PR. STELIAN COSTEA în dialog cu Pr. Valentin Berechet despre MAICA DOMNULUI și ÎNCERCĂRILE VREMURILOR “PANDEM(ON)ICE”. “Prefer să fiu înjurat, calomniat, insultat în această societate, dar să ştiu că e un bonus acolo în dobândirea vieţii veşnice. ÎN PRIMUL RÂND ASCULTĂM DE DUMNEZEU!”
Radio Dobrogea/ Emisiunea “Dileme ale Mileniului III” – Crucea Maicii Domnului – 7 sept. 2020.
Invitat: Pr. Stelian Costea
Realizator: Pr. Valentin Berechet.
„[…]
Încercările au rostul de a ne întări în credinţă, de a ne întrema, de a ne face mai puternici, de a ne da vigoarea credinţei. Nu sunt vorbe goale, nu sunt clişee lingvistice. Să ştiţi că atunci când te confrunţi cu o suferinţă și reuşeşti să nu cârteşti, poţi să te simţi bucuros, te simţi bucuros, eşti fericit, te simţi liber, pentru că ştii, cu ajutorul lui Dumnezeu în primul rând, să combaţi ceea ce pare rău şi negativ în viaţa ta, dar care, de fapt, te întăreşte.
Părinte, noi trebuie să spunem următorul lucru extrem de sugestiv şi scurt: dacă n-ar fi necazurile în această lume, cum ni s-ar mai spăla din mulţimea de păcate pe care le facem la tot pasul? Necazul are un rol important, suferinţa are un rol important. Nu stăm să cerem cu tot dinadinsul să fie suferinţe – Sfinţii Părinţi făceau asta pentru că erau îmbunătățiți şi puteau să le ducă – dar atunci când vin încercările, suferințele, necazurile, când vine peste noi necesitatea de a avea o răbdare mai îndelungă cu un om, trebuie să le ducem pe toate cu demnitate, aşa cum Maica Domnului a pus toate cuvintele Mântuitorului la inima ei, ne spune Scriptura, să punem şi noi la inimă cuvintele lui Hristos, Care spune: Cel ce va răbda până la capăt, acela se va mântui. E sentinţa dulce şi adevărată, nu?
– Da, aşa este, cum spuneţi, şi, în timp ce vorbeaţi, mă gândeam că şi în lumea noastră, aşa cum este ea, dăm foarte multe teste, foarte multe examene, şi nu sunt rele, până la urmă, privind în ansamblu, sunt bune și rostul lor nu este să respingă nişte candidaţi, ci să ridice valoarea căii respective. Iar Dumnezeu cred că iubeşte și El valoarea, pentru că însăşi creaţia este o valoare. Prigoana vine, însă, părinte, și exerciţiul acesta, cum spuneaţi, necazurile, încercările, provocările, de multe ori vin de unde nu ne aşteptăm şi aici este o problemă. Vin de la cei dragi, vin de la cei pe care-i respecţi, de la cei pe care-i iubeşti sau ai vrea să-i slujeşti sau să-i ajuţi şi asta parcă este un ghimpe în plus. E o lucrătură a diavolului care te provoacă la refuz, parcă e prea mult. Dacă venea de la duşmani mai înţelegeam.
Da, aveţi foarte mare dreptate, este o lucrătură foarte sofisticată a diavolului şi aceasta adevereşte ceea ce spuneam şi data trecută că a zis părintele Arsenie Papacioc, cum că toţi demonii sunt la fel de demoni. Diavolul s-a specializat şi el pe sensibilităţile omului, părinte, şi lucrează atât de sofisticat, încât vrea să-l atace pe om în delicateţea lui, în rafinamentul lui, în ceea ce are el cel mai drag. Te doare foarte mult când te lovesc ai tăi, când te lovesc cei din familie, când te lovesc rudele, prietenii, colegii de serviciu, când te lovesc cei pe care i-ai considerat prieteni, când te lovesc cei care vor să facă pe şefii, pe liderii, când te atacă oamenii de la care te aştepţi cel mai puţin. E o durere cumplită, dar această durere sufletească e menită tocmai să ne întărească şi să suportăm pentru mântuirea noastră. Diavolul cu asta ne războieşte, cu ceea ce este cel mai greu de dus.
Să n-avem impresia că războiul pe care îl avem cu demonii e unul simplu, aşa, care nu presupune coliziune. Nu există! Pentru că atât vreau să vă spun: când a fost atacată Sfânta Împărtăşanie, când a fost atacată cinstirea sfintelor icoane, cinstirea sfintelor moaşte, când ni s-au închis bisericile, păi asta ce fel de lucrare e? A unui om normal sau echilibrat din punct de vedere al credinţei? În niciun caz! Deci, iată, atacurile demonice sunt foarte puternice, succesive. Ca în noaptea sfântă a Învierii să nu poţi lua lumina de la Canonul Învierii care, oricum, se săvârşea afară, slujba Canonului Învierii… Nici măcar atât! Vă daţi seama ce durere sufletească este, da? Şi astea nu se întâmplă ca urmare a manifestării credinţei.
Dar, în concluzie, să ne întrebăm: de ce se îngăduie asta? Avem noi credinţa cum ar trebui? Am manifestat relaţia cu Maica Domnului şi cu Sfânta Treime cum ar trebui să fie? Ne-am apropiat de Dumnezeu, de Hristos cum trebuie? Nu prea cred că ne-am apropiat. Şi, din această cauză, ni se întâmplă astfel de lucruri.
– Da, aşa cum spuneaţi, părinte, lupta se duce în trup, e destul de sinuoasă şi perfidă, dar ţinta rămâne în continuare sufletul. Ne-am putea întreba de ce este, totuşi, aşa de dură, pentru că într-adevăr vorbeaţi de slăbiciunea omului care cred că a crescut progresiv. Suntem foarte slabi faţă de cei de la începuturi. Dar lupta devine din ce în ce mai vicleană, se minte mult, se înşală mult, se fură mult, Hristos nu mai este iubit, noi ne facem că-L iubim, dar, de fapt, nu facem decât să ne întoarcem şi să ne înrobim unii pe alţii…
Să ne sfâşiem între noi, aşa e.
– Privit într-un spectru spiritual, lumea devine aproape de neînţeles. Şi stai să te întrebi în acest context: ori este o etapă specială ori, până la urmă, ce vrea Dumnezeu de la om?
Este o etapă specială; de ce? Sfinţii Părinţi spuneau foarte frumos: Va fi suficient omului care se apropie de vremurile de pe urmă să-şi menţină credinţa dreaptă. Aceea va fi mucenicia lui. Acum nu ni se mai taie capul sau nu se trece printr-un martiriu generalizat – deşi mai sunt zone în lume…
– Nu ni se taie capul, dar ni se face vaccinul. În loc de lanţuri se pun cipuri…
Absolut. Alte lucruri, care maschează realitatea, da.
– Mai eficiente, să ştiţi.
Mai eficiente, da. Asta spuneam. Deci trebuie rezistat în această privință pentru că atacul e mai dur. De aceea se spunea: menţinerea credinţei. Adică eu trebuie să ştiu că ceea ce e ortodox trebuie să primesc în viaţa mea, iar ceea ce nu e ortodox nu pot primi. De aceea şi ascultarea faţă de autorităţi rânduite este foarte benefică în momentul în care se supun cuvântului lui Dumnezeu şi vin pe această dimensiune. Altfel eu nu pot să consider normalitate aberaţiile pe care mi le propune societatea contemporană ca să se studieze in şcoli, în universităţi şamd, pentru că am dreptul la concepţia mea de viaţă, am dreptul la libertatea mea. Căci ştiţi ce am mai constatat? Toţi sunt liberi, niciunul nu trebuie discriminat, numai creştinul ortodox trebuie discriminat; numai Biserica trebuie să se supună necondiţionat; numai aici trebuie să ni se impună clauze şi condiţii. Nu! Ortodoxul este cetăţean român cu drepturi depline, care are dreptul să-şi apere credinţa. Şi cred că acesta este un drept pe care-l vom justifica în primul rând înaintea lui Dumnezeu.
De aceea trebuie o dârzenie mai mare şi un curaj mai mare. Cred că şi noi ne-am pierdut dinamismul şi curajul, suntem fragezi, suntem slabi, ne-a acaparat mall-ul, ne-a acaparat marketul, ne-au acaparat canalele de televiziune, ne-au acaparat statisticile [pandemiei], dacă vedem o ştire mai îngrijorătoare coborâm și o discutăm la parterul blocului. Ar trebui să ieşim, să evadăm din astfel de medii şi să luăm legătura cu Hristos.
Dacă-mi permiteţi formularea: canalul de frecvenţă al Luminii emite non-stop pentru cei care vor să-l perceapă şi să-l preia şi să şi-l împroprieze în suflet. Dacă nu alegem calea asta, mergem pe o cale a eşecului şi am văzut deja rezultatele.
[…]
– Părinte, de cine a ascultat Maica Domnului mai mult? Avea autoritate? Trebuia să asculte de Iosif? Trăia în societate: existau nişte legi, exista un Templu, existau autorităţi. Exista şi Un Dumnezeu.
Numai de Dumnezeu. Pe primul loc a fost Dumnezeu. Şi mă întrebam într-o zi: dacă Maica Domnului ar fi trăit contemporan nouă, aici, pe pământ – că a fost cu noi permanent, oricum – aceste vremuri pandemice pe care le-am avut, oare ar fi fost de acord cu închiderea bisericilor?
– Oare ar fi purtat mască, ce ziceţi?
Ferească Dumnezeu, aia ar fi fost… Nici nu mi-am pus întrebări de genul acesta!
Oare ar fi îngăduit închiderea vreunei biserici? Ar fi considerat vreodată că Trupul şi Sângele Fiului său trebuie puse la îndoială? Ar fi crezut vreodată că relaţia cu sfinţii trebuie avută de la distante kilometrice sau astronomice? Niciodată! Credinţa Maicii Domnului a fost cea mai puternică! Şi noi ce facem? Noi, la cele mai mici sperieturi, la frica pe care o încercăm, ne îndoim de orice. De aceea, fără a nega ceea ce trăim – ni se vorbeşte despre pandemii şi aşa şi este – dar trebuie să mai ţinem cont de un lucru: să ne ferim să trăim pandemoniile societăţii contemporane, care şi astea sunt foarte periculoase. Pentru că văd că, în vreme de viruşi, ne facem timp să introducem discipline precum educaţia sexuală obligatorie în şcoli şi altele de genul acesta. Deci avem timp. Asta oare o fi tot o măsură de prevenţie împotriva problemelor medicale?
De aceea, Maica Domnului a avut cea mai consecventă şi credincioasă atitudine şi a ascultat în primul rând de Dumnezeu. Noi nu negăm ascultarea de legile care există, că sunt îngăduite de Dumnezeu, dar primordial e să fie cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi in mănăstire se cere să asculţi de stareţ necondiţionat, dar până te îndeamnă la păcat. Dacă ar fi păcat, eşti scutit de ascultare.
– Da, părinte. Şi nu numai Maica Domnului. Şi încoace, în istorie, creştinii s-au zbătut şi avem foarte multe modele de creştini deosebiţi, care au influenţat momentul şi lumea în care au trăit şi au trăit după chipul Maicii Domnului, al Apostolilor şi al multor creştini. În timp ce vorbeam, mi-l imaginam pe Ştefan cel Mare cu mască în faţa poporului. Parcă nu-mi vine să văd imaginea! Sau pe Mihai Viteazul cu mască pentru o ciumă sau o altă problemă care s-ar fi ivit. Deci este dificil când luăm prostia în serios şi începe să ne stăpânească. este chiar delicat pentru însăşi natura umană. Degenerăm serios. Cu viteză. Şi nu este bine, cred, pentru nimeni.
Vorbeam de Maica Domnului, care a ascultat de Dumnezeu. Educată la Templu, la şcolile timpului, că aşa era atunci obiceiul. Noi avem voie să ascultăm de Hristos, părinte, sau este o problemă?
Pentru societatea în care trăim de multe ori este o problemă. Ni se cam interzice în unele momente.
Nu doar că avem voie, [ci] noi suntem obligaţi să ascultăm de Hristos! Pentru că eu prefer, părinte – vorbesc de alegerea personală, să dea Dumnezeu să ne întărim în asta! – eu prefer să fiu înjurat în această societate, calomniat, insultat, dar să ştiu că e un „bonus” acolo în dobândirea vieţii veşnice. Măcar să ajungem noi până la poarta Raiului, că acolo tot o să intrăm, cum zicea părintele Cleopa. Dacă, în schimb, prefer să fiu plăcut în această lume şi să nu am o atitudine cât de cât de preţuire şi de ascultare, de împropriere a cuvântului lui Dumnezeu, sigur că e un eşec total. Or, eu ştiu că viaţa aceasta, chiar dacă ar dura şi o sută de ani, e scurtă, pentru că trece foarte repede. Şi n-am de gând să mă supun unui eşec existenţial şi ontologic, de fiinţare, prin care să-mi pierd veşnicia. În asta cred, cu asta defilez, cum e vorba. Pariul meu este Hristos. Ştiu că e un pariu câştigător. Dacă vrea cineva să ne imite cât de cât, să meargă pe drumul pe care trebuie să meargă. Ce mă nemulţumeşte, în schimb, şi la mine şi la cei care cred, este că ştiu că nu facem tot ce trebuie să facem, că suntem foarte jos, că suntem foarte slabi, extrem de păcătoşi, dar să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute.
[…]”
Legaturi:
4 Commentarii la “PR. STELIAN COSTEA în dialog cu Pr. Valentin Berechet despre MAICA DOMNULUI și ÎNCERCĂRILE VREMURILOR “PANDEM(ON)ICE”. “Prefer să fiu înjurat, calomniat, insultat în această societate, dar să ştiu că e un bonus acolo în dobândirea vieţii veşnice. ÎN PRIMUL RÂND ASCULTĂM DE DUMNEZEU!””