Cuvantul PARINTELUI PETRONIU TANASE la Duminica Infricosatei Judecati: “O, ce ceas va fi atuncea…” DREPTATEA SI POGORAMANTUL LUI DUMNEZEU

Duminica Infricosatei Judecati

Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cat va fi lumea, prin milos­tivirea si negraita dragoste pe care ne-a aratat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mantuitorul a voit sa moara rastignit, adica cu bratele intinse si Biserica mereu Il infatiseaza astfel, pentru ca sa ne arate ca de-a pururi sta cu bratele deschise, ca sa imbra­tiseze pe toti pacatosii care se intorc la casa parinteasca.

Iubirea insa nu-i unilaterala, ea cere raspuns din partea celui iubit, iar raspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decat tot iubirea. Daca Duminica Fiului Risipitor ne-a pus inainte dra­gostea cea preamilostiva a lui Dumnezeu fata de oameni, du­minica a treia, a infricosatei Judecati, ne face sa meditam la raspunsul omului fata de dumnezeiasca dragoste; raspuns care se indreapta deopotriva catre Dumnezeu si catre aproapele.

Iubirea fata de Dumnezeu e datoria cea mai sfanta a omu­lui. Nu-si iubesc oare copiii, parintii? Si animalele si fiarele salbatice iubesc pe binefacatorul lor; dar cum sa nu iubeasca omul pe Dumnezeu, Facatorul sau si Datatorul a tot binele?

[…]

De aceea, inca in Vechiul Testament, iubirea de Dumnezeu sta in fruntea Decalogului, este cea mai mare porunca, in care se cuprinde toata Legea si Proorocii:

“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau” (Matei 22, 37).

Iar Mantuitorul Hristos nu reco­manda nici o alta porunca asa de mult ca porunca dragostei.

Dar oare cum se impaca libertatea si cu porunca? Dum­nezeu a facut pe om fiinta libera, aceasta este cununa demnitatii sale, si Dumnezeu nu intelege sa nesocoteasca aceasta libertate. In Sfanta Evanghelie, Mantuitorul, vedem ca nu porunceste, ci invita: „Daca vrei sa intri in viata…; cine vrea sa vina dupa Mine…” Si totusi, in alta parte, Mantuitorul spune lamurit: “Cel ce Ma iubeste, acela pazeste poruncile Mele” (Ioan 15, 14), ara­tand ca exista porunci si ca implinirea lor este semnul cel mai sigur al iubirii de Dumnezeu. Ce sunt deci, „poruncile” Dom­nului si care-i rostul lor?

“Implinirea poruncilor” ascunde o adanca taina dumne­zeiasca.

Dumnezeu a dat putere celor ce cred in numele Sau sa se faca fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12).

De aceea Sfintii Parinti zic ca Dumnezeu este ascuns in porunci sau ca „Dumnezeu este fiinta virtutilor”. Pe masura ce omul implineste dumnezeiestile porunci, puterea dumnezeiasca dintr-insul se face tot mai vadita; cu orice fapta buna ce o face omul, iese tot mai mult la iveala chipul dumnezeiesc ce se afla in el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al vietii vesnice. Dumnezeu nu sileste pe om si cu atat mai mult, nu-i porunceste sa-L iubeasca; dar prin iubirea – implinire a poruncilor, omul se face mostean al vietii de veci. Si fiindca Dumnezeu pentru om a gatit Imparatia Sa de la intemeierea lumii si voieste ca toti sa o dobandeasca, de aceea porunceste: „Fiti desavarsiti”, „Fiti sfinti”, „Fiti milostivi, asemenea Tatalui Celui ceresc, ca sa fiti de-a pururi impreuna cu El”. Implinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat lui Dumnezeu, cum se intampla cu poruncile omenesti, ci este datorie fata de noi insine, interesul cel mai de temelie al vietii noastre.

Sunt insa oameni care, neintelegand aceasta, vad in porun­cile – dragoste de Dumnezeu, o povara grea de purtat, ca pe ceva facut pentru altcineva si nu pentru sine si-si fac socoteala gresita ca pot duce o viata pacatoasa, straina de Dumnezeu si totodata vor putea sa se bucure si de bunatatile ce le aduce vietuirea impreuna cu Domnul.

„Nu te grabi cu pocainta, il indeamna vrajmasul, ai destula vreme pana la moarte! Nu stii ca Dumnezeu este indelung rabdator si mult milostiv?”

Si omul neintelept asculta soapta celui rau, duce mai departe casnicie cu pacatul, traieste o viata crestina searbada, mangaindu-se cu so­cotinta mincinoasa ca Dumnezeu il va ierta, cu mila Sa cea ne­masurata, precum a iertat pe Fiul risipitor, pe desfranata si pe talhar. Doar pentru cei pacatosi, si nu pentru cei drepti, a venit Hristos!

Grozava inselare! Daca deznadejdea care vine din neincre­derea in bunatatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mantuire, apoi increderea nesocotita in dumnezeiasca milos­tivire este si mai vinovata si mai primejdioasa. Prin deznadejde omul isi taie orice putinta de indreptare, iar prin nesocotita in­credere nu mai vrea sa faca fapte bune si pacatuieste cu stiinta si cu voie libera; amandoua sunt pacate grele impotriva Duhu­lui Sfant si duc la pieire vesnica.

Duminica Infricosatei Judecati tocmai asupra acestei pri­mejdii ne atrage atentia. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iu­bitor si milostivirea Lui este fara de margini; dar totodata este nespus de drept. „Milostiv si drept este Domnul” zice Psalmistul (Ps. 114, 5) si „dreptatea Domnului ramane in veac”. In curge­rea vietii pamantesti, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemarginita, dar va veni ziua cand Dumnezeu Se va arata mai ales in lumina dreptatii Sale, ziua infricosatoarei Judecati.

“Toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata a lui Hris­tos“, zice Apostolul (Rom. 14, 10); atunci, “Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fara strambatate”.

Dar ce este “dreptatea dumnezeiasca“? In cantarile de la utre­nia acestei duminici auzim:

“Cand se vor aseza scaunele si se vor deschide cartile si Dumnezeu va sedea la judecata. O, amar va fi atunci, pacatosilor! O, ce ceas va fi atuncea!“

Dar despre ce carti este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul in viata? Da, cu adevarat sunt carti si este scriitor si nimic nu ramane nescris. Si aici se cuvine a pomeni un lucru plin de mirare:

Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici!

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor “vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. “Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca.

“Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!”

Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine.

“O, ce ceas va fi atuncea!“.

Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.

De aceea, pomenirea Infricosatei Judecati este totdeauna un indemn hotarat de a iesi din nepasarea de mantuire. Sa nu ne inselam cu credinta mincinoasa ca Dumnezeu ne va ierta fiindca este bun si milostiv. Bunatatea Lui nu poate fi prilej de pacat. El iarta cu nemasurata milostivire, dar nu nesocoteste demnitatea li­bertatii omenesti si contributia ei la mantuire. Pacatul, noi il inscriem in carte si numai cel ce l-a scris il poate sterge, nimeni al­tul, nici chiar Dumnezeu. Si daca omul nu si-a impodobit chipul sau cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate impodobi. Este deci in interesul cel mai adanc al vietii noastre sa stergem din carte tot inscrisul pacatului cu pocainta sincera, cu incetarea raului, cu spovedanie curata, cu implinirea canonului, prin rugaciune si cu lacrimi.

Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor.

“Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui”.

A doua fata a raspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea fata de aproapele, de care iarasi vom da seama la infricosata Judecata. Icoana acestei iubiri ne-o arata cat se poate de limpede Mantuitorul, cu pilda vietii si cu cuvantul.

“Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, Cel Unul- Nascut, L-a dat pentru dansa“ (Ioan 3, 16).

“De aceea si voi datori sunteti sa va iubiti unul pe altul, asa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12).

“Dupa aceasta va vor cunoaste oamenii ci sunteti ucenicii mei, daca veti avea dragoste Intre voi“ (Ioan 13, 35).

Nu iubeste pe Dumnezeu cel ce nu iubeste pe aproapele;

“pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede” (I Ioan 4, 20), iar “cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fra­tele sau” (I Ioan 4, 21).

Cat de mult tine Mantuitorul la porunca iubirii, ne-a aratat-o cand ne-a descoperit taina Judecatii celei din urma. Atunci intreaga omenire va fi impartita in doua, dupa cum a implinit sau nu porun­ca dragostei de aproapele.

[…]

Ar fi o greseala sa intelegem din cuvantul Domnului ca dra­gostea fata de aproapele sta numai in milostenia trupeasca. Milostenia este semnul vazut al dragostei de Dumnezeu si fata de aproapele si cine o are implineste toata virtutea. Impreuna cu mi­lostenia are si celelalte virtuti. Si iarasi am gresi daca, vazand pre­tuirea cea mare pe care o da Domnul milosteniei, am socoti ca toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugaciunea, ostenelile pentru virtute, vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cantarite si rasplatite: faptele, cuvintele, gandurile. Dar in pretuirea asa de mare data unor fapte asa de simple, se ascunde o taina de mare pogoramant si de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezinta pretul cel mai scazut de mantuire ce se cere omului, ca sa nu ramana nici un om pe lume care sa spuna ca nu a putut sa se mantuiasca, stiind ca nu se afla om pe pamant care sa nu poata savarsi asemenea fapte de milostenie.

Viata pamanteasca este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurta, dar cu ea putem agonisi vesnicia.

“Putina este osteneala, dar vesnica odihna”, ziceau Parintii.

Tot binele pe care il facem acum va merge cu noi si ne va bucura in vesnicie.

De aceea, cugetarea la infricosata Judecata este izvor de mare putere sufleteasca, ne smulge din nepasare si ne imboldeste spre toata fapta buna. Despre Sfantul Macarie cel Mare se spune ca era slab si uscat ca o smochina.

“De ce, Parinte, il intreaba un frate, esti mereu slab, si cand postesti si cand mananci?”.

La care, Cuviosul raspunde:

“Cociorva cu care intorci lemnele este toata parlita si arsa. Tot asa mananca trupul omului cugetarea la infricosata Judecata.”

Pomenirea mortilor din sambata dinaintea Duminicii infri­cosatei Judecati, este un prilej de fapta buna si de a ne arata dra­gostea fata de Dumnezeu prin dragostea fata de cei adormiti. Daca cei vii ne pot intoarce aici dragostea si bunavointa aratata lor, cei plecati din viata nu o mai pot face si rasplata ne ramane intreaga.

Dar pomenirea mortilor este totodata si un indemn de cugetare la moarte, pe care Sfintii Parinti o socotesc cea mai inalta filosofic si foarte prielnica smereniei, rugaciunii si pocaintei. Meditarea la zadarniciile vietii pamantesti, la scurtimea vietii noastre, la stricaciunea vietii omenesti, ne trezeste din nepasare, ne duce la cainta si indreptare.

“Cugeta la cele mai de pe urma ale tale, ne indeamna Sfantul Ioan Scararul, si in veci nu vei gresi“.

Cine vrea sa scape de moartea vesnica sa aiba de-a pururi aducere aminte de moarte. Ca

“precum painea este cea mai de trebuinta din toate bu­catele, asa si aducerea aminte de moarte este fata de celelalte fapte bune”.

“Sa-ti fie moartea doctor” zice Fericitul Augustin, aratand ca filosofarea la moarte este taietoare de toata patima.

“Plang si ma tanguiesc cand gandesc la moarte!”

“Vai mie, innegritule suflete! Pana cand nu te mai opresti de la rautati? De ce nu-ti aduci aminte de infricosatorul ceas al mortii? De ce nu te cutremuri de infricosatoarea Judecata a lui Hristos?”

“Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubitilor, se tanguia Sfantul Efrem Sirul, si m-am cutremurat; m-am gandit la acel grozav judet si m-am infricosat; m-am dus cu mintea la veselia raiului si am oftat; m-a cuprins plansul si am plans pana n-a mai ramas in mine putere de plangere”.

“Juru-te cu indurarile Tale, Iubitorule de oameni, Bunule, sa nu ma pui de-a stanga cu caprele ce Te-au amarat. Nu-mi spune: nu te stiu! Ci, dupa indurarile Tale, daruieste-mi lacrimi neincetate, da-mi frangere de inima si umilinta si o curata, spre a se face Biserica, si Prea Sfantul Tau Har. Ca desi sunt pacatos si nevrednic, nu contenesc a bate la usa milostivirii tale!“ (Sfantul Efrem Sirul).

(din: Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

Va mai recomandam:

***