARTA!

“Vrem noi viaţă? Dar ce viaţă vrem noi? Viaţă fără Dumnezeu vrem noi sau vrem aşa, o viaţă căldicică? Eh, mai facem şi una dina aia, şi două din celelalte, și mergem înainte. Uităm ce zice în Deuteronom: Şi a mâncat Iacob şi s-a îngrăşat şi s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit. Iată ce facem noi cu darul lui Dumnezeu! Este foarte trist, fraţi creştini, că noi, în felul ăsta, Îl folosim pe Dumnezeu, ne folosim de El, fără să-I înţelegem durerea, fără să-I înțelegem iubirea. Luăm vindecarea şi am plecat. Şi Îi întoarcem spatele, iarăşi şi iarăşi Îi întoarcem spatele. Este foarte trist…”

***

Predica Parintelui Hrisostom de la Putna la Duminica a sasea dupa Rusalii (2010)

“Iubiţi credincioşi,

Duminica de astăzi este privită aşa cum ar trebui să fie privite toate duminicile puse înainte de către Sfânta noastră Biserică, adică în ansamblu, urmărind gândul lui Dumnezeu, urmărind planul Lui de mântuire a lumii. Și aşa aş vrea şi v-aş îndemna să faceţi şi dumneavoastră: să puneţi în legătură duminica de astăzi cu duminica ce-a trecut şi cu duminica ce va să fie, pentru că la Dumnezeu trecutul, prezentul şi viitorul una sunt, într-un continuu azi.

Pildele înfăţişate în aceste duminici sunt, deci, într-o strânsă legătură, într-o desfăşurare continuă ce ne ridică treptat către Dumnezeu. Și am văzut duminica trecută cum Mântuitorul a vindecat doi demonizaţi, duminica de astăzi ne înfăţişează vindecarea unui slăbănog în Capernaum, iar duminica următoare vindecarea a doi orbi şi a unui mut. Este vorba, deci, despre vindecare.

Auzim mereu în Evanghelie istorisindu-se câte un caz sau altul de vindecare, de câte un om sau altul, un bărbat sau o femeie, care au fost vindecaţi. Și pare aşa de simplu când citim în Evanghelie. Este vorba despre o nevoie sufletească sau trupească şi vedem pe Dumnezeu că vine în întâmpinarea acestei nevoi, se întâlneşte cu cel aflat în suferinţă şi îl vindecă. Și ne întrebăm: De ce nu este aşa de simplu și în viaţa noastră de zi cu zi? Toţi avem nevoie de vindecare, toţi avem nevoie de câte ceva, toţi suntem într-un necaz, toţi avem o suferinţă. Şi de ce nu ne întâlnim cu Dumnezeu?

Un părinte al Bisericii spunea odată: Dacă este cineva cu bunăvoire, Dumnezeu îl va întâlni undeva. Deci dacă este cineva cu bunăvoire. Bunăvoirea noastră, doar ea se poate întâlni cu voia cea bună a lui Dumnezeu. Deci de ce nu ne vindecăm? Pentru că noi omitem un lucru; citim în Evanghelii atâtea cazuri de vindecare, dar omitem un fapt, și anume acela că Dumnezeu Hristos pe pământ nu i-a vindecat pe toţi, ci a ales câte unul, câte doi din marea gloată, adresându-se lor și adresându-se, mai ales, nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori o nevoie nerostită. De ce s-au vindecat aceia? Pentru că aceia, atunci când au cerut Harul lui Dumnezeu, şi-au deschis inima lui Dumnezeu, nu şi-au deschis inima vindecării. Ei pe Dumnezeu L-au căutat, nu simpla vindecare.

Pentru ca să primeşti, deci, Harul lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El. Boala, neputinţa, suferinţa, toate acestea ne pun într-o situaţie foarte complicată, ne pun într-o încurcătură din care cu greu ieşim, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că suntem muritori. Ele ne arată: „tu nu ai ce să-mi faci! Iată, eu mor şi tu nu ai ce să-mi faci!” Eşti neputincios în faţa bolii, în faţa suferinţei, în faţa morţii. Or această suferinţă nu putem să o ducem. Vedem suferinţă în jurul nostru, vedem ploi devastatoare, calamități, auzim de cazuri din ce în ce mai grozave, şi ce facem noi? Ne speriem, ne îngrozim, ne blocăm cu mintea în suferinţă. Nu reuşim să vedem dincolo de ea. Vedem numai durere, dar nu vedem ce este dincolo de durere. Şi Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească. De ce să ne izbăvească? De neputință? Dar asta suntem! De ce să ne izbăvească? De moarte? Dar altfel cum vrei să ajungi la viață? Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne întregi cum am fost sau fă-ne întregi cum am vrea să fim. Uneşte-ne Tu mintea şi inima, fă-ne pe noi fii ai Tăi!” Bine, este simplu pentru Dumnezeu, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne vindece, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne facă din nou întregi. Dar vrem noi lucrul acesta? Suntem noi gata să primim această vindecare?  Pentru că, dacă Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne din nou întregi, fă-ne din nou deplini, ca să slujim Ţie!”, înseamnă că din momentul acela va trebui să-I slujim Lui. Va trebui să fim ca şi Hristos în mijlocul mulţimilor. Suntem noi gata să facem asta? Suntem noi gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine? Suntem noi gata să-i iertăm pe toţi şi suntem noi gata să nu avem nimic murdar în inima noastră? Nu suntem gata! Şi mergem cu şovăire. Şi atunci Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească doar de suferinţă. Şi întârzie această vindecare, pentru că noi nu ştim ce să facem cu ea.

Vrem noi viaţă? Dar ce viaţă vrem noi? Viaţă fără Dumnezeu vrem noi sau vrem aşa, o viaţă căldicică? Eh, mai facem şi una dina aia, şi două din celelalte, și mergem înainte. Uităm ce zice în Deuteronom: Şi a mâncat Iacob şi s-a îngrăşat şi s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit. Iată ce facem noi cu darul lui Dumnezeu! Este foarte trist, fraţi creştini, că noi, în felul ăsta, Îl folosim pe Dumnezeu, ne folosim de El, fără să-I înţelegem durerea, fără să-I înțelegem iubirea. Luăm vindecarea şi am plecat. Şi Îi întoarcem spatele, iarăşi şi iarăşi Îi întoarcem spatele. Este foarte trist.

Dar să vedem în ce fel aceste vindecări ne sunt istorisite în cele trei duminici: cea care a trecut, aceasta şi cea viitoare. Asupra cui se îndreaptă atenţia? Pentru că aşa ar trebui să venim la biserică, iubiţi credincioşi: ştiind dinainte ce urmează, citind Evanghelia şi încercând să o transformăm în viaţă şi nu în orice fel de viaţa, ci în viaţa noastră. Și asta n-o putem face decât dacă ne vom pune noi în acel context şi vom vedea care este locul nostru în această pildă, cu cine ne identificăm noi? Dar să vedem Dumnezeu întâi către cine se îndreaptă? Duminica trecută vedem că cel vindecat n-a fost întrebat nimic, a fost lăsat cumva în spate, la urmă. De ce? Pentru că el era demonizat, pentru că personalitatea lui era aproape inexistentă. Şi de aceea Hristos i-a alungat pe demoni, de aceea i-am văzut pe demoni că vorbeau în locul celui bolnav. Şi noi suntem de multe ori tentaţi să-l judecăm pe cel pătimaș, dând vina pe el şi năpustindu-ne asupra lui. Dar uităm că şi el, ca si noi, şi el, deci, este robit, şi poate nu face ceea ce vrea să facă.

Duminica de astăzi am zice că ne arată, ne scoate înainte credinţa celor patru prieteni ai celui vindecat. Duminica viitoare vom vedea că Hristos se va adresa direct celui vindecat. Să vedem, deci, în duminica de astăzi, care ar fi locul nostru. Cu cine ne-am potrivi noi, unde am fi noi? Ce personaj? Am fi noi oare cei patru a căror credinţă L-a silit pe Dumnezeu să-l vindece? Am fi noi oare fariseii care au început să cârtească şi să judece de sus până jos? Am fi noi oare oamenii aceia care, văzând minunea, L-au slăvit pe Dumnezeu care dă oamenilor – aşa scrie, care dă oamenilor! – atâta putere? Deci care n-au putut să vadă pe Dumnezeu în Fiul omului. Sau suntem noi cel vindecat? Dacă privim cu superficialitate, vom crede că toată atenţia se îndreaptă către cei patru prieteni. Dacă vom citi şi pasajul paralel de la Sfântul Evanghelist Marcu, unde cei patru sunt înfăţişaţi mult mai detaliat decât la Sfântul Evanghelist Matei, cu atât mai mult vom crede aşa. Dar haideți să vedem ce spune Sfânta Evanghelie:

Iisus văzând credinţa lor – a celor patru adică – S-a întors către slăbănog şi i-a zis: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale.

Deci atenţia, fraţii mei, se îndreaptă către cel vindecat.

Şi i-a spus aşa: Îndrăznește, fiule! Îl vedem pe Hristos, despre Care la începutul Evangheliei se spune că a intrat în oraşul Său. Care oraş? Capernaum. Capernaum se tâlcuieşte „cetatea mângâierii”. Îl vedem pe Hristos că vine nu ca în Vechiul Testament, cu fulgere, cu tunete, uneori cu îngrozire, dar, oricum, în ceaţă, în ghicitură. Îl vedem că vine ca Păstorul Cel blând Care zice: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale. Ce înţelegem noi de aici? În primul rând vedem că sursa bolii este păcatul. Păcatul. Dar ce este păcatul? Păcat, în limba greacă, nu înseamnă a te opune binelui, ci înseamnă deviere de la ţintă. Păcat înseamnă, deci, să te îndrepţi către Dumnezeu şi să ajungi în cu totul altă parte. Deci păcat înseamnă depărtare de Dumnezeu.

I-a zis: Îndrăzneşte, fiule! Ca şi cum i-ar fi spus: De ce te temi să te apropii de Mine? Au doar te temi de păcate? Socoţi că păcatele sunt cele care stau între tine şi Mine? Că aşa socotim, că păcatele stau între noi şi Dumnezeu. Dacă asta este problema ta, dacă păcatele sunt cele care te apasă, păi nu te teme – cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur – vino la Mine, Eu sunt doctor! Cine altcineva poate să şteargă păcatele în aşa fel încât să nu mai rămână nicio urmă? Eu! Păcatele stau între tine şi Mine? – zice Dumnezeu. Şi Îl auzim şi prin gura proorocului Isaia care zice: Veniţi să stăm de vorbă – spune Dumnezeu – şi de vor fi păcatele voastre ca roşeala, ca lâna le voi face de curate; de vor fi ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi. Păcatele sunt problema? Eu sunt rezolvarea lor! Dar nu păcatele stau între noi şi Dumnezeu, cum spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, ci îndreptăţirea noastră de sine. Păcatele nu sunt un motiv să ne împiedice să ne îndreptăm către Dumnezeu. Dimpotrivă! Ar trebui să fie un motiv care să ne grăbească mergerea către Dumnezeu.

Şi i-a zis: Îndrăzneşte, fiule!, ca şi cum acela făcuse ceva bun. Nu te teme, nu-i chiar aşa cum crezi tu. Vino, apropie-te! După ce a zis asta? După ce a văzut credinţa fraților lui.

Şi aici iarăşi să fiţi atenţi la un aspect. Vedem în jurul nostru mulţime de oameni suferind, bolind, foarte multă durere vedem în jurul nostru. Şi vedem din Evanghelia de astăzi că mult poate credinţa celorlalţi pentru vindecarea noastră. Vedem că rugăciunea pentru celălalt are mare putere, pentru că – şi să nu uitaţi asta – Dumnezeu întotdeauna curăţeşte rugăciunea noastră pentru celalalt. Dacă noi ne rugăm pentru noi înşine, rugăciunea noastră nu va avea același efect; dar dacă ne rugăm pentru aproapele, indiferent de că de păcătoşi am fi, Dumnezeu curăță această rugăciune a noastră pentru ceilalţi, de dragul lor. De dragul lor! Şi putem, avem această putere să-L silim pe Dumnezeu, să nu-L lăsăm:

Nu Te las, Doamne, până nu-l vindeci! Nu Te las până nu-l ridici pe fratele meu. Nu pentru mine îţi cer, ci pentru fratele meu, și nu Te las până n-ai să faci asta.

Aceasta este sfântă îndrăzneală!

Dar iarăşi, ni se pare simplu să facem asta. De ce n-o facem? Pentru că nu înţelegem de unde putem să avem noi puterea aceasta, de unde putem să avem această mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Două sunt sursele acestei puteri, ale acestei îndrăzneli: una este Harul lui Dumnezeu, care, prin nevoinţa noastră, s-a vărsat din belșug în inimile noastre, şi a doua chiar cel în cauză, cel care are nevoie să fie vindecat. De unde aveau această putere cei patru prieteni ai slăbănogului dacă nu de la slăbănog? Slăbănogul, care, poate, odată a fost întreg, sănătos, sau poate nu, nu ştim asta, dar care a reuşit să stârnească prietenia celor patru, a reușit să aprindă dragostea în inima lor în aşa măsură încât aceia nu puteau să-l vadă cuprins de această boală, nu aveau pace. Pentru că dragostea nu îi lăsa. Și ar fi preferat să fie ei în locul lui. Or această dragoste deschide orice poartă, şi în primul rând pe cea a milei lui Dumnezeu. Dar slăbănogul a fost cel care a câştigat credinţa celor patru. De aceea Hristos, văzând credinţa lor, a zis: Îndrăzneşte, fiule! Adică: Bine ai făcut! N-ai avut îndrăzneală să vii la mine, dar iată că ceea ce ai făcut tu în inimile celorlalți a fost mai puternică decât îndrăzneala ta. Noi vrem să fim ajutați de ceilalţi, dar ne purtăm cu nepăsare, nu ne pasă de cel de lângă noi. El are treaba lui, eu o am pe a mea. Aşa să fie oare?… De ce nu ne silim noi să câştigăm inimile celorlalți? De ce nu ne silim în această şi aşa scurtă viaţă să lăsăm o amintire luminoasă în inimile celorlalţi? Pentru că să ştiţi, fraţi creştini, cel care este în inimile celorlalţi, în inima unuia sau a mai multora, acela nu poate să rămână în iad. Acela nu poate să rămână în iad! Siliţi-vă să lăsaţi măcar o rază de lumină în inimile celor din jurul vostru, siliţi-vă să nu păstraţi pe nimeni murdar în inima voastră. Şi atunci să îndrăzniţi, că ci nu veţi muri.

Deci două lucruri ar trebui să ne rămână bine, bine întipărite: să nu rămânem blocaţi cu mintea în suferinţă, să nu ne lăsăm nici inima paralizată de frică, de spaima în faţa morţii, în faţa durerii, ci să căutăm să trecem dincolo. Să căutăm să vedem în suferinţă bucuria vindecării, să căutăm să vedem în moarte învierea. Şi când vom mai cere lui Dumnezeu să fim izbăviţi, să ne gândim Cui cerem asta. Şi încă ceva: după ce aţi primit iertare, după ce aţi primit izbăvire, gândiţi-vă, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, ce a fost nevoit Hristos să facă pentru a putea da această vindecare. Ce a trebuit să facă pentru fiecare din noi. Şi atunci nu vom mai lua în uşor această vindecare, nu ne vom mai lua decât în serios mântuirea noastră. Şi mântuirea o vom înţelege ca şederea în preajma lui Dumnezeu. Şi pe aceasta să o căutăm! Și acesta este primul lucru la care trebuie să ne gândim. Dacă vrem vindecare, să o vrem de la Dumnezeu, ca, fiind vindecați, să fim împreună cu Dumnezeu. Nu vrem vindecare și atât.

Al doilea lucru îl înţelegem din exemplul slăbănogului, care, iată, s-a făcut nouă dascăl. Să nu ne purtăm cu nepăsare cu cei din jurul nostru! Spunea odată Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos: Să-ţi duci viaţa ta astfel încât oamenii să nu-și dea seama că tu exişti pe pământ; dar atunci când vei muri să laşi în urma ta un mare gol. Iată delicateţe, iată mod de a ne purta, iată amintire luminoasă lăsată în inimile celor din jur, lumină care nu ne va lăsa să fim în întuneric. Zice un părinte în Patericul Egiptean că în aproapele ne este şi viaţa şi moartea noastră. În aproapele! Și încă zic Sfinţii Părinţi că sfârșitul lumii despre care am auzit vorbindu-se atât de des, şi mai ales acum, în ultima perioadă, fiind loviţi de aceste nenorociri, deci acest sfârșit al lumii va veni atunci când nu va mai fi cărare de la om la om. Eu nu zic: fraţii mei, să întăriţi cărările astea, lărgiţi-le sau nu le lăsaţi să piară ca să nu mai vină sfârşitul lumii. Nu! Sfârşitul lumii trebuie să vină. Apocalipsa se va împlini cuvânt cu cuvânt. Dar dacă vom face aşa, dacă ne vom sili să aducem o rază de lumină în inimile celorlalți, dacă ne vom sili – căci Iubiţi-vă unii pe alţii este poruncă; nu este sfat, este poruncă! Ne-am silit noi vreodată, am luat-o ca pe o poruncă? Nu cred. Deci dacă ne vom sili să iubim pe ceilalţi şi vom fi, cum zice Scriptura, că frate ajutând pe frate este ca o cetate întărită şi că unde este dragoste și unire, acolo a poruncit Dumnezeu viaţa şi binecuvântarea în veac, dacă vom face aşa, atunci și numai atunci vom înţelege de ce Apocalipsa se termină cu aceste cuvinte: Amin. Vino, Doamne Iisuse!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toţi. Amin.

***

Predica Parintelui Stefan de la Putna (2011)

***

Predica Staretului Nectarie de la Sihastria Putnei (2011)

Pentru aceeasi Duminica, va mai recomandam:

Legaturi: