Pr. Tudor Ciocan – cuvinte actuale la ADORMIREA MAICII DOMNULUI (audio, text): “NU VREAU SĂ NE OBIȘNUIM CU NEFIRESCUL, NU NE PUTEM ACOMODA CU LUMEA ACEASTA. Nu ne separăm cu nici un pas de credința cea adevărată! Îndepărtarea oamenilor de Hristos se face prin ERODĂRI SUCCESIVE!”. Despre CUMINȚENIA și ASCULTAREA duhovnicești VERSUS cele lumești

Pr. Tudor Ciocan – Cuvânt la Prohodul Maicii Domnului

(14 august 2020):

„Iubiți frați creștini,

Prohodul Maicii Domnului îl facem anul ăsta chiar și așa, distanțați social. Chiar și așa, în afara bisericii. Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a îngăduit măcar atât! Dacă n-am fot vrednici să facem Prohodul Mântuitorului la timpul respectiv, măcar acuma am putut s-o cinstim pe Maica Domnului cu cântări. Uitându-mă așa, cum stăm, mi s-a părut mai degrabă decât o rugăciune pentru Maica Domnului pentru trecerea Ei la Ceruri cu trupul, mi s-a părut mai degrabă o rugăciune de pocăință pentru noi, cerându-i Maicii Domnului să mijlocească pentru noi ca să putem să trăim creștinește și s-o cinstim creștinește, așa cum se cuvine în lumea aceasta. Este o rugăciune de pocăință, deși prohodul ar trebui să fie o cântare [de bucurie] – noi îi spunem de întristare, dar știm prea bine că în momentul în care cineva moare, dacă moare în dreptate, ajunge în Împărăția Cerurilor, cu atât mai mult ne bucurăm pentru Adormirea Maicii Domnului. Deci ar trebui să fie o cântare de bucurie și ea a devenit acuma mai degrabă pentru noi o rugăciune către Maica Domnului, încă o dată o spun, ca să ne ajute să ieșim din starea aceasta. E o stare nefirească.

Nu e firesc să stăm la distanță, nu e firesc să purtăm mască, nu e firesc să nu putem să ne închinăm așa cum se cuvine, și chiar dacă o respectăm, înțelegem mai adânc decât ar vrea unii să facem. Și atuncea, vrem să ieșim din acea stare nefirească. Noi vrem să ne întoarcem la ale noastre. Vrem să fim în starea aceea în care sa putem să ne îmbrățișăm unul cu altul, să putem să stăm unii lângă alții în mod firesc, fără să ne temem, să putem să sărutăm icoana fără să ne temem, să putem să sărutăm Crucea și toate celelalte gesturi ale închinării noastre. Sunt importante? Sunt foarte importante! În momentul în care vrei să respecți învățătura Bisericii și învățătura Bisericii din secolul al VIII-lea, practic, să cinstim icoanele, s-o preacinstim pe Maica Domnului, printre altele, printre gesturile de cinstire nu este doar plecăciunea în fața icoanei, metania, ci este și sărutarea [icoanei]. Acesta este un gest cultural, ca să spunem așa. Noi, în partea asta de lume, în momentul în care îndrăgim pe cineva sau în momentul în care suntem aproape de cineva, îl îmbrățișăm. Poate cei mai din Nord stau mai la distanță. Așa este lumea lor: distanțarea socială în Nord este mai firească. Și în Vest este mai firească. Noi, în Sud și în Est, (…), în mod firesc ne îmbrățișăm, ne sărutăm. Și-n momentul în care nu mai putem să ne închinăm așa Maicii Domnului, în momentul în care stăm la distanță de ea, nu putem s-o sărutăm decât cu cugetul nostru, atunci nu suntem într-o stare firească.

Înțelegem, bineînțeles, situația: în momentul în care cineva este bolnav de o boală contagioasă, să spunem așa, în casă, de o gripă, stăm mai la distanță de el – e de bun simț – și el stă mai la distanță de noi. E de bun-simț. Nu pot, însă, să nu mă gândesc cum ne privește acum Maica Domnului pe noi. Pe de o parte, încercăm s-o cinstim prin rugăciunile noastre, prin prezența noastră aici, pe de altă parte, trebuind să respectăm niște reguli, nu putem să-i ducem cinstirea până la capăt. Eu sper că Maica Domnului, fiind Maica noastră, a tuturor, ne privește cu îngăduință și sunt convins că ne privește cu îngăduință. Așa cum mama nu s-ar supăra dacă aș fi făcut [vreo greșeală] și fiecare dintre noi, în mod normal, chiar dacă ne-am supărat mamele și le-am tulburat cu neatenția noastră sau cu nepăsarea noastră sau uneori cu impertinența noastră, și totuși nu s-au supărat decisiv, așa încât să te rupă de la inimă pentru totdeauna, tot așa și Maica Domnului pe noi acuma. Ba din contră. Sper că văzând pocăința noastră și neputința noastră, să se roage Ea cu osârdie pentru noi la Tronul lui Dumnezeu. Așa încât, prin lucrarea tainică și prin iconomia lui Dumnezeu, așa cum El știe și cum numai El poate, să ne aducă în starea pe care ne-o dorim.

Încă o dată, repet, ne dorim să fim creștini până la capăt. Ne dorim să fim creștini cum au fost și strămoșii noștri. Ne dorim să putem să ne îmbrățișăm unii pe alții – că așa și spunem de mai multe ori în slujbă -, ne dorim să putem să sărutăm sfânta icoană a Maicii Domnului, ne dorim să putem să ne împărtășim, ne dorim să stăm în biserică, chiar dacă-i frumos și afară. Există liniștea și bucuria aceasta de a fi și în preajma bisericii, măcar de a fi împreună noi, așa, în curtea bisericii, e frumos și aceasta. Dar ne dorim să fim în firescul lucrurilor. Iar firescul lucrurilor nu este acesta, a sta la distanță, a sta aliniați, a sta în afara bisericii. Că respectăm? Da, respectăm pentru că așa ni se cere. Așa ni e cere de către autorități. Și mai ales așa ni s-a cerut, cu dragoste, sper, de către mai-marii noștri, ai Bisericii, să respectăm aceste reguli. Le respectăm pentru că ascultăm de mai-marii noștri ai Bisericii, dar ne dorim să ne întoarcem la cele de dinainte. Nu vreau să vă obișnuiți. Nu vreau să vă obișnuiți cu frica, nu vreau să vă obișnuiți cu distanțarea, nu vreau să vă obișnuiți cu nefirescul. Trebuie să fie tot timpul o durere în sufletul nostru, pentru că numai prin această durere ne vom putea ruga cum se cuvine. Dacă ne obișnuim, atuncea așa suntem, așa vom rămâne, iar generația de după noi va rămâne mai distantă de Biserică, și peste două generații, nepoții noștri nu vor mai călca în biserică. Avem o mărturie de dus mai departe. Avem o credință de dus mai departe. Credința pe care am primit-o, așa cum am primit-o de la părinții noștri, de la  bunicii noștri, de la strămoșii noștri trebuie s-o ducem mai departe și trebuie s-o ducem mai departe mai bogată.

De asemenea, știm de la Mântuitorul, că dacă pe El L-au primit, și pe noi ne vor primi, dacă pe El L-au prigonit, și pe noi ne vor prigoni. Că prigoana aceasta nu este mare, slavă Ție Doamne! Dar nu ne așteptăm la cine știe ce mari îmbrățișări din partea autorităților Statului. Mulțumim lui Dumnezeu pentru cât ne-a lăsat, mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta, până la urmă, stăm într-o biserică construită cu ajutorul Statului. Ne rugăm într-o astfel de biserică. Dar noi cerem mai departe – și să cereți, vă rog, și voi cere și eu, și dumneavoastră, fiecare dintre noi, cu pocăință Maicii Domnului să ne ajute ca anul viitor, pe vremea aceasta, să fim în absolutul firesc al lucrurilor. Asta însemnă ca cei de sus ai noștri, autoritățile Statului să înțeleagă bine despre ce este vorba și să estimeze mai corect ceea ce se întâmplă, și înseamnă cu adevărat ca arhiereii noștri să se roage pentru noi și să mijlocească pe lângă Dumnezeu ca să nu se piardă ceva din credința ortodoxă.

Ba mai mult, vă spun ceva, timpurile acestea (…) ne ajută să ne îmbogățim sufletește. Ne ajută să ne îmbogățim sufletește nu așa cum își doresc cei care ne țin afară din biserică, ci prin faptul acesta că suferința te călește. Suferința face asta, durerea aceasta mică pe care o avem că nu putem sta în biserică ne lămurește. E un foc mititel care ne lămurește, totuși. Ne desparte puțin murdăria de aurul curat. Puțin. Dacă ar fi persecuția mai mare, ar fi mult mai mare despărțirea, ar fi mult mai greu, pentru că s-ar vedea câți dintre noi cu adevărat am rezista. Eu nu vreau persecuție mai mare, nu vreau să fie un foc mai intens împotriva creștinilor, pentru că nu știu câți dintre noi, începând cu mine, dacă am putea să rezistăm la așa ceva. Dar pentru ce avem acuma, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne-a îngăduit așa, să ne rugăm să ne aducă, cu ajutorul Maicii Domnului, în firescul nostru. Și firescul nostru este să fim în Biserică, să ne închinăm în Biserică, să sărutăm sfânta icoană, să putem să ne îmbrățișăm unii cu alții, să putem cu adevărat să fim creștini. AMIN!”

***

***

Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului (15 august 2020):

CUMINTENIA, INTELEPCIUNEA si ASCULTAREA lumesti vs. cele DUHOVNICESTI

„Mare taină este aceasta, mutarea sufletului la Cer, la Judecata lui Dumnezeu. Cea mai mare taină s-a întâmplat astăzi, pentru că s-a mutat nu numai sufletul Maicii Domnului la Cer, și n-a fost vorba de judecată, pentru că ea încă de la Buna Vestire a fot curățită de păcate și de Păcatul Strămoșesc, ci și trupul Ei a fost luat la Cer în chip minunat de către Hristos. A fost luat un trup viu și înviat, aș spune. A fost luat un trup înviat, cel pe care l-a văzut Sfântul Apostol Toma în Cer era un trup înviat. Învierea aceasta înainte de obște, înainte Învierii obștești de care Maica Domnului a avut parte, este pentru noi un mare semn de nădejde. Pentru că iată, nu numai Hristos Dumnezeu făcut om a înviat cu trupul, ci chiar și un om, chiar dacă un om deosebit, Maica Domnului, a înviat cu trupul. În chip minunat a fost înviată de către Hristos. De aceea au fost adunați Apostolii din toată lumea pentru ca să vadă această minune, nu numai să-și ia la revedere omenește de la Maica Domnului, ci să fie și martori ai acestei minuni a învierii ei cu trupul și ai mutării ei cu trupul la Cer. Au fost luați din toată lumea, a fost un fel de pre-vestire, aceea a adunării de la urmă, în care drepții vor fi răpiți pe norii cerului și vor fi aduși în preajma Scaunului lui Dumnezeu. Atunci când s-au văzut adunați de unde erau și luați în chip minunat, probabil că s-au așteptat să fie sfârșitul lumii, sau cine știe, poate tot Sfinții Arhangheli îi vor fi vestit tainic că urmează să se mute la Domnul Sfânta Fecioară, Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu. Oricum, pentru noi este o perspectivă foarte asemănătoare cu perspectiva eshatologică. Și atuncea au fost adunați din toate părțile lumii cunoscute pe norii cerului. Și acuma noi venim nu pe nori, ci cu picioarele noastre, dar cu cugetul nostru venim aici, lângă Sfânta Fecioară, ca să participăm și noi la acest moment minunat al Adormirii Sale.

Atunci era o epocă ca și a noastră: tulbure, liniștită într-un fel, era Imperiul roman foarte întins, deși Sfântul Apostol Toma ieșise dincolo de marginile Imperiului roman, în partea Indiei, a Hindusului. Nu mai vorbesc de alți Apostoli care ajunseseră aicea, în partea parților, a Imperiului Persan, în ceea ce se știa pe-atuncea în lume. Unii ajunseseră dincolo de frontierele Imperiului Roman, cum a fost Sfântul Apostol Andrei, care a trecut și pe-aici, pe undeva. Deci era o lume din care toți își doreau să iasă. Apostolii își doreau să ajungă să vadă odată A Doua Venire a lui Hristos. Știau sau credeau că unii dintre ei, și anume Sfântul Apostol Ioan cel mai probabil, cel mai tânăr, avea să fie martor la această A Doua Venire. Oricum, își doreau A Doua Venire a lui Hristos ca să iasă din starea aceasta păcătoasă și din starea aceasta supusă pieirii și morții și să ajungă în starea de slavă și de veșnicie pe care o pregustaseră în preajma lui Hristos. Unii  – cei trei, Petru, Ioan și Iacov, în chip vădit pe Tabor – iar ceilalți, în cei trei ani de zile cât au stat împreună cu Hristos. În mod sigur acești trei ani le-au schimbat practic viața, le-au marcat desăvârșit viața și și-au dorit să retrăiască aceasta. De aceea, cred că au fost fericiți în momentul în care au fost luați pe norii cerurilor și nu au fost dezamăgiți când au văzut că au ajuns la Sfânta Fecioară, au văzut-o și și-au luat la revedere de la ea, apoi când au văzut-o suind la Ceruri, pentru că, în mod sigur, nu mai exista dezamăgire la omul credincios. Nici vorbă de deznădejde!

Noi acuma suntem lângă Sfânta Fecioară și-i cerem și noi ajutorul, cum am spus și aseară. Îi cerem ajutorul ca să ne aducă, noi spunem… măcar ca în starea de  dinainte de [starea de urgență]. Din februarie. Era o stare mai bună decât acum, dar, de fapt și de drept, ar trebui să-i cerem ajutorul ca să ne aducă mai repede la Judecată lui Hristos. Nu avem încredere în faptele noastre și în starea noastră sufletească și bine facem! Pentru că nu prin faptele noastre ne vom mântui, nici prin bunătatea sufletelor, nici prin așezarea noastră sufletească ne vom mântui. Deși trebuie să ne străduim totdeauna a avea sufletele curate, inimile curate și a face fapte care să izvorască din aceste inimi. Dar nădejdea noastră este în mijlocirea Sfintei Fecioare. Și dacă suntem cu adevărat conștienți de statutul nostru de creștini, trebuie să-i cerem să mijlocească pentru noi o mai grabnică venire a lui Hristos.

Pentru că statutul de creștin, printre altele, înseamnă cu nu ne acomodăm cu lumea aceasta. Nu ne place foarte mult în lumea aceasta. Cu atât mai mult acum nu ne acomodăm, când și lumea se poartă din ce în ce mai urât față de noi. Nu ne acomodăm cu lumea acesta și ne dorim cu adevărat să fim în Slava lui Dumnezeu. În Slava lui Dumnezeu, unde va fi comuniunea desăvârșită. Tot ceea ce vom trăi în Slavă trebuie să pregustăm și trebuie să pregătim de-aici, cât se poate. De ce ne împărtășim cu Hristos? Pentru ca să ne pregătim pentru Sfânta Împărtășanie pe care o vom primi desăvârșit, pentru unirea  desăvârșită cu Dumnezeu pe care o vom avea în Împărăția Cerurilor. De ce încercăm aicea să fim oameni iubitori? Iubitori înseamnă deschiși și încercând să fim jertfelnici pentru cei din jurul nostru. Pentru că Împărăția Cerurilor este o Împărăție a iubirii, și doar cel care-l va iubi cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele său, doar acela va fi vrednic să intre în această Împărăție. De aceea, în momentul în care vorbim despre Împărăția Cerurilor pe care o dorim să vină, trebuie să știm că ne pregătim de-aici. Și trebuie să ne pregătim de-aici prin așezarea noastră, cât se poate, iar așezarea noastră cât se poate nu poate să fie bună dacă nu cerem și mijlocirea [sfinților] și în primul rând a Maicii Domnului. Să-i cerem mijlocirea ca să ne scoată din starea aceasta în care ne aflăm? Da. Am mai spus și aseară, nu mai reiau.

Să încercăm să fim cu adevărat creștini. E fundamental. Să fim cu adevărat încrezători în puterea mântuitoare a lui Hristos și în puterea tămăduitoare a lui Hristos. În mijlocirea tămăduitoare a Maicii Domnului. Să nu ne lăsăm înfricoșați de relele care ni se tot induc. Să fim cu adevărat cuminți, să avem cumințenia cea duhovnicească. Cumințenia cea duhovnicească, de multe ori, intră în opoziție cu așa-zisa cumințenie omenească. Cumințenia duhovnicească înseamnă să avem înțelepciunea cea care ne duce către Împărăția Cerurilor. Dacă lumea acesta nu L-a primit pe Hristos, înțelepciunea pe care ne-o dă ea, așa-zisa înțelepciune și așa-zisa știință și așa-zisele principii de viață pe care ni le induce ea, sunt false, sunt mincinoase. Pentru că așa scrie în Evanghelia de la Ioan: Hristos între ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Și Lumina a venit în lume și n-a fost cuprinsă de întuneric, dar… ai Săi nu L-au primit. Așadar, înțelepciunea pe care mi-o dă veacul acesta nu este o înțelepciune folositoare decât dacă este duhovnicească.

Să fim cu luare-aminte, pentru că și această viață duhovnicească, la rândul ei, poate să fie prilej de ispită. Ispitele, de data aceasta vă spun mai clar, ispitele cele mai evidente sunt ispitele de-a dreapta: mândria! Ce duhovnicești, ce grozavi suntem noi că suntem la Sfânta Biserică, că suntem la Sfânta Liturghie, că ne împărtășim, că încercăm să fim cu adevărat creștini, anume să trăim așa cum ne învață Hristos și așa cum ne-a învățat Biserica dintotdeauna. Aceasta este ispita cea mai evidentă: mândria.

icoana de Vasile Tudor

Există și o altă ispită în viața duhovnicească: să credem că avem înțelepciunea duhovnicească și de fapt să nu facem decât să ne conformăm așa-zisei înțelepciuni omenești, să facem apologia ascultării [de Stat], în loc să facem apologia ascultării de Dumnezeu. Să credem că dacă ascultăm de cineva, de o instanță omenească care ne învață greșit raportat cu Dumnezeu, în felul acesta suntem cuminți și în felul acesta Dumnezeu ne va răsplăti. Dacă ar fi fost așa, sfinții martiri, cum avem mâine Brâncovenii – poate vom vorbi și mâine – dar orice sfânt martir ar fi trebuit să asculte frumos de porunca  Statului, să se închine idolilor, să se lepede de credință și atuncea ar fi fost într-adevăr plăcut lui Dumnezeu – așa cum fac unii apologia ascultării astăzi. Ascultare nu înseamnă să asculți de un om care te rupe de Dumnezeu, ci ascultare înseamnă să asculți de omul care te duce către Dumnezeu. Cum anume te duce către Dumnezeu? În măsura în care el însuși ascultă de ceea ce Biserica l-a învățat dintotdeauna. Dacă Biserica ne-a învățat dintotdeauna că icoanele sunt sfinte, atunci sunt sfinte. Dacă ne-a învățat dintotdeauna că trebuie să le cinstim, le cinstim. Dacă ne-a învățat dintotdeauna că trebuie să o preacinstim pe Sfânta Fecioară, o preacinstim pe Sfânta Fecioară. Dacă ne-a învățat dintotdeauna că trebuie să ne închinăm în fața lor, atunci ne închinăm în fața lor. Și facem toate celelalte pe care Biserica ni le-a învățat. Și nu lăsăm false argumente să ne despartă de credința cea adevărată! E adevărat că acest lucru pe care tot o sa-l repet de-acum încolo și-o să mă auziți repetându-l cât s-o putea, o să fie un leitmotiv: nu ne separăm cu nici un pas de credința cea adevărată!

Știm prea bine de-a lungul istoriei, în alte părți ale lumii, cum s-a făcut îndepărtarea oamenilor de Hristos. S-a făcut prin etape mici. Nu brusc, ci de-a lungul unei sute de ani, cum a fost în Franța, dintr-o Franță catolică, a devenit o Franță păgână. Din erodări în erodări succesive. Așa încât [nicio cirtă] și nimic nu dăm din credința cea adevărată. Dacă suntem învățați altceva, atunci să fim cu luare-aminte la cine învață și de ce ne învață. Și să avem dreaptă socotință. Vom avea de răspuns fiecare dintre noi în  fața lui Dumnezeu! Și vom răspunde în măsura în care suntem adevărat membre și mădulare ale Bisericii!

Dar Biserica este Una Sobornicească și Apostolică! Nu este o Biserică administrativă. Este o Biserică a celor care sunt cu adevărat cu Hristos. Și nu trebuie să devenim din clipa aceasta protestanți, să  fim asemenea lui Luther, să spunem că Biserica se înșală. Nu se înșală niciodată Biserica. Dar să fim cu luare-aminte, că învățătura pe care am primit-o, aceea trebuie s-o dăm mai departe și sfințenia Bisericii trebuie să ne împărtășim de ea și într-un fel, prin viețile noastre, trebuie să sporim. Nu putem să spunem că sporim sfințenia Bisericii, dar dăm generației de după noi mărturia sfințeniei, așa cum am perceput-o și cum am trăit-o fiecare dintre noi. Pentru că dacă nu suntem atenți să creștem către Hristos, atunci să știți că nu stăm, ci cădem. Nu există echilibru în viața duhovnicească. O spune Sfântul Evanghelist Ioan, n-o spun eu: Cel care crede că stă să ia aminte la sine ca nu cumva să cadă. Ci ori suntem aproape și ne apropiem de Dumnezeu, ori de fapt ne îndepărtăm de Dumnezeu cu diverse argumente.

Așadar, suntem aici adunați lângă Sfânta Fecioară. Să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru că putem să fim părtași acestui moment. Să-I dăm slavă lui Dumnezeu că suntem în Sfânta Liturghie. Să-I dăm slavă lui Dumnezeu că suntem împreună. Dar să ne aducem aminte mereu că ceea ce dorim noi este să fim desăvârșit cu Hristos și cu Sfânta Fecioară, cu Maica Sa, în Împărăția Cerurilor, și pentru ca să fim acolo desăvârșit, trebuie să fim aici cât mai desăvârșit apropiați de El. Și asta înseamnă să fim cu adevărat creștini de la un cap la altul. Nu pe bucățele.

Și dacă suntem într-o stare nefirească cum am mai spus și aseară – și suntem într-o stare nefirească! – să ne rugăm și Maicii Domnului și sfinților la care avem evlavie, și Sfântului Arhanghel Gavriil, și Sfântului Arhanghel Mihail, care au participat și ei cu toți sfinții când au întâmpinat-o în slavă pe Sfânta Fecioară, să ne ajute să trecem cât mai puțin vătămați duhovnicește această stare nefirească, și să grăbească sfârșitul acestei stări nefirești pentru ca să ne putem întoarce în viața noastră liniștită. Nu suntem niște oameni fărădelege. (…) Încercăm să fim creștini și ortodocși. Și am putut să fim creștini și ortodocși de-a lungul miilor de ani pentru că strămoșii noștri au avut această conștiință a faptului că mai presus de orice autoritate omenească este autoritatea dumnezeiască. Și când spun strămoșii, mă refer nu numai la noi, cei de jos, ci la cei de sus. În momentul în care se pierde această conștiință a autorității dumnezeiești, și sus, și de către noi, atunci deja devenim oameni ai lumii acesteia și uităm de Împărăția Cerurilor.

Deci dacă ne-am adunat aici, să-i cerem în primul rând Maicii Domnului să înțelegem ce important este să trăim aici pentru Dumnezeu. Fără compromisuri. Să-I cerem Maicii Domnului să avem și noi smerenia Ei. Să dobândim ceva din smerenia ei tăcută. Despre ea în Evanghelie se vorbește foarte puțin. Se și spune despre ea că este Evanghelia tăcută. Dar fără ea, Evanghelia nu ar fi fost cu putință. Nu trebuie neapărat să fim vocali. Este suficient să fim rugători și curat rugători. Dacă reușim să fim rugători și curat rugători, atunci Dumnezeu ne va auzi. Rugăciunea noastră spusă în taină și efectele rugăciunii noastre spuse în taină, și cererile noastre cu smerenie și cu lacrimi făcute, se vor vedea și în lumea largă.

Că plătim pentru păcatele noastre, așa este, plătim pentru păcatele noastre, dar dincolo de păcatele noastre există mila lui Dumnezeu. Și mila lui Dumnezeu vrea de la noi rugăciune sinceră pentru ca să ne ajute să ne întoarcem mai puternici duhovnicește, să ieșim din această ispită. Și dacă vom reuși să ieșim mai puternici duhovnicește din această ispită, bătălia pentru fiecare dintre noi este câștigată. E adevărat că orice bătălie presupune și victime. Dar victimele nu trebuie să fim noi, în sensul că ne lepădăm de Hristos, ci cei care sistematic ne împing departe de adevărata credință. Nici ei nu trebuie să fie victime și pentru ei trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze. Pentru că nu pot să vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Nu pot să vreau moartea nimănui din jurul meu. Ci vreau pe fiecare din jurul meu, indiferent dacă sunt în momentul ăsta de o credință creștină și ortodoxă sau sunt de alte credințe sau alte religii, vreau pe fiecare să devină creștin și ortodox cu adevărat. Pentru că dacă vor gusta adevărul ortodoxiei, frumusețea ortodoxiei, bogăția ortodoxiei, atunci cu totul altfel vor trece prin valurile lumii acesteia. Și nu numai ei, ci fiecare dintre noi.

Să ne ajute Dumnezeu să ne bucurăm cu adevărat de frumusețea ortodoxiei, de frumusețea Maicii Domnului! Să-i cerem cu adevărat mijlocirea pentru noi și atunci vom vedea cum ea ne va întâmpina și ne va ajuta și în lumea aceasta și mai ales la sfârșitul veacului. Amin!”

icoana de Gabriel Toma Chituc

Legaturi: