Cand copilul nu asculta… CATASTROFA NOILOR CURENTE DE “EDUCATIE LIBERALA”, ANTI-AUTORITARA. Repudierea respectului si construirea micilor tirani. INCOTRO DUCE DUHUL TRUFIEI SI AL NEASCULTARII IN EDUCATIA COPIILOR?

26-11-2015 Sublinieri

CUM A AJUNS “OBRAZNICIA” SA FIE PROPOVADUITA CA “VIRTUTE”, MERGAND CHIAR PANA LA CELE MAI ABERANTE MANIFESTARI?

Sfantul Stelian 2

***

78154917

Împărăteasa virtuţilor

„Ascultarea este împărăteasa virtuţilor copilului, şi dacă acesta are ascultare, în el se dezvoltă toate bunele însuşiri sufleteşti”,

scria la începutul secolului al XX-lea cunoscutul scriitor şi teolog ortodox N. Pestov – iar Sfântul Ioan din Kronstadt se exprima şi mai precis, şi mai dur:

„Capriciul e începutul stricăciunii inimii, rugina inimii, molia dragostei, sămânţa răutăţii, urâciune înaintea Domnului.”

Neascultarea primilor oameni, Adam şi Eva, a atras după sine o catastrofă universală, ale cărei urmări le simte fiecare dintre noi pe propria piele. Odată cu păcatul a intrat în lume moartea, au intrat bolile, necazurile, neplăcerile de tot felul. Amintirea acestei catastrofe, deşi ştearsă, e vie până în ziua de astăzi. Neascultarea copiilor n-a fost considerată bună şi corectă nici măcar la popoarele care nu recunosc Biblia drept carte sfântă sau în mediile atee. Lucru absolut firesc: pentru copil, acest tip de comportament e periculos, iar pentru adulţi este jignitor, căci atunci când copilul, pe care părinţii, în virtutea vârstei lui, îl deservesc total, începe să le dea ordine, adulţii sunt coborâţi în mod automat la poziţia de slugi. Fireşte, autoritatea lor se prăbuşeşte. Copiii simt cu mare fineţe răsturnarea ierarhiei familiale şi încearcă să se folosească de ea în scopuri egoiste, reacţionând cu forţă şi francheţe copilărească, fără menajamente. „Dă-mi, adu-mi, ia asta de aici, ieşi afară şi să nu îndrăzneşti să mă contrazici, că altfel ţi-arăt eu ţie!” – iată „crezul” micului „proprietar de sclavi”. Desigur, o asemenea atitudine, chiar dacă era admisă, dintr-un motiv sau altul, în unele familii, atrăgea întotdeauna oprobriul celor din jur. Părinţii peste măsură de îngăduitori auzeau din toate părţile: „Aveţi grijă, că veți avea mari necazuri cu el (ea)! Se poate aşa ceva, să stricaţi copiii în halul ăsta!”

Copii fără adulţi

iStock_000005544116XSmallTotuşi, în ultimele decenii oamenii aud tot mai des cu totul altceva. Educaţia este numită „presiune”, pedeapsa – „constrângere”, adulţii sunt asiguraţi că cei mici urăsc didactica şi că pedagogia trebuie să fie „nedirectivă:

Dumneavoastră să expuneţi diverse puncte de vedere, şi copilul să aleagă singur, că doar este persoană liberă! Ce drept aveţi să îi dictaţi cu cine să se împrietenească, la ce filme să se uite, dacă e cazul sau nu să se joace pe calculator, să întreţină sau nu relaţii intime, să consume sau nu narcotice? Încercaţi să-l convingeţi, iar dacă nu reuşiţi resemnaţi-vă: înseamnă că nu aţi ales cuvintele potrivite ori n-aţi ştiut să vă impuneţi autoritatea.”

Dar cum poţi să-ţi impui autoritatea în faţa unui copil care din fragedă pruncie s-a obişnuit cu faptul că poate să nu asculte de tine dacă nu eşti „convingător”? Este limpede că pentru omul care s-a obişnuit să facă doar ce vrea lege este numai cuvântul propriu, iar de ceilalţi ascultă numai atâta timp cât asta nu intră în contradicţie cu propria lui voie şi cu propriile lui dorinţe.

Sunt deja ani buni de când politicienii cu înclinaţii liberale fac lobby pentru introducerea la noi a sistemului aşa-numitei „justiţii juvenile”, în cadrul căreia copiii ar căpăta posibilitatea de a-şi da în judecată părinţii dacă aceştia le încalcă drepturile. În ţările unde a fost introdusă justiţia juvenilă părinţii pot fi privaţi de drepturile parentale pentru că… nu-şi lasă copilul să se joace pe calculator, îl pedepsesc fiindcă trage chiulul de la şcoală, nu-l lasă la discotecă sau într-o tovărăşie dubioasă. Da, da! Ei îşi lipsesc copilul, vă daţi seama, de dreptul la odihnă, la comunicare, la autorealizare creatoare… În America mulţi copii discută acum cu părinţii de pe poziţii de forţă, ţinând degetul pe butonul telefonului mobil şi ameninţându-i că dacă refuză să le satisfacă pretenţiile sună la 911 şi se plâng că sunt supuşi violenţei psihice. Iar la începutul anului 2006 cadrele didactice din Germania au organizat o grevă de masă, cerând guvernului să le restituie măcar câteva pârghii de influenţare a copiilor.

– A devenit imposibil să-i mai înveţi ceva! se tânguie dascălii. – Nu ne ascultă deloc. Noi le spunem: „Copii! Astăzi o să parcurgem cutare temă”, iar ei răspund: „N-aveţi decât, dar fără noi” – şi asta în şcoala primară! Iar în clasele mari este ceva de nedescris. Cei care le-au dat copiilor dreptul să-şi bată joc de cadrele didactice n-au decât să le predea singuri. Noi ne spălăm pe mâini.

Pentru ca cititorii noştri, care încă nu au văzut cu ochii lor toate urmările justiţiei juvenile, să înţeleagă cum anume arată samavolnicia copiilor în ţările care ne-au luat-o înainte în această direcţie, voi da un exemplu din cartea Micul tiran a cunoscutei psiholoage germane Jirina Prekop:

„Învăţătoarea a scris ceva pe tablă. Deodată, Alexander s-a năpustit asupra ei ţipând: «Cum îndrăzneşti să ocupi toată tabla? Jumătate este a mea!» – şi, cât ai clipi din ochi, a şters ceea ce era scris pe tablă. Învăţătoarea i-a spus liniştită să se întoarcă la locul lui. Alexander a strigat şi mai înverşunat: «Nu plec, mai bine cară-te tu!», după care a băgat de seamă că învăţătoarea păstrează un calm total şi chiar zâmbeşte (Ce-i rămânea de făcut, sărmana? Să-l dea afară din clasă pe huligan nu are dreptul, iar dacă ţipă la el va fi acuzată de cruzime faţă de copil – n.a.), iar colegii, parcă în ciuda lui, au început să râdă. A fugit repede pe coridor, unde a început să bată cu pumnii într-un dulap şi să strige: «Să se care! Să se care!» Din toate sălile de clasă au ieşit în grabă învăţătorii şi elevii, care au încercat să-l consoleze pe sărmanul copil, după care l-au dus acasă. Medicii au început atunci să suspecteze că Alexander suferă de fobia şcolii.

Iată acum exemple de acaparare a puterii asupra părinţilor:

„Sven îşi trezeşte mama nopţile, cere să i se aprindă lumina şi să i se aducă sticla cu apă, din care, totuşi, nu vrea să bea. Pe urmă «emite legi», potrivit cărora mama trebuie să-l poarte în braţe prin tot apartamentul. El dictează regulile utilizării întrerupătorului şi, în fine, îşi forţează mama să se joace cu maşinuţa lui urmând indicaţiilor lui regizorale…

Irena reuşeşte noapte de noapte, la orele 2:20 fix – poţi să-ţi potriveşti ceasul după ea –, să-şi facă mama s-o ia la ea în pat. Pe urmă mama nu are însă voie să se culce, ci este obligată să şadă cu picioarele încrucişate, s-o legene pe copilă în braţe şi să-i cânte cu glas scăzut melodia unui cântec de leagăn – doar melodia, căci dacă mama începe să cânte cuvintele, Irena protestează cu ţipete pătrunzătoare…

Culcându-se, Ralf insistă ca mama lui să şadă pe marginea patului şi să-i ţină mâna într-a ei până când el adoarme. Nu-i dă voie mamei nici să se întindă, nici să-l mângâie, nici măcar să-i ia mâna dreaptă în locul mâinii stângi…

Jan, în vârstă de cincisprezece luni, a fost dus într-o clinică pediatrică din cauza epuizării extreme de care suferea. Începând din luna a şaptea, Jan s-a hrănit doar cu laptele mamei, refuzând orice altă hrană. Mama s-a împăcat bucuroasă cu situaţia, dar nu-i ajungea laptele ca să-l sature pe copil. Jan îşi trezea mama de trei ori pe noapte, cerând să fie hrănit la sân, iar dacă mama îl refuza, el încerca să-i rupă cămaşa de noapte şi o muşca de piept până la sânge.

Mario, în vârstă de 7 ani, mănâncă numai checuri şi pesmeţi. Da, poate să mănânce orice altceva, dar cu o singură condiţie: ca deasupra lui să fie deschisă o umbrelă…

Katrin avea un an atunci când părinţii au plecat cu ea în munţi. Voiau să renunţe pentru o vreme la stilul citadin de viaţă, aşa că au hotărât să se descurce fără automobil, fără căruţul de copil şi fără televizor. În timpul peregrinărilor montane, tatăl o purta pe Katrin pe umeri. Fetiţa se bucura mai ales când tatăl sărea de pe o piatră pe alta. Odată, obosind, acesta a vrut să se oprească pentru a se odihni, dar Katrin a pretins să meargă mai departe, lovindu-şi tatăl în cap cu pumnişorii din răsputeri. Tatăl s-a supus, dar situaţia s-a repetat, şi odihna a devenit tot mai rară…”

La noi, un astfel de comportament este deocamdată motiv de consult psihiatric (cu toate că, de obicei, nici măcar copiii grav bolnavi nu sunt răzgâiaţi atât de tare încât să-şi permită să se comporte astfel cu adulţii).

După cele descrise mai sus nu te mai miri când citeşti în aceeaşi carte:

„În S.U.A. statisticile au arătat că sunt două milioane de părinţi cu care copiii se poartă crud (este vorba tocmai de violentarea părinţilor de către copii).”

Capriciul – o marfă la modă

produse_323603Totuşi, adepţii „valului antiautoritar” nu se potolesc. Ei fac reclamă în fel şi chip neascultării, străduindu-se nu numai s-o elimine de pe lista viciilor, ci şi s-o ridice la rangul de virtute. Capriciul devine o marfă la modă. Acum, pe piaţa mondială este promovată intens păpuşa Bratz, care în engleză înseamnă „puştoaice obraznice”. Barbie, care nu demult îi şoca atât de mult pe adulţi cu sexualitatea sa necopilărească, pare acum o imagine a castităţii în comparaţie cu noile păpuşi, care sunt înzestrate cu aspectul exterior al prostituatelor – iar booklet-ul în care li se face reclamă le oferă fetiţelor directive comportamentale precise:

Simte-te prinţesă adevărată: sigură de sine, zburdalnică şi sclipitoare!.. Sărbătoreşte-ţi independenţa, fii la modă, arată-ţi temperamentul aprins!.. Ia puterea în propriile mâini!.. Noaptea! Cea mai potrivită vreme pentru a cuceri oraşul! Vesela gaşcă Bratz a ieşit noaptea pe străzile capitalei! Stilul lor este foarte îndrăzneţ, chiar obraznic! Trecătorii încremenesc îndată ce apar la orizont Bratz.”

Eu cred că şi noi o să încremenim în curând când generaţia Bratz, crescând, va ieşi pe străzile noastre. Nu va mai fi doar tineretul tupeist, care înjură, al „generaţiei Barbie”, ci ceva esenţialmente nou. Copilul care s-a obişnuit de la o vârstă fragedă (după cum se arată în acelaşi booklet de reclamă, Bratz sunt destinate copiilor în vârstă de la 3 ani în sus) să se joace de-a pornodivele şi să le imite modul de viaţă nu are cum să nu se vatăme. Deocamdată e prematur să emitem judecăţi cu privire la profunzimea acestei vătămări: în ţara noastră n-au avut încă loc asemenea experimente educaţionale (cel puţin nu la nivel de masă) – dar este evident că aşa ceva nu poate să rămână fără urmări.

Oare nu ca o pregătire a schimbărilor viitoare este indusă în conştiinţa maselor ideea: „Copiii sunt mai înţelepţi ca noi şi, ca atare, trebuie să-i înveţe pe adulţi”, nu dimpotrivă, aşa cum a fost dintotdeauna? De altfel, cred că nu întâmplător a început să capete rezonanţă şi tema copiilor „indigo”, chipurile „noi”, aparte, „stelari”, dotaţi cu capacităţi suprafireşti, cu clarviziune.

Propagandiştii „fenomenului indigo” afirmă că aceste personalităţi de valoare nu trebuie educate. Ele însele pot educa pe oricine, fiindcă „ştiu totul despre toţi”.

Auzim chiar avertismente care sună mai curând a ameninţări: chipurile, din cauza atitudinii incorecte faţă de ei copiii «indigo» pot pur şi simplu să se transforme în copii-ucigaşi, fiindcă atunci când simt că în calea îndeplinirii „misiunii lor speciale” apar obstacole, „nu le rămâne nimic de făcut decât să înlăture ceea ce, după părerea lor, îi împiedică”,

scrie jurnalista A. Dobrosoţkih, citând un îndrumar de educare al acestor copilaşi. Şi adaugă:

Pentru atingerea scopului lor suprem, copiii «indigo» – după părerea celor care le fac reclamă – nu se dau în lături de la nimic.”

Este cumplit când ne închipuim ce viaţă ne aşteaptă dacă vom sta cu mâinile în sân şi vom lăsa să se împlinească profeţiile întunecate.

De ce nerespectarea ierarhiei înseamnă moarte?

HIL_ENICH_FMS_3_19În cartea Blestemul lui Ham, pe care am scris-o împreună cu Irina Medvedeva, am citat deja următorul pasaj al arhimandritului Rafail Karelin, dar mi se pare atât de important, încât îl voi reproduce încă o dată:

„În planul sufletesc, a cincea poruncă reprezintă învăţătura despre ierarhie. Trebuie să ne supunem verigii superioare în unicul lanţ ierarhic (ca şi cum ne-am conecta la o reţea energetică) – să ne supunem, pentru a avea posibilitatea de a recepta. Aici, nesupunerea faţă de cei mai mari este autoexcludere din structură. Fără a respecta ierarhia şi subordonarea sunt imposibile orice societate şi orice sistem, începând cu familia şi terminând cu statul – mai mult decât atât, începând cu atomul şi terminând cu cosmosul” (Arhim. Rafail Karelin, Ştiinţa de a muri sau arta de a trăi).

Şi, într-adevăr, fără respectarea ierarhiei (care presupune neapărat ascultare) totul începe să se degradeze. Revolta „copiilor” împotriva „părinţilor” sau a straturilor „de jos” ale societăţii împotriva celor „de sus” duc la răzmeriţă, la revoluţie. Iar revoluţia seamănă haos. Structurile statale, sociale, sunt paralizate, viaţa socială se dezagregă.

Bineînţeles, în condiţii de haos mortalitatea creşte drastic, şi doar odată cu întărirea unei noi puteri (adică odată cu stabilirea unei noi ierarhii) sau cu înăbuşirea răzmeriţei şi restabilirea structurii ierarhice anterioare apare o anumită stabilizare.

Un tablou asemănător se observă şi la nivelul familiei. Acolo unde copiii nu ascultă de părinţi, iar aceştia din urmă se luptă între ei pentru întâietate, domneşte dezbinarea şi chiar vrajba. Adeseori, familiile de acest fel se destramă – iar dacă nu se ajunge la divorţ, copiii oricum cresc într-o atmosferă care îi mutilează psihologic. În acest haos se dezvoltă adeseori diverse boli psihosomatice, care bineînţeles că nu prelungesc viaţa omenească, ci dimpotrivă. Mulţi adolescenţi din familii cu probleme fug de certurile dintre părinţi pe stradă, ajung în grupa de risc, pot muri prematur – şi, în orice caz, chiar şi în cazul unei evoluţii cât se poate de favorabile a evenimentelor, un astfel de copil primeşte începând cu o vârstă fragedă amprenta unor modele de comportament greşit, distructiv. Acestea i se întipăresc profund în suflet, şi de aceea îi vine apoi foarte greu să scape de aceste stereotipuri dăunătoare – iar dacă atunci când, ajuns la vârsta maturităţii, va reacţiona la anumite situaţii la fel cum se reacţiona în familia lui ori să construiască în acest fel relaţiile cu ceilalţi, cel mai degrabă îşi va rata viaţa de familie, ba poate nici nu va dori deloc să aibă familie şi copii, cu atât mai mult că acum există stimuli în acest sens: propaganda antifamilială este transmisă masiv pe cele mai diferite canale, începând de la mass-media pentru adolescenţi şi tineri şi încheind cu unele programe şcolare şi chiar jucării pentru copii (v. mai sus despre Bratz).

În familiile unde generaţia tânără dă comenzi celei mai în vârstă, la copii se dezvoltă, în plus, o mulţime de vicii: egoismul, capriciozitatea, grosolănia, lipsa de sensibilitate sufletească, cruzimea, lenea, iresponsabilitatea şi alte calităţi dăunătoare unei vieţi normale. Nu este greu să ne închipuim ce haos ar apărea dacă majoritatea oamenilor ar ţine-o întotdeauna pe-a lor şi nu şi-ar asuma răspunderea pentru nimic. Societatea ar ajunge mai rău decât o junglă, fiindcă în haitele de fiare ierarhia este respectată cu mare stricteţe: ar ajunge ceva de o sălbăticie totală, demonică.

Iată ce spune despre rădăcinile duhovniceşti ale neascultării igumenul N., a cărui carte De care lucruri se vrea să fim mântuiţi: OZN-urile, percepţia extrasenzorială, ocultiştii, magicienii a cunoscut deja numeroase ediţii:

„În Evanghelie citim cum Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a ascultat de părinţii Săi. Iată «piatra din capul unghiului» educaţiei. Domnul i-a dat omului a cincea poruncă. În Sfânta Scriptură se spune în mod direct ce atitudine trebuie să aibă copiii faţă de părinţi: să-i cinstească, să-i respecte. Este vorba în primul rând de ascultare. Aceasta este cu totul indispensabilă sufletului nostru, căci după cădere omul s-a molipsit de trufia diavolească. Tocmai prin ascultare se vindecă şi se dezrădăcinează păcatul trufiei, care se află în sufletul fiecărui om. Ca atare, trebuie neapărat să educăm la copil capacitatea de a-şi supune voia voii părinţilor iubitori. Pentru o minte imparţială este absolut evident că tatăl şi mama supun şi direcţionează voia copilului ca să-i dea ceva bun, ca să-l ferească de rău. Neavând nici experienţă de viaţă, nici capacităţi analitice dezvoltate, copilul nu e în stare să priceapă consecinţele dorinţelor şi faptelor sale, precum şi faptul că ceea ce i se pare bun poate duce la urmări grave. De aceea, ascultarea e binefăcătoare pentru educarea personalităţii copilului, pentru a se nimici în el sentimentul că este excepţional, ce reprezintă o manifestare a trufiei – păcatul de căpetenie. Când în copil precumpănesc răutatea, trufia incredibilă, refuzul de a se supune părinţilor, dascălilor ş.a.m.d., acesta este un semn de boală sufletească, iar din punctul de vedere al Ortodoxiei un astfel de copil se află sub înrâurirea duhului rău. Acest duh – altfel spus demonul, care se poate sălăşlui în om – este extrem de trufaş. Trufia e temelia temeliilor întregii lumi demonice. Demonii au căzut de la Dumnezeu tocmai prin trufie. De aceea, copilul aflat sub înrâurirea duhului rău este, în primul rând, neascultător, se comportă provocator. El nu vrea să asculte de nimeni.

Şi – voi adăuga de la mine – un astfel de copil neascultător va da de necaz mai devreme sau mai târziu, fiindcă satana este vrăjmaşul neamului omenesc, ucigaş de oameni dintru început, lucru despre care dă mărturie chiar una dintre denumirile lui: Avaddon, în ebraică „pierzătorul”.

Cum să nu ne amintim aici că tocmai pentru păzirea poruncii a cincea i s-a făgăduit omenirii fericire şi viaţă lungă? Toate celelalte porunci au fost date fără nici o fundamentare, ca nişte imperative, pe când a cincea – să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta – e singura care arată şi consecinţele: ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.

Pe ce teren creşte neascultarea?

article-2125059-1277B7E9000005DC-158_634x423Din fericire, majoritatea părinţilor de la noi n-au apucat încă să se molipsească de duhul pedagogiei „liberale” şi nu sunt gata să devină marionete în mâinile copiilor-tirani. Până şi cei care în primii ani îi dau voie copilului să li se urce în cap se dezmeticesc atunci când copilul merge la grădiniţă şi încep mustrările, sau când vine vremea şcolii, iar copiii capricioşi nu se integrează în colectiv, nu ascultă de învăţătoare şi refuză cu îndărătnicie să se lupte cu dificultăţile. Întrucât acum prestigiul studiilor e înalt, rezultatele şcolare slabe sunt, probabil, un mijloc neîntrecut de a-i activa în acest sens pe părinţi, şi atunci aceştia receptează cu totul altfel cuvinte ca acestea:

Fără ascultare e imposibil să înveţi ceva cu adevărat: pentru a-ţi însuşi cunoştinţe, oricare ar fi ele, este nevoie de ascultare. De aceea, cel mai frecvent omul trufaş se condamnă singur la o ignoranţă cu neputinţă de stârpit, mai ales în planul duhovnicesc” (arhim. Rafail Karelin)

– deşi şi aici pot exista, desigur, excepţii. Cunosc o mamă care respecta atât de mult „dragostea de libertate” a fiului său, încât în clasa întâi acesta a stat jumătate de an sub bancă fără ca femeia să fie câtuşi de puţin neliniştită.

– Ce să-i faci dacă se plictiseşte? – dădea ea din umeri. La urma urmei, este problema învăţătoarei. Trebuie să ştie să-l abordeze pe copil.

Întrucât şcoala era particulară, comportamentul lui Alexandru a fost acceptat cu resemnare. Totuşi, până la urmă a trebuit ca el să fie retras din şcoală, deoarece, văzând că scapă mereu nepedepsit, a început să perturbe în mod serios orele, iar părinţii celorlalţi elevi s-au dovedit a nu fi atât de mari admiratori ai „libertăţii” lui Alexandru cum ar fi vrut mama lui.

Lucruri de acest gen se întâlnesc însă rar – deocamdată. Mult mai frecvent, fiind de acord în mod teoretic cu necesitatea ascultării, adulţii pur şi simplu nu se pricep s-o obţină şi vor să fie sfătuiţi cum să facă asta. Bineînţeles, e indispensabil să fie construit un sistem de încurajări şi pedepse care să fie potrivit copilului respectiv, luându-se în considerare particularităţile lui şi resursele lui psihologice. Acest sistem nu este însă decât un ansamblu de metode. Lipsit de o bază serioasă, el nu va funcţiona la puterea maximă – iar baza trebuie să fie atitudinea părinţilor faţă de Dumnezeu, faţă de stat, faţă de cei din jur şi, bineînţeles, a unuia faţă de altul şi faţă de copii.

Ascultarea, avertiza cândva Irineu, episcopul Ekaterinburgului şi Irbitului, este o plantă ce nu poate creşte şi nu se poate maturiza în orice casă: ea se maturizează numai acolo unde terenul este favorabil. Din păcate, există însă familii în care nimic nu favorizează educarea copiilor în duhul ascultării. Este vorba de toate familiile în care domneşte duhul «liberei cugetări», al nerespectării legilor dumnezeieşti şi omeneşti – acel duh care nu vrea să ştie de nici o autoritate. Acum majoritatea recurge, de obicei, la ajutorul legii dumnezeieşti sau omeneşti numai atunci când consideră că le este util şi comod să facă asta. Acolo unde părinţii sunt molipsiţi de acest duh, copiii nu pot fi educaţi în ascultare… În unele familii, Dumnezeu e ultima persoană căreia i se dă atenţie; nu este acceptabil să se vorbească despre El… Mulţi nici nu se gândesc că există anumite obligaţii faţă de Dumnezeu, şi cel care îndeplineşte aceste obligaţii aşa cum trebuie stârneşte în societate cel puţin uimire. Copilul vede şi aude toate acestea – şi ce concluzie va trage el? Una foarte simplă: dacă tata nu-L cinsteşte pe Dumnezeu, nu ascultă de Dumnezeu, înseamnă că şi eu pot să nu-l cinstesc pe tata şi să n-ascult de el; dacă Dumnezeu şi poruncile Lui sunt o născocire, născocire e şi porunca a cincea; prin urmare, pentru mine părinţii nu au nici o însemnătate. Trebuie să fiţi de acord că din această perspectivă logica va fi de partea copiilor!”

Cuvintele acestea, care au fost scrise cu destul de mult timp în urmă, înainte de revoluţia bolşevică, au devenit, din păcate, şi mai actuale.

„În orice loc nu sunt recunoscute şi respectate autoritatea dumnezeiască şi cea statornicită de Dumnezeu, în orice loc unde legile sunt împlinite doar de frică, nu există teren pentru a educa ascultarea, scria Episcopul Irineu. Cine dispreţuieşte autoritatea dumnezeiască, autoritatea Bisericii, autoritatea oricărei conduceri, nu poate cere de la copiii săi să respecte autoritatea lui părintească, şi cine nu ascultă de bunăvoie şi din sentimentul datoriei de aceste autorităţi, niciodată nu-şi va putea educa copiii în duhul ascultării.”

Or, ce văd şi ce aud copiii încă din faşă în numeroase familii contemporane? Mama se încontrează cu tatăl; de părerea bunicilor nu se ţine cont, ba deseori este primită cu ostilitate, şi aşa mai departe; criticarea autorităţilor a devenit o parte a fondului obişnuit al vieţii noastre. În general, individualismul e subliniat şi ridicat în slăvi în fel şi chip. Copilul, chiar dacă nu înţelege bine ce se întâmplă, oricum sesizează intuitiv esenţa şi se molipseşte de duhul anarhiei. Situaţia este tragică. Cred că nici nu realizăm pe deplin tragismul ei, întrucât ne aflăm în ea şi nu ne putem abstrage pentru a da o apreciere obiectivă. Ea este complicată şi de faptul că autorităţile dau, într-adevăr, deseori prilej de critică şi chiar de împotrivire. Oare este posibil, de exemplu, să ne împăcăm cu proiectul Ministerului educaţiei şi învăţământului de a introduce în şcoli instruirea sexuală? Şi cum să nu ne indignăm când fostul ministru al culturii justifică în mod public înjurăturile şi sprijină din răsputeri spectacolele, filmele, expoziţiile indecente? Şi lucrurile de acest gen sunt acum foarte numeroase.

Credincioşii ştiu că trebuie să asculte de conducere atâta timp cât dispoziţiile acesteia nu contravin poruncilor lui Dumnezeu. Despre aceasta chiar s-a declarat public în „Concepţia socială a Bisericii Ortodoxe Ruse”:

Biserica trebuie să arate statului că nu este acceptabilă răspândirea convingerilor sau acţiunilor care duc… la distrugerea moralităţii personale, familiale sau sociale, la jignirea sentimentelor religioase” (III.6), iarîn cazurile când legea omenească este cu totul opusă normei absolute dumnezeieşti, înlocuind-o pe aceasta cu contrariul ei, ea încetează a mai fi lege, devenind fărădelege, oricare ar fi haina juridică pe care o îmbracă (IV.3).

Ce este de făcut în mod concret?

Angry child with crossed armDeşi condiţiile nu sunt acum deloc simple, ca să folosesc un eufemism, părinţii nu trebuie să se dea bătuţi, altfel nimeni nu va avea parte de o viaţă normală: nici ei, nici copilul, nici societatea în ansamblul său.

Ce sfaturi se pot da?

– Bineînţeles, mai întâi de toate trebuie să fim atenţi ce facem noi înşine şi să nu dăm exemplu rău. Atunci când copilul vede că apropiaţii lui se poartă cu respect unul faţă de altul, asta devine normă şi pentru el – iar acest respect trebuie să se arate nu doar în lucrurile principale, ci şi în cele mărunte, căci tocmai mărunţişurile atrag adeseori atenţia copiilor. Ca nişte maimuţici, ei copiază tonul, expresiile, obiceiurile altora.

Dacă nu simte ocrotire din partea adulţilor, copilul începe să devină anxios, iar anxietatea la copii se exprimă adeseori prin sporirea neascultării. Dreptul la ocrotire este unul dintre drepturile fundamentale ale copilului. Ca atare, atâta timp cât copiii sunt mici trebuie să-i apărăm cu tărie nu numai de pericolele „reale”, ci şi de informaţia periculoasă, care poate să provoace fobii şi să-i arunce în mâhnire şi depresie. Pentru o dezvoltare normală, copiii trebuie neapărat să creadă că binele va învinge şi că părinţii sunt de partea binelui.

– Pe lângă asta, nu trebuie să uităm niciodată de scopul principal al educaţiei.

„Chiar dacă întreaga noastră viaţă ar fi în rest bună, vom fi pedepsiţi cu asprime dacă ne-am lenevit în ce priveşte mântuirea copiilor. Copiii nu sunt ceva ce am căpătat întâmplător: răspundem pentru mântuirea lor”,

învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, trebuie să ne punem cât mai des întrebarea: pentru ce ne trebuie să asculte de noi copiii? Una este să le interzicem ori să-i forţăm din grijă pentru mântuirea sufletelor lor şi cu totul alta este să încercăm în felul acesta să ne autoafirmăm, să ne arătăm puterea.

Vorbind despre ascultare, N. Pestov enunţă următoarele zece principii:

1. În afara cazurilor de forţă majoră nu trebuie niciodată să revocăm dispoziţiile date copiilor (voi adăuga de la mine că trebuie, bineînţeles, ca aceste dispoziţii să fie raţionale, părintele nu trebuie să se transforme într-un despot capricios – n.a.).

2. Dispoziţiile trebuie să fie exprimate precis şi categoric (însă, desigur, nu grosolan, aşa cum se întâmplă în unele familii – n.a.).

3. Trebuie să cerem ca dispoziţiile noastre să fie executate imediat şi să-i învăţăm pe copii să asculte de la primul cuvânt (totuşi, pentru copiii nervoşi, excitabili, hiperactivi este adeseori imposibil să corespundă acestei cerinţe – iar părinţii, neînţelegând că este vorba de un simptom de boală, se enervează, ţipă, şi astfel nu fac decât să agraveze starea copilului – n.a.).

4. Este important ca părinţii să-şi susţină întotdeauna reciproc autoritatea în faţa copiilor. Pentru aceasta, ei trebuie să fie într-o deplină conglăsuire. Unul dintre părinţi nu poate contramanda dispoziţiile celuilalt, în faţa copiilor nu este voie să fie disputată necesitatea sau caracterul dispoziţiilor. În general, în faţa copiilor nu trebuie să existe diferende între părinţi, ca autoritatea lor să nu fie ştirbită de nimic. Despre aceasta scrie şi Sfântul Ambrozie de la Optina: „În faţa copiilor să nu vă sfădiţi nicidecum cu privire la deosebirile de vederi dintre voi.”

5. Să nu lăsaţi nepedepsită neascultarea, sporind pedeapsa în caz de recidivă.

6. Să nu vă schimbaţi cerinţele, permiţând astăzi ceea ce era interzis ieri.

7. Să nu le daţi tot timpul comenzi copiilor, altfel simţul ascultării se toceşte.

8. Să nu cereţi de la copii lucruri care sunt prea greu de împlinit sau nedrepte în vreo privinţă.

9. Să nu le îngăduiţi copiilor să se „tragă de şireturi” cu voi. Iubindu-i, mângâindu-i şi purtându-vă tandru cu ei, trebuie totodată să cereţi din partea lor respect şi cinstire totală. Copiilor mici nu trebuie să le permiteţi să vă tragă de păr sau de urechi, să vă bată chiar şi în glumă etc.

10. Să daţi voi înşivă exemplu de ascultare: soţia faţă de soţ şi amândoi faţă de părintele duhovnicesc (N. Pestov, Calea spre desăvârşita bucurie. Educarea copiilor).

Dar dacă tot nu ascultă?

selfishchildSe poate ca atunci când părinţii respectă regulile enumerate mai sus copilul să rămână neascultător? Din păcate, da. Copiii nervoşi, care acum sunt destul de mulţi, se disting prin impulsivitate, iritabilitate. La aceştia, nivelul crescut de anxietate se manifestă prin crize de agresivitate, ei suportă cu greutate situaţiile stresante, din cauza lor pot deveni incontrolabili. Potrivit observaţiilor mele, copiii care s-au născut cu asfixie sunt totdeauna mai nervoşi, mai îndărătnici, adeseori înclinaţi spre crize de isterie. Desigur, sunt greu de controlat copiii hiperactivi, numeroşi copii cu defecte de dezvoltare, cu manifestări de autism sau care au suferit o traumă psihică.

Există aşa-numitul „comportament protestatar”, a cărui cauză este aceea că la vârsta cea mai fragedă, când sistemul „mamă-copil” abia este în formare, între mamă şi copil nu a existat o deplină înţelegere reciprocă. Profesor G. Kozlovskaia, cunoscut psihiatru de copii, arată că în înfăţişarea şi comportamentul mamelor contemporane există multe aspecte ce contravin imaginii tradiţionale a maternităţii: mama se îmbracă în haine bărbăteşti, este tunsă scurt, miroase nu a lapte, ci a parfum, nu cântă cântece de leagăn, e nervoasă, încordată, iritată cu copilul ori îl tratează cu indiferenţă, îngrijindu-l pur fizic, fără implicare emoţională. Toate acestea sunt în discordanţă cu concepţiile determinate genetic ale copilului despre felul cum trebuie să fie mama, provoacă repulsie, protest – iar întrucât toate acestea se petrec la nivel inconştient, şi încă la vârsta cea mai fragedă, amprenta lăsată de modelul defectuos de comportament este foarte durabilă, şi pe urmă acest model este reprodus în mod automat.

Există şi caractere pur şi simplu nărăvaşe (care, apropo, adeseori sunt moştenite de copil de la mama sau tatăl său ori de la alte rude mai depărtate). Bineînţeles, neascultarea nu trebuie tolerată, dar trebuie să luăm în considerare „circumstanţele atenuante”, înţelegând că aceşti copii necesită o abordare specială pentru fiecare caz în parte. Pentru a stabili la modul concret care trebuie să fie această abordare este mai bine să vă sfătuiţi cu un specialist.

(din: Tatiana Şişova, Cand copilul nu asculta, Editura Sophia, 2015)

Tatiana-L-Sisova__Cand-copilul-nu-asculta__973-136-472-8-785334281388

De aceeasi autoare, mai puteti citi:

***

Legaturi:

***

***


Categorii

Crestinul in lume, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Portile Iadului, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Cand copilul nu asculta… CATASTROFA NOILOR CURENTE DE “EDUCATIE LIBERALA”, ANTI-AUTORITARA. Repudierea respectului si construirea micilor tirani. INCOTRO DUCE DUHUL TRUFIEI SI AL NEASCULTARII IN EDUCATIA COPIILOR?

  1. Pingback: Icoana zilei, 27 noiembrie 2015 | UN DRAM DE BUCURIE GENUINA
  2. Am gasit undeva aceste versuri.
    Mie mi-au placut. Daca gasiți ca pot fi de folos, le puneți, daca nu, nu-i supărare
    Erau semnate, Nicolae Mirean.

    Da! Nu există Dumnezeu!.
    Da! Chiar nu e, cu-adevarat,
    Unde-i minciună și necinste,
    Și dragoste pentru pacat.

    Dar ce dreptate e dreptate,
    Când ţine seama doar de sine,
    De ce-i convine, de ce-i place
    Și totdeauna i-o susţine?

    Când doar dreptatea noastră-i dreaptă
    Și… adevărul nostru-i sfânt,
    Nedreptăţit, este tot cerul,
    ȘI… NU-I DREPTATE PE PĂMÂNT!.

    Fară de cer pământul n’are
    Nici sens, nici rost, nici folosinţă.
    Căci… chiar dreptatea omenească,
    Este, (ce este), prin… credinţă.

    Omul nu-i om fără de ceilalţi.
    (Fără de cer…, de Dumnezeu).
    Dar vai și vai (de omenire)
    Când dumnezeul lumii-i… “EU”.

    Când eu-l nostru il respinge
    Și-l răstignește, pe Cel Sfânt,
    Iubirea nu mai e iubire
    Ci-i monstru, (… i demon), pe pământ.

    C’acolo unde, tot ce-i milă
    Și dragoste, sunt pentru… EU.
    Totul și toate-s pentru sine
    Și EU-u’i unic dumnezeu.

    Și-unde iubirea pentru sine,
    E totul (și-i justificare
    Și scop și sens al existenței…),
    Acolo…, nu găsești iertare.

    Da. Nu exită Dumnezeu.
    Și nu-i nici urmă de credinţă,
    In cel ce-n tot (și-n toate)-i ego.
    (Că-n ego, crede și-n știinţă).

    Dacă, doar adevarul nostru,
    E cel iubit și-adevarat,
    Cel din scripturi, i…-o ficţiune…
    Și Dumnezeu…, n-a existat.

    In centru existenţei noastre,
    E negreșit un dumnezeu!.
    Dar de nu este Cel din ceruri…
    Atunci e…, “egoistul” EU.

    Nu este om, (cu mintea’ntreagă),
    Care sa n’aibă, o credinţă,
    C’ori crede-n Dumnezeul veșnic
    Ori crede-n ego…(prin știinţă).

    Când Adevarul din scriptură,
    E condamnat și răstignit…
    Ego-ul nostru il ucide,
    Ne demn, ne drept și ne cinstit.

    Nu poţi sărmane om sa lepezi
    Și să-l ucizi pe Cel din cer!!!.
    Ca fără cer ce e pământul?
    I…un… “eu” căzut! Un… Lucifer.

    Da. Nu există Dumnezeu.
    In ego, unde nu e sfânt.
    (In ego ce respinge cerul
    Ca să rămână… doar pământ).

  3. Pingback: “Împăratul e gol!” – LIDIA STĂNILOAE despre PERVERTIREA COPIILOR si IPOCRIZIA “PREACINSTITILOR SPECIALISTI” in “bunastarea psihica” a copiilor, care vor sa-i emancipeze, “protejandu-i” de “traumel
  4. Pingback: RAZBOIUL IMPOTRIVA SCOLII PUBLICE ROMANESTI. Ce este in spatele scandalului fabricat pe seama profesorului de matematica de la Liceul Tudor Vianu? ASALT CONCERTAT AL SCOLILOR PRIVATE si al al aparatului de propaganda al NOULUI SISTEM ANTINATIONAL pentru D
  5. Pingback: O tema esentiala, ignorata “politic”: DEGRADAREA DELIBERATA A AUTORITATII SI STATUTULUI PROFESORULUI. Fenomenul agresiunilor asupra cadrelor didactice, reduse la conditia de “fiii ploii” si “GENERATIA REVENDICATIVA” a e
  6. Pingback: CARE ESTE SENSUL “REFORMELOR” EDUCATIEI? “Un învăţămînt de masă care să scoată analfabeţi fericiţi, numai buni să producă”/ PROTEST AL ANEI BLANDIANA FATA DE SCOATEREA ISTORIEI DIN CURICULA: “Se completează spăl
  7. Pingback: CARE ESTE SENSUL “REFORMELOR” EDUCATIEI? “Un învăţămînt de masă care să scoată analfabeţi fericiţi, numai buni să producă”/ PROTEST AL ANEI BLANDIANA FATA DE IDEEA SCOATERII ISTORIEI DIN CURRICULUM: “Se completeaz
  8. Pingback: DEȘCOLARIZAREA. Planul-cadru pentru invatamantul gimnazial: EXPERIMENTUL FATAL aplicat SCOLII ROMÂNEȘTI?/ Umberto Eco si BOALA PIERDERII MEMORIEI | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: “ADULTESCENTII” – generatiile “EU”, fuga de responsabilitate, EXACERBAREA NARCISISMULUI si ASASINAREA EMPATIEI. Ce au de facut PARINTII pentru a nu produce niste viitori adulti IRESPONSABILI si EGOISTI? | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “ARMATA DE PSIHOLOGI” care a impus metodele de (non)educatie “liberala” A CREAT O PROBLEMA DE GENERATIE pe care acum o diagnosticheaza clinic (GRESIT), pentru a o rezolva… la cabinetele lor?/ MITUL EDUCATIEI FARA PEDEPSE si L
  11. Pingback: FALSIFICAREA SI ISTERIZAREA MEDIATIC-OENGISTICA A SCANDALULUI PROTESTULUI “IMPOTRIVA COPILULUI CU ADHD” de la Şcoala Gimnazială „Ion Luca Caragiale” din Piteşti. Precedent extrem de periculos: PARINTI ANCHETATI PENAL PENTRU INSTIGARE LA
  12. Pingback: GENERATIA "EU" - COPIII MILENIULUI TREI si greselile de educatie ale parintilor
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate