OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii”

14-09-2014 Sublinieri

CRUCEA – IMBRATISAREA LUI DUMNEZEU

Starea aceasta este de rastignire a Domnului este numita… IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU. Deci Hristos sta inca in aceeasi pozitie, rastignit, cu mainile intinse, asteptand intreaga omenire. Asteptandu-ma pe mine, asteptandu-te pe tine, ca la o imbratisare. Hristos vrea sa ne imbratiseze pe fiecare dintre noi, de aceea sta cu mainile intinse. Inca nu a venit ca un Judecator. De aceea nimeni nu trebuie sa se teama sa se apropie de Cruce”.

GREECE-RELIGION-EASTER

OMUL IN FATA SFINTEI CRUCI

de Arhim. Andrei Coroian

“Privind sfânta Cruce şi pe Hristos răstignit pe ea, un necreştin sau un necunoscător în cele ale duhovniciei va privi cu mirare şi va spune: aici s-a petrecut o mare şi neînţelesă taină. Privind-o un creştin iniţiat se va închina în faţa ei cu bucurie, exclamând: aici s-a lucrat mântuirea mea! Ea este izvorul vieţii şi al fericirii mele!

Crucea este lucrarea cea mare a puterii lui Dumnezeu. Pe Cruce s-a arătat iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, revărsată peste noi oamenii şi peste întreaga creaţie, prin Dumnezeu-Omul care se jerfeşte pentru noi, de dragul nostru asumându-şi vina păcatelor noastre. Aici se realizează in iubire desăvârşită începutul unirii dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Dumnezeu şi lumea văzută, dintre lumea cerească şi lumea pământească. Aici se arată cutremurător grija iubitoare a Părintelui ceresc, Care jerfeşte pe Unicul Său Fiu pentru omul păcătos şi răzvrătit, spre a-l readuce în braţele părinteşti, înfiindu-l.

În faţa şi în lumina Crucii omul credincios îşi înţelege mai limpede vocaţia sa, destinul său, calea sa, drumul său de la chip la asemănare, pe care trebuie neapărat să-l parcurgă, asumându-l cu bucurie şi mulţumire sau cel puţin cu resemnare. Înţelege de asemenea că orice evitare, ezitare sau eschivare de la drumul său, de la asumarea crucii sale îi aduce mai multă suferinţă, nemulţumire, angoasă, care uneori prelungindu-se ca durată, poate cădea sub domeniul absurdului, lipsit de orice licăr de lumină sau rază de speranţă.

Prezenţa noastră în faţa sfintei Cruci, indiferent de gradul nostru de cunoaştere şi de trăire, trebuie să fie mereu spre luminarea minţii şi învăpăierea inimii; spre sporirea şi consolidarea cunoştinţei, a multiplelor înţelesuri tainice, care personal ni se revelează treptat, pe măsura apropierii noastre de Dumnezeu; spre sporirea şi întărirea dragostei dumnezeieşti, care se aprinde din recunoştinţa faţă de iubirea, mila şi dărnicia Sa, precum şi din împlinirea cu consecvenţă a poruncilor Lui.

Cred că la trei lucruri esenţiale trebuie să mediteze şi să reflecteze omul, creştinul mai ales, pentru a-şi spori şi consolida cunoştinţa şi tăirea duhovnicească:

  • 1. Modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea […]
  • 2. Necesitatea asumării vieţii, a purtării crucii pentru om, precum şi necesitatea conlucrării lui cu Dumnezeu, ca o condiţie a fericirii şi împlinirii sale.
  • 3. Darurile nesfârşite ale lui Dumnezeu revărsate prin Jertfa Sa în Biserică, precum şi pedeapsa refuzului lor.

Reluând:

CreatiaOmul1. Mai întâi de toate modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea şi [Se dăruieşte] faţă de creaţie este admirabil. Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, din iubire dezinteresată plănuiesc şi lucrează cu măiestrie creaţia, frumoasă şi bună foarte (Fac. 1, 31). Omul este plăsmuit cu o atenţie specială, înrudit cu Dumnezeu prin duh (Fac. 2, 7) tânăr, frumos, sănătos, nemuritor. Când omul, nescultând de porunca Creatorului, nerespectând programul pus de Acesta, care l-ar fi dus treptat la mult dorita îndumnezeire, a produs dezastrul căderii din Paradis, totuşi n-a fost părăsit cu desăvărşire. În această stare naturală de om-animal [1] care mănâncă, munceşte ca să trăiască, se reproduce, Dumnezeu l-a cercetat, i-a făcut promisiuni, i-a dat nădejdi. Când a căzut în viaţă mai prejos de fire sau împotriva ei, Dumnezeu salvează spiţa omului prin Noe şi familia sa (Fac. 7, 1), arătând clar în corabie, chipul mântuirii în Biserică arătat mai târziu. Apoi începe comunicarea cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, aceste caractere admirabile şi oameni minunaţi, care Îl ascultă şi-I împlinesc poruncile cu neînchipuit zel, într-o lume oarbă, idolatră, şi ostilă, expunându-se la iminente şi multiple pericole. Mai târziu va arăta prin marele prooroc Moise chipul mântuirii şi instaurarea Legii Harului. Prin toiagul de minuni făcător şi mai ales prin şarpele de aramă (Num. 21) se va arăta limpede mântuirea venită prin Hrisos Cel răstignit pe Cruce, iar prin cortul mărturiei chipul Bisericii celei adevărate.

28-Hristos-pe-cruce-tempera-pe-lemn-70x50cm-2010-719x1024

icoana de Angela Hanc
http://www.pemptousia.ro/photo/portretul-iconarului-in-tinerete-angela-hanc/

Când omenirea petrecea închisă în ceaţa şi întunericul ei şi doar luminarea proorocilor trezea într-un mediu restrâns dorinţa şi posibilitatea de a vedea lumină, a venit Hristos, însăşi Lumina cea adevărată. În El vedem, auzim şi pipăim prezenţa lui Dumnezeu între noi oamenii şi pentru noi. În viaţa Sa istorică ne-a arătat desăvârşita dăruire şi dragoste pe care o are Dumnezeu spre noi. Ca Dumnezeu, ne învaţă, ne luminează, ne sprijineşte, ne întăreşte, ne eliberează, ne vindecă, ne înviază, ne înalţă. Iar ca Om model, lucrează cu timp şi fără timp binele, miluieşte, ajută, Îşi pune viaţa pentru prietenii Săi, dovedindu-Se adevăratul Prieten al omului. Viaţa Sa tainică continuă în Biserică şi în lume, până la a Doua Sa venire. Prin Persoana Duhului Sfânt, tot ce a lucrat ca Dumnezeu şi Om în viaţa Sa istorică, acum lucrează la o scară universală. De aceea şi sfânta Cruce pe care S-a răstignit a devenit un simbol, un semn biruitor şi o putere de sine stătătoare. Când aceasta a fost îngropată în pământ, ea s-a arătat pe cer sfântului Împărat Constantin, dând a înţelege că ea este temelia şi steagul creştinătăţii. Că prin puterea ei orice rău îl putem învinge şi de orice duşman înverşunat putem fi apăraţi, pentru că ea, sfânta Cruce, este cea mai importantă relicvă şi cea mai sfântă armă a Bisericii creştine.

2. În al doliea rând, Crucea este indipensabilă şi absolut necesară, ca o condiţie a vieţii asumate. În ea se vădeşte pulsul şi dinamismul vieţii atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om. Crucea este temeiul şi baza creaţiei şi a relaţiei fericite dintre făptură şi Făcător. Dacă Dumnezeu făureşte, dăruieşte, îngrijeşte cu o iubire nemărginită şi dezinteresată, este firesc să aştepte în acelaşi chip şi aportul omului.

Lumea aceasta frumoasă şi benefică, bună foarte, a fost gândită de Dumnezeu ca o grădină a raiului cu doi stăpâni asociaţi într-o conlucrare armonioasă, fiecare avîndu-şi aportul său. Dumnezeu, în calitate de Creator, este desigur Stăpânul de drept al grădinii. Dar a fost voinţa Sa mărinimoasă ca şi omul-făptură să aibă calitatea de stăpân asociat şi beneficiar, cu deplină libertate de acţiune, respectând însă normele de bază ale “proiectului” şi ale “contractului”, am putea spune, ceea ce omul din nefericire nu a făcut. Tocmai această lipsă de conlucrare a omului cu Dumnezeu, a dus şi încă mai duce la starea nefericită, tragică a omului.

cross tree-thumb-264x387-7227-thumb-264x387-7228Într-o frumoasă carte, de adâncă meditaţie şi reflecţie [2] despre sensul şi puterea sfintei Cruci, cuviosul părinte Daniil (Sandu) Tudor, scrie:

’’Totul este făurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii. Crucea este temeiul lumilor, noi înşine suntem făcuţi în Cruce. Crucea este taina lumii. Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînţelegerea Crucii, adică neputinţa înţelegerii rostului jertfei personale… Omul tăgăduitor s-a pus de-a curmezişul lui Dumnezeu şi (fără să vrea) naşte crucea pe care voia să o nimicească’’.

3. La o evaluare dreaptă în relaţia dintre Dumnezeu şi om de-a lungul istoriei, Dumnezeu a dăruit şi dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul devine tot mai îndatorat. Din lene şi comoditate omul şi-a făurit un program care L-a exclus pe Dumnezeu. Dumnezeu dă ploi şi soare la vreme, dar omul nu mai vrea să lucreze pământul, semănându-l. Dumnezeu dă bogăţie ca omul să poată trăi în bunăstare şi cumpătare (specialiştii japonezi spun că planeta noastră ar putea hrăni de şase ori populaţia existentă), dar omul trăieşte lacom, avar şi destrăbălat, iar alte milioane mor subnutriţi. Dumnezeu dă linişte şi pace, ca viaţa să fie frumoasă, fericită şi mulţumitoare, dar omul vrea război, asuprire militară sau economică, pentru ca viaţa să fie silnică sau uneori insuportabilă. Dumnezeu dă iubire şi viaţă ca oamenii să fie mulţi, puternici şi sănătoşi, dar omul vrea plăcere, sclavie şi ucidere, iar oamenii ajung puţini şi bolnavi. Dumnezeu dă tinerilor curăţia, ca ei să preînchipuie trăirea raiului, iar ei, alegând necurăţia, gustă de aici chinurile iadului. Dumnezeu dă părinţilor fericirea de a naşte şi creşte copii, ca sufletul lor să devină rai (sân al lui Avraam), iar ei îi ucid făcând din sufletele lor iad. Dumnezeu dă unora mai mulţi talanţi, capacitate şi talent, ca să fie altora modele, lumină şi sfântă încântare, dar ei idolatrizându-se pe sine devin pentru mulţimi izvor de pierzare… Chiar şi în această situaţie tragică (pentru noi oamenii) Dumnezul iubirii propune din nou împăcare, reconciliere, reluarea relaţiilor de normalitate între noi şi El, între noi fiecare.

Reluarea cu consecvenţă a practicării credinţei, a postului, a rugăciunii, a studiului textelor sfinte, a ajutorării celor lipsiţi, acestea sunt crucea noastră, aportul nostru în curgerea vieţii; a muncii cinstite, a întemeierii familiei, care este biserică şi rai; a vieţii îndreptate în Sus, acolo unde suntem chemaţi şi aşteptaţi cu atâta dor de Dumnezeu, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Maica Domnului, de sfinţi, de moşii şi strămoşii noştri purtători de cruce – având sfânta Cruce care străjuieşte altarele şi bisericile noastre unde Îl primim pe dulcele Hristos, tainic şi real în Trupul şi Sângele Său, din Sfânta Împărtăsanie; unde spiritual ne împărtăşim prin rugăciune şi cântare. Crucea, care este cheia raiului, armă nebiruită împotriva diavolului şi păzitoare a creştinilor. Avînd sfânta Cruce prin care vin toate darurile lui Dumnezeu, toate darurile lui Hristos şi ale Duhului Sfânt, spune acatistul, ar trebui să ne deschidem inimile, să întindem mâinile la rugăciune, şi primind darul lui Dumnezeu, să conlucrăm cu El spre slava şi bucuria Lui, dar mai ales spre binele şi mântuirea noastră.

La-picioarele-cruciiRugăciunea, starea înaintea lui Dumnezeu şi-n faţa Crucii, ne învaţă cum să trăim, să ne comportăm. Cum pot să fug de chinuri, de dureri, de greutăţi, de ispite, văzând pe Stăpânul Hristos că le iubeşte?, spune rugăciunea de Vineri. Că Îi era dor de Cruce, de suferinţă, de Golgota, pentru aceasta veni pe pământ, iar noi, oamenii, fugim de poveri, amăgindu-ne cu false plăceri. Să învăţăm în faţa sfintei Cruci cum să trăim viaţa asumând-o şi cum să ne rugăm, nu cerându-I lui Dumnezeu lucruri sau favoruri pământeşti, ci cerându-I să ne dea înţelepciune şi putere să înţelegem şi să lucrăm voia Lui. O frumoasă rugăciune anonimă, spune:

Ţi-am cerut, Doamne, putere ca să am succes în viaţă, dar m-ai făcut neputincios, ca să învăţ să mă supun. Ţi-am cerut, Doamne, sănătate ca să pot să înfăptuiesc lucruri mari, dar am ajuns infirm ca să pot face lucruri şi mai mari. Ţi-am cerut bogăţie ca să fiu fericit, dar m-ai făcut sărac să fiu smerit. Ţi-am cerut stăpânire ca să fiu preţuit de oameni, dar am primit neputinţa ca să am mereu nevoie de Tine. Ţi-am cerut prietenia celorlalţi ca să nu trăiesc singur, dar Tu mi-ai dat o inimă să-i iubesc pe toţi ş.a.m.d.

Într-un asemenea fel ar trebui să gândim şi să trăim viaţa noastră, să facem rugăciunile noastre. Având întotdeauna inima deschisă spre comunicare şi comuniune cu Dumnezeu, dându-I întaietatea cuvenită ca unuia mai Înţelept, mai Puternic, mai iubitor”.

________________________________________
[1] Sfântul Nicolae Velimirovici deosebeşte trei stări ale omului: om-dumnezeu, om-animal, om-demon. Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo, Editura Anestis, 2005, pag. 78.

[2] Caietele preacuviosului Daniil dela Rarău. Taina Sfintei Cruci, Editura Cristiana, Bucureşti, 2001, pag. 61.

p. Andrei si sfanta cruce

***

Predica Parintelui Claudiu Melean (Cluj) la Inaltarea Sfintei Cruci – 2013:

“HRISTOS VREA CA INIMA NOASTRA IMPIETRITA SA FIE STRAPUNSA. Nu a avut alta solutie sa ajunga la inima omului decat Crucea.

CRUCEA TREBUIE SA FIE INFIPTA IN INIMILE NOASTRE!”

“… Cu atat mai grav este pacatul nostru daca nu constientizam ceea ce a facut Domnul pentru noi”.

– “A-ti face semnul crucii este o marturie, este ca un indicator pe care tu, ca si crestin, il dai celorlalti oameni. Daca si noi ne rusinam de sfanta cruce, cum o vor cinsti ceilalti?”

– “Diavolul nu se teme de semnul gol al crucii, cand ne-o facem repede. Se teme atunci cand noi constientizam ca facandu-ne semnul Crucii, ne pecetluim cu biruinta lui Hristos. Il asezam pe Hristos in inima noastra“.

– “Starea aceasta este de rastignire a Domnului = IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU. Deci Hristos sta inca in aceeasi pozitie, rastignit, cu mainile intinse, asteptand intreaga omenire. Asteptandu-ma pe mine, asteptandu-te pe tine, ca la o imbratisare. Hristos vrea sa ne imbratiseze pe fiecare dintre noi, de aceea sta cu mainile intinse. Inca nu a venit ca un Judecator. De aceea nimeni nu trebuie sa se teama sa se apropie de Cruce. Practic, toti crestinii adevarati nu sunt decat niste pacatosi care au cazut la picioarele Crucii si au inteles taina Crucii. Si sa stiti ca de aici incepe lucrarea de mantuire a fiecarui om. Poti sa faci lucruri gigantice, dar daca nu cazi la picioarele Crucii Domnului Iisus Hristos cu pocainta si sa-I spui:Doamne, acum inteleg ca Tu pentru pacatele mele ai murit si vreau sa-Ti pretuiesc aceasta jertfa si vreau ca de fiecare data cand ma inchin, sa-mi aduc aminte si inima mea sa fie strapunsa de jertfa Ta. Si de fiecare data cand imi aduc aminte – si vreau sa-mi aduc aminte cel putin de cateva ori de jertfa Crucii – sa spun: “Doamne, nu mai vreau sa Te supar, nu mai vreau sa Te rastignesc, nu mai vreau sa Te impung cu pacatele mele, nu mai vreau sa Te palmuiesc cu vorbele Mele, nu mai vreau sa Te chinuiesc cu toate faradelegile mele…”. Asta trebuie sa fie intelesul Crucii. Si cand omul lacrimeaza la picioarele Crucii, si atunci diavolii cu adevarat diavolii se cutremura si fug”.

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Inaltarea Sfintei Cruci – 2013:

Ce vrea să spuna acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci, cum ne vorbeşte nouă, personal?

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în ziua Praznicului împărătesc al Înălţării Sfintei Cruci, o sărbătoare mai puţin cunoscută, mai puţin înţeleasă, deşi este praznic împărătesc, dintre cele douăsprezece praznice ale Mântuitorului, cele mai importante din an. Şi o vedem pictată pe toate catapetesmele. Majoritatea, însă, ştim despre ce e vorba: despre căutarea ani de zile a Crucii Mântuitorului în Ierusalim şi după aceea călătoria, o căutare cumva mai ocolită a Crucii şi în toată Galileea, în Iudeea şi în Samaria, pe unde a umblat Sfânta Împărăteasă Elena, prima dată căutând Crucea în Ierusalim, negăsind-o, şi după aceea înţelegând că, pentru a descoperi Crucea, trebuie să meargă pe urmele Mântuitorului, de zămislirea Lui la Bunavestire, de la naşterea Lui, de la fuga Lui în Egipt, de la copilăria în Nazaret, până la botez și după aceea prin toate evenimentele prin care a trecut Mântuitorul ca să ajungă la Răstignire şi după aceea la Înviere.

Şi aşa a făcut și a început să caute pe rând toate locurile pe care le-a sfinţit prin prezenţa Sa Mântuitorul şi pe care le-a încărcat cu putere şi cu amintire şi cu gând de foc, dar și prin prezenţa în sens propriu, prin atingerea Sa, iar Sfânta Elena peste tot pe unde oamenii îşi aduceau aminte sau ştiau din tradiţie că acolo a fost, a ridicat biserici, mănăstiri, locaşuri de închinare, spre aducere-aminte veşnică. Peste ele, mai târziu, se vor rezidi alte şi alte biserici. biserica-nasterii-domnului-betleem-1Una dintre ultimele rămase în picioare din vremea Împărătesei Elena este biserica Naşterii din Betleem, care e chiar biserica cea veche zidită de Împărăteasa Elena, zidurile au rămas aproape intacte în picioare după atâtea valuri şi valuri de păgâni, de învârtoşaţi, de cei despre care Scriptura zice: Va veni vremea când toţi cei care vă vor ucide vor crede că aduc slavă lui Dumnezeu. Au trecut toate neamurile pământului pe acolo, dar această biserică a rămas în picioare. Iar din celelalte au rămas măcar urme sau ziduri sau se descoperă acum mozaicuri, podeaua, s-a găsit la locul unde s-au înmulţit pâinile, vechea biserică ridicată de Împărăteasa Elena, s-au găsit mozaicurile vechi de 1700 de ani, care încântă şi acum ochiul.

La sfârşit, după ce împărăteasa a revenit la Ierusalim, s-a găsit abia atunci Crucea, și cu cinste, după ce a fost inaltarea-sfintei-cruci1descoperită şi după ce s-a dovedit, prin minuni şi prin descoperiri dumnezeieşti, că este Crucea Mântuitorului, au ridicat-o şi au înălţat-o întru slavă în ziua de 14 septembrie a anului 335 în Biserica Sfântului Mormânt şi a Sfintei Învieri – şi din momentul acela şi a Sfintei Cruci – , împreună cu patriarhul Macarie al Ierusalimului. Si acel moment al ridicării Sfintei Cruci – de la coborârea de pe cruce a Mântuitorului probabil că această cruce nu s-a mai ridicat şi n-a mai fost văzută, cunoscută, n-a mai fost ştiută şi acum e ridicată spre cinstire şi spre slavă, ca şi altar pe care a binevoit Mielul lui Dumnezeu să se jertfească, altar pe care a curs sângele Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi lemn al pomului nou din mijlocul raiului pe care s-a aşezat Rodul bogat care este Hristos şi din care curg sângele, apa şi Trupul de care ne împărtăşim. Este pomul din mijlocul raiului, Pomul vieţii și Crucea este trunchiul şi ramurile acestui copac, iar Mântuitorul este Rodul.

Iar acel moment al Înălţării Sfintei Cruci a rămas vestit peste veacuri şi peste timp, mai ales că închinarea la Cinstita Cruce a fost cel mai dorit lucru de către toţi pelerinii. Toţi care veneau în Ţara Sfântă, sute şi sute de ani după aceea, în toată perioada Imperiului Bizantin, mii de ani după, până după cruciade, veneau în primul şi în primul rând să se închine Sfintei Cruci şi după aceea tuturor locurilor sfinte. De aceea Sfânta Cruce a şi avut o istorie zbuciumată: a fost prădată, furată, împărţită, fiecare şi-a dorit să aibă măcar cât o unghie sau și mai puţin din Sfânta Cruce, s-a luat bucăţică cu bucăţică, fărâmă cu fărâmă din ea, încât doar câteva bucăţi mai mari există astăzi în lume. Unele dintre bucăţi sunt astăzi în Apus, furate de cruciaţi, dar cele mai mari bucăţi au rămas în Muntele Athos, o parte la copţii din Egipt, alta în Grecia… Bucățele sunt peste tot, în toate ţările ortodoxe, chiar şi noi avem în biserică o bucăţică foarte mică. Dar Crucea a avut o istorie zbuciumată, a fost furată şi de perşi în jurul anului 600, a fost motivul pentru care Imperiul Bizantin a scăpat atunci din acea strânsoare îngrozitoare. De fapt, Sfânta Cruce a fost cea care a mai dat 700-800 de ani de viaţă Imperiului Bizantin. Pentru că la anul 600 şi ceva, când Sfânta Cruce a fost furată, când perşii au cucerit tot nordul Africii, Egiptul şi tot ceea ce era grânarul fostului Imperiul Roman şi al Imperiului Bizantin, perşii puseseră mâna pe această zonă foarte bogată şi creştină, cum ştiţi că a fost Egiptul şi tot nordul Africii. După aceea au căzut în mâinile perşilor şi Palestina, şi Israelul şi Siria şi tot ce aveau bizantinii, până în zona Mesopotamiei, a Iranului de astăzi. Şi mulţi creştini şi-au găsit atunci sfârşitul mucenicesc şi sunt pline calendarele de cuvioşii care au murit atunci nu numai în părţile Sinaiului şi ale Raitului, dar şi în toată Palestina. Perşii, ştiind că Crucea are atâta valoare în ochii creştinilor, au furat Crucea din Ierusalim şi au dus-o în cetatea lor de scaun, în adâncurile Persiei, iar Heraclie, împăratul bizantinilor, retras în jumătate din cât este acum Turcia de astăzi, puţin din Balcani, retras în Constantinopol. După ce dinspre nord au atacat avarii şi ruşii, care nu erau creştinaţi, şi alte neamuri migratoare unite la un loc au atacat dinspre nord și au luat toată partea balcanică a Imperiului Bizantin şi au început să asedieze Constantinopolul, iar perşii dinspre răsărit ocupaseră aproape toată Asia Mică, Heraclie, auzind că Crucea a fost furată – pentru că mai fuseseră momente de răscruce, dar Crucea nu mai fusese furată din Ierusalim – MICHELE DI MATTEO LAMBERTINI-XX-The emperor heraclius carries the cross to jerusalema îndrăznit să facă o nebunie din perspectivă militară: toată armata bizantină care era strânsă în Constantinopol, în loc să se lupte cu cei care înconjurau cetatea, străpunge împresurarea şi trece tot mai departe, prin Asia Mică, neoprindu-se la nicio cetate ocupată deja de perşi, ci a ajuns în inima Imperiului Persan şi a cucerit capitala. Perşii au rămas, împreună cu avarii şi ruşii, să asedieze Constantinopolul. Iar Heraclie a făcut această nebunie militară ca să recupereze Sfânta Cruce. Şi a recuperat-o atunci.

Între timp s-a întâmplat acea minune a izbăvirii Constantinopolului din mâinile asediatorilor prin minunea Maicii Domnului, moment în care împăratul Serghie şi ceilalţi comandanţi ai armatei, care rămăseseră puţini şi cu neputinţă de a rezista în faţa unui asemenea atac sunt, cumva, salvaţi de Maica Domnului prin arătarea ei, se ridică asediul din jurul Constantinopolul şi asediatorii fug pur şi simplu din faţa zidurilor de frica Maicii Domnului. De atunci se aduce ca cinstire Maicii Domnului, la marea biserică, Vlaherne, din Constantinopol, imnul acatist al Buneivestiri, primul imn acatist, după modelul căruia se fac toate imnurile acatist de mai târziu. În noaptea aceea tot poporul s-a adunat, în frunte cu mai-marii şi au cântat imnul acatist al Maicii Domnului – obicei pe care l-au păstrat împăraţii bizantini, în fiecare săptămână venind în biserica din Vlaherne şi rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului, care venise să-i izbăvească; până, se pare, în ultimele zile ale Constantinopolului s-a obişnuit această venire a împăraţilor în biserica din Vlaherne în fiecare săptămână, în noaptea de vineri spre sâmbătă.

exaltation-crossCe vrea să spuna, însă, acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci, cum ne vorbeşte nouă, personal? Căci importanţa lui personală e mai mare decât cea istorică, pentru că, până la urmă, istoria Sfintei Cruci, a creştinismului, este istoria noastră personală. Istoria lumii ar trebui să fie istoria noastră personală, este copilăria noastră, a fiecăruia. Greşelile şi păcatele celorlalţi, izbânzile – ele sunt şi ale noastre, sunt tristeţile şi bucuriile noastre. Nu suntem desprinşi de lume, nu privim de undeva, din exterior, judecând cu asprime. Ispitele și căderile, izbânzile lor, înălțările lor, credinţa lor tare, nădejdea lor, ale creştinilor și ale întregii lumi dinaintea noastră sunt și ale noastre şi se arată viu în lucrarea rugăciunii de acum adică cei care au izbândit atunci şi au trecut dincolo şi au fost primiţi în locaşurile celor drepţi ne ajută şi pe noi acum şi ne sunt ocrotitori şi ajutători, apropiaţi, fraţi întru credinţă. Într-un fel, istoria credinţei creştine, istoria lumii în general, este istoria copilăriei noastre. Cine nu poate privi aşa se află într-o ruptură dureroasă şi calcă cuvântul poruncii a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca bine să-ţi fie şi să trăieşti mulţi ani pe pământ, și care are un înţeles mult mai larg decât la prima vedere. Cinstirea celor care au fost înaintea noastră, indiferent cum au fost ei, și nu vorbesc numai de generaţiile până la bunicii şi străbunicii noştri, ci vorbesc de toţi creştinii și mai ales de această filiaţie duhovnicească la care ne referim când spunem: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…, ale tuturor care, duhovniceşte, au fost înainte de noi şi ne-au fost părinţi duhovniceşti prin strădania lor, prin faptele lor, prin faptul că au dus până la noi credinţa ca un fir roşu, ţinut din neam în neam, din om în om, din generaţie în generaţie, întărită din când în când de sfinţi – aceştia ne sunt nouă părinţi duhovniceşti şi sunt mai importanţi decât părinţii trupeşti pe care a binevoit Dumnezeu să ni-i dea. Fără această filiaţie duhovnicească nu s-ar fi păstrat credinţa aici. Aşa cum sufletul e mai important ca trupul, trebuie să privim duhovniceşte la aceşti fraţi ai noştri creştini, mai cu osârdie şi mai cu atenţie decât la filiaţia noastră de sânge şi să-i cinstim mai mult pe aceştia şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi pe toţi care au fost mai înainte de noi şî care ne sunt părinţi sufleteşti decât toată filiaţia noastră trupească.

exaltation-crossPe lângă acestea, cum putem să ne folosim de acest praznic în viaţa noastră? Ce legătură vie are el cu viaţa noastră? Mama Sfântului Împărat Constantin, Sfânta Împărăteasă Elena, a ridicat în Ierusalim Crucea, obiectul de tortură pe care a fost ucis Hristos, dar care, prin faptul că I-a fost altar lui Hristos, a devenit, din cel mai urât, cel mai îngrozitor semn de până atunci, altar şi loc iubit de creştini, locul tămăduirii şi mântuirii noastre, locul izbăvirii noastre din ghearele călăului din vechime, ale şarpelui din adâncuri, ale celui care nu are milă – diavolul. A devenit locul în care noi am scăpat. Şi întorcându-ne spre el şi aducându-ne aminte de el, ne readucem aminte că noi am fost şi suntem scăpaţi prin credinţă de acest călău.

Cum zicea părintele Arsenie Boca unui om care îl întreba: “Părinte, oare nu sunt blestemat, n-am vrăji?” şi părintele a zis:

„Ţine-te, mă, de credinţă, aşa cum trebuie, şi de învăţătură şi mergi la biserică şi o sută de draci de ar veni asupra ta n-au putere nici să te atingă!”

Adică credinţa în Dumnezeu cu tot sufletul nostru, cum putem, ţinând-o consecvent și constant şi cu toate rânduielile noastre ne fac pe noi să scăpăm din ghearele și din mâna călăului celui fără de milă care este diavolul şi nu se pot atinge de noi, oricât ar vrea.

Crucea, din obiect de tortură, a devenit pentru noi chip al mântuirii şi bucurie numai s-o vedem. Decimitir Sihastria aceea o şi ţinem la piept, de aceea unii se şi culcă cu ea în mână, alţii o pun pe perete deasupra capului lor, o punem şi deasupra mormintelor noastre ca şi semn al nădejdii noastre că nu murim de tot, ci adormim doar o vreme, că moartea a fost biruită prin Cruce. În mintea noastră mică şi îngustă ne mai e şi frică atunci când vedem Crucea, pentru că ne aduce aminte de cimitire, dar ea tocmai de aceea e pusă în cimitire, ca să ne aducă aminte de înviere şi de veşnicie, că nu suntem sortiţi veacului acestuia, că nu suntem pentru lumea aceasta, ci pentru o altă lume, şi trupul va învia şi el.

Aşa cum atunci Crucea, din ceea ce era, un blestem, un obiect rău famat, de nedorit, a devenit semn binecuvântat, desăvârșit, binefăcător, dorit, căutat, iubit. Înainte de a fi apropiaţi de Dumnezeu, ce ne-a adus pe noi în Biserică? Pe cei mai mulţi, fricile, temerile, groaza în faţa morţii aproapelui nostru, a unei rude, frica de ceea ce va urma. De multe ori ne apropiem de Dumnezeu pentru frică. Cui să te rogi să te ajute când oamenii nu te mai pot ajuta? În faţa bolilor, în faţa necazurilor, frica, groaza ne-au adus la credinţă. Cei mai mulţi am ajuns datorită fricii. Acestea au fost ca nişte cruci pentru noi în general; ele sunt ca nişte cruci nedorite: cine-şi doreşte să trăiască în frică, în groază, în neputinţă, în durere…? Dar acestea sunt cele care ne-au adus pe noi la Dumnezeu, ori prin boli, ori prin necazuri, ori prin încercări, ori prin frică… Toate acestea ne-au adus pe noi la Dumnezeu.

Şi acum vine vorba: bine, acestea ne-au întors pe noi la Dumnezeu, dar nu mai vrem să ştim de ele! Nu mai vrem să ştim de frică, de durere, de neputinţă, de plângere! Am trăit ca prin iad aceste lucruri şi L-am descoperit pe Dumnezeu ca singura uşă de scăpare, ca singura cale. După care L-am cunoscut și altfel și nu mai stăm cu El doar de frică, nu mai stăm lângă El doar ca să nu mai păţim ceva şi ca să ne ocrotească, ci stăm lângă El pentru că ne este drag de El, pentru că L-am cunoscut, Îl ştim, pentru că nu mai vrem să fim în alt loc. Dar putem să mai folosim cumva frica, durerea, neputinţa care ne-au adus la Hristos? Au ele undeva un rost? Au! Aşa cum Crucea a fost ridicată şi este cinstită şi în casele noastre şi în sufletele noastre și este de folos mare, aşa și acestea, durerea, frica, neputinţa, care ne-au adus în Biserică sunt şi acum de mare folos, însă preschimbate, transformate; nu mai este frica animalică de moarte şi de durere, ci familia ortodoxa cruce tata fiufrica de Dumnezeu. Toate acestea trebuie să-şi schimbe chipul, dar ele trebuie să rămână ca să se păstreze vie credinţa în Hristos, ca să Îl redescoperim mereu pe Dumnezeu, tot timpul trebuie să ne întoarcem spre Crucea pe care este răstignit Hristos ca să ne tămăduim de otrava sufletească cu care ne otrăveşte diavolul, şarpele care ne muşcă.

Această întoarcere spre Cruce are ceva cu întoarcerea pe care am avut-o înainte, când eram păgâni, când eram necredincioşi, când eram neştiutori sau nepăsători. S-a schimbat, însă, înţelesul fricii, înţelesul neputinţei și al plânsului şi al durerii. Nu mai există complexe şi durere că de ce m-a făcut Dumnezeu aşa şi de ce nu altfel și nu mai plângem pentru tot felul de nimicuri, pentru că altul a reușit să ia partea mai mare și eu partea mai mică, nu mai este durere numai pentru durerea trupului, nu mai este plângere numai pentru lucrurile acestea. Frica se transfigurează, devine frică de Dumnezeu, nu mai e o frică animalică, cum aveam înainte, ci e o frică cu cutremur al inimii, că, totuşi, cum zicea un părinte, “cu Dumnezeu nu te baţi pe umăr ca şi cu un băiat”, ci El e foc arzător, înfricoşător. În bunătatea Lui şi în dragostea Lui și în frumuseţea Lui şi în măreţia Lui, dar e înfricoşător! Trebuie să avem teamă de Dumnezeu, fără această frică de Dumnezeu intrăm într-o familiaritate obraznică, care este mortală. Mortală!

Foarte puţine sunt păcatele de care Părinţii vorbesc cu atâta asprime ca de familiaritatea aceasta obraznică cu Dumnezeu, de acest fel de a fi familiar, nepăsător, de a-L lua pe Dumnezeu peste picior, a vorbi cu el la per tu. Acest lucru, pentru oamenii Duhului, pentru Sfinţii lui Dumnezeu, era începutul morţii sufleteşti. În faţa lui Dumnezeu trebuie să ne păstrăm cutremurul, frica, pentru că a ajunge la un fel de familiaritate obraznică cu Dumnezeu nu denotă decât necunoaşterea absolută a lui Dumnezeu! Nu poţi să fii cu Dumnezeu oricum. În faţa unui om deosebit, a unui om de geniu sau a unui om sfânt nu-i găseşti sfârşitul gândurilor lui, nu poţi să zici <lasă că-l cunosc eu pe ăsta..!>, nu poţi să fii ironic, pentru că îţi dai seama că e mult mai mult în omul acela, că el e mult mai presus și ai un respect și o stimă, darămite în faţa lui Dumnezeu! A fi altfel înseamnă că nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu, te-ai îndepărtat de El, te îndepărtezi de El cu paşi repezi. Si atunci trebuie să rămâi în această frică de Dumnezeu.

sfanta cruceIar a doua frică pe care trebuie s-o păstrăm este frica de noi înşine, mai mult decât de diavol pentru că nimeni nu ne poate face nimic decât dacă noi ne dăm legaţi în mâinile diavolului. Noi putem să ne facem cel mai mare rău, noi putem să ne lăsăm gândurile întinate, noi putem să ne înfricoşăm şi să lăsăm această înfricoşare de rău şi de diavol, noi putem să facem toate relele şi să ne dăm legaţi în mâinile diavolului. De noi trebuie să ne fie frică mai mult decât de orice şi să fim cu noi prevăzători şi atenți aşa cum am fi cu un prieten despre care ştim că este cleptoman şi hoţ şi pe care, când îl primim în viaţa noastră, stăm cu el tot timpul ca nu cumva să ne mai ia ceva. Aşa să stai cu atenţie la tine însuți şi să nu te creditezi prea mult. Să stai cu ochii aţintiţi spre tine cu frică: <Oricând sunt gata să cad! Dacă Dumnezeu mă lasă, voi cădea!> Trebuie să fiu atent la mine, să nu mă las cu uşurelul, pentru că imediat o iau pe panta greşelilor şi urâciunilor și a nepăsării şi a neștiinței.

Şi durerea trebuie să fie durerea căutării lui Dumnezeu, nu numai durerea veacului acestuia, nu numai durerile cele de acum, care se îndulcesc dacă ai durerea căutării lui Dumnezeu, durerea că nu L-ai dobândit destul, că nu-L iubeşti destul și nu faci poruncile lui Dumnezeu. Durerea să fie pentru Dumnezeu şi pentru aproapele și pentru durerea lui. Şi toate acestea pe care le auziţi toată ziua mărturisite de Părinţi: căutaţi pocăinţa, căutaţi lacrimile, căutaţi durerea inimii – acestea sunt Crucea la care noi trebuie să ne întoarcem totdeauna pentru a-L dobândi pe Dumnezeu, aceasta este calea Crucii, pe care ne-a învăţat Dumnezeu s-o luăm încă dinainte de a şti noi şi de a înţelege ceva, că tot prin ea am venit la Dumnezeu.

Asta a fost Crucea care ne-a adus la Dumnezeu: durerea, suferinţa, lacrimile, singurătatea, neputinţa, acestea ne-au adus la Dumnezeu şi acestea rămân căi de a-L cunoaște pe Dumnezeu şi de a-I cunoaşte puterea şi lucrarea în continuare. Nu sunt lepădate aceste căi, n-au fost doar o vreme şi acum nu sunt, ci au acum alt înţeles şi altă valoare şi sunt transfigurate, dar trebuie neîncetat să ne întoarcem spre ele, spre lacrima pentru durerea aproapelui, la plânsul despre care Mântuitorul spune Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia – plânsul după Dumnezeu, neîncetat să ne întoarcem la durerea inimii, la plânsul după Dumnezeu şi la ceea ce puteam să facem şi n-am făcut, deşi ştiam că trebuie să facem şi la toate celelalte de care v-am spus şi care redobândesc şi recapătă şi asta înseamnă ridicarea Crucii în inima noastră, până la urmă, şi Înălţarea Sfintei Cruci şi în inima noastră şi prin această înălţare vine şi Hristos Dumnezeul nostru și nu ne lasă singuri. Amin”.

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci – 2012:

DUMNEZEU NU ESTE DOAR MANA CARE NE SCOATE DIN NECAZ!

Suferinta lui Dumnezeu pentru ca omul nu vrea sa-L cunoasca

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Fragment transcris (de la min. 29:40):

“[…] Şi viaţa noastră este tot ca a Sfintei Împărătese Elena. Rodul cel mare, Hristos Dumnezeu, nu-L dobândim direct de la început, ci trebuie cumva să urcăm, să recapitulăm viaţa Lui, şi El să ne recapituleze nouă viaţa, şi să urcăm încetul cu încetul, să înţelegem toate, că nu-L putem privi pe Dumnezeu numai dintr-o perspectivă. Că Dumnezeu are atâtea perspective, atâtea nuanțe, atâtea fineţuri, că ne învaţă prin Duhul Său cel Sfânt cum să-L cinstim, cum să-L iubim, cum să ne rugăm Lui şi are atâtea chipuri prin care ni Se poate descoperi, de o frumuseţe fără seamăn. La început ştiţi cum Îl vedem pe Hristos intinde mana lui Petru scufundat in mareDumnezeu – şi de-aia Îi şi spunem: Mântuitor? La început îl vedem pe Dumnezeu aşa: suntem ca nişte înecaţi, ca nişte oameni pe cale să se înece şi care strigă  şi urlă şi încearcă să se prindă de ceva. Aşa suntem atunci când suntem îngropaţi, înglodaţi în păcat şi nu mai găsim nicio cale de ieşire. Şi asta când ne înfundă şi ne îneacă păcatul, nu când încă mai stăm în păcat şi ne simţim bine, ci atunci când chiar ne îneacă şi simţim că pierim ca suflete! Şi mulţi, poate majoritatea dintre noi am simţit aceasta într-un anumit moment. Şi atunci, încercând să ne prindem de ceva, am strigat Doamne, ajută-mă!, ca Petru care se afunda în mare, şi atunci Mântuitorul a întins mâna şi l-a prins. Aşa, cumva, noi L-am cunoscut la început pe Dumnezeu doar ca acea mână care ne prinde și ne scoate.

Şi Îi zicem Mântuitor. Dar este Dumnezeu. Un om care te ajută să ieşi este numai atât, o mână care te scoate? Când iubeşti un om care te-a salvat, îl iubeşti numai pentru mâna aia care te-a scos de acolo? Sau când cunoşti un om este doar atât, o mână? Dumnezeu este doar mâna care m-a salvat? Şi foarte mulţi dintre noi rămânem la această viziune, vedere asupra lui Dumnezeu: El este mâna care vine din când în când și mă scoate, impersonal, când sunt la necaz. Un fel de Mana, un zeu al popoarelor din America de Sud, popoare care se închinau la diferiţi zei când aveau vreo problemă: zeului mării când aveau probleme cu peştii, se închinau și aduceau jertfe zeului vântului când aveau probleme cu vântul, dar atunci când nicio jertfă nu mai avea nicio putere, îşi aduceau aminte că există un zeu, Mana îi ziceau ei şi i se închinau aceluia.

O astfel de idee avem noi de multe ori despre Dumnezeu, în sensul că ne vedem de treburile noastre, apelăm la tot felul de ajutoare, încercăm în toate felurile, ne punem în funcţiune toţi cunoscuţii, toate cunoştinţele, iar în cazul în care nu mai merge nimic, nimic, nimic, ne aducem aminte şi noi din an în Paşte că mai este şi Dumnezeu şi numai El ne poate ajuta şi repede-repede strigăm: Doamne, ajută-ne! Şi, de multe ori, pentru noi, Dumnezeu are acest chip al mâinii salvatoare care vine și te scoate dintr-un necaz. Şi după aceea îţi vezi de treabă, mâna se retrage iar în cer şi tu-ţi vezi de treburile tale până când iar va trebui să strigi să te scoată. Dar Dumnezeu e mult mai mult decât o mână care vine să te scoată! Ce minunat e să vezi mult mai mult decât mâna aceea, să vezi că mâna aceea e completă, că are haină albă, strălucitoare, că are un trup, că fiecare gest al său semnifică ceva. Ca şi un om pe care îl cunoşti. Are o frumuseţe, spune ceva, vorbeşte ceva. Dacă acel om a avut milostivirea să te scoată din apă, merită să-l şi asculţi! Poate cuvintele lui sunt mult mai mult decât numai că te-a scos din apa aceea. Poate că ceea ce spune e mult mai valoros. Nu numai că te scoate dintr-un necaz vremelnic, dar te poate scoate din necazul veşnic, din moartea veşnică!

Foarte puţini dintre noi ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu la măsura aceasta deplină, ci rămânem la o cunoaştere – pe care noi o dorim! – formală, minimală: <Doamne, Tu ajută-mă când am un necaz. Restul – nu Te prea băga în viaţa mea, că am treburi…> Şi iar te întorci în ale tale, şi apoi iarăşi întinzi mâna, şi iarăşi, şi când nu-ţi dă vreodată mâna chiar te superi: <Păi Tu eşti Cel care trebuie să mă ajute!> Şi Îl şi definim pe Dumnezeu „mâna”! Adică Cel care trebuie să ne ajute! Cum zicea părintele Necula: el este la ghişeul de plângeri şi cereri şi trebuie să te asculte. Aşa avem noi ideea despre El.

Dar nu e vorba că Dumnezeu n-ar avea milă sau nu vrea să te ajute, ci Dumnezeu vrea mult mai mult să-L şi cunoaştem!

Că aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine Dumnezeul Cel adevărat!

Or nu prea vrem această cunoaştere… Această cunoaştere deplină a lui Hristos a învăţat-o Sfânta Împărăteasă Elena, care a învăţat să-L cunoască în toate ale Lui, în toate învăţăturile, în toată Evanghelia, până să primească Rodul cel mare şi să se poată bucura şi să-L poată şi înţelege.

Vă daţi seama că mergând în toate locurile unde a vorbit Mântuitorul, unde a făcut minuni, de la învierea lui Lazăr la orice loc unde a ridicat ea biserică şi loc de închinare şi a cinstit acele locuri, ea şi-a adus aminte acele lucruri, și le-a asumat, le-a trăit altfel, ca după aceea, la sfârşit, să înţeleagă măsura şi măreţia Crucii şi lucrarea lui Dumnezeu până la Cruce.

Nici Crucea lui Hristos răstignit nu-şi arată adevărata ei putere dacă nu înţelegem ceea ce a însemnat Hristos şi ce a făcut Hristos până la Cruce. Aşa şi noi: dacă rămânem numai la o astfel de relaţie cu Dumnezeu e o relaţie dureroasă pentru Dumnezeu. Pentru noi poate e profitabilă vremelnic, pe pământ, că ne vedem de treburile noastre, dar să ştiţi că şi pentru sufletele noastre este dureroasă, adică handicapată această relaţie. Când o să ieşim dincolo şi o să vedem la cât ne-am limitat…!

infricosatoarea-judecata1La un moment dat Scriptura ne spune că atunci când se vor înfăţişa înaintea lui Dumnezeu toate neamurile şi-L vor vedea, toţi vor plânge. Şi să ştiţi că plânsul acesta e cu siguranţă pentru că Îl vedem în adevărata Lui frumuseţe şi la măsura Lui dumnezeiască, pe care noi nu ne-o putem imagina; noi până atunci aveam nevoie doar de mâna Lui, să ne ajute cu ceva, și ne vedeam de treburi. Dar când Îl vezi în frumuseţea Lui, câte putea să-ţi spună, cum putea să fie călător cu tine pe drum, cum putea şi voia să-ţi fie sprijin şi a stat la uşă – Iată, Eu stau la uşă şi bat… – câte putea să te sfătuiască şi tu cât te-ai chinuit să găseşti uşa prin care să ieşi şi numai dacă ascultai o singură vorbă a Lui sau dacă Îl băgai în seamă şi aflai că El este nu numai o mână care te ajută din când în când, ci e mult mai mult de atât și că cuvintele Lui sunt de foc şi adevărate şi merită să fie urmate…! Şi numai dacă Îi ascultai o singură dată cuvântul, ceea ce n-ai putut în ani de zile făceai într-o clipă! Şi tu ai pierdut atâţia ani ca să te dumireşti cu nişte lucruri şi n-ai învăţat aproape nimic şi ai rămas la aceeaşi măsură mică şi îngustă…!

Aceste lucruri, pe care le vom vedea la A Doua Venire în faţa Judecătorului, în faţa Mielului lui Dumnezeu, de fapt, în faţa frumuseţii de nespus a lui Dumnezeu care se va dezveli atunci, se va descoperi atunci, cum să nu plângă toate neamurile pământului? Cum să nu plângem toţi atunci că n-am făcut mai mult?

Aşa cum Sfânta Eufimia, o mare sfântă muceniţă, vorbind cu cineva căruia i se arătase după mii de ani de la mucenicia sa, iar acesta întrebând-o: “Acolo, în rai este vreo părere de rău?”, ea i-a spus:

“Este o singură părere de rău: aceea că n-am făcut mai mult”.

După ce vezi că Dumnezeu a pregătit celor ce-L iubesc pe El ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, îţi pare rău că n-ai făcut mai mult, dar ce mai poţi face? Ce mai poţi face? Ce mai poţi întoarce?

De aceea, aşa cum spune Evanghelia de la Utrenia de astăzi,

atâta timp cât este lumina cu voi, umblaţi cât este lumină, căci vine noaptea când nimeni nu va mai putea să facă nimic.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

cross-2

Legaturi:

***

***

***

***

***

***

*

 


Categorii

2. Special, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Inaltarea Sfintei Cruci, Parintele Andrei Coroian, Parintele Ciprian Negreanu, Preot Claudiu Melean, Talcuiri ale textelor scripturistice, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

39 Commentarii la “OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. “De ce socotim crucea un obiect sfânt?
    Pentru că pe cruce a murit Hristos pentru mântuirea noastră. Crucea a fost întotdeauna cinstită ca un steag comun al creştinismului, ca un însemn al biruinţei asupra Satanei şi asupra tuturor vrăjmaşilor lui Hristos.”
    (Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa sfinţilor. Catehismul Bisericii Ortodoxe, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, pag. 181)

  2. Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii“. Da, cu siguranta ca asa este! Si asta se intampla pentru ca este o taina a Crucii, de care lumea de astazi s-a indepartat fara doar si poate. Taina crucii se descopera doar celor care o poarta, si nu celor care o iscodesc cu ratiunea. Este o taina a inimii, caci crucea se poarta in inima. Pentru cei ce vor sa o patrunda cu ratiunea lor, crucea este nebunie.

  3. O intrebare pentru cunoscatori in ale teologiei:
    Se repeta continuu ca Hristos s-a rastignit pentru pacatele noastre, dar nimeni nu explica ce legatura este intre cele doua: de ce trebuia sa se rastigneasca Hristos pentru ca Dumnezeu sa ne ierte pacatele ?

  4. Pentru Dan,

    “197. De ce “S-a rastignit (Domnul) pentru noi”?
    In urma pacatului stramosesc, toti oamenii erau supusi pedepsei mortii (Rom. 5, 12), ca unii care dispretuiau marirea lui Dumnezeu. in acelasi timp moartea era urmarea slabiciunii si a tulburarii, intrate in firea noastra prin pacat, datorita faptului ca firea noastra traia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost asezata in toate si pe care trebuie sa o pazeasca toate.
    Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toti oamenii sa se duca la moarte vesnica. Insa nici nu putea lasa dispretuita marirea Sa si nerestabilita in firea omeneasca Legea Sa. Unde nu e respectata o randuiala, e o tulburare necontenita, care alunga linistea si face cu neputinta propasi-rea in bine.
    Deci, numai asa puteau fi scapati oamenii de pedeapsa mortii, gasindu-se cineva, chiar din partea lor, care sa restabileasca in firea sa omeneasca respectul Legii dumnezeiesti si sa rabde pedeapsa mortii ceruta de marirea dumnezeiasca, dar nu pentru pacatul sau, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, asadar, un om fara de pacat si in acelasi timp un om care sa valoreze cat toti oamenii si chiar mai mult decat toti oamenii laolalta. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care sa indeplineasca aceste conditii. De aceea, in intelepciunea Sa, a facut Dumnezeu pe insusi Fiul Sau om fara de pacat. Acesta a restabilit prin viata Sa curata respectul Legii lui Dumnezeu in firea Sa omeneasca si prin moartea Sa a rascumparat pe fratii Sai de la pedeapsa mortii. De aceea S-a rastignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii cautau sa dea lui Dumnezeu ceva in schimb pentru viata lor. Dar vietile de animale erau de mai putin pret decat viata lor. De aceea oamenii nu puteau scapa prin ele. Trebuia o jertfa de acelasi pret cu viata lor si chiar de un pret mai mare ca viata lor intinata. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, varsand un sange mai de pret decat al tuturor animalelor si al tuturor oamenilor si rascumparand prin el pe oameni de toate pacatele.
    Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevarata pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost si jertfa adevarata, si preotul care a adus-o, castigand de fapt mantuirea noastra. “Iar Hristos venind Arhiereu bunatatilor viitoare, nu prin sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau a intrat El o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, si a dobandit o vesnica rascumparare. Ca de vreme ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junince, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu cat mai vartos sangele lui Hristos, Care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana, va curati cugetul nostru de faptele cele moarte ca sa slujiti Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).
    Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mantuitorul a suferit toate aceste patimi ca sa impace prin sangele crucii pe cele din cer si pe cele de pe pamant (Col. 1, 20). Din pricina pacatelor eram dusmanii lui Dumnezeu si Dumnezeu hotarase ca pacatosul sa moara. Trebuia sa se intample una din doua: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Si indeplineste spusele, sa-i omoare pe toti, sau sa anuleze hotararea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totusi priveste la intelepciunea lui Dumnezeu! A mentinut ca adevarata si hotararea, si Si-a aratat cu putere si iubirea de oameni. in trupul rastignit pe lemnul crucii Hristos a luat pacatele, pentru ca prin moartea Lui noi sa murim pentru pacate si sa traim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rand Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvantatoare. Nu era inger numai, ci Dumnezeu intrupat. Nu era atat de mare nelegiuirea pacatosilor, pe cat de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi”186 (Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349).
    198. De ce a trebuit sa moara Iisus Hristos pentru noi tocmai rastignit pe cruce?
    Pentru mai multe pricini. insemnam cateva: a) ca sa moara inaltat spre cer, dar cu privirea si cu bratele deschise spre lume, aratand ca Se aduce jertfa Tatalui, dar cu iubire fata de lume; b) ca sa moara cu incetul si deci ca patima Lui, rabdata fara cartire, sa fie mai indelungata si ca sangele Lui sa se scurga staruitor peste pacatele lumii, spre a le spala; c) dar mai ales pentru ca moartea prin rastignirea pe cruce era moartea cea mai rusinoasa (Deut, 21, 23; Gal. 3, 13), si la ea erau osanditi cei mai mari talhari. Prin aceasta s-a aratat pana unde coborase ticalosia noastra, incat am fost in stare sa socotim pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, incat am fost in stare sa ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de Dumnezeu si lucrare impotriva Lui, rastignirea lui Iisus Hristos de catre oameni, fiind cea mai dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava fapta a pacatului din om. Chiar in aceasta decadere s-a aratat, in acelasi timp, si pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastra; d) dar in acelasi timp, in suferirea mortii celei mai rusinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a aratat dt de totala a fost smerenia si iubirea Lui pentru noi.
    Asadar, de cate ori ne gandim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie sa ne aducem aminte de grozavia pacatelor noastre, aratate chiar in aceasta fapta rusinoasa a noastra, dar, in acelasi timp, de iubirea nemarginita a Domnului, Care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa cand noi ni le aratam in fapta cea mai ticaloasa.
    Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au intalnit cea mai urata fapta a pacatului omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului si pe ea iubirea dumnezeiasca a ars pacatul. Sf. Maxim Marturisitorul zice: “Acesta a fost, asadar, scopul Domnului, ca pe de o parte sa asculte de Tatal pana la moarte, ca un om, pentru noi pazind porunca iubirii, iar pe de alta sa biruiasca pe diavol, patimind de la el prin carturarii si fariseii pusi la lucru de el. Astfel, prin faptul ca S-a lasat de bunavoie invins, a invins pe cel ce nadajduia sa-L invinga si a scapat lumea de stapanirea lui”187 (Cuvant ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9).”
    (Credinţa Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, pag. 99-101

  5. Erată: (Credinţa Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, pag. 99-101)

  6. @ Dan

    Am sa incerc sa-ti dau un raspuns, fara a avea pretentia ca sunt cunoscatoare in ale teologiei.

    Mai intai am putea spune ca iertarea pacatelor nu este un act magic. Daca ar fi asa, am intra oarecum in modul de gandire protestant pentru care este suficient sa crezi ca Hristos S-a rastignit pentru pacatele tale si deja ai mantuirea asigurata. Altfel spus ajunge doar credinta si in rest poti sa faci ce vrei. Ori, mergand pe aceasta cale se ajunge la ceva fara sens.

    Deci, Dumnezeul nostru nu este Cineva exilat in ceruri, Care de acolo ne iarta pacatele, existand astfel doua lumi paralele, Dumnezeu cu a Lui, si a oamenilor, cu a lor. Dumnezeul nostru a vrut sa vina si sa ne intalneasca personal, pe fiecare dintre noi si mai cu seama in Taina Sfintei Impartasanii (pe care o legam de Taina Sfintei Spovedanii – iertarea pacatelor).

    Mai apoi, cand vorbim de rastignire, trebuie sa avem in vedere nu numai punerea pe cruce, ci si intreg drumul Golgotei, si tot ceea ce a fost inainte. Deci, cumva intr-un termen tehnic – nu neaparat fiind cel mai potrivit-, am putea vorbi despre un proces. Aceasta si pentru ca pacatul nu este ceva punctual, ci are consecintele lui. De exemplu daca un om il loveste pe altul cauzandu-i o rana, acesta din urma chiar daca l-a iertat pe primul trebuie in cele ce urmeaza sa sufere consecintele loviturii.

    Pacatul este o realitate, si daca Hristos a luat asupra Lui pacatele noastre (a se vedea Botezul in Iordan) cumva pacatul trebuia nimicit. La inviere spunem “cu moartea pe moarte calcand”. Un proverb romanesc spune “cui pe cui scoate”. A trebuit rastignire pentru ca …prin pacatele noastre de fapt noi il rastignim pe Dumnezeu. Si prin Rastignire suntem rascumparati cu mare pret, cu insusi Sangele Domnului si Dumnezeului nostru.

    Pentru a intelege mai bine “de ce trebuia Hristos sa se rastigneasca pentru ca Dumnezeu sa ne ierte pacatele” trebuie sa ne aplecam asupra intelegerii termenilor de “rastignire”,”pacat”, “iertare” si… iubire. Si pentru aceasta, nadajduiesc ca fiecare sa gaseasa sensul.

  7. @Dan
    Cele mai multe şi detaliate explicaţii se găsesc la Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia 2 şi 3 românească. Se mai găsesc cugetări foarte folositoare la SF. Teofan Zăvorâtul (Despre viaţa lăuntrică).
    Gândul lui Dumnezeu a fost de la început ca să fie unit creatul cu necreatul, adică făptura cu Dumnezeu, prin har. Adam a fost creat plin de har şi cu disponibilitate să sporească. Păcatul a distrus legătura dintre Dumnezeu şi om, a adus despărţirea şi stricăciunea firii omeneşti. În esenţă, era nevoie ca păcatul să fie biruit, ceea ce a făcut Hristos, răbdând încercările cele mai cumplite pentru a fi drept până la capăt. Sfinţii Părinţi sunt în consens că nu ar fi fost nevoie de cruce pentru a fi noi în intimitate cu Dumnezeu, să fi avut harul Duhului în inimile noastre. Dar, din cauza păcatului, a intervenit necesitatea patimilor lui Iisus pentru a Se dovedi drept până la capăt şi în condiţiile cele mai grele şi pentru a deveni El un medicament, un ajutor în neputinţele noastre, după cum spune şi Apostolul Pavel (Evrei 2,18).
    Deci nu e vorba de o compensaţie juridică, adică să fi pătimit Hristos în locul nostru, ci împreună cu noi. Pătimim şi noi cu El prin har pentru a dobândi curăţirea de păcate. Puterea de a fi drepţi şi de a birui ispitele păcatelor vine din har. Deoarece am orbit duhovniceşte, a fost nevoie de intervenţia harului într-un mod văzut pentru a restabili legătura stabilă cu Dumnezeu. Iar în lumea noastră dominată de păcat dreptatea nu poate fi decât prigonită, ucisă.
    Împărăţia cerurilor îşi are începutul în întruparea, nu în patima lui Hristos. Dar deschiderea raiului intervine după Cruce. Adică Dumnezeu a fost cu noi prin Omul Hristos şi a rupt puterea morţii şi a întemeiat un alt rai după moartea pe Cruce. Bineînţeles că pământul nou al dreptăţii va fi întemeiat abia după a doua venire, la sfârşitul lumii. Pentru aceasta a pătimit Hristos, nu doar să ne dea puterea să biruim răul, ci să ne dea şi un nou rai, un nou pom al vieţii, să scoată din lume stricăciunea, ceea ce n-ar fi făcut nici un om drept.
    Sf. Ioan Damaschin mai spune că a fost nevoie să Se întrupeze (şi să pătimească) Hristos-Cuvântul, nu Tatăl sau Duhul pentru că El este chipul lui Dumnezeu şi prin El, adică prin Fiul, devenim şi noi fii ai lui Dumnezeu.

    Greu de expus în câteva cuvinte taina Crucii. Sf. Teofan Zăvorâtul mai spune că Hristos lucrează şi dacă nu înţelegem noi totul. Cel puţin la început nu vom pricepe; pe măsură ce păzim poruncile şi ne familiarizăm cu lucrarea lui Dumnezeu în noi, vom înţelege mai bine şi rostul patimilor lui Hristos, cum anume ne înnoiesc duhul şi ne luminează inima.

  8. @Dan
    Si eu mi-am pus aceasta întrebare. O pleiada de Sfinți Părinți au vorbit, insuflati de Duhul Sfânt, despre semnificația acestei Taine a Intruparii si Patimirii Domnului nostru. Nu îmi amintesc cine spune acest lucru, dar am citit undeva ca o singura palma primită de Domnul sau o singura picatura de sânge de-a Sa ar fi fost suficientă si coplesitoare pt a spală păcatele întregii omeniri, dar El a dorit sa sufere cea mai grea osanda si cea mai mare batjocura ca sa ne arate cât de mult ne Iubește, cât de mult copleșeste dragostea Lui răutatea noastrăl. Pentru mine, dintre toate semnificațiile adânci, unele de nepatruns pt mintea noastră, ale Jertfei de pe Cruce, cea mai aproape de intelegerea mea este aceea ca Pt a ne scapă din ghearele RAULUI care stapaneste lumea si care trece prin inima fiecăruia dintre noi, fără sa ne distrugă si pe noi, Dumnezeu avea o singura cale: aceea a JERTFEI. Prin urmare El a venit sa ne arate noua, tuturor, ca in lumea aceasta, pana la a doua Sa venire, singura cale de a scapă de pe traiectoria Râului este Calea Jertfei prin acceptarea suferintei fără sa îți plângi de mila si fără sa ceri socoteala lui Dumnezeu de ce te-ai născut in aceasta lume căzută. Ce vreau sa spun este ca cercul implacabil al raului poate fi rupt doar prin jertfa iar suferinta poate deveni mantuitoare doar alături de Hristos. Jertfa Domnului este cea care da sens fiecărei dintre Suferințele omenești in parte, atunci când e acceptata si trăită intru Hristos. Nu știu dacă m-am făcut înțeleasa …intr-un cuvânt, ce vreau sa spun este ca doar Dumnezeu întrupat putea sa ne dea aceasta lecție a jertfei mantuitoare prin Suferința asumată. Crucea pe care sta si astăzi Hristos e Crucea suferintei si durerii pt omenirea căzută, durerea lui Dumnezeu pt fii cei ratacitori care si-au uitat Tatăl si orbecaie prin lume plini de răni și neputinte.

  9. Multumesc tuturor ! Sintetizand, ajung la urmatoarele argumente:

    1. Argumentul “Ioan C.”:
    Dumnezeu nu putea lasa dispretuita marirea sa, deci trebuia ca cineva fara de pacat sa rabde pedeapsa mortii ceruta de marirea dumnezeiasca, dar nu pentru pacatul sau, ci al tuturor oamenilor.
    In argumentul asta apare un Dumnezeu orgolios, care nu poate ierta pana nu vede ca cineva incaseaza “pedeapsa mortii”, nu prea mi-e drag argumentul, dar poate fi valabil.

    2. Argumentul “Corina” – foarte interesant:
    Pacatele noastre (inclusiv, dar nu numai cel stramosesc) au consecinte pe care le supoarta Hristos pe cruce, pentru a nu se rasfrange asupra noastra.
    Apare aici un fel de legitate a consecintelor pacatelor, legitate careia pana si Dumnezeu I se supune si atunci singura solutie e sa “incaseze ” consecintele chiar El insusi. Cam ciudata ideea unei legitati cauzale deasupra lui Dumnezeu, in sensul ca nici El nu o poate anula.

    3. Argumentul “Exegeticus”
    A intervenit necesitatea patimilor lui Iisus pentru a se dovedi drept până la capăt, deci nici chiar Dumnezeu nu poate calca pe dreptatea sa, nu ar fi corect din partea Lui, am mai intalnit asta la Pr. Papacioc, argumentul pare pertinent.

    4. Argumentul “Elena”
    Rastignirea e un exemplu pentru modul in care trebuie ne asumam noi consecintele pacatului stramosesc, deci sa tragem ponoasele pacatelor fara cartire. Si aici apara o legitate cauzala in fata careia si Dumnezeu e neputincios, mi-e greu sa cred.

    5. Argumentul “admin” – linkul postat – este o imbinare intre idea de rascumparare, de jertfa care trebuia adusa lui Dumnezeu petru ca El sa ne ierte pacatele (argumentul Ioan C.) si suportarea prin rastignire a consecintelor pacatelor trecute si viitoare (la acel moment), pentru a nu se rasfrange asupra noastra (argumentul “Corina”.

    Argumentul 3 mi se pare cel mai (daca nu singurul) valabil. Voi ce spuneti ?

  10. Pingback: TAINA IUBIRII ascunsa in verticala si orizontala CRUCII -
  11. Pingback: “IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastigni
  12. Dan:

    O intrebare buna, insa raspunsul meu nu il considera ca de la un cunoscator de in Teologie, ci cum inteleg eu si simt cele intimplate.

    Hristos este un model de viata pentru noi. NU a avut pacate. Totusi, a fost pedepsit: condamnat la moarte. Asta arata rautatea noastra, cit de mult sintem indepartati de adevar, iar Hristos este Adevarul. Deci daca oamenii timpurilor acelea, ce L-au vazut, nu au crezut in El, in ciuda tuturor vindecarilor si cuvintelor intelepte, ce sa mai zicem de oamenii timpurilor noastre? Nu am avea oare acelasi rezultat?

    Prin rastignirea Lui Hristos, omul ar trebui sa constientizeze cit de mult poate sa devieze de la adevar, pina la punctul in care este in stare de omor sau mai blind, sa il raneasca pe fratele sau in fel si chip (daca nu prin moarte).

    Hristos a facut neinumarate minuni. Oamenii ar fi trebuit sa vada adevarul. Insa, din cauza pacatelor si din cauza ca ei au vrut un Imparat care sa le satisfaca toate poftele, nu L-au primit pe Hristos ca Dumnezeu. Deci, intr-o zi El a facut o minune si a hranit o multime de 5000 de barbati + femei + copii, iar a doua zi, complet orbi si surzi si fara de simtire la ce au fost martori, oamenii L-au rastignit. Si aici vedem cit de limitati sintem: intr-o zi putem sa Il iubim si sa Il cinstim pe Hristos, iar a doua zi putem savirsi un pacat… de moarte.

    “de ce trebuia sa se rastigneasca Hristos pentru ca Dumnezeu sa ne ierte pacatele ?” Pai sa ne gindim CE facea Hristos in timp ce era pe Cruce: se ruga pentru cei ce L-au rastignit. Citi facem asta? ASTA este modelul ce ni-l da noua sa-l urmam, sa ne rugam si sa iubim chiar si pe dusmanii nostri. NU ne cere asta asa, fara rost, ca ar fi imposibil sa intelegem, dar ne cere asta pentru ca EL a facut-o, in ciuda faptului ca era nevinovat, si a fost omorit pe nedrept.

    Cita dragoste are Hristos pentru noi? Si cita dragoste are Tatal Ceresc pentru noi, ca in ciuda pacatului nostru de ne-iertat, El nu se razbuna, ne iarta… Ne iubeste in continuare. Deci Dumnezeu este dragoste nemarginita, cum altcumva ne-am putea explica aceasta iertare…

    Inchei cu inca un punct, poate cel mai important: fara rastignirea lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, dragostea Lui Dumnezeu Tatal nu ar fi inteleasa pe deplin. Nici moartea noastra nu ar fi inteleasa. Nici Invierea noastra. El a murit si S-a ridicat la Cer ca sa ne arate ca acolo vom ajunge si noi cei ce Ii urmam si ne curatim de pacate. Asadar, El a dus Crucea intii. NU ne cere noua ceea ce El nu a facut intii. As putea continua, dar cred ca ajunge.

    “Argumentul 3 mi se pare cel mai (daca nu singurul) valabil. Voi ce spuneti ?” M-as feri sa fac o astfel de afirmatie. Pentru ca nu cred ca pricepem Taina Crucii nici unul pe deplin, chiar si daca am citii mii de carti, pentru ca numai Dumnezeu le stie pe toate. Doamne ajuta!

  13. ““de ce trebuia sa se rastigneasca Hristos pentru ca Dumnezeu sa ne ierte pacatele ?”

    Inca ceva: Pai, rastignirea lui Hristos NU adduce dupa sine [automat, n.n.] iertarea pacatelor de catre Dumnezeu. El ne va ierta pacatele decit DACA ne indreptam, ne smerim, ne pocaim, si ii urmam Lui Hristos, in dragoste si jertfire pentru aproapele, in respectarea poruncilor Lui, daca ne purtam Crucea SI ne lepadam de pacate cit mai mult cu putiinta. El si-a dus Crucea umilit, batjocorit, fara sovaiala, chiar nevinovat (fara de pacat) fiind.

    Noua ne cere ceva mult mai putin aspru: Sa constientizam ca sintem pacatosi si sa ne ducem Crucea noastra, care este mult mai usoara. Asadar, logic ar fi sa nu mai cirtim cind avem greutati–asta este Crucea noastra… Umilit batjocorit, scuipat, batut (si a fost o bataie crunta), El se ruga la Tatal Ceresc sa nu ii pedepseasca pe asupritorii Sai, cu dragoste infinita pentru ei. Numai DACA urmam acest model de viata al Lui, DACA ne rastignim si pocaim, si ne curatim de pacate, Dumnezeu ne iarta. Raiul nu este singura destinatie dupa moarte.

  14. @Dan,

    “de ce trebuia sa se rastigneasca Hristos pentru ca Dumnezeu sa ne ierte pacatele ?”

    In completarea celorlalte comentarii, iata si un raspuns al Cuviosului Paisie Aghioritul la o intrebare care “consuna” cu a ta, formulata cumva dupa o logica lumeasca (nu te supara!):

    “- Părinte, unii copii întreabă: “De ce a trebuit sa Se răstignească Hristos?”. “Dumnezeu nu putea să mântuiască lumea în alt mod?”.

    – A mântuit-o în modul acesta şi oamenii nu sunt mişcaţi. Ce ar fi fost dacă ar fi mântuit-o in alt mod? Sunt unii care spun: “Dumnezeu n-a patit nimic. Fiul S-a răstignit”. După mine, un tata ar fi preferat sa se jertfească el însuşi, in loc sa-si jertfeasca fiul. Mai dureros este pentru un tată sa i se jertfeasca fiul decat el însuşi. De vreme ce nu înţeleg ce inseamna DRAGOSTE [sublinierea mea], ce sa le mai spui?”
    […]
    Ce păţesc cu unii ca aceştia ce vin la Colibă! Le spun: “Mă doare capul şi nu am aspirină”. După aceea mai pleacă şi supăraţi, nu înţeleg de ce le spun că mă doare capul, şi spun: “Am făcut atâta osteneală şi ne spune că il doare capul!”. Alţii mă întreabă: “Sa-ti aducem o aspirină!?”.” [Cu durere si dragoste pentru omul contemporan, pg 283]

    Si cateva cuvinte dupa mintea mea:
    Se pare ca cheia raspunsului rezida cel putin in : IUBIREA Lui Dumnezeu pt oameni, precum arata Cuviosul Paisie, in Sfintenia/Lumina Sa si in Libertatea data omului.

    Dumnezeu ne iarta intr-adevar pacatele (daca, in esenta, le marturisim), dar fara a fi insotita de ceva pocainta (~CRUCE), care ar fi starea noastra duhovniceasca in momentul mortii trupului acestuia? Ar fi omul CURAT pentru imparatia cerurilor? Nu au “lucrat” pacatele chiar si iertate in om pana atunci desfigurandu-i chipul sau asa cum a fost creat de Dumnezeu “dupa Chipul si Asemanarea Sa”?

    Din dragoste pentru om, Dumnezeu i-a aratat acestuia CUM poate sa se intoarca le El – luandu-si Crucea si urmandu-I! Poate ceva necurat sa intre in imparatia cerului? Intrucat Dumnezeu este Sfintenia Absoluta, Lumina si Adevar si pt ASA ceva ne-a facut si pe noi, cum putem intra in imparatia cerurilor murdari fiind? Dumnezeu, ca un Tata iubitor, ne iarta pacatele daca ne smerim, dar trebuie obligatoriu si pocainta, nevointa, jertfa, CRUCE adica, potrivit cuvintelor Domnului: “Eu sunt CALEA, Adevarul si Viata”. Asadar, ne-a aratat (si) calea, a crucii. Ne-a aratat Domnul cum putem merge la El, catre El. Fiul ratacitor asa s-a intors: prin spovedirea pacatului (am gresit la cer…) dar si prin Cruce, caci a venit spasit, pocaindu-se, dispus sa fie ca un argat al tatalui. Deci si-a luat crucea si s-a intors la Tatal care ASTFEL (iertat si cu o cruce purtata) l-a primit inapoi.

    Precum spunea un sfant parinte (nu mai retin exact), pot sa te ierte/ dezlege toti preotii si arhiereii, daca nu faci si pocainta/cruce, cam…degeaba!

    Asadar, intrebarea, asa cum este pusa de tine, este cumva dupa o logica lumeasca. Iubirea Lui Dumnezeu pt om “a facut posibila” (exprimarea nu este prea fericita) atat iertarea pacatelor, cat si rastignirea Sa, iar omul are libertatea de a alege. Ce-ar fi fost daca iertarea pacatelor opera automat (fara libertatea sensibilizarii, a participarii prin pocainta/nevointa, a asumarii unei cruci de catre om) “restabilirea” vredniciei cu care a fost creat omul? Unde mai era LIBERTATEA omului?
    De altfel, din pilda datornicului nemilostiv, observam ca acesta desi fusese iertat , nu avea si el pocainta, nu manifestase sensibilitate, nu-si asumase si el o “cruce” in relatia cu aproapele sau, datornic ca si de el.

    Omul pacatos poate fi asemanat cu un copil (nu vorbesc de pruncii nevinovati care nu au constiinta pacatului) care s-a murdarit pe afara si care vrea sa intre in casa curata a tatalui. Pentru ca s-a murdarit il vei ierta pt ca-l iubesti, dar tot ii vei cere sa se curete (sa aiba “haina de nunta”), sa inteleaga ca nu poate fi primit “sa sada murdar” in casa ta, nu-i asa? Pentru ca nu-i un robot ci o persoana iubita, apelezi deci la libertatea sa, la sensibilizarea sa, la nobletea sa duhovniceasca, la, in cele din urma… IUBIREA sa de fiu.

    “Daca dragoste nu am, nimic nu sunt…”

    Daca gresesc, iertare!

  15. @Dan:

    Parintele Staniloae explica acest lucru in “Trairea lui Dumnezeu in ortodoxie” (Dacia, 2006), capitolul “Jertfa desavarsita care dizvola pacatul din oameni” (pp. 48-60).

    Important este sa inteleaga ce inseamna pacatul si cum a afectat el firea umana, ce este jertfa, suferinta, si de ce este necesara in raport cu pacatul, si ce sens a avut intruparea Mantuitorului. Poate ne amintim de Sf. Ap. Pavel care arata ca prin primul Adam a intrat moartea in firea omeneasca, in creatie, de fapt, si tot el spune, in alt loc, ca voia trupeasca prevala asupra voii sufletului, a constiintei. Intrarea pacatului in omenire “imbolnaveste” firea noastra si atunci ne gandim ca, inainte de patimi si jertfa, esentiala pentru mantuirea noastra a fost INTRUPAREA, adica inomenirea Fiului lui Dumnezeu, faptul ca Acesta s-a facut partas firii umane.

    “Pacatul e o piedica de ordin subiectiv, facand incapabil pe om sa se inalte spre Dumnezeu, care este puritatea desavarsita. Dumnezeu n-ar putea purifica fortat pe om, deoarece nu e vorba de o impuritate fizica, ci de o inclinare murdara a sufletului, de o micime in tot ce gandeste si simte.”

    “Jertfa urmareste inlaturarea pacatului, o refacere spirituala si realizeaza acest lucru intrucat ea e renuntarea totala a omului la sine si suferinta in gradul ultimei intensitati. Pacatul, fiind o realitate morala, nu poate fi depasit decat tot de o realitate morala. … Suferinta, ca regret pana la ultima predare lui Dumnezeu, e singura cale spirituala pe care se duce lupta efectiva cu pacatul ca hipertrofiere a eului, singura forta ce poate fi opusa pacatului. Prin nimic altceva nu poate fi invins pacatul dinlauntru. Iar el numai dinlauntru poate fi invins, intrucat este o realitate spirituala, un produs al libertatii, si ca atare tot numai prin libertate trebuie depasit. Alte metode nu pot invinge pacatul decat nimicindu-l pe pacatos. Pacatul este un fat al libertatii, dar a produs o ingreunare a libertatii, o gravitate inerta a omului spre pacat, o ingrosare pacatoasa a intregi lui vieti spirituale. Suferinta, ca metoda de reductie a pacatului, are, pe de o parte, un caracter spiritual si unul trupesc, iar, pe de alta, un rost negativ si unul pozitiv. Trupul sufera cand vointa cauta sa-i limiteze inertia si hipertrofierea in pofte si pasiuni, iar spiritul de asemenea, cand vointa ia lupta cu orgoliul, cu vanitatea, cu ura, cu egocentrismul.”

    „Dar pana acum am vorbit mai mult despre efectul suferintei unui om asupra propriului pacat. Are oare si suferinta straina un efect asupra pacatului propriu? Suferinta unei persoane din iubire pentru alta are asupra celeia de fapt o influenta binefacatoare. E chiar suprema forta binefacatoare ce se exercita de la om la om, caci iubirea aci isi manifesta cea mai deplina intensitate. … Dar daca suferinta unui om pentru altul se dovedeste, [totusi], neputincioasa intru a-l lecui radical de cangrena pacatului, influenta binefacatoare pe care totusi ea o exercita ne arata in principiu posibilitatea purificarii printr-o suferinta substitutiva. Din cele spuse decurg si conditiile ce trebuie sa le indeplineasca un subiect ca suferinta lui sa aiba o putere universal substitutiva. Subiectul acela trebuie sa fie om ca sa simta durerea omului pentru pacat, sa sufere omeneste si sa fie intr-o legatura de natura cu oamenii spre a le comunica intreaga forta dizolvanta de pacat. Dar omul acela trebuie sa fie pur si sa fie mai mult decat un om, sa fie cat toti oamenii, pentru ca durerea omeneasca pe care o suporta sa aiba o intensitate si o adancime pe care le-ar avea toti oamenii la un loc, daca n-ar fi pacatosi. Numai Dumnezeu poate implini conditia din urma. … Subiectul capabil de o suferinta universal substitutiva trebuie sa fie in acelasi timp om si Dumnezeu”.

    Ar trebui sa intelegem, poate, mai putin abstract realitatea dureroasa a starii de cadere a umanitatii – nu doar ca o invrajmasire, ca o culpa fata de Dumnezeu, ci si ca o inrobire launtrica. In acest sens, jertfa, adica suferinta, este inevitabila, caci nu te poti smulge lanturilor altfel. Suferinta, jertfa, nu arata altceva decat amploarea raului care a cuprins omenirea. Hristos, facandu-se Om, nu a facut altceva decat sa asume pana la capat aceasta conditie a suferintei, neocolind consecintele rele ale pacatului, chiar daca era devasarvit si fara de pacat, pentru a deschide calea vindecarii tuturor celorlalti oameni, fara ca acestia sa mai fie nevoiti sa repete cu aceeasi intensitate si in aceeasi golire de sine jertfa. Nu este vorba de o ispasire in fata unui Tata impasibil, ci de compatimire cu toti ceilalti oameni, care au fost si care vor mai fi, de impreuna-patimire cu toti cei care au suferit din cauza caderii, din cauza rautatii dezlantuite. As zice, sintetizand, ca intruparea, patimile, moartea pe cruce si invierea erau singurele cai prin care firea umana putea fi vindecata dinlauntrul sau, fara ca libertatea omului sa fie incalcata, si prin care Dumnezeul nostru actioneaza potrivit „definitiei” sale: Dumnezeu dragoste este.

  16. @ Dan

    Sper sa nu-ti fie cu suparare, dar citind ultimul tau comentariu am avut impresia ca am fost supusa, fara sa-mi dau seama, unui brainstorming. Intrebarea pe care ai pus-o tu initial, nu lasa loc pentru a intrevedea la ce nivel sa ti se raspunda, daca esti mai incepator in ale creditei sau nu chiar asa. In orice caz acuma s-a dovedit ca ai o putere de sinteza foarte buna si ca raspunsurile pe care le astepti trebuie sa fie la un nivel destul de inalt. Cu toate acestea, asa cum spuneam si in primul comentariu de la aceasta postare, pentru a intelege Taina Crucii trebuie sa ne coboram mintea in inima, sa o intelegem, daca vrei, prin inteligenta inimii si nu numai prin minte – asa cum suntem antrenati sa o facem in ziua de astazi, la cote neegalate in trecut, chiar daca filosofi din cei mai renumiti am cunosut inca din timpuri indepartate.

    Si iarasi iti spun: sper sa nu te superi, dar la Dumnezeu nu merge cu argumente. El nu a venit sa ne demonstreze nimic prin Cruce, decat numai iubirea sa nemarginita si curat nebuna pentru oameni. Mai presus de aceasta nimica nu este. O iubire care se sprijina pe argumente pana la urma cade. Poti sa probezi lucrul asta si in viata de zi cu zi. Si spune Sfantul Isaac Sirul ca dreptatea lui Dumnezeu se identifica cu iubirea Sa de oameni.

    Acuma, in ceea ce ma priveste spui:
    Cam ciudata ideea unei legitati cauzale deasupra lui Dumnezeu, in sensul ca nici El nu o poate anula.

    Ba Dumnezeu poate anula si legitatea cauzala daca vrea, insa ce te faci cu omul? Si mai apoi, sa nu pierdem din vedere faptul ca Hristos, Dumnezeu nostru, are doua firi, cea dumnezeiasca si cea omeneasca.

    Dumnezeu intr-atata il iubeste pe om incat vrea ca el sa se indumnezeiasca. Ori, Adam gustand pacatul, nu putea Dumnezeu sa-l invesniceasca, si prin moarte i s-a pus stavila. Asadar firea omeneasca, prin caderea protoparintilor a cunoscut moartea si Hristos intrupandu-Se a luat aceasta fire supusa mortii; firea dumnezeiasca unindu-se cu cea omeneasca fara schimbare, fara amestecare, fara despartire si fara impartire.

    Spun Sfintii Parinti ca intruparea lui Hristos a fost voia anterioara a lui Dumnezeu, inainte deci ca omul sa fie creat, insa consecintele caderii lui Adam – aflat la o varsta frageda duhovniceasca si neputand sa se statorniceasca in lumina si sa ajunga la dumnezeire fara unirea cu firea dumnezeiasca-, a facut ca intrupandu-Se, Domnul sa sufere Patimile, Rastignirea si moartea. Deci, mai pe scurt, consecinta pacatului stramosesc a fost intrarea mortii in lume. Si stim foarte bine ca pana la venirea lui Hristos chiar si dreptii mergeau in iad. Ori cine avea aceasta putere sa se duca pana acolo si sa-i scoata, decat numai Dumnezeu?! Si spune o frumoasa rugaciune: “in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul, si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins“.

    Iarasi, ar fi mai multe de spus, insa prefer sa ma opresc aici, nu in ultimul rand multumindu-ti ca ai gasit ceva “interesant”, asa cum spui, si in cele ce am scris mai inainte.

  17. Am observat acum că întrebarea vrea să se transforme într-o dezbatere.
    În primul rând, nu trebuie verificate nişte teorii (răspunsurile primite). Taina Crucii, patimile şi Învierea Domnului nu pot fi înţelese pe deplin. Abia cine-şi asumă propria cruce începe să le priceapă.
    Aşadar lupta noastră cu patimile ne dezvăluie natura păcatului, care este o robie a minţii. Hristos a biruit în Sine această robie a minţii de către trup pentru a ne da şi nouă pildă ce să facem. Iar biruinţa Sa nu e un exemplu exterior nouă, abstract, ci e viu şi dintr-o Persoană Care ne susţine pe calea aceasta a eliberării de păcat. Atunci când biruim păcatul, cu ajutorul lui Hristos, Care ce l-a biruit El întâi, devenim vii.
    Doar că într-o lume perimată de păcatul strămoşesc degeaba înviem. Avem nevoie de un pământ nou, de un rai nou, purificate de stricăciune. Deci Hristos prin întrupare (răstignire şi Înviere) a umplut toate şi le-a aşezat la loc într-o iconomie mântuitoare, adică în etape. Abia la sfârşitul lumii se vor împlini toate.
    Deci rostul suferinţelor lui Hristos este să biruiască moartea. Oare ar fi murit de bătrâneţe dacă n-ar fi fost ucis? El biruia până şi moartea altora, darmite pe a Sa. Chiar dacă nu sunt folositoare astfel de presupoziţii la care nu avem răspuns cert, e sigur că nu putea trăi în lumea aceasta fără să fie strivit de ea şi trebuia să treacă şi prin moarte pentru a o birui şi pe ea şi să dea antidotul, să ajungă la toţi cei morţi din veac.
    Aş fi mulţumit dacă toate cele scrise de fiecare nu vor mai fi analizate critic logic, ci asumate. Până la urmă, răspunsul îl primim fiecare pe măsura luptei proprii cu păcatul şi prin harul dobândit de aici. Dar înţelegerea nu e totul, ci practica. Mulţi pricep, dar nu împlinesc, sunt şi unii care împlinesc, deşi nu descifrează foarte mult.

  18. @Dan
    Acuma… şi reversul. Vorbeşti în criticile tale despre legitatea păcatului, căreia nu e corect să i se supună Dumnezeu. Ar fi corect ca Dumnezeu să corecteze ceva din condei, fără o intervenţie, fără o tămăduire reală, fără o reparaţie concretă? O iertare pur şi simplu ar dovedi că Dumnezeu este atotputernic sau neputincios? Nu ar fi biruit, de fapt, de păcat, de care nu poate scăpa decât prin printr-o resetare? Tocmai că erorile păcatului trebuie îndreptate şi nu pot fi corectate altfel decât printr-o intervenţie directă.
    După cum am spus anterior, cred că Dumnezeu nu încape într-o viziune catolică, strict juridică.

  19. Multe multumiri pentru timpul pierdut cu raspunsurile dvs.

    Constat ca nu exista o viziune unitara asupra subiectului. Mai mult, articolele pe acest subiect, scuturate de ambalajul emotional (figuri de stil, cuvinte frumos spuse etc.) raman foarte anemice in explicatii.

    Pacat ca putini isi bat capul cu astfel de chestiuni – care mi se par stalpii dogmaticii crestine – preferand sa repete la infinit ca “Hristos s-a rastignit pentru pacatele noastre”, “atat de mult a iubit Dumezeu lumea incat…” samd.

    Eu unul tin la argumente si inlantuiri logice(defect profesional) si nu pot trece peste astfel de afirmatii fara un raspuns (care , evident, va suferi transformari continue pe masura ce voi intelege mai multe). Fara argumente cred ca e mai bine sa ne abtinem de la afirmatii si sa le consideram taine ale lui Dumnezeu, altfel apucam pe o cale periculoasa in care putem spune orice.

    @ exegeticus – ultima postare – si eu gandesc ca nu se putea trece de pacate prin resetare, tocmai de asta m-am oprit la ideea ca Dumnezeu nu-si putea calca dreptatea si sa anuleze efectul pacatului originar, doar ca nu-mi place cand aud ca “trebuia” sa plateasca cineva, ca si cum Dumnezeu a fost obligat sa salveze omenirea prin jertfa, ca nu era “posibil” altfel, e doar o nuanta.

  20. @ Dan

    Imi pare rau ca te-am suparat si dezamagit, desi speram totusi sa nu fie asa. In plus, in ciuda atator cuvinte care au fost scrise, nici macar nu ai reusit sa gasesti raspunsul pe care il asteptai, format dintr-un lant de argumente logice. Ba inca, imi dau seama ca pentru tine cuvintele: “Hristos s-a rastignit pentru pacatele noastre”, “atat de mult a iubit Dumezeu lumea incat…” samd. au ajuns tocite de sens si poate ca au si o tenta alergica.

    Cu toate acestea ai punctat foarte bine, ca in afara argumentelor, a lucrurilor pe care putem sa le patrundem cu mintea, este taina, care este infinit mai mare.

    In ceea ce ma priveste te rog sa ma ierti pentru tot ceea ce am scris, crezand mai de graba ca-mi jertfesc timpul decat sa il pierd. Asta ma face sa ma gandesc ca desi Hristos S-a jertfit pe cruce, cu toate astea, pacatele celor care nu primesc aceasta jertfa nu stiu in ce masura sunt iertate.

  21. @Dan:

    Impresia pe care o faci este ca esti opac fata de agumente, nu ca nu ai parte de ele. Cu iertare, insa daca vrei “argumente” si “explicatii”, atunci nu are ce sa caute in discutie “imi place” sau “nu-mi place”. Poti explica de ce nu e valida sau care sunt vulnerabilitatile unei explicatii, insa ca nu-ti place tie este total irelevant. Nu stiu cine isi bate capul sau nu cu aceste teme, insa aici unii si-au batut capul si au adus diverse contributii si crede-ma ca aici nimeni nu da note – cu exceptia moderatorului, :), insa pe alte criterii, nu formale. Poate te decizi sa participi la o discutie realmente serioasa, care are regulile sale (cum ar fi sa arati de ce cutare explicatie nu e buna sau de ce cel mai mare teolog roman si unul din cei mai mari din lume este irelevant in discutie, cum ar fi sa ai propriul tau bagaj de referinte, fara de care… hm, si, mai ales, sa arati care e importanta existentiala a unei asemenea dezbateri), sau, daca nu, atunci ce folos?

  22. @Dan
    Nu se putea fără Cruce pentru că păcatul este de aşa natură, că nu se dă la o parte fără să opună o rezistenţă acerbă, care implică jertfa pentru curăţirea lui. Totuşi mă refeream îndeosebi la această afirmaţie: “ideea unei legitati cauzale deasupra lui Dumnezeu, in sensul ca nici El nu o poate anula”. Noi nu putem anula legile pentru că sunt mai presus de noi, dar Dumnezeu nu le poate anula pt că ar însemna să nu fie consecvent şi drept. E posibil să fie şi o problemă de exprimare, dar nu văd alt sens a ceea ce ai exprimat.
    Apoi e bine să putem exprima cât mai limpede dogmele în care credem, dar nu e esenţial, nu e o preocupare existenţială. E firesc să pună accentul fiecare pe aspectele familiare lui, ceea ce nu înseamnă că nu există o viziune unitară în Ortodoxie, doar eventual a comentatorilor de aici, ceea ce e irelevant.
    Preocuparea existenţială cred că se poate rezuma astfel: Hristos a murit pentru noi pentru a ne deschide calea spre înviere printr-o vieţuire transfigurată de credinţă.
    Cum a spus şi admin, nu s-a înţeles că e vorba de o dezbatere apologetică, la care să intervină cele mai bune argumentaţii. Trebuie să-ţi extragi esenţialul şi cam atât. Persiflarea celorlalţi în acest caz nu-şi are rostul.

  23. Pingback: PREDICI AUDIO in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”: Sa avem incredere in Dumnezeu! -
  24. Multumesc inca o data tuturor pentru raspunsuri.
    Aveti dreptate cu totii. Cred ca sunt eu prea cusurgiu.
    O sa mai intreb si cativa preoti, poate gasesc un raspuns mai concret si mai la obiect.

  25. Pingback: Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!” -
  26. Pingback: ACOPERAMANTUL MAICII DOMNULUI. Predici audio despre istoricul sarbatorii, MINUNILE, MIJLOCIRILE si LACRIMILE bunei noastre Maicute din cer -
  27. Pingback: CUVIOASA PARASCHEVA, sfanta care ne invata CAND SI CUM TREBUIE SA SLUJIM SI SA NE DARUIM LUI DUMNEZEU. Predici audio ale Ierom. Irineu si Pr. Ciprian Negreanu (Cluj): pilda celor 10 fecioare si INSELAREA AMANARII -
  28. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?” | Cuvântul O
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate