PREDICI LA DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE (a Sfantului Grigorie Palama): “FUNIA” BUNATATII LUI DUMNEZEU CARE NE IARTA PACATELE: “Te conjur din partea lui Dumnezeu celui viu, frate crestine, nu lasa sa se rupa funia!”

15-03-2014 ~~Sublinieri~~

“Tu esti bolnav pacatos, cu un picior in mormant si cu altul in iad, si inca stai in rautate? Inca nu alergi la pocainta pentru ca sa iei iertaciune si mantuire? Boala ta atat de grea, tamaduirea ta atat de lesne, si tu nu o poftesti, ce ti se cade dar?…”

***

Cuvant la Duminica a II-a a Sfantului Post

“Fiule, iarta-ti-se tie pacatele tale, scoala-te si ia-ti patul si mergi la casa ta”. (Marcu, cap.II)

Despre pacat si cat este de lesne mantuirea

Si slabanog si pacatos este omul cel de astazi, indoita patima are ticalosul, slabanogire la trup si pacate la suflet. Acesta este prea aproape dintr-o parte de moarte, dintr- alta parte de iad, si se afla la cea de pe urma primejdie a vietii si a mantuirii. S-a auzit ca Domnul nostru Iisus Hristos este inlauntru intr-o casa a orasului Capernaum, invata cuvantul adevarului, intr-o multime de norod fara numar. Si ticalosul acesta purtat fiind de patru oameni a fost adus acolo si a luat indata de la doctorul cel ceresc indoita vindecare acelei indoite patimi: pentru patima sufletului, iertarea pacatelor:

„Fiule, iarta-se tie pacatele tale”

si pentru patima trupului vindecare slabanogirii:

„Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta”.

Doua lucruri o, ascultatorii mei: sa socotiti la aceasta de astazi Evangheliceasca Istorie, patima bolnavului si puterea doctorului. Slabanog, ce vedere jalnica! Un om, sau mai bine spus un chip insufletit al unui om mort, mort neingropat, trup neinsufletit cu viata, care dinlauntru traieste caci are numai suflare, si din afara a murit, caci nu are nici o miscare. O alcatuire ticaloasa a mortii si a vietii nu nadajduieste nici la doctor, nici la doctorie, nu asteapta alta vindecare a patimii celei nevindecate de la o moarte desavarsita…

Si oare aceasta nu este din toate patimile cea mai grea? Insa, cu toate acestea, cu un singur cuvant, Mantuitorul nostru ii zice: „Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta”. Slabanogul se intareste, cel ce zacea se scoala, cel nemiscat umbla, cel ce a fost abia viu se insanatoseste. Spre multa mirare a celor ce stateau imprejur si vedeau.

„S-a sculat indata si, luandu-si patul lui, a iesit inaintea tuturor, incat se spaimantau si slaveau pe Dumnezeu”.

Si aceasta nu este vindecarea cea mai lesne decat toate celelalte vindecari. Aceasta minune ce s-a facut vazuta la neputinta trupului se face pe nevazute la neputinta sufletului. Socotiti pe de-o parte un ticalos suflet tinut de slabanogirea unui pacat de oftica invechita, nemiscat la fapte bune, fara de simtire catre haruri, primejduindu-se sa moara cu moartea cea vesnica. Socotiti pe de alta parte ce putere au aceste cuvinte dumnezeiesti ale Mantuitorului in gura unui duhovnic: „Fiule, iarta-ti-se pacatele tale”, cuvinte cu care sufletul acela se invioreaza si se sfinteste, se mantuieste intru viata vesnica.

Vedeti acolo greutatea cea multa a neputintei celei omoratoare, si vedeti aici usurinta cea mare a mantuitoarei tamaduiri. Un pacatos este in primejdie in tot ceasul sa se osandeasca, aceasta este cea mai grea patima a unui suflet omenesc; cu un singur cuvant numai sa se poata mantui din primejdie, aceasta este cea mai lesnicioasa tamaduire a dumnezeiescului dar. Aceste doua capete, adica greutatea boalei, care este pacatul, si usurinta tamaduirii care este iertaciunea, vor sa fie materia cuvantului de astazi. Si ascultati-o cu luare aminte, ca sa va folositi.

Partea I

Eu nu stiu de voi putea sa va fac sa intelegeti ce lucru grav este pacatul. Nici un lucru nu se face mai usor si nici un lucru nu se pricepe mai cu anevoie. Si aceasta este pricina pentru care pacatuim usor si anevoie ne pocaim. Din cele ce spun sfintii dascali si scolasticii teologi nu intelegem altceva, decat numai ca pacatul este o rautate nemarginita, de vreme ce este ocara catre Dumnezeu. Cum sa va fac sa intelegeti acest nemarginit rau! Socotiti ca asa cum este dulce apa din rauri si din fantani, sa fie si apa acestei mari nehotarate, si de ar cadea o picatura de apa care sa poata amari intr-un minut apa marii, a raurilor si a fantanilor, oare ce fel de amaraciune socotiti ca ar fi avand picatura aceea? Si cu toate acestea fara de asemanare, mai multa amaraciune are pacatul, care indata amaraste luciul cel nedesertat al milostivirii lui Dumnezeu. Aceasta dar este otrava cea nemarginita.

Din toate cele simtitoare minuni pe care le-a facut Iisus Hristos fiind viu in lume, nici una nu a stat dovada vaditoare dumnezeiestii puteri pe care o avea ca un fiu al lui Dumnezeu, cand a inceput sa faca minuni si a prefacut apa in vin la Cana Galileii, cand a binecuvantat cele cinci paini si a saturat cinci mii de barbati in pustie, cand a umblat ca un duh sus pe fata marii, cand S-a infrumusetat si a stralucit ca soarele pe magura Taborului, cand a tamaduit pe sluga sutasului, pe soacra lui Petru, pe slabanogul la scaldatoarea oilor, pe muierea cea cu scurgerea de sange, pe cea garbova, pe cel bolnav de idropica si pe cel ce avea mana uscata. Cand a curatat atatia bubosi, a luminat atatia orbi, a mantuit atatia indraciti. Cand a inviat (care este cea mai mare minune) pe fata lui Iair, pe fiul vaduvei si pe Lazar, n-a capatat alta reputatie de la oameni, decat ca ar fi fost un facator de minuni, un prooroc, un sfant, insa om.

Cei ce vedeau minunile lui Il slaveau pe Dumnezeu, pe Cel ce a dat o putere ca aceasta oamenilor. Si cu adevarat minuni ca acestea au facut mai-nainte si proorocii, si pe urma Apostolii, oameni fiind si acestia.

Stiti oare cand Si-a aratat Iisus Hristos puterea Lui cea dumnezeiasca, cand a vorbit si S-a purtat ca un fiu al lui Dumnezeu? Atunci cand a inceput a ierta pacatele. Pentru aceea, cand a zis catre slabanogul cel de astazi cu o putere dumnezeiasca: „Fiule, iarta-ti-se tie pacatele tale”, carturarii ce sedeau acolo si care socoteau ca Acesta este un om, auzindu-L graind ca un Dumnezeu, socoteau cum ca huleste.

„Pentru ce Acesta vorbeste hule? Cine poate sa ierte pacatele fara numai Dumnezeu?”

Dupa ratacirea lor, acestia spuneau adevarul, caci pacatul nu are putere nimeni altul sa-l ierte fara numai Dumnezeu.

„Eu sunt (zicea Insusi prin gura Isaiei) Cel ce curatesc pacatele”.

Nu poate mintea omeneasca sa inchipuiasca o fiara mai veninoasa, mai fioroasa decat fiara aceea despre care scrie Sfantul Ioan la dumnezeiescul lui Apocalipsa: „Fiara cu sapte capete si cu zece coarne”, capul pacatului, care are ca sapte capete cele sapte omoratoare pacate, si cu zece coarne loveste ca cele zece porunci ale lui Dumnezeu.

Cine poate sa o biruiasca? Iata, mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Singur Fiul lui Dumnezeu care are a lui Dumnezeu stapanire si putere. Aceasta dar este o rautate nemarginita, nimeni altul nu poate sa o curateasca, decat numai o putere nemarginita. Puneti inaintea ochilor gandului vostru o cumpana, si de-o parte sa fie pacatul, iar de alta parte sa fie toata sfintenia acelor fericite duhuri, a Serafimilor, a Heruvimilor, a ingerilor, a Arhanghelilor, a dreptilor, a Proorocilor a Apostolilor, a dascalilor, a muncitorilor, a sihastrilor. Va spun voua ca toata sfintenia cerului si a pamantului nu poate sa ridice pacatul.

Ceea ce nici ingerii, nici sfintii, cu toata bunatatea lor si cu tot darul nu au vreo stapanire si vreo putere sa ierte vreun pacat pe pamant. Dumnezeu numai, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii, poate sa-l ridice; aceasta dar este o greutate nemarginita, de vreme ce nu este suficienta puterea ingereasca si omeneasca, de vreme ce este nevoie de puterea dumnezeiasca, care este nemarginita. Pacatul este o otrava nemarginita, o rautate nemarginita, o greutate nemarginita, pentru trei motive, spun teologii: si pentru ocara cea catre Dumnezeu, care este nehotarata [“fara hotar”, adica infinita, nu “indecisa”, n.n.], si pentru lipsa dumnezeiescului dar, care este nehotarata, si pentru impartasirea iadului care este nehotarata. Cu toate acestea, noi pacatuind ni se pare fie ca nu facem nimic, fie ca facem un rau foarte mic.

In ceasul acela in care noi facem pacatul, mai bine ar fi sa piara dinaintea ochilor nostri soarele, sau sa se desfaca sub picioarele noastre pamantul, ca sa ne inghita de vii. Caci in momentul acela ocarand pe Dumnezeu, pe plasmuitorul si mantuitorul nostru, ocaram dreptatea Lui cu obraznica calcare a poruncilor Lui. Ocaram bunatatea Lui cu o fara de omenie nemultumire la facerile Lui de bine.

Calcam sangele Lui, intaratam judecata Lui, aprindem mania Lui, pierdem darul Lui, cadem intru uraciunea Lui. Si oare stiti ce lucru este uraciunea lui Dumnezeu? – zice dumnezeiescul Hrisostom. Este o munca inaintea muncii, este un lucru mai greu decat munca iadului.

[…] Dar oare pentru un rau ca acesta este vreo vindecare? Este, puterea si stapanirea lui Dumnezeu. Dar minunati-va de covarsirea dumnezeiestii milostiviri. Dumnezeu aceasta stapanire in fata Sfintilor Apostoli a daruit-o preotilor Bisericii Lui, le-a dat voie sloboda ca sa dezlege si sa ierte fiecare pacat, cand a zis:

„Luati Duh Sfant, cate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer“.

Aici socotiti sfintilor preoti parintilor duhovnici. Dumnezeu si preotul iarta pacatul, insa cu deosebire: Dumnezeu domneste cu insasi stapanirea Lui, iar preotul dupa impartasire, adica cu puterea pe care a luat-o de la Dumnezeu. O usa este incuiata si poate sa se descuie in doua feluri fara de mijlocire, in chip mai presus de fire, adica fara cheie, si cu mijlocire in chip firesc, cu cheie. Usa Imparatiei Cerurilor este incuiata pentru un pacatos si poate sa se descuie in doua chipuri: fara de mijlocire, adica fara de cheie, asa o descuie Dumnezeu cu insasi stapanirea si puterea Lui, si cu mijlocire, adica cu mijlocirea cheilor, pe care Domnul Hristos inaintea fetei lui Petru le-a dat tuturor apostolilor. “Si voi da tie cheile Imparatiei cerurilor“, intr-acest chip o descuie preotii cu cheile puterii pe care au luat de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Dupa ce-ati socotit cata grea rautate este pacatul, socotiti cat de lesne este tamaduirea si iertarea Lui. Putea Dumnezeu fara de nici o indoire sa randuiasca iertarea pacatelor cu fiece mijlocire, macar si cu anevoie, precum iar fi parut si putea de pilda sa zica:

„Omule care ai pacatuit lui Dumnezeu, de voi vrea Eu sa fiu ca un judecator drept se cade sa te pedepsesc dupa masura pacatului tau. Ai gresit si greseala ta este impotriva Mea o ocara nemarginita, ti se cade dar munca cea vesnica; Eu pentru un pacat am izgonit pe cel purtator de lumina din cer, pe Adam din rai; Eu pentru niste pacate ca acestea ce ai facut am plouat foc si am ars cele cinci cetati ale Sodomei, am trimis potop de ape si am cufundat tot pamantul; si tu dar esti vrednic de aceasta pedeapsa. Insa, ca un parinte iubitor de oameni, nu voiesc sa te osandesc in veci. Dar ca sa te iert, voiesc sa plangi in toata viata ta, sau sa marturisesti numele Meu si sa speli pacatele tale cu lacrimi sau cu sangele tau”.

Crestinilor, de ar fi randuit Dumnezeu intr-acest chip, noi pacatosii cu toate acestea se cadea sa-I multumim de mii de ori. Grea este cu adevarat sihastria, sau mucenicia, dar se cadea sa o facem foarte bucurosi pentru ca sa ne ierte, decat sa ne chinuim pe veci in iad, mai bine sa facem putini ani de sihastrie. Decat sa petrecem vesnic in munca, mai bine sa murim o data prin mucenicie. — Dumnezeu in vremea cea veche astfel a facut cu cei foarte iubiti prieteni ai Lui.

Trei mari pacate a facut David: a ucis pe Urie, a preacurvit cu femeia lui Versavia si a numarat norodul impotriva dumnezeiestii porunci, s-au pocait s-au iertat. Dar intai au baut un pahar foarte amar. Intai a facut Dumnezeu de a murit copilul acela ce s-a nascut din preacurvie. Apoi, a trimis pe proorocul Gad sa-i spuna trei grele lucruri si sa-si aleaga din trei pe care va vrea: sau foamete in trei ani, sau fuga de trei luni, sau moarte in trei zile in toata imparatia lui. S-a stramtorat bunul David:

„Stramt mi-e de toate partile, dar ce sa fac? Am ales moartea de trei zile”.

A vazut saptezeci de mii de barbati morti, pe care i-a omorat ingerul Domnului, cu atata mare paguba si cu atata durere, a rascumparat de la Dumnezeu iertarea pacatului sau. Insa cum Dumnezeu nu obisnuieste asemenea mijlociri cu noi care gresim mai mult si decat David, si de nu ne sileste Dumnezeu sau sa ne sihastrim, sau sa mucenicim, randuieste mijlociri mai cu masura, adica sa se faca iertare pacatelor noastre precum se facea la scaldatoarea oilor din Ierusalim, tamaduitoarea celor bolnavi, adica randuieste un loc singur in toata lumea, la Ierusalim. Si o data intr-un an sa se pogoare ingerul din cer, sa asculte pacatele noastre. Osteneala mare ar fi sa facem o atat de indelungata cale, rabdare mare ar fi sa asteptam un an de zile, rusine mare ar fi sa ne marturisim la un inger; cu toate acestea si intr-acest chip s-ar cadea sa fim multumiti, ca sa fim iertati si sa nu fim osanditi in veci.

Dar, o, mila nespusa a lui Dumnezeu! Nici asa n-a randuit, pentru ca sa se curateasca un rau nehotarat, pentru ca sa se tamaduiasca o otrava nehotarata, pentru ca sa se ridice o greutate nehotarata. Ci a randuit pe cea mai lesne si mai scurta mijlocire; dar care? Trecand Domnul nostru Iisus Hristos prin Samaria si prin Galileea, L-au intampinat zece bubosi si s-au rugat cu glas mare:

„Iisuse indreptatorule, miluieste-ne pe noi”.

„Mergeti, le-a raspuns lor, aratati lepra voastra preotilor si va veti curata. Mergand aratati-va preotilor”.

Au mers, s-au aratat si s-au curatit.

Este oare patima mai imputita decat lepra, boala rea si de nevindecat? Si este oare vindecare mai usoara decat aceasta pe care a aratat-o Domnul Hristos? Aceasta tamaduire a aratat-o ca sa ne curatim si noi pacatosii: „Mergand, aratati-va preotilor”. O, pacatosilor neputinciosi fata de o patima care este cea mai omoratoare de suflet, poftiti iertare si tamaduire? Mergeti nu sa sihastriti au sa muceniciti, aceasta este mult; mergeti nu la Ierusalim, acesta este departe, nu trebuie atata osteneala, mergeti sa gasiti cand voiti si de cate ori poftiti nu ingeri, ci preoti, oameni ca si voi, catre care numai aratati boala voastra. Spuneti numai pacatele voastre, acestia au toata stapanirea iertarii si toata puterea tamaduirii. Cate vor ierta si cate vor dezlega pe pamant sunt dezlegate si iertate si in cer. „Mergand, aratati-va preotilor.”

Noi mergem, crestinii mei, noi aratam patima noastra, spunem pacatul nostru si, o, minune! Indata parintele cel duhovnicesc, numai ce va deschide buzele lui si va zice aici, jos, pe pamant: „Fiule, iarta-se tie pacatele tale”, aceasta zice sus in cer si Mantuitorul cel ceresc. „Iert tie”, zice aici jos preotul, „iert tie” raspunde de sus Fiul si Cuvantul. Aici spune preotul dezlegarea pacatelor si acolo o iscaleste Duhul Sfant. O, minune! Inaintea virtutii cuvintelor celor atotputernice raul a pierit, greutatea a cazut, veninul s-a tamaduit, pacatele s-au dezlegat.

Noi slabanogii ne-am ridicat, noi bubosii ne-am curatit, noi cei morti am inviat, ne-am schimbat, ne-am facut altii. Fiind ingerii intunericului, ne-am facut ingerii luminii, fiind vrajmasii lui Dumnezeu ne-am facut prietenii Lui, am intrat iar in bratele Lui, am castigat iar darul, am dobandit iar dragostea Lui. Intr-un cuvant, fiind pacatosi vrednici de munca cea vesnica, ne-am aflat indata drepti si vrednici de Imparatia cerurilor. O! marire de iubire de oameni! O, covarsire de bunatate! Asa striga invatatorul. Pe cel pacatos, cand va marturisi pacatele lui si va arata credinta neclintita in Dumnezeu, indata il arata pe el drept. Este oare mai rea rautate ca pacatul? Si este oare alta mai lesne tamaduire ca iertarea pacatului?

O, sufletelor pacatoase asemenea sufletului meu! Cercetati acum cugetul vostru si vedeti ce rau ati facut inaintea vecinului si a lui Dumnezeu. Voi ati facut cea mai mare asuprire, cea mai groaznica faradelege, cel mai spurcat pacat pe care poate sa-l faca un om, si oare pentru aceasta va infricosati? Va temeti? Va deznadajduiti? Nu trebuie. Mi se pare ca vad pe femeile purtatoare de mir, care au cumparat miresme si foarte de dimineata mergand sa unga trupul lui Iisus Hristos Cel ingropat, mergeau anevoie si cu multa indoire.

Noi stim ca peste mormantul lui Iisus zace o piatra prea grea si ca suntem niste femei neputincioase; cine sa ne-o rastoarne?

„Cine va rasturna noua piatra de pe usa mormantului?”

Ei, femeilor binecredincioase, indrazniti, urmati pe calea voastra. Impliniti-va lucrul vostru si pana veti ajunge acolo piatra se va rasturna si se va muta, mormantul va fi deschis. Si cu adevarat au venit, au vazut si au aflat rasturnata si mutata piatra de pe mormant. Dar cine a rasturnat-o? Cine a mutat-o, fiind atat de grea si de mare? Un inger pe care l-a trimis din cer Dumnezeu. Dumnezeu a trimis un inger si a rasturnat piatra de pe mormant, caci vedea firea cea buna a femeilor. Si cand este buna firea omului, pe toate le face Dumnezeu lesne, inlatura fiecare piedica. Un suflet pacatos care merge catre duhovnic, se indoieste si se teme amarnic poate spune:

„Pacatele mele sunt o piatra grea, faradelegile mele au covarsit capul meu. Ca o sarcina grea s-a ingreuiat peste mine”.

Unde merg? Cine poate sa ma ierte si sa-mi ridice greutatea?

„Cine ne va rasturna noua piatra?”

Eu atatia ani am trait, am imbatranit in curvie, am cheltuit avutia, am stricat viata mea cu o femeie necuvioasa, acel indelungat obicei s-a facut fire si inima mea s-a impietrit. Cine imi va rasturna mie piatra? Nu am lasat nici un pacat pe care sa nu-l fac si nu m-am pocait niciodata. Pizma pe care am pus-o in gand a impietrit sufletul meu ca piatra. Cine imi va rasturna mie piatra? Amar mie, pacatele mele sunt o piatra grea; eu am slabit de rautate si nu am putere. Cine dar sa-mi rastoarne mie piatra? Indrazneste, pacatosule, indrazneste; mergi in calea ta, acolo unde te trimite Dumnezeu, catre duhovnicescul parinte, mergi cu indrazneala si cu nevointa.

Indeamna-te dumnezeiescul Hrisostom.

Apuca numai pe calea aceea si mergi inainte cat de curand. Nu pierde vremea. Sa nu te opreasca vreun lucru. Dumnezeu, Cel ce vede gandul tau, iti ridica sarcina ta. Iti lipseste puterea firii, insa darul Lui iti ajuta. Si eu te incredintez intru numele Celui rastignit Iisus ca piatra aceea a pacatelor tale care zacea peste inima ta, peste cugetul tau si peste suflet s-a clatit, a cazut, s-a ridicat. Piatra s-a rasturnat. Dar cine a ridicat-o? Iata mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii. Fiul lui Dumnezeu, Care cu crucea a ridicat pacatele lumii, Acela a ridicat si pacatul tau. Un cuvant numai sa zici tu, „am gresit”, si un cuvant numai sa zica duhovnicul, „fiule, iarta-se tie pacatele tale”, tu indata te-ai usurat si te-ai iertat, nu mai esti pacatos, esti drept. Apuca numai pe calea aceea si mergi inainte cat de curand, apuca numai calea cea buna si umbla degraba. Dar eu vad ca tu nu poti umbla, caci schiopatezi, asculta dar ce-ti spun.

Prin porunca imparatului Ahav s-au adunat toti proorocii rusinii la Muntele Carmel catre care in acest chip a vorbit Proorocul Ilie. Pana cand veti schiopata cu amandoua gleznele? Adica pana cand veti schiopata de amandoua picioarele, cu unul sa ingenuncheati inaintea lui Dumnezeu, si cu celalalt inaintea lui Vaal idolul. De este Domnul cerului si al pamantului, Dumnezeu adevarat, inchinati-va Lui ca unui Dumnnezeu. Schiopatati de amandoua picioarele? Cu unul ingenuncheati si va inchinati lui Dumnezeu si cu altul idolului. Cu unul lui Dumnezeu si cu altul curviei. Cu unul lui Dumnezeu si cu altul avutiei. Cu unul lui Dumnezeu si cu altul lumii.

Dar pana cand veti schiopata de amandoua picioarele? De poate curvia sau avutia sau lumea sa va mantuiasca, fie si asa. Inchinati-va lor ca unui Dumnezeu. Dar de nu poate sa va mantuiasca altul afara numai de Dumnezeu, caci numai Dumnezeu poate sa va ierte pacatele voastre si sa le ierte cu o mijlocire lesne cum ati auzit, pentru ce va tine curvia? Pentru ce va opreste avutia? Pentru ce va impiedica lumea si nu va intoarceti odata catre Dumnezeu?

Dumnezeul meu, Mantuitorul meu! Eu socoteam ca rastignirea si moartea pe care ai rabdat-o pentru mine pacatosul aceasta sa fie, semnul cel mai mare al dragostei tale. Dar acum cunosc ca peste dragostea Ta imi faci si alt dar, mai mare. Eu pacatuiesc si pacatul meu se face mie pricina de munca vesnica. Dar pentru o rautate atat de grea Tu mi-ai aratat mie o asa de lesne tamaduire. De voi gresi unui stapanitor pamantesc, care este si el om ca mine, sau nu mi se iarta greseala, sau se cade sa rascumpar iertaciunea cu sangele meu. Si eu Iti gresesc Ţie, Dumnezeul meu care m-ai zidit, care m-ai rascumparat, si Tu nu ceri de la mine alta multumire decat numai un cuvant: „Am gresit”; cu un cuvant numai ma ierti: „Fiule, iarta-se tie pacatele tale”. Cum sa numesc dar o dragoste ca aceasta? Nu stiu. Aceasta numai stiu, ca se cadea sau sa nu pacatuiesc niciodata, sau, pacatuind, indata sa ma pocaiesc.

Partea a II-a

Din cele ce am spus pana acum, socotesc ca fiecare pacatos, auzind cat este de lesne tamaduirea patimii lui, adica iertarea pacatului sau, va lua indrazneala si va fi cu mare nadejde la marea milostivire a lui Dumnezeu. Dar eu vad cele dimpotriva. Pentru aceea, mai vartos ma tem, ma cutremur si ma infricosez. Ascultati daca am dreptate. Eu sunt bolnav si ma primejduiesc de moarte. Eu sunt pacatos si ma primejduiesc de munca si Dumnezeu pentru mila lui cea nemarginita mi-a aratat o prealesne tamaduire a bolii mele, iertarea pacatului meu, si eu nu-l doresc.

De-ar cere Dumnezeu de la mine, pentru ca sa ma ierte, sau sa fac o cale indelungata, sau sa vars sangele meu la mucenicie, sau sa sihastresc in toata viata mea, lucruri toate anevoioase, de nu le-as fi facut, as avea cuvant de indreptare. Dar Dumnezeu nu voieste de la mine decat sa merg la un parinte duhovnicesc sa-i spun pacatele, si cu un cuvant al acelui duhovnicesc parinte sa fiu iertat, si eu nu o fac. Oare nu sunt eu un om cel mai nemultumitor om? Un vinovat fara de raspuns? Oare nu mi se cade indoita munca? Una ca am facut pacatul si alta ca n-am vrut sa iau iertarea pacatului meu, fiind asa de lesne. Oare nu se cade cu atat mai vartos sa ma tem de urgia cea dumnezeiasca, cu cat vad catre mine mai mare mila cea dumnezeiasca? Adevarat zice dumnezeiescul Hrisostom, ca „lungimea maniei lui Dumnezeu pedepseste indoit pe cel nepocait”.

Precum celor ce primesc mila lui Dumnezeu cu cuviinta este pricina de mantuire, asemenea si celor nebagatori de seama le este merinde de mai mare pedeapsa. Socotiti va rog, ascultatorilor, mai cu patrundere: a vrut Dumnezeu sa faca o aleasa facere de bine norodului celui nemultumitor al Ierusalimului si acolo, intr-o scaldatoare aproape de cea a oilor, facea in fiecare an aceasta minune. Se pogora intr-un an o data ingerul din cer si tulbura apa scaldatoarei; in minutul acela, oricine intra se tamaduia de orice boala. „Se facea sanatos ori de ce boala era cuprins”, zice Ioan, sa fi fost lepra, sa fi fost slabanogire, orbire si orice alta rea patima.

Sa zicem acum ca a sosit ziua aceea fericita, s-a pogorat ingerul, a tulburat apa; acesta este minutul sa se vindece oricare va vrea de boala lui. Dar acolo, la scaldatoare, zace un om bolnav cu sufletul pe buze, care este in primejdie sa moara in orice ceas. Acesta stie ca apa aceea avea minunata putere sa-l tamaduiasca, stie ca indata ce va cadea acolo inlauntru, se va tamadui. Cu toate acestea, el sta, nu se misca, nu cade ca sa se tamaduiasca; patima lui este atat de grea, tamaduirea lui este atat de lesne, si nu o pofteste.

Acum va intreb: ce i se cade? I se cade sa sece pentru el apa cea mantuitoare ca sa o pofteasca alta data, si sa nu o gaseasea. I se cade sa moara si sa nu-i fie mila nimanui de el. Fara indoiala, mai mare decat facerea de bine a scaldatoarei Ierusalimului este ceea ce ne face noua Dumnezeu la scaldatoarea cea duhovniceasca a pocaintei. Acolo minunea se facea numai intr-un loc din Ierusalim si numai intr-o vreme, intr-un an o data, aici se face in fiecare cetate, oras si biserica a crestinilor, in fiecare zi si in fiecare ceas; este destul numai sa dorim. Aici nu este inger, Duh curat, ca sa vada patimile noastre, care sunt toate necuratenie; aici sunt preotii, oameni dimpreuna pacatosi, dar oameni care au toata stapanirea si puterea ca sa ierte fiecare pacat, fie mandrie, fie graire de rau, fie hula, fie iubire de argint, fie curvie, preacurvie, ucidere si orice alt pacat pe care poate sa-l faca un om.

Tu esti bolnav pacatos, cu un picior in mormant si cu altul in iad, si inca stai in rautate? Inca nu alergi la pocainta pentru ca sa iei iertaciune si mantuire? Boala ta atat de grea, tamaduirea ta atat de lesne, si tu nu o poftesti, ce ti se cade dar? Ţi se cade sa se departeze de la tine mila lui Dumnezeu, pentru ca sa o doresti alta data si sa nu o gasesti. Ţi se cade cu dreptate sa te chinuiesti si sa nu se faca mila prietenilor tai de tine, sa nu te planga rudeniile tale, sa nu-ti faca sfanta Biserica pomenire. Dumnezeu asa a poruncit: Au iubit? – zice blestemul. Sa-l aiba. N-a voit binecuvantarea? Sa n-o gaseasca.

„A iubit blestemul si ii va veni lui, si n-a voit binecuvantarea si se va departa de el”.

Nemintosule si nemultumitorule, pentru ca este Dumnezeu atat de bun, pentru aceea tu nu bagi de seama bunatatea Lui? Te mustra cu dreptate marele Pavel. Nu iei in seama avutia bunatatii Lui, a rabdarii si a lungimii de manie, nestiind ca bunatatea lui Dumnezeu te aduce la pocainta. Ia aminte la cuvintele acestea ale Apostolului. Bunatatea lui Dumnezeu te trage la pocainta, si aceasta este ca o funie, un capat il tine Dumnezeu cu mana Lui, iar la celalalt are legata inima ta. Ţine Dumnezeu, ca, pe cat este cu putinta, nu voieste sa te scape din mana, nu voieste sa te piarda, voieste intoarcerea si mantuirea ta.

„Viu sunt eu ca nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”.

Tu pacatuind te departezi de Dumnezeu, si Dumnezeu slabeste funia, te lasa in slobozimea ta, te departezi astazi putin, maine mai mult, si Dumnezeu te lasa in voile tale si-Si lungeste mania. Te departezi si ratacesti ca o oaie pierduta pe calea cea indaratnica a pierzarii, te departezi de Biserica, de tainele cele curate, de tine insuti si de Dumnezeu.

Cu toate acestea, Dumnezeu tine funia si, din cand in cand, te trage catre El. Oare nu ai simtit vreodata in inima ta sa te impunga cugetul tau? Sa stii ca atunci mana lui Dumnezeu trage funia ca sa te aduca la pocainta. Bunatatea lui Dumnezeu te aduce la pocainta si tu, fiind chemat, nu vii, tragandu-te inapoi, nu te intorci, nu te pocaiesti. Te-ai pironit in bratele curvei tale, te-ai legat cu lanturile iubirii de argint, te-ai inradacinat in rautate. Dar oare stii ce se intampla? De un capat trage funia Dumnezeu iar la celalalt capat stai impotriva tu. Peste acestea toate, funia se rupe; se lipseste Dumnezeu, Se manie si te paraseste, si tu, ticaloase, cazi intr-o desavarsita nepocainta si de acolo la munca cea vesnica. Aici oare cine a gresit? Tu singur. Oare cui i se face mila de tine? Nimanui. Dar eu te conjur din partea lui Dumnezeu celui viu, frate crestine, nu lasa sa se rupa funia.

„Cand bunatatea lui Dumnezeu te aduce la pocainta, mergi si te intoarce la Dumnezeu, Dumnezeu tine bratele Lui deschise ca sa te primeasca, cu acele dulci cuvinte ale Lui: „Fiule, iarta-se tie pacatele tale”.

(din: Cuvinte folositoare si de suflet mantuitoare ale Sf. Efrem Sirul si ale altor Sfinti Parinti, Ed. Bizantina, 2004)

***

Predica a doua a SFANTULUI IUSTIN POPOVICI in a doua Duminica a Postului Mare (1967)

“Aceasta este calea prin care si tu si eu mergem la Inviere. La invierea si a trupului si a sufletului. Da, si tu, si eu. De aceea este postul atat de minunat, caci ne calauzeste in intregime – spre ce? Spre Inviere. Si ce inseamna aceasta? Invierea inseamna biruinta asupra mortii, biruinta asupra pacatului, biruinta asupra diavolului! Acesta este postul.

Intr-o minunata stihira din aceasta saptamana am cantat si ne-am rugat:

Urmam Mantuitorului sufletelor noastre, Care ne arata biruinta asupra diavolului, prin post.

Postul – biruinta asupra diavolului. Aceasta este vestea cea buna pe care ne-a adus-o Domnul. Voiesti sa biruiesti asupra pacatului, voiesti sa biruiesti asupra izvoditorului raului, asupra diavolului insusi? Iata, postul! – invata Mantuitorul. Da, tu prin post devii cel mai mare biruitor al acestei lumi. Cine l-a biruit pe diavol, cine, afara de Domnul Hristos?

Numai Dumnezeu si puterea dumnezeiasca biruieste raul in aceasta lume. Numai Dumnezeu si puterea dumnezeiasca il poate birui pe creatorul oricarui rau si al pacatului, pe diavolul. Dumnezeu ne-a daruit aceste puteri dumnezeiesti fiecaruia dintre noi, pentru ca noi, ca fiinte dumnezeiesti rationale, sa biruim raul, sa-l biruim pe diavol cu puterea dumnezeiasca. Iata sfantul post, iata sfanta rugaciune. Ce sunt acestea? Sunt puterile dumnezeiesti, puterile pe care Domnul le-a lasat si le-a daruit Bisericii Sale, ca noi, ca fiecare dintre noi sa biruie in numele Sau, sa se biruie pe sine pentru a-l birui pe diavol. Nu pentru altcineva, ci pentru noi si pentru a-si birui fiecare pacatul sau.

Diavolul nu poate sa impuna nimanui dintre noi pacatul, el poate doar sa-l propuna. El iti poate propune sabia sa te sinucizi, dar nu te poate omori, Dumnezeu nu ii da aceasta putere. Dar daca primesti de la el aceasta sabie, daca primesti iubirea de argint, sa spunem, sau primesti mania, sau invidia, sau rautatea, sau cleveteala, sau furtul, iata, tu ai luat in mainile tale sabia si singur ti-o infigi in inima. Diavolul nu are putere sa-l sileasca pe om la pacat, el are putere numai sa propuna omului pacatul. El ne propune pacatul, si mie, si tie. Iar noi? Noi fie acceptam pacatul, fie il indepartam de la noi. Si aceasta inseamna: fie ne sinucidem, ne despartim sufletul de Dumnezeu, fie lepadandu-ne de pacat, alergam spre Domnul, Hristos Cel inviat, spre biruinta, spre biruinta finala asupra pacatului, asupra mortii, asupra diavolului. De aceea, frate, a venit Domnul in aceasta lume. De aceea ne-a lasat totul, de aceea ne-a lasat sfantul post, de aceea ne-a lasat sfanta rugaciune, ca sa-l biruim pe diavol, care este creatorul pacatului si al mortii. Ce face orice pacat cu mine si cu tine? Ne intuneca. Pacatul este intuneric, el revarsa in noi intuneric, inunda sufletul meu si al tau, inunda constiinta noastra si noi traim ca si cum am fi in stare de inconstienta, in delir, in noapte, in bezna, in intuneric. Nu stim ce facem, acesta este pacatul. Fiecare pacat este betie a sufletului.

Iar Domnul a venit in aceasta lume, ca sa ne daruiasca insasi lumina, ca sa ne daruiasca faclia, flacara cu care sa alungam acest intuneric. Iata ca acest sfant post este faclia imensa asezata pe calea vietii noastre. Postul pogoara din Ceruri in sufletul tau lumina cea cereasca – daca este post adevarat. Postul cel adevarat este infranarea de la orice rau, infranarea de la mancare si bautura, dar si retinerea de la orice rau si pacat. Ce lucreaza rugaciunea in tine? Ea te inalta la Ceruri si apoi in sufletul tau coboara din Ceruri lumina dumnezeiasca. Cine suntem, ce suntem, incotro mergem? Incotro ne poarta zilele si noptile noastre? Incotro ne grabim? Fie ca am vrut sau nu, fie ca ai vrut sau nu sa opresti aceasta zi, sa o intrerupi, ea nu se va opri. Te poarta, te poarta… Incotro?

Fiecare pacat este intunecare a sufletului si fiecare virtute este transfigurare a sufletului. Mandria – cat este de cumplita! Stii, orgoliul, infumurarea, iubirea de sine, toate acestea sunt iadul tau, frate si sora, tu porti iadul in tine. Domnul ne-a daruit leacul: leacul pentru mandrie este smerenia. Smereste-te inaintea Domnului, smereste-te inaintea fratilor, inaintea oamenilor. Si iata, puterea dumnezeiasca a smereniei va spori in sufletul tau lumina dumnezeiasca si va alunga toata bezna mandriei, a orgoliului si a infumurarii din sufletul tau.

Omul iubitor de argint nu vede nimic in afara de gramada de bani. Iubitor de arginti nu este numai acela care iubeste banii si averea. Iubitor de arginti este si omul de stiinta care cu gura cascata sta deasupra cartilor intreaga sa viata, si-a gasit o preocupare si L-a uitat pe Dumnezeu. Aceasta este iubirea de arginti, acesta este idolul mincinos, aceasta este dumnezeirea mincinoasa. Tot ceea ce a proclamat omul in locul Dumnezeului celui Adevarat, in aceasta lume, ca sens al vietii sale, ca dumnezeirea sa, aceasta este iubirea de arginti; in locul Dumnezeului celui Adevarat, a Domnului Hristos, a proclamat orice altceva ca scop al vietii sale. Daca ai un astfel de scop, iata, esti iubitor de arginti si nu cunosti drumul vietii. Intunericul, noaptea se salasluiesc in constiinta ta, se asaza pe ochii sufletului tau si tu nu vezi calea cea dreapta, nu vezi sensul acestei vieti pamantesti, nu veti ca iti este leac – singurul leac impotriva mortii tale, a iadului tau – pocainta. Da, in cazul iubirii de arginti, numai pocainta este leacul inaintea Domnului.

Sfintii lui Dumnezeu sunt aceia care, prin sfintele virtuti, au izgonit din ei insisi orice intuneric al pacatelor, orice bezna, orice intunecare demonica si orice iad. Prin urmare, fiecare Sfant este intotdeauna astfel, incat din el emana lumina si imprejurul capului are o aureola. Toate stralucesc intru el, ganduri sfinte si luminoase, iar lumina iradiaza din capul sau si din fiinta sa, din intreaga sa fiinta. Si-a curatit si trupul si sufletul de patimi, de intuneric, de intunecare, si revarsa din el lumina. Astfel este Grigorie Teologul, astfel este Sfantul Grigorie Palama, astfel este Sfantul Vasile cel Mare, astfel sunt toti Sfintii, de la primul pana la ultimul. Si ei toti sunt aici impreuna cu noi in Biserica lui Hristos, educatorii nostri vii, contemporanii nostri. Sfintii nu mor. Sufletul omului nu mai moare de cand a inviat Domnul. Si trupul nostru va invia in ziua Judecatii. Ei toti sunt contemporanii nostri vii, ne ajuta. Noi toti reprezentam un singur Trup al lui Hristos, Biserica lui Hristos si Sfintii ne ajuta si ne calauzesc pe cararile sfintelor virtuti evanghelice.

Iata-l pe Grigorie Palama, pe marele nevoitor, cum ne conduce spre Invierea Domnului Hristos, ne conduce spre deplina biruinta asupra pacatului, asupra mortii, asupra iadului. El este experimentat, are putere, are forta. De la Domnul a dobandit-o si o dobandeste si o imparte noua tuturor. Ca fiecare dintre noi sa postim cu post adevarat. Postul adevarat este infranare de la orice pacat, infranare de la orice patima, infranare de la hrana, pentru ca trupul sa nu se mandreasca, pentru ca in el sa nu sporeasca patimile, ci cu credinta, lipsindu-te de hrana, sa te silesti a te infrana de la orice rau.

Noi, fiecare dintre noi, in preajma Domnului ne mantuim sufletul. El ne-a lasat postul ca pe o biruinta asupra diavolului, ca sufletele sa ajunga, pline de bucurie, la Invierea Domnului Hristos. Ca impreuna cu El sa inviem din orice moarte si pentru totdeauna sa biruim toate pacatele in noi, toate patimile si toti diavolii, ca impreuna cu toti Sfintii sa-L putem slavi pe pamant si in Ceruri, pe Minunatul nostru Dumnezeu, Cel de Neinlocuit, pe Domnul Iisus Hristos, singurul Mantuitor al lumii in toate lumile. Amin”.

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Legaturi:

Acesta este mesajul esential. Savarsea lucruri pe care oamenii nu puteau sa le savarseasca: il invie pe Lazar, vindeca ologi, paralitici, orbi, surdomuti, leprosi, demonizati nenumarati, pentru ca oamenii sa inteleaga ca „Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau”. Dar oamenii, cu exceptia unor puseuri de entuziasm, refuza sa-L recunoasca si, in cele din urma, Il rastignesc. Situatia se repeta. Si astazi se intampla lucruri minunate, dar noi, cu multa noastra ingratitudine si cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim sa le recunoastem. Si astazi, in viata oamenilor si in viata fiecaruia dintre noi sunt lucruri si evenimente care fac evidenta prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. Si noi avem scurte reactii de entuziasm, de minunare, dupa care revenim la „normal”. Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de grava: este vorba despre reflexul omului de a-si refuza propriul Dumnezeu. Daca L-ar recunoaste pe Dumnezeu, prezent si lucrator, ar trebui sa recunoasca faptul ca el, omul, este o fiinta mica, neputincioasa, la dispozitia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinta care este ceea ce este si poate deveni mult mai mult decat este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine aceasta situatie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieste, clipa de clipa, explicatii logice sau firesti la minunea pe care o traieste si care este propria lui existenta. Recunoastem ca suntem de fapt o fiinta extrem de vulnerabila, firava, la discretia oricarei banale intamplari. Si totusi! Parca am fi paziti de cineva! Unii spun ca este norocul; noi, cei credinciosi, acestui noroc ii spunem grija a lui Dumnezeu pentru noi.