PARINTELE ILARION de la CRUCEA in “LUMEA MONAHILOR”: “Trăim această dramă perma­nentă a omului cu ETICHETĂ DE CREȘTIN, dar care de fapt nu e creştin. Trăim aşa într-o LETARGIE… Având totul la îndemână, omul se cufundă în acest pseudo-paradis terestru lumesc, în care SE COMPLACE”

Să-L mărturisim pe Hristos prin toată viața noastră, pentru că vremurile pe care le trăim sunt vremuri de mărturisire!

“Din păcate, familiile românilor nu mai sunt cu adevărat familii creştine, pentru că nu se mai trăieşte în duh ortodox, ci în duhul lumii în care principala preocupare este cea pentru par­tea materială. Banul este noul idol al lumii. Omul căzut total în material, în trupesc, nu mai are nevoie decât să-şi împlinească dorinţele trupeşti şi atunci banul devine exclusiv mijlocul prin care el îşi satisfa­ce aceste nevoi, aceste patimi. Şi copilul creşte în acest mediu…”

“Copiii, tinerii noştri sunt atraşi de această tehnolo­gie, tot interesul lor este îndreptat către această lume virtuală care devine pentru ei lumea reală. Este un miraj al acestei tehnologii şi al ecranului, care bineînţeles că sunt făcute să atragă, sunt ca o otravă dulce. Dar câtă lume înţelege? Părinţii sunt atât de inconştienţi şi le permit copi­ilor să aibă acces liber la aceste instrumen­te de foarte mici. Vedeţi? Trăim extrem, extrem de superficial şi într-o ignoranţă periculoasă care ne duce pe marginea prăpastiei. Omul are acest confort mo­dern, care este atât de înşelător… Este o vrăjire a lumii, o capcană pe care satana a deschis-o în faţa omului şi oamenii se aruncă în ea ca atraşi de un parfum bine plăcut“.

“Soluţia aceasta este: să trăim cu adevă­rat creştineşte, să ne întoarcem la Hristos şi să fim mărturisitori ai lui Hristos prin toată viaţa noastră! Nu este suficient să mergi la Biserică, să aprinzi o lumânare, să te închini la o icoană. Toate acestea sunt gesturi exterioare care trebuie să acopere o trăire interioară profundă. Dacă nu-L trăim clipă de clipă pe Hristos, dacă nu-L avem pe Hristos în inima noastră şi avem în inimile noastre altceva, de cele mai multe ori pe noi înşine, atunci rămânem cu noi înşine, fără Hristos. Şi ce să dăm de la noi înşine? Patimile noastre”.

LUMEA MONAHILOR, nr. 142/ aprilie 2019

[…]

– Părinte Ilarion, cum să vorbim despre Înviere într-o bune cuprinsă de tot mai multă moarte şi de tot mai mult întuneric?

– Când vorbim despre Înviere ne referim, de fapt, la miezul adânc şi cuprinzător al credinţei noastre pentru că, dacă nu am crede în Înviere, zadarnică ar fi credinţa noastră, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. („Şi dacă Hristos n-a înviat, zadar­nică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” — 1 Corinteni 15,14.)

Îmi place să repet permanent, la în­tâlnirile pe care le am cu credincioşii şi cu fiii mei duhovniceşti, dar şi în predi­cile pe care le ţin, faptul că noi, creştinii, avem religia Vieţii. Este religia care vine în opoziţie totală cu lumea în care trăim, cu această cultură de astăzi care este o cultură a morţii. Din acest motiv, noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu că suntem moştenitori ai tradiţiei răsăritene a Bisericii, moştenind de la părinţii şi strămoşii noştri, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii această credinţă vie până în zilele noastre. Noi suntem cei care trebuie să purtăm mai departe în inimile noastre această credinţă, să-L mărturisim pe Hristos, pentru că vremurile pe care le trăim sunt vremuri de mărturisire.

Ştiţi foarte bine că, pentru lumea de astăzi, creştinismul reprezintă o credinţă şi o concepţie de viaţă depăşite. Ne confruntăm deja cu refuzul de a-L primi pe Hristos în viaţa publică. Hristos este exilat din spaţiul public în cel privat. Şi această opoziţie între Biserică şi lumea de astăzi se face din ce în ce mai mult simţită. Va ţine de noi să ne pregătim duhovniceşte pentru a face faţă acestei presiuni crescânde.

[…]

Acum este o perioadă în care lucrurile se aşază. Se aleg apele, ca să spunem aşa. În orice caz, tendinţa generală în lume este aceea de îndepărtare de Dumnezeu. Şi această tendinţă se manifestă şi la noi. Este acest duh al mamonei, al preocupării pentru viaţa materială, pentru civilizaţia materială. Chiar am citit acum, de cu­rând, că sunt promovate tot felul de noi ideologii care tind să scoată omul din miezul civilizaţiei şi să facă din el o componentă oarecare, într-o civilizaţie tehno­logizată până dincolo de orice limită. Deşi omul creează toate aceste artefacte teh­nologice, ajunge să fie dominat de ele. Se vorbeşte deja de un alt stadiu al civilizaţiei umane, de transumanism, în care omul devine aşa un fel de martor tăcut şi inutil al acestei tehnologii.

– Și cei mai vânaţi de aceste tehnologii şi ideologii sunt tinerii…

– Într-adevăr, tinerii sunt cei mai atacaţi. Şi, din păcate, educaţia în siste­mele de învăţământ din toată lumea nu pune mare preţ pe dezvoltarea spirituală, ci doar pe acumularea de informaţii, de multe ori şi acelea prezentate foarte minimalist, pentru că – nu-i aşa? – omul nu trebuie să mai ştie foarte multe; cu cât este mai ignorant, cu atât este mai uşor de manipulat şi îndoctrinat.

Aşa se întâmplă şi în învăţământul românesc, care tinde să devină din ce în ce mai de precar din acest punct de vedere. Nu mai avem de-a face cu un efort de a forma caractere şi de a oferi un cadru cultural vast, generos. Vedeţi că multe materii, care sunt esenţiale pentru a cunoaşte societatea în care trăim – cum sunt istoria, literatura, geografia —, sunt prezentate într-un mod care nu contribuie suficient la formarea unei culturi generale consistente. Ştiţi, de exemplu că modul în care este prezentată istoria contează foarte mult pentru o înţelegere corectă şi obiectivă. Depinde cine şi cu ce scop scrie istoria. Vedem astăzi că istoria ţării noastre este prezentată în şcoli într-un mod uneori de-a dreptul ridicol.

– De aici vine probabil și sentimentul de indiferență față de țară, de neam, față de Biserică…

Da, pentru că este rezultatul educaţiei. Nu mai vorbim de patriotism, un sen­timent care înseamnă a-ţi iubi ţara, a-ţi iubi neamul, strămoşii, ci, dimpotrivă, este cultivată o atitudine de respingere a tradiţiei, a culturii. Şi ce păcat! Pentru că țara noastră este o țară cu o tradiţie culturală foarte profundă şi bogată. Gândiţi-vă numai la ce cunosc românii despre istoria Bisericii noastre! Dacă nu cunoşti istoria Bisericii, este foarte greu să înţelegi ce este Biserica, ce înseamnă tradiţia Bisericii. Lipseşte aproape total această cunoaştere. Şi vedeţi paradoxul? Trăim într-o epocă în care accesul la informaţie este foarte facil, există foar­te multă informaţie şi, cu toate acestea, omul trăieşte într-o ignoranță crasă, într-o necunoaştere aproape totală a lucrurilor cu adevărat importante pentru viaţa lui.

– Dar, parinte, românul de altă dată, omul de la țară, fără să fi avut aceste informații, știa care sunt lucrurile im­portante pentru viaţa lui…

– Da, pentru că modul de viaţă era aşa. Acum noi nu mai trăim organic integraţi în Creaţia lui Dumnezeu. Strămoşii noştri, bunicii noştri trăiau într-o simplitate profundă, o simplitate care venea de la sine. Ei erau legaţi de ogorul lor, de vitele lor, de tot ce era în jurul lor, hrana lor de­pindea de bobul de grâu care trebuia să încolţească. Omul simţea că totul era de la Dumnezeu, el trăia în fiecare zi firesc, simplu. Gândiţi-vă şi la postul pe cate îl ţineau tot aşa, la modul cel mai firesc. Or la noi acum nu mai este nimic firesc. Viaţa omului modern este total nefireas­că. Această abundenţă de acum ne aruncă şi într-o nesimţire…

Omul de altădată de la ţară trăia cu Dumnezeu. Biserica era în mijlocul sa­tului, în biserică trăiau toate evenimen­tele – şi naşterile, şi cununiile, şi înmor­mântările —, participau cu toţii la ele, era o comunitate vie, erau nişte reguli de convieţuire morală, nu exista ca cineva să fure pentru că nu se cuvenea, nici nu ştiau ce înseamnă să furi. Tata – Dumnezeu să-l ierte! — îmi spunea că, atunci când era el mic, nu se lua o furcă de paie de pe câmp, pentru că, dacă o luai, erai considerat un om de nimic. Acum, furtul a devenit o virtute, minciuna la fel… Suntem foarte, foarte departe de ceea ce ar trebui să fim. Şi noi, cei care suntem în Biserică, suntem foarte departe…

Trăim aşa într-o letargie, într-o stare pe care, chiar dacă nu o alegem conştient, o acceptăm. Şi o acceptăm cu voia noastră liberă. Suntem total responsabili pentru această stare a noastră... Copiii, tinerii noştri sunt atraşi de această tehnolo­gie, tot interesul lor este îndreptat către această lume virtuală care devine pentru ei lumea reală. Este un miraj al acestei tehnologii şi al ecranului, care bineînţeles că sunt făcute să atragă, sunt ca o otravă dulce. Dar câtă lume înţelege? Părinţii sunt atât de inconştienţi şi le permit copi­ilor să aibă acces liber la aceste instrumen­te de foarte mici. Vedeţi? Trăim extrem, extrem de superficial şi într-o ignoranţă periculoasă care ne duce pe marginea prăpastiei. Omul are acest confort mo­dern, care este atât de înşelător. Având totul la îndemână, omul se cufundă în acest pseudo-paradis terestru lumesc, în care se complace. Este o vrăjire a lumii, o capcană pe care satana a deschis-o în faţa omului şi oamenii se aruncă în ea ca atraşi de un parfum bine plăcut.

Ce este de facut, părinte Ilarion?

Fiecare să se pună la punct pe el însuşi. Trebuie să fim foarte conştienţi de această bătălie care se duce în zilele noastre, bă­tălie care, de fapt, a început mai de mult, odată cu ideologia comunistă prin care am trecut noi şi care acum îmbracă alte forme: neomarxism, marxism cultural. Constat, cu surprindere şi mâhnire, faptul că tinerii noştri nu-şi dau seama că ei sunt supuşi acestui proces de ideologizare şi foarte mulţi dintre ei îl acceptă cu toată fiinţa lor. Aud luări de poziţie în spaţiul public la adresa tradiţiei, la adresa culturii creştine, a Bisericii, fără nici un fel de dis­cernământ, fără nici un fel de cunoaştere a ceea ce înseamnă Biserica lui Hristos, a ceea ce înseamnă a fi creştin. Este o res­pingere virulentă a tot ceea ce avem noi mai adânc în fiinţa acestui popor. Poporul român are o moştenire spirituală extraordinară, iar tinerii noştri refuză Ortodoxia. Nu-şi dau seama ce dar de la Dumnezeu refuză. Şi este foarte trist. Însă este rezul­tatul unei educaţii precare, aşa cum am mai spus, şi al faptului că noi, cei din Bi­serică, nu suntem atractivi pentru cei care sunt în afara Bisericii. Dacă noi (cei din Biserică) am fi un exemplu viu al trăirii Evangheliei, dacă am fi modele demne de urmat, situaţia ar fi cu totul alta.

De aceea trebuie să ne punem la punct şi grija aceasta trebuie să fie permanentă, pentru că în orice moment putem greşi. Este necesară o repoziţionare permanen­tă a noastră ca atunci când conduci o maşină pe şosea şi trebuie să o controlezi din volan. Tot timpul trebuie să ne con­trolăm traseul nostru duhovnicesc pentru a nu ieşi de pe acest drum către Hristos. Este un control permanent, o stare de prezenţă, aşa cum spunea părintele Arsenie (Papacioc).

Aşadar, să fim cu adevărat mărtu­risitori ai lui Hristos! A-L mărturisi pe Hristos înseamnă a-L urma pe Hristos în toate. Nu eşti creştin doar pentru că ai această etichetă — că te-ai născut din părinţi creştini şi ai fost botezat… Şi, din păcate, familiile românilor nu mai sunt cu adevărat familii creştine, pentru că nu se mai trăieşte în duh ortodox, ci în duhul lumii în care principala preocupare este cea pentru par­tea materială.

Banul este noul idol al lumii. Omul căzut total în material, în trupesc, nu mai are nevoie decât să-şi împlinească dorinţele trupeşti şi atunci banul devine exclusiv mijlocul prin care el îşi satisfa­ce aceste nevoi, aceste patimi. Şi copilul creşte în acest mediu. Adeseori sunt în­trebat dacă păcatele părinţilor se transmit copiilor şi spun că nu este o transmitere mecanică, dar copilul trăieşte într-un mediu concret, într-o familie în care se manifestă nişte comportamente, nişte pa­timi. Este un duh în fiecare familie. Co­pilul creşte scăldat în acest spaţiu. Dacă părinţii manifestă o dragoste profundă, adevărată, curată faţă de Dumnezeu, sigur că şi copilul va creşte în această dragoste. Dacă însă în familie sunt manifestate anu­mite patimi, şi copilul se impregnează de acestea şi de aici toate consecinţele.

Soluţia aceasta este: să trăim cu adevă­rat creştineşte, să ne întoarcem la Hristos şi să fim mărturisitori ai lui Hristos prin toată viaţa noastră! Nu este suficient să mergi la Biserică, să aprinzi o lumânare, să te închini la o icoană. Toate acestea sunt gesturi exterioare care trebuie să acopere o trăire interioară profundă. Dacă nu-L trăim clipă de clipă pe Hristos, dacă nu-L avem pe Hristos în inima noastră şi avem în inimile noastre altceva, de cele mai multe ori pe noi înşine, atunci rămânem cu noi înşine, fără Hristos. Şi ce să dăm de la noi înşine? Patimile noastre. Tot ce-i bun şi frumos, tot ce ţine de viaţă, vine de la Dumnezeu.

Vă spun că trăim această dramă perma­nentă a omului cu etichetă de creştin, dar care de fapt nu e creştin. Şi această dramă se poate transforma în tragedie pentru că, dacă nu ne trezim până la sfârşit, urmează moartea. Şi noi ne împărtăşim unii altora din această moarte. De aceea trăim într-o lume cuprinsă de deznădejde, de tot felul de psihopatii, nevroze, de tot ce este rău şi care domină omul de astăzi. Pentru că trăim acest gol din noi, acest hău interi­or. Fiind goliţi de Lumina lui Hristos, ce putem avea în noi?…

– Spuneţi că suntem departe de starea de adevăraţi creştini… Care ar fi me­sajul Învierii pentru oamenii doar cu etichetă de creştini?

Avem acum această perioadă a Sfân­tului şi Marelui Post, în care ar trebui să cugetăm profund la sensul vieţii noastre, la ceea ce suntem noi, la ceea ce alegem să fim. Vreau să trăiesc cu adevărat? Vreau să fiu viu? (…)

[…]

• Cititi interviul integral in revista LUMEA MONAHILOR, nr. 142/ aprilie 2019:

Legaturi:

***