MARELE CONSPIRATOR si DISCIPLINAREA LA SCARA PLANETARA/ “Injecteaza FRICA si STAPANESTE!” sau drumul inapoi de la Huxley la ORWELL/ Apocalipsa LIVE, omul complet VIRTUALIZAT si auto-decapitarea lumii/ COVID-19: BOMBA care distruge civilizatia. VIRUSUL TOTALITARISMULUI si MIZA REALA A ”RAZBOIULUI LINGURITEI” “Zilele cand Cipul va deveni obligatoriu nu sunt departe. Mai aproape este insa vacccinarea obligatorie”

Sursa foto: https://www.cpomagazine.com/data-privacy/covid-19-threatens-more-than-your-health-civil-liberties-are-about-to-be-slashed/

EvZ:

Exploziv! Preoții-bloggeri nu se mai tem de Dumnezeu, ci de gripă. Omenirea se va sinucide în masă! Interviu Evz

Interviul cu scriitorul Gabriel Klimowicz, prilejuit de publicarea romanului „Străinul din Țara Marelui Nimic” (Editura Tritonic), continuă astăzi. Mai precis, dă în clocot! Ingredientele? Picante! Religia, digitalizarea, robotizarea, omenirea cipată a viitorului, înmulțirea omului fără contact sexual, sinuciderea în masă … Poftiți la bazarul cu de toate pentru toți!

– Florian Saiu: Trăim, în secolul digitalizării și al tehnologizării, un paradox: deși avem la îndemână mijloace de comunicare extrem de rapide și de diverse, viețuim, parcă, tot mai singuri. Cum credeți că va arăta omul viitorului apropiat, stimate domnule Klimowicz?

– Gabriel Klimowicz: Nu știu dacă e un paradox. Pentru mine nu e. După părerea mea, digitalizarea, mijloacele de comunicare moderne cum ar fi telefoanele, tabletele, calculatoarele, internetul, nu sunt făcute pentru a apropia oamenii, ci pentru a-i despărți, pentru a-i distanța, pentru a-i însingura. Înainte, ca să vorbești cu cineva, trebuia să-l întâlnești. Iar comunicarea se făcea față către față. Îți priveai interlocutorul în ochi, îl simțeai. Comunicarea nu era doar verbală, era un fel de comuniune. Mai este încă. Dar din ce în ce mai mult nu mai e nevoie să-l întâlnești pe cel cu care vrei să discuți. Poți să vorbești cu oricine în lumea asta, fără să fie de față. Eu vorbesc cu copiii mei plecați din țară, adulți astăzi, pe internet.

Comunicare înseamnă cuminecare

– Are și părți bune acest tip de comunicare, vedeți?

– Dar nu mai putem „comunica” la fel ca înainte. Vorbești cu o imagine depersonalizată în mare măsură. Așa că te dezveți să mai comunici, te folosești de gadgeturi că e mai comod și ești din ce în ce mai singur. „Comunicare” înseamnă „împărtășire”, „cuminecare” și asta nu se poate face virtual. Imaginea celor ce stau împreună la masă, dar nu comunică, ci butonează, „vorbesc” unul cu altul pe chat, e cât se poate de semnificativă pentru tipul de interacțiune la distanță spre care ne îndreptăm. Așa încât omul viitorului va avea probabil un cip implantat prin care își va plăti cheltuielile online fără să interacționeze cu cineva pentru asta. Banii, probabil, vor dispărea. Va lucra de acasă, dacă va lucra. Joburile de opt ore, cinci zile pe săptâmână, vor dispărea.

– Dar le ziceți, nu glumă!

– Aveți răbdare, abia am început! Calculatoarele și gadgeturile în general vor dispărea și ele fizic, vor „deveni” virtuale, iar omul viitorului va avea o serie de accesorii minuscule, cât un vârf de ac, atașate, care îl vor face capabil să ia legătura oricând, cu oricine, în orice colț al lumii. În lumea virtuală, desigur. Va avea holograme cu care va interacționa gesticulând prin aer, în loc de tabletă, telefon sau laptop. De asemenea, va fi conectat cu „munca” prin aceste accesorii în permanență și va putea „lucra” oriunde și oricând.

„Ne vom înmulți fără contact sexual”

– M-am liniștit, bine că mai face și omul ceva…

– Noi, oamenii, vom fi ocupați cu activități virtuale și vom fi din ce în ce mai singuri și mai depersonalizați. Fiecare va vegeta în cușca lui virtuală, în bula lui, în care se va întâmpla numai ceea ce dorește, fără surprize, provocări sau competiție. Fără suferință, dar și fără bucurie, fără fericire, fără entuziasm. În acest timp, fabricile vor fi imenși roboți industriali care vor produce tot ce vom avea nevoie, de la mâncare (probabil pastile nutritive) la mijloace de transport, rachete, avioane, haine… Produsele cumpărate de un robot casnic ne vor fi aduse acasă cu dronele.

– Hm, n-ar fi exclus.

– Rasele se vor amesteca în proporție mare. Dar nu vor dispărea, pentru că există în gena oamenilor o aplecare firească pentru propria rasă care nu va putea fi eradicată. Ne vom putea înmulți fără contact sexual, plăcerile vor deveni, de asemenea, virtuale. Familia, așa cum o știm noi acum, va dispărea pentru cei mai mulți, iar copiii vor fi educați, probabil, tot în spațiul virtual, de entități virtuale. Practica credințelor religioase se va diminua drastic și va căpăta alte forme, probabil tot virtuale.

Un tablou apocaliptic

– Virtualul la putere!

– Tot repet „virtual” pentru că adjectivul nu are sinonim. Nu există alt cuvânt și poate că ăsta e un semn că nu avem alternativă. Vedem deja că preoții, de teama unei gripe, au închis bisericile pentru credincioși, pe care îi invită să participe la slujbe în spațiul virtual. Nu le mai e „teamă” de Dumnezeu, ci de gripă. Preoții devin deja bloggeri. Numai că la slujba virtuală nu te poți împărtăși cu „Trupul” și „Sângele” Mântuitorului. Or, aceasta este esența liturghiei și a credinței creștine. În acest fel liturghia este desacralizată, iar slujba religioasă este transformată într-un spectacol televizat. Așadar, comuniunea și comunicarea dintre oameni și Dumnezeu se va împuțina teribil. Dragostea de oameni și de Dumnezeu va deveni de neînțeles pentru mulți. Viața va fi, în general, golită de sens și teribil de tristă. Și va deveni ieftină. Oamenii vor ajunge să se sature în așa de mare măsură de ei înșiși și vor fi așa de siguri că nu au nici un rost pe lume, încât se vor sinucide în număr mare.

– Chiar vedeți un asemenea viitor, fără un strop de speranță?

– Vor fi și excepții, oameni care nu vor accepta acest stil de viață, care – la fel ca Străinul din Țara Marelui Nimic – vor pune preț pe dragoste, pe comuniunea cu ceilalți și cu Dumnezeu, pe familie, pe curaj, pe cinste, pe onoare, pe tradițiile neamului lor, pe cultură și pe logică. Ei vor ajuta, cred, specia ciudată a oamenilor să meargă mai departe.

***

Anghel Buturugă:

Disciplinare la scară planetară

Unii consideră că actuala carantinare globală este pur și simplu o chestiune de tehnică epidemiologică, de expertiză. Alții o consideră un fel de simulare, un exercițiu. Eu cred că acum asistăm, dincolo de temeiurile invocate ale măsurilor de excepție, la o vastă acțiune de DISCIPLINARE. E vorba de disciplinarea coordonată a 3/4 din planetă, care #stăacasă în carantină. A ține sechestrați la domiciliu oamenii, a-i lipsi de drepturi și libertăți fundamentale și a-i determina să fie obedienți cu astfel de măsuri de excepție – luate la scară planetară, este un fenomen fără precedent. Celelalte pandemii din istorie, infinit mai letale decât aceasta, nu au beneficiat nici pe departe de un asemenea complex industrial politico-mediatic-medical capabil să oprească efectiv lumea pe loc. Nu pot să nu mă gândesc că această vastă operațiune de disciplinare este făcută PENTRU ceva, are o anumită finalitate, ce este legată intim de modul în care va arăta lumea nouă post-covid și, mai ales, regimul puterii ce va urma. Pentru cei care vor sări în sus ca arși că fac teoria conspirației le pot spune să stea liniștiți ca și până acum. Când invoc aici o finalitate, mă gândesc la procese istorice, nu la niște oculte din umbră. Dar, că tot veni vorba, există totuși un ocult pe care nu am cum să-l ignor: marele și autenticul conspiraționist al istoriei. Da, acela.

Apropo de nenumitul, în ceea ce privește Biserica, pentru prima oară în istorie și la scară planetară s-a reușit stoparea Liturghiei și/sau îndepărtarea poporului de aceasta, ceea ce aproape la fel de grav. Aceasta nu e doar o ispită sau o încercare ca oricare alta, din registrul provocărilor default cu care Biserica știm că se confruntă fiind în acest veac; e o realitate, și știm, nu-i așa, cine vrea ca liturghia să nu se mai țină și de ce. De ce? Era nevoie de o pauza pusă pe Liturghie – la modul real, nu atât pentru a știrbi prestigiul Bisericii sau pentru a o lupta sau pentru a o persecuta acum – efectiv cineva are nevoie de o astfel de subțiere a harului Liturghiei. Pentru că… „taina fărădelegii”. Iar, în ceea ce privește persecuția, tocmai asta e perversiunea și tocmai de aceea e mai grav decât dacă ar fi fost vorba de așa ceva. Pentru că au reușit, vorba unor mitropoliți, ceea ce proștii de comuniști nu au reușit decât cu război bejboznic și limitat: stoparea Liturghiei și/sau stoparea participării la Liturghie. Important este să vedem că un astfel de obiectiv a fost atins și cui folosește: marelui conspirator…

*

Marea problemă a zilelor noastre nu este atât necredința în Dumnezeu, cât necredința în existența ”conspiratorului”. Or se știe că cea mai mare victorie a sa este tocmai să se facă nevăzut. Asta arată în plus cât de înșelată este lumea în care trăim.

*

Diakrisis și creștinii acefali

Există un curent tot mai puternic în rândurile „influencerilor” clericali la modă și în rândurile unor „lideri de opinie” mireni. Pe scurt, acest curent se poate sintetiza astfel: măsurile luate de autorități, chiar și atunci când ele închid bisericile și interzic liturghiile, sunt perfect benigne; nu există persecuție; cei care se opun, chiar dacă o fac la nivel de opinie, nu de comportament, fac dovadă de neascultare, păcat grav; și cei care privesc cu suspiciune ce fac autoritățile sunt conspiraționiști, care conspiraționism pare că devine un fel de păcat fatal mai nou, demn de a fi introdus în ghidurile de spovedanie. Desigur, deseori această atitudine e însoțită de o perfectă aliniere cu tot ce decid autoritățile, cu o perfectă ne-simțire privind chestiunea liturgică și nu de puține ori, acolo unde nu e vorba pur și simplu de viclenie iezuistică, de derută duhovnicească sau fudulie incultă și oarbă.

Nu intru acum pe subiectul teoriilor conspirației, căci merită o atenție aparte. Vreau aici să spun că toți aceștia uită un lucru foarte simplu atunci când îți elaborează complicatele lor constructe intelectuale: nu ne confruntăm doar cu o problemă bisericească, ci și cu una uman-civică. Astfel, fără să-și dea seama, respectivii promotori ai concepțiilor de servitute voluntară devin efectiv portavoci ale puterii și ale măsurilor luate în numele salvării publice, abdicând de la rolul de cetățeni înzestrați cu rațiune, responsabilitate socială și – obligatoriu – discernământ civic. Constat cu stupoare cum toată acestă tagmă abdică, efectiv, de la exercițiul gândirii de orice fel cu privire la utilitatea, justificarea și consecințele măsurilor luate, cu privire la temeiul acestora, precum și de la exercițiul detașării față de argumentele puterii, de la păstrarea unei sănătoase distanțe, nu sociale, ci critice, față de salvatorii publici. Degeaba ești anticomunist, antiputinist și faci pe deșteptul emancipat dacă tu nu ai înțeles măcar atâta lucru din ce înseamnă un regim democratic și liberal: DISTANȚA CRITICĂ FAȚĂ DE PUTERE. Indiferent de context, de criză, de deținătorii puterii. În lipsa acestei distanțe critice, NU suntem cetățeni, ci supuși, NU suntem ființe raționale, ci ființe iraționale, dominate de argumentul autorității. Este, într-un fel, paradoxal, deși logic în mecanismul puterii: distanțarea socială între cetățeni a anulat distanțarea critică față de putere și autonomia gândirii sociale.

Sigur, unii se vor repezi să pună că „e moment de criză”, „să vorbească specialiștii”, „vei fi complice pentru decese dacă nu se iau măsuri”. TOCMAI pentru că e moment de criză, noi trebuie să fim vigilenți. TOCMAI pentru că se suspendă autonomia vieții sociale, cotidiene, noi trebuie să fim cu ochii larg deschiși. TOCMAI că e vorba de viețile compatrioților noștri – și nu numai – e obligatoriu să vedem ce remedii/soluții se aplică. De asemenea, chestiunea bunei intenții a celor care iau măsurile este crucială. Asistăm la un alt paradox: după ce s-a făcut atâta tam-tam despre corupție, dintr-o dată avem încredere totală într-o chestiune de viață și de moarte în aceleași autorități, deși vedem zi de zi cum colcăie dezastrul exact în acele zone care ar fi trebuit să fie pregătite pentru pandemie, dar nu sunt. Ei, lăsați, pentru acoperirea acestor crime sociale se vor găsi întotdeauna amatori care să facă PR pe gratis (sau nu) pentru puterile corupte.

Revenind la chestiunea creștină, așa cum spunea un preot profesor la o emisiune de la Trinitas, discernământul se pune într-un mod și mai acut. Da, creștinul trebuie să aibă această dimensiune profetică, de căpătâi, a identității sale. Și creștinul, mai ales el, e chemat să aibă o distanță critică față de deciziile regimurilor puterii și față de duhul în care sunt luate aceste măsuri. Mai ales el, „sarea pământului”, ar trebui să aibă această abilitate a diferențierii (diakrisis asta înseamnă, la bază), a distingerii, între raționalizări păguboase și complice și fapte, priorități; între discursuri politice și rețete medicale; între minciună și adevăr. Asta nu înseamnă să sfidezi, să încalci regulile legale sau să începi o haiducie bezmetică împotriva autorităților. Nu, înseamnă să-ți păstrezi autonomia și identitatea, să înțelegi ce se petrece și să te pregătești, pe tine și pe cei care îți sunt în responsabilitate, pentru ce este și ce va fi. Creștinismul este o cultură a discernământului și este o cultură profetică – sau nu este deloc.

Mărturie pentru adevăr

Stăteam si mă gândeam la replica pe care Mântuitorul o dă lui Pilat: Eu pentru aceasta am venit, ca sa dau mărturie pentru adevăr. Cum contrazice flagrant toată teologia supunerii totale a Bisericii comandamentelor seculare si a mărturisirii lui Hristos lipsindu-te de El, cum vedeam, deunăzi, ca afirma un cleric citat de g4media. Potrivit acestei teologii, a nu merge la liturghie si a Închide Biserica este, de fapt, a-L mărturisi pe Hristos, iar cine face invers, rezulta ca Il contrazice, ca sa nu zic ca se leapădă de El.

Teologia aceasta, dusa la consecințele sale logice, Il neagă pe Hristos si Ii neagă Învierea. De ce? Pentru ca pătimirile, procesul si răstignirea sunt fapte incriminante pentru cei care le-au inițiat si săvârșit, pentru trădător si pentru complice. Atâta lume si atâta popor se face complice la deicid. Nu ar dicta, oare, noua teologie, lui Hristos, sa se “smerească” si sa nu devină El cauza unei astfel de sminteli generalizate? De ce sa ii faci pe arhierei, pe farisei, pe cărturari, chiar poporul, ba si pe guvernator si pe soldați, chiar si pe ucenici, sa se descopere ca niște șerpi veninoși, nihiliști cinici, brute crude, trădători si fricoși? Nu era mai coerent cu această noua teologie ca Hristos sa #steaacasa si sa nu devină prilej pentru toți aceștia de a se contagia de duhul ucigașului de oameni?

Dar nu, El nu a #statacasa, ci a ieșit ca să fie semn spre descoperirea gândurilor care stau in inima omului, să deschidă mormintele văruite sub care ne acoperim putreziciunea lăuntrică. Si sa dea mărturie pentru adevăr: că El e Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

***

Gabriel Popa/ ActiveNews:

Trecerea de la Huxley la Orwell

Măsurile represive pe care le vedem în aceste zile marchează o schimbare fundamentală de paradigmă. Și nu doar în plan economic, unde vor avea de câștigat, ca de obicei, marii jucători, în detrimentul micilor firme și a afacerilor de familie. Din păcate par să se miște plăci tectonice mult mai adânci decât substratul economic. Tot din păcate, mișcarea ne arată că trecem în aceste luni de la logica lui Huxley la logica lui Orwell.

Logica lui Aldous Huxley exemplificată în „Minunata lume nouă” este cea a drogului. Principiul este: ține-i drogați pe cei mai mulți dintre oameni, și aceștia vor face tot ce le vei zice și nici nu le va trece prin cap să miște în front. Drogurile sunt foarte variate. De la substanțe stupefiante (al căror regim a devenit tot mai „liberal” în ultimii ani) la mass-media și divertisment, și de la pornografie la libertinaj sexual extrem (a se vedea așa-zisa „emancipare” lgbtq). Avantajul logicii Huxley este acela că le lași maselor iluzia de libertate, oamenii au în general impresia că „fac ce vor ei”. În realitate, obediența oarbă este asigurată prin mesajele injectate constant prin „presă” și prin controlul dozei zilnice de drog sau de droguri. Dezavantajul logicii Huxley este că nu toți se vor lăsa manipulați. Vor exista destui rebeli care se vor deconecta mai devreme sau mai târziu de la Matrix și vor reacționa, vor opune rezistență. Un alt dezavantaj e acela că e mult mai lentă, e nevoie de timp și de generații întregi pentru a împinge agenda globalist-„progresistă”. Pas cu pas, cum spunea un mare politician al tranziției.

Logica lui George Orwell exemplificată în „1984” este cea a terorii. Principiul este: injectează frica și foamea, și oamenii îți vor ceda de bună voie toate libertățile lor. Să nu ne iluzionăm, nici unul dintre regimurile comuniste nu ar fi fost posibil pe termen lung dacă o mare parte a populației nu ar fi colaborat, tacit. În logica Orwell, iluzia libertății nu mai este necesară. Oamenii știu că trăiesc sub o dictatură și își modifică gândirea ca atare, rezultând așa-zisa „dublă gândire”. Adică ei acceptă că 2+2 fac 5 deoarece așa zice Big Brother, chiar dacă știu în sinea lor că e o greșeală și o prostie. Dezavantajul logicii Orwell e acela că oamenii știu că sunt conduși de un tiran și, mai devreme sau mai târziu, s-ar putea revolta ca să îl răstoarne. Avantajul logicii Orwell este că puterea și controlul lui Big Brother sunt quasi-totale și se exercită permanent prin frică, foame, supraveghere și prin poliția politică. Practic, în logica Orwell nu există disidenți decât „cu voie de la Partid”. Aceștia sunt tolerați ca o supapă pentru mase, însă Partidul are grijă ca ei să spună mereu doar cât trebuie și ce trebuie. Un alt avantaj este acela că orice agendă, oricât de extremă, se poate impune rapid. Comuniștilor le-a luat doar un an de când au preluat puterea până când au trecut la colectivizarea (colhozizarea) generală a României.

Pentru un regim dictatorial, logica lui Huxley este mai complexă și mai riscantă. Și, mai ales, este prea lentă. De aceea orice Big Brother local sau global va visa să iasă mai devreme sau mai târziu din logica Huxley și să intre în logica Orwell.

Pentru a impune logica Orwell e nevoie de o criză, de spaimă și de foamete. Este nevoie ca moartea să pară iminentă și dezastrul inevitabil și ca oamenii să ceară, cu disperare, pâine. Big Brother se deghizează atunci în „salvator” și le aruncă oamenilor iluzia siguranței și câteva pâini. Și în schimb cere doar un fleac, să-i cedeze lui toată libertatea și propriile decizii.

Dacă îmi veți spune că bat eu câmpii și că așa ceva nu poate să se întâmple, ia uitați ce scrie Yuval Noah Harari în Financial Times: „Multe măsuri de urgență propuse pe termen scurt vor deveni lucruri obișnuite în peisajul cotidian. Aceasta este natura urgențelor. Ele accelerează procese istorice. Decizii care în timpul normale ar fi avut nevoie de ani de zile acum sunt luate în câteva ore. Tehnologii imature sau chiar periculoase sunt folosite imediat, deoarece riscul de a nu face nimic este mai mare. Țări întregi sunt folosite drept cobai în experimente sociale la scară largă. În vremuri normale, guvernele, companiile și școlile nu ar fi de acord să facă astfel de exeperimente.”

Sigur că mai e și Dumnezeu care veghează și care poate să deturneze planurile orwelliene. Asta nu înseamnă însă că nu sunt multe semne că aceasta e direcția în care merg acum lucrurile. Faptul că ne îndreptăm (din nou) spre logica Orwell arată că timpul nu mai are răbdare. Big Brother bate din picior și e mai nerăbdător ca niciodată să-și facă din nou apariția pe scena istoriei.

***

Alin Fumurescu/ Contributors:

… despre apocalipsele mari și mici. Cum s-a gripat creștinismul cu un virus chinezesc

… pentru că a fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme în care oamenii încă se gândeau la moarte. La moartea lor, personală. A fost odată, ca niciodată, o vreme în care asta îi deosebea pe oameni de animale – cunoașterea faptului că vor muri. Iar ăsta era un gând care îi punea pe gânduri.

Gândurile astea, la rândul lor, le modelau întreaga viață. Nu conta dacă erau cizmari, medici, baroni sau pescari – trăiau cu toții în orizontul morții. Personale. Eu mor, tu mori, ea moare. Noi murim. Pe rând, când îi venea fiecăruia sorocul. A fost odată ca niciodată o vreme în care trăiam (și muream) o serie de apocalipse din astea mititele, la scară umană. Apocalipsa e un cuvânt grecesc – toate cuvintele care contează sunt fie grecești, fie române. Apokaluptein înseamnă a dezvălui. Mureai și aflai, nu prin ghicitură, ci față către față (Corinteni 13). Și așa scăpai de frică.

Cu moartea pre moarte călcând.

Pe urmă au apărut noile media. Aproape peste noapte, amintirea morții a dispărut. Nu pentru că oamenii ar fi încetat să moară sau pentru că nu s-ar mai fi găsit nimeni care să te tragă de mânecă pentru a-ți reaminti de moarte. Dimpotrivă. Crime din amor rănit și atacul terorist din nine-eleven, sinucigași singuratici și oameni murind când își făceau “selfies”, împușcături în masă în America sau Norvergia, morții de la obezitate, cancere și războaie civile, tornade, vulcani și tsunamiuri – toate aceste morți au fost popularizate automat, preluate pe Facebook, anunțate pe Twitter, uneori în timp real, documentate pe Instagram, discutate pe Snapchat, filmate pe TikTok ș.a.m.d. Vestea morții însă e precum înghețata de ciocolată: mănânci una, mănânci două, mănânci nouă, începi să te saturi. Te scârbești. Vrei altceva. Vrei, să zicem, înghețată de vanilie cu fistic.

Te plictisești de gândul morții, la fel cum te plictisești de înghețata de ciocolată.

Și-atunci apare în China COVID 19. Pohta ce-ai pohtit. Asta da, moarte, asta da, apocalipsă – la scară mare, planetară! Noile media o absorb cu nesaț, cum absoarbe deșertul o ploaie așteptată de secole. Noile media reînvie, înverzesc, înfloresc, se trezesc din hibernare și plicitiseală. Popularizează, documentează, discută și filmează. Paradisul virtual vine la pachet cu iadul, după cum se vindea pe vremuri Minima Moralia a lui Andrei Pleșu cu Manifestul Partidului Comunist și Cuvântările Tovarășului Nicolae Ceaușescu. Vrei paradisul? Cumperi și iadul. Într-un celofan legat cu fundiță. Cu noul virus, opinia publică a scăpat de plictiseala zilelor în care te mai agitai doar de la încălzirea globală, Occupy Wall Street, #metoo sau analfabetismul (dis)funcțional. Zilele acestea, opinia publică s-a trezit cu adevărat la viață. Goya ne arată cum „somnul rațiunii naște monștri”, atâta doar că rațiunea nu se aplică și mulțimilor, după cum observă Gustave le Bon în Psihologia mulțimilor. Când mulțimile se trezesc, ele de fapt adorm, iar fandacsia-i gata. Asta s-a văzut, bunăoară, la procesul vrăjitoarelor din Salem, la Revoluția Franceză, cea „Culturală” Chinezească sau în delațiunile de pe vremea comunismului.

Vorba ‘ceea: drumul spre iad e pavat cu bune intenții.

Pentru cei care știu puțină istorie, urmarea era de așteptat. Dacă oamenii trăiesc sub vremi, politicienii trăiesc sub opinia publică. În istoria omenirii, cazurile în care politicienii au condus opinia publică în loc de-a se lasă conduși de ea se pot număra pe degete. Liderii nu mai “lead”, nu mai conduc. Se lasă conduși de voturi. După cum observă Alexis de Tocqueville pe la 1835 toamna, te poți opune dictaturii, dar e infinit mai dificil să te opui opiniei publice. Dictatura îți atacă doar trupul. Opinia publică îți lasă trupul în pace și îți atacă direct sufletul. Te lasă în viață, dar vei fi mai rău decât dacă ai fi mort. Vei fi un paria, un izolat. Vei fi, la propriu, un mort în viață. Cine și-ar dori așa ceva?

Și-atunci, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. „Luați un cerc, mângâiați-l, va deveni vicios”, spunea Eugen Ionesco. Politicienii au început să ia măsuri de prevenire a pandemiei, pentru a-și dovedi responsabilitatea în fața opiniei publice. Din ce în ce mai multe măsuri responsabile. Mass media s-au grăbit să le … mediatizeze (sic).. Au făcut chinezii X? Noi facem X și Y! Iar noi facem și X și Y, dar și Z! Iar dacă se termină alfabetul, o luăm de la capăt. Măsuri peste măsuri. E criză, e război! De asta profită toți „liderii”. Nu există lider care să nu fie reales în vremea războiului. John Adams, al doilea președinte al SUA după a doua Constituție, a fost și primul care nu a mai fost reales. De ce? Pentru că a refuzat un război cu Franța, pe care opinia publică și-l dorea cu pasiune. Clinton, în schimb, a fost reales, în ciuda scandalului cu Monica Lewinsky. De ce? Pentru că America se afla în război. Trump, acum, după ce a minimizat impactul COVID 19, a înțeles lecția. S-a autoproclamat un președinte „la război”, iar democrații, care au alimentat panica, se dau acum cu capul de pereți, realizând că Trump va câștiga al doilea mandat pe motiv de coronavirus. De la un punct încolo nici nu mai contează. Dai drumul bulgărelui la vale și, din vârful muntelui, admiri avalanșa care îngroapă tot ce prinde în cale.

Și nu mă refer la virus.

Unul dintre jocurile copilăriei uitate astăzi se numea „Portocala” (probabil pentru că nu se găseau decât de Crăciun). Sub comunism era un joc subversiv și începea așa: „Aș mânca o portocolă!” „De ce una și nu două?” „De ce două și nu nouă?”. Farmecul jocului consta în faptul că oricine putea schimba numerele și nimeni nu știa din capul locului cum se va termina, în afară faptului că, la sfârșit, râdeam cu toții de ne prăpădeam. Nici acum nu știm cum se va termina povestea cu pandemia, dar știm că nu e joacă și că, la sfârșit, s-ar putea ca mulți să plângem.

Nu toți. Că întotdeauna, vor fi învingători și învinși.

Tocqueville sugera că democrația suferă de ADD (Attention Deficit Disorder) – lumea se agită de încălzirea globală până moare Kolbe Bryant, după care își mută atenția la criza refugiaților, și tot așa. Lumea și-a pierdut răbdarea cu care își construia familia și catedralele – în decenii sau chiar secole. Contează doar ceea ce e la modă astăzi. La modă astăzi e coronavirusul. Dacă ai, Doamne ferește!, cancer sau diabet, ești precum un tânăr care ar umbla astăzi pe stradă cu perciuni și pantaloni evazați din anii ‘70 – boala ta nu mai e la modă. Ne pare rău. Cancerul e … fumat (sic). Ghinion dacă faci infarct – ambulanțele sunt ocupate cu COVID-19. Iată deci prima categorie de pierzători – pe termen scurt: cei care mor de altceva: diabeticii, cardiacii, tuberculoșii, cei ce-și fac selfies pe buza prăpastiei, Anna Karenina, dializații, cei infectați cu HIV ș.a.m.d.

De câștigat, pentru moment, câștigă mediul virtual – Amazon, Google, Ebay, și orice alte aplicații prin care poți „interacționa” (cumpăra, vinde, face sex etc.) online. Mediul virtual respectă mult vehiculata „distanță socială” despre care vorbea deja Thomas Hobbes pe la 1645 toamna, în plin război civil. Hobbes spunea că oamenii se nasc liberi, egali și înzestrați de la natură cu toate drepturile. Asta e starea naturală a omului. Pare paradisul, nu? Nu, zice Hobbes. Tocmai pentru că sunt egali și liberi și înzestrați cu toate drepturile, oamenii au dreptul de a face orice: fura, ucide, viola și ce le mai trece prin minte. Nu există bine sau rău, pentru că nu există nicio autoritate care să declare ce-i binele și ce-i răul. De aceea, starea naturală e, de fapt, un infern în care oamenii se feresc unii de ceilalți. Când infernul devine insuportabil, oamenii acceptă în unanimitate să se supună … deciziilor majorității. Majoritatea decide forma de guvernământ care, la rându-i, va decide binele și răul, dreptul la proprietate ș.a.m.d. Abia, din acel moment încolo, oamenii nu se mai feresc unii de ceilalți și acceptă societatea. Oamenii se înțeleg între ei când știu de amenințarea biciului pe care și l-au creat singuri. Asta zicea Hobbes.

Paradoxul e că acum „biciul”, i.e. guvernele, i.e. majoritatea opiniei publice ne spune să ne depărtăm din nou unii de alții. Să ne întoarcem, cum ar veni, la starea naturală. Decameronul lui Boccaccio, în care zece străini stăteau de povești în timpul ciumei bubonice care, în Evul Mediu, a omorât undeva între 75 și 200 de milioane (!) n-ar mai fi astăzi permis – prin lege. Dragostea în vremea holerei, a la Gabriel Garcia Marquez, ar fi interzisă. Cel mult Ciuma lui Albert Camus, dar pe vremea aceea refugierea în mediu virtual nu era posibilă. Pe vremea aceea, nu există mediul virtual, doar realitatea șobolanilor. (Regele Șobolan, al lui James Clavell, mai cunoscut publicului românesc pentru seria Șogunul, e o altă carte care ar merita recitită.) Thomas Hobbes trebuie că se simte acum răzbunat pentru toate criticile care i-au fost aduse în timpul vieții – și după.

Homo homini lupus.

Mai trist este că, printre pierzătorii acestei pandemii, se numără creștinismul – atât cel catolic, cât și cel ortodox.

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o vreme în care creștinismul nu era despre frică, ci despre iubire. „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33). „Unde-ți este moarte, boldul? Unde-ți este iadule, biruința?” A fost odată, ca niciodată, o vreme în care lumea mai credea în Corinteni 13: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.” O vreme în care oamenii nu doar comunicau, ci și cuminecau. O vreme în care se îngrijeau leproșii, o vreme în care se credea că icoanele sunt făcătoare de minuni, o vreme în care se spălau picioarele săracilor, și câte și mai câte. „Dar de-acuș”, vorba lui Topârceanu, /Zise el cu glas sfârşit / Ridicând un picioruş, / Dar de-acuş s-a isprăvit...” De-acuș’ ne vedem fiecare de fricile noastre.

De-acuș s-a isprăvit.

Nu vom mai avea nunți, nici botezuri, nici înmormântări, nici împărtășanie. De-acuș, nu vom mai pupa nici icoanele și nici moaștele, pentru că nu sunt, de fapt, făcătoare de minuni, ci infectate de coronavirus. Ne prefăceam și noi. Mai bine ne cumpărăm puști și cartușe, ca tot americanul responsabil. De-acuș, ne vom suspecta copiii, că poate sunt infectați, dar n-arată, și bătrânii – pentru că arată. De-acuș ne vom urî noi între noi, țările își vor închide frontierele, moldovenii vor urî oltenii, oltenii, ardelenii, oamenii se vor închide în case. De-acuș, guvernele vor face ce-a spus Hobbes că vor face: vor declara binele și răul.

De-acuș, slujba de Înviere de Paște va deveni doar o glumă proastă. Ca și dragostea, care nu respectă distanță socială.

Unde-ți este moarte boldul? În mass media!

De-acuș’ frica de moarte ne va împiedica să trăim.

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit…

Să nu disperăm, totuși. Excesul de trăit în virtual ar putea sfârși, paradoxal, prin a distruge importanța acordată virtualului. Excesul de prostie ar putea sfârși prin a ne reînvața dulceața înțelepciunii. Excesul de guvernare ar putea sfârși prin a ne ajuta să redescoperim gustul libertății.

La urmă urmelor, se apropie Paștele. Ce ne învață Ioan Gură de Aur? Ce știe orice tâmplar: cui pe cui se scoate.

Cu moartea pre moarte călcând.

… despre auto-manipularea cu “real news”. Si despre musca de pe scutul spartanului

… pentru ca auto-manipularea cu “real news” (stiri reale) face ca manipularea cu “fake news” (stiri false) sa para de o grosolanie jenanta. Un fierastrau pe langa un bisturiu. O manea, pe langa Simfonia a IX-a. Adrian Copilul Minune luandu-se la intrecere cu Beethoven. “Fake news” au cam acelasi impact ca si manelele. [Nota pentru chitibusari: Folosesc pluralul de la romanescul “stiri”, chiar daca “news” nu are plural in engleza.] Afecteaza doar o parte a populatiei (de multe ori aceeasi parte iubitoare si de manele) si sunt respinse de cealalta, fiind relative lesne de identificat ca atare. “Real news”, insa, sunt infinit mai periculoase atunci cand sunt manuite fara pricepere. Ne afecteaza pe toti si cu totii contribuim la amplificarea fenomenului. In aceste conditii “real news” devin crima perfecta, cam ca aceea din “Zece negri mititei” – romanul Agathei Christie, in care criminalul devine, de buna voie si nesilit de nimeni, una dintre victime pentru a inchide cercul.

E o poveste de cand lumea: Inamicul vizibil, identificabil si recunoscut ca atare, e infinit mai putin periculos decat inamicul (de) nerecunoscut, mai cu seama cand se intampla sa fie gasit in oglinda. In fiecare dintre noi.

In cazul “fake news” – in treacat fie spus, e relevant ca expresia a fost impusa in discursul public nu de catre jurnalistii onesti, ci de catre Donald Trump – exista, initial, o intentie de manipulare in scopuri mai mult sau mai putin abjecte, de la bani pana la influenta geopolitica. Restul il fac “idiotii utili”, cum le-ar fi zis Lenin, cei care rostogolesc mai departe “stirea” pe toate canalele media, cu buna credinta. Cazul “real news” e fundamental diferit. Aici intentiile sunt de la inceput bune, chiar virtuoase. Nimeni nu incearca sa manipuleze pe nimeni, toata lumea incearca sa informeze si sa salveze pe toata lumea. Dar toata lumea sfarseste prin a manipula pe toata lumea pentru a ne duce cu totii pe culmile isteriei, daca e sa-l parafrazez pe Cioran.

Studiu de caz – pandemia COVID 19.

De dimineata pana seara, si de seara pana dimineata numai despre asta auzim, numai despre asta vorbim, numai cu asta se ocupa atat jurnalistii, cat si politicienii, cat si social media. Las la o parte “fake news” asociate cu pandemia, teoriile conspiratiei, si chiar speculatiile despre ceea ce s-ar putea intampla in viitorul apropiat, mediu si lung. Las la o parte si faptul ca “numaratoarea” e cel putin ciudata, cata vreme o biata femeie adusa in coma diabetica, decedata si depistata cu noul virus, e “breaking news” si “numarata la “morti de la coronavirus”. Ma rezum la fapte – la discutiile care au loc intre oamenii de buna credinta si la cifre. Cati s-au mai infectat astazi? Cati au mai murit? Nimeni, dar nimeni din media pe care le urmaresc nu pune lucrurile in perspectiva. Bunaoara, ca “numarul infectatilor” depinde direct de numarul celor testati. Cu cat testez mai multi, cu atat identific mai multi infectati. Intr-un final vom fi infectati cu totii – sau majoritatea. Lumea crede ca cifrele nu mint. Ne plac cifrele. Intr-o lume nesigura, debusolata, cifrele ne dau iluzia pierdutelor certitudini. Dar, oricine a facut putina statistica, stie ca, tocmai de aceea, cifrele mint cel mai convingator. Totul depinde de cum le privesti.

Sa luam cazul Romaniei. La ora la care scriu aceste randuri, in Romania ar fi murit (y compris sarmana femeie in coma diabetica) 140 de oameni. Trist. In ultimele cateva saptamani. La ora la care veti citi aceste randuri, vor fi, cu siguranta, mai multi. Poate 200. Poate mai multi. Tragic. Stiti cati oameni au murit, in medie, in Romania, in 2018, zilnic? Nu in trei saptamani, nu in doua luni, ci zilnic? Cam 720! Nu s-a isterizat nimeni. (In treacat fie spus, Romania e pe locul opt in lume la rata mortalitatii – fara coronavirus. Se ingrjoreaza cineva?) Stiti cati romani erau infectati cu virusul Hepatitei C in Romania in 2013? (Pe fuga, n-am gasit cifre mai recente.) 595.000! Am ales Hepatita C, pentru ca se transmite viral, chiar daca doar prin schimb de fluide, si nu exista vaccin pentru ea. Anul acesta, la nivel mondial au murit de COVID 19, in cateva luni, vreo 50-60.000 de oameni. Poate ca pana la sfarsitul anului vor muri un milion. Trist. Tagic. Stiti cati au murit de Hepatita C in 2013? 700.000! Stiti cati au murit in 2015 de Hepatita B, tot virala, dar pentru care exista vaccine? 887.000! Trist. Tragic. Dar astea sunt cifrele puse in perspectiva.

Imaginati-va scenariul in care zilnic, pe toate televiziunile si in toate social media s-ar da doar “real news” despre imbolnavirile de hepatita. Ceva de genul: “Astazi s-au mai infectat 7230 de oameni cu Hepatita C, si alti 3200 de Heptita B. Numarul infectatilor in ultima luna a ajuns la 250.000, iar numarul deceselor cauzate doar de Hepatita B si C la 120.000.” (Evident, cifrele sunt false, dar realiste.) Zi si noapte. Noapte si zi. Doar hepatita. Va puteti insa alegeti si singuri boala. Cum credeti ca ar reactiona populatia? Dar politicienii? Dar dumneata, cititorul acestor randuri? Nu trebuie, insa, sa va ganditi neaparat la o boala. Luati orice subiect si imaginati-va ca toate mass media nu vorbesc decat despre asta. Zi si noapte. Noapte si zi. Saptamana dupa saptamana, luna dupa luna. Doar despre asta.

Vorba lui Eugen Ionesco: “Luat un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios”.

Repet: Aici nu vorbim despre stiri false – “fake news”. Aici vorbim despre stiri reale.

In timpul ciumei bubonice, in care au murit intre 75 si 200 de milioane de oameni in rastimpul catorva ani, personajele lui Boccaccio, din Decameronul, se “carantinizeaza” si ele, intr-o vila de la marginea Florentei. Erau zece – un numar de-acum interzis in Romania. Alte vremuri! Si ce fac cei zece, barbati si femei deopotriva? Discuta zi si noapte despre ciuma? Nicidecum! Dimpotriva, spun povesti – despre dragoste, despre sex, despre noroc, lacomie, s.a.m.d. Despre orice, mai putin despre ciuma – la ce le-ar folosi? Daca macar media contemporane ar avea atata intelepciune cata aveau personajele lui Boccaccio in secolul al XIV-lea, isteria pandemica s-ar domoli ca prin farmec. Cine n-ar vrea zilele acestea sa asculte o poveste spumoasa?

Spartanii obisnuiau sa-si picteze scuturile cu figuri si animale dintre cele mai fioroase pentru a-si speria adversarii si pentru a-si afirma barbatia. Zice-se ca un spartan si-ar fi pictat pe scut o musca, la scara naturala. De-abia de-o zareai, in mijlocul scutului. De buna seama, tovarasii de arme au inceput sa-l ia peste picior. Cat de amenintatoare poate fi o musca? Ce fel de barbat e acela care-si alege drept simbol o musca? Calm, omul cu pricina le-a explicat: “Voi ajunge atat de aproape cu scutul de fata dusmanilor, incat musca asta li se va parea un monstru.”

Zice-se ca spartanul cu pricina s-a tinut de cuvant. Si-a infricosat multi dusmani cu musca varata in dreptul ochilor de parea un monstru, si i-a a casapit pe multi. Tare mi-e teama ca astazi noi ne dusmanim singuri. Singuri ne punem scutul cu musca in dreptul ochilor si singuri ne inspaimantam de moarte. Ne-am pierdut perspectiva. Musca e reala, dar de aproape pare un monstru. Urmatorul gest e de-capitarea. Auto-de-capitarea. O omenire intreaga infricosata, fara capul pe umeri – ce poate fi mai tragic de-atat?

***

EVZ/ Adrian Pătrușcă:

Un virus mortal amenință lumea: nu COVID-19, ci Totalitarismul

Omenirea pare să aibă un singur plan de luptă împotriva epidemiei: închidem tot, punem lacăt pe țară, ne baricadăm și noi în case și așteptăm ca niște cârtițe în hibernare.

Rămân activi doar medicii și vardiștii. Unii vindecă, alții veghează cu arma în mână aplicarea stării de urgență.

Pentru ca hibernarea să fie eficientă, ea trebuie să fie globală. Altminteri, se repetă cazul Chinei, care de câteva zile nu mai raportează infectări interne, însă plouă cu cazuri de import, de la persoane venite din străinătate. Cât ar trebui să dureze această amorțeală tămăduitoare?

Potrivit unui studiu din 16 martie al cercetătorilor de la Imperial College din Londra, perioada ar trebui să se întindă pe durata a 18 luni, așadar până prin septembrie 2021, când se speră că va apărea (dacă va apărea!) un vaccin.

Pentru că – și aceasta este marea surpriză adusă de studiul britanic – din cauza globalizării, izolarea, cât de strictă, nu duce la  eradicarea infectărilor, ci doar la „aplatizarea curbei” contaminărilor.

Epidemia va continua să existe până ce va fi descoperit un vaccin sau până când vor fi infectate suficient de multe persoane pentru ca ceilalți să fie indirect protejați („imunitate gregară”).

Studiul citat este generos: el propune organizarea vieții umanității în runde alternative de hibernare (de câte două luni) și activitate (de câte o lună), și tot așa în continuare, până la vaccin sau până la calendele grecești.

„Nu ne vom mai întoarce la normalitate”, este titlul cutremurător al unui articol din MIT Technology Review, aparținându-i lui Gideon Lichfield, redactorul șef al publicației, pe marginea studiului britanic.

„Pentru a opri coronavirusul, spune el, trebuie să schimbăm radical aproape totul: cum muncim, cum ne manifestăm, cum socializăm, cum facem cumpărături, cum ne îngrijim sănătatea, cum ne educăm copiii, cum avem grijă de membrii familiei.”

Pe termen scurt, prezice tot el, vor fi multe pagube, mai ales pentru „întreprinderile care depind de persoane care se strâng în număr mare: restaurante, cafenele, baruri, discoteci, săli de fitness, hoteluri, teatre, cinematografe, muzee, centre comerciale, târguri, muzicieni și alți artiști, săli de sport și stadioane (și echipe sportive), săli de conferință (și organizatori de evenimente), companii de croazieră, companii aeriene, transporturi publice, școli și grădinițe private”.

Dificultăți mari vor întâmpina părinții – care trebuie să suplinească școlile închise, familiile – care trebuie să aibă grijă de persoanele vârstnice încercând în același timp să le ferească de virusul care pentru ele este cel mai periculos, persoanele confruntate cu mari fluctuații de venituri.

Ca în orice nenorocire, va exista și acum adaptare, prezice Lichfield.

Unele afaceri vor impune forme de distanțare fizică (săli de cinema, de teatru sau de lectură pline doar pe jumătate, rezervări obligatorii pentru anumite manifestări).

Va apărea o economie a izolării (shut-in economy) care va duce la o „explozie de noi servicii”, de sesiuni online de toate felurile și de vânzări la domiciliu.

Însă, pe termen mai lung, consecințele vor fi și mai profunde. Pentru că, NU, descoperirea vaccinului sau stingerea de la sine a epidemiei NU vor însemna revenirea la normalitate, profețește Lichfield. Chiar și după dispariția sa, COVID-19 va continua să macheze dramatic viața umanității. Societatea viitorului va fi după chipul și asemănarea hâdă a Coronavirusului.

„Estimez că ne vom restabili capacitatea de a socializa în toată siguranța, dezvoltând metode mai sofisticate de a-i identifica pe cei care reprezintă sau nu un risc sanitar și discriminându-i – legal – pe cei dintâi.”

Tabloul imaginat de Lichfield pare desprins din cele mai sinistre coșmaruri distopice:

„Ne putem închipui o lume în care, pentru a lua un avion, va trebui să fiți înscris la un serviciu care vă urmărește mișcările prin intermediul telefonului vostru. Compania aeriană nu va putea vedea pe unde ați fost, dar ea va primi o alertă dacă ați stat aproape de persoane înregistrate ca infectate sau de focare ale bolii.”

Observați că Lichfield evită să îi identifice pe cei care vor fi – totuși – la curent cu toate mișcările noastre!

Israelul a legiferat deja supravegherea (fără mandat!) a telefoanelor de către serviciul de informații interne, Shin Bet, pentru a combate epidemia de coronavirus.

China a implementat deja tehnologii de recunoaștere facială (chiar cu mască de protecție) și de supraveghere strictă a persoanelor, inclusiv prin telefon, pe care le-a testat la scară națională cu prilejul epidemiei.

„Ar putea exista condiții similare la intrarea în locurile aglomerate, în clădirile guvernamentale sau în principalele stații de transport public”, scrie ziaristul de la MIT.

„Vor fi scannere de temperatură peste tot și angajatorul vostru ar putea pretinde să purtați un aparat care vă supraveghează temperatura și alți parametri vitali.”

După modelul cluburilor de noapte și al barurilor, care cer un document de identitate certificând vârsta, anumite instituții ar putea solicita clienților un „atestat de imunitate”: un document – hârtie sau digital – care să ateste că sunt vindecați ori vaccinați.

Asemenea măsuri, care ni se par acum de domeniul SF, vor sfârși prin a fi acceptate, scrie Lichfield, „la fel cum am acceptat controalele de securitate din ce în ce mai riguroase de pe aeroporturi, în urma atacurilor teroriste”.

Discriminările, calul de bătaie al propagandei progresiste ante-COVID-19, vor reprezenta regula coșmarului post-virus care ni se pregătește, scrie Lichfield:

„Guvernele sau companiile vor putea impune orice criteriu cred de cuviință: de exemplu, să decidă că reprezentați un risc ridicat în cazul în care câștigați mai puțin de 50.000 de dolari pe an, dacă familia voastră este alcătuită din mai mult de șase persoane sau trăiți în anumite regiuni ale țării.”

Încă dinainte de pandemie, China a introdus un sistem numit de „credit social” prin care fiecare cetățean este supravegheat în orice moment al vieții sale – acasă, la serviciu, în vacanță, pe stradă – și i se acordă note pentru comportamentul său.

Paleta „materiilor” pentru care este notat se întinde de la respectarea regulilor de circulație la fidelitatea față de Partidul Comunist. Notele mari aduc recompense sociale precum dreptul de a călători cu trenul sau cu avionul, de a obține un credit la bancă sau de a-ți înscrie copilul la o școală mai bună.

Notele mici atrag reducerea progresivă a acestor drepturi, până la transformarea recalcitrantului într-un paria muritor de foame. Din această condiție nu poate ieși decât dacă acceptă reeducarea.

Occidentul elogiază modul în care China a gestionat epidemia pe care tot ea a provocat-o și a ascuns-o timp de trei săptămâni, și încearcă acum să o imite.

Țări care se bat în piept cu cărămida democrației se înghesuie să aplice metodele dictaturii chineze de combatere a epidemiei și de suprimare a drepturilor populației.

Poate că totuși Gideon Lichfield bate câmpii. Poate că studiul Institutului Imperial din Londra este o exagerare. Poate că virusul va dispărea dintrodată, așa cum a apărut. Poate…

Dar de prea multă vreme se vedeau semnele totalitarismului. Ale dorinței de a institui o societate de control total, o lume a lui Procust, în care indivizii să fie despuiați de orice identitate, să gândească și să se comporte după calapodul făurit de elitele conducătoare.

O societate orwelliană.

„În interiorul fiecărui progresist se ascunde un dictator care urlă să fie scos la suprafață”, spune David Horowitz.

Epidemia de coronavirus este pretextul perfect pentru ca dictatura să fie scoasă din cursurile universităților și din statutele ONG-urilor lui Soros, din reglementările UE despre curbura castravetelui și din discursurile despre salvarea planetei ale Gretei Thunberg, și instituită brutal ca nouă realitate a omenirii.

Din Wuhan s-a răspândit în lume un agent patogen mortal, care amenință întreaga civilizație occidentală: nu COVID-19, ci virusul totalitarismului.

***

COVID-19: Bomba care distruge civilizația pentru ca pe ruinele ei să se construiască Raiul Comunist pe pământ

Nu este adevărat că virușii sunt organisme inferioare, aflate la granița dintre viață și moarte. COVID-19 pare înzestrat cu inteligență. Are concepții ideologice. Este de Stânga.

De exemplu, zici că l-a citit pe Malthus, cel  atât de drag progresiștilor de azi, care susținea controlul strict al populației în funcție de resursele economice.

Virusul de Wuhan pare chitit să rezolve dezechilibrele demografice planetare. Bătrânii sunt principala lui țintă. Nu îi lichidează direct – la urma urmei, nu este mai letal decât colega sa gripa – ci parșiv, indirect, prin tărăboiul global pe care îl provoacă.

Vârstnicii sunt primele victime ale izolării:

„Contactele sociale și evenimentele sociale, teatrul, muzica, călătoriile, vacanțele, sportul, toate acestea îi ajută să-și prelungească viața pe pământ. (Prin izolare forțată) speranța de viață a milioane de oameni e scurtată”, spune profesorul Sucharit Bhakdi, fost șef al Institutului de Igienă și Microbiologie Medicală din Germania.

Orientarea tuturor eforturilor, alocarea tuturor resurselor către eradicarea COVID-19 duce inevitabil la dezechilibrarea sistemului medical și la neglijarea celorlalți bolnavi. Din nou, bâtrânii sunt primii loviți.

Criza economică, ale cărei prime semne de-abia încep să se arate, îi va afecta în primul rând pe cei cu venituri mici și pe cei dependenți de îngrijirea altora: adică mai ales bătrânii.

Dar poate că nimic nu este mai ucigător pentru bunici decât marginalizarea și ura pe care măsurile luate „pentru binele lor” o provoacă în rândul „celorlalți”.

Reporterii îi caută cu lumânarea pe bătrânii amărâți, târându-și cărucioarele după ei, pentru a-i admonesta că încalcă consemnul sau că nu și-au „printat” declarația pe propria răspundere.

Peste tot – pe stradă, în magazine, pe internet – iritarea față de bătrâni crește. Acești oameni, care își numără zilele și ceasurile până la moarte, și pentru care „ieșitul afară” a rămas una dintre puținele bucurii, sunt puși la zid ca factori de infectare a societății.

Ura împotriva bătrânilor este alimentată de multă vreme, prin mesajele alarmante venite de la liderii politici ai lumii, care prevestesc prăbușirea iminentă a sistemelor de pensii, fără a lua totuși vreo măsură de încurajare democratică.

În străfundurile subconștientului social, moartea fiecărui bătrân a devenit o ușurare. „Un om în minus, o porție de mâncare în plus.”

Așa se explică elanul luat de eutanasie. Procedurile se simplifică de la un an la altul: sinuciderea asistată a devenit azi la fel de banală ca luarea tensiunii. Ți se creează toate condițiile: doar să pleci odată!

Epidemia de coronavirus accelerează această cursă a morții. Un grup american de lobby în favoarea eutanasiei a propus aprobarea sinuciderii asistate prin Skype.

Nu suntem departe de ziua în care se va stabili prin lege o vârstă limită, la care, indiferent de starea de sănătate, oamenii să fie eutanasiați. Desigur, cu tot respectul, înconjurați de cei dragi, care își vor șterge o lacrimă complezentă, în timp ce pe fundal va răsuna „Rugă pentru părinți”.

La celălalt capăt al vieții, epidemia i-a băgat în priză și pe aborționiști. Sesizând oportunitatea și invocând lipsa de cadre medicale, ei cer legalizarea avortului „casnic”.

Virusul din Wuhan a mirosit de la o poștă a progresism de la primele imagini primite și distribuite cu entuziasm în toată lumea, ale Pământului nepoluat, văzut din satelit, după primele săptămâni de izolare.

Sute de secte militează pentru exctincția omenirii cu scopul de a salva Pământul. Ele consideră epidemia o binecuvântare.

„Pământul se vindecă.

Aerul și apa se curăță.

Corona este tratamentul.

Oamenii sunt boala.”

Alții ca Greta Thunberg sau Extinction Rebellion, mai „moderați”, cer ca întreaga planetă să devină „verde” până în 2050. Politicienii au ascultat și și-au luat angajamentul. Ușor de promis, greu de ținut. Înseamnă punerea pe butuci a 90% din industria lumii, adică o catastrofă economică și un dezastru social.

Coronavirusul a picat la țanc. A oferit pretextul perfect pentru închiderea industriilor, care poluau, poate, dar susțineau nivelul de trai al oamenilor.

Veștile despre trilioanele de euro și dolari care se pregătesc la nivel planetar pentru refacerea economică post-pandemie nu trebuie să ne înșele. Tot mai multe voci – printre care ONU sau Agenția Internațională pentru Energie (AIEA) – cer ca acest purcoi de bani să fie folosit pentru o „revoluție verde” a economiei. Adică să fie dirijați doar spre firmele care produc echipamente ecologice.

Acest lucru va duce la o scumpire generalizată și la plafonarea nivelului de trai undeva foarte jos, spre bucuria celor câteva companii „alese”, care, pe lângă subvențiile grase, vor beneficia și de mână de lucru ieftină.

Un alt efect care umple de bucurie inimile progresiștilor este impulsul dat interzicerii banilor fizici. „Banii cash sunt murdari la propriu, sunt cei mai periculoși când e vorba de răspândirea unei epidemii”, spunea Adrian Vasilescu, consilierul de STRATEGIE (s.m.) al guvernatorului BNR pe 8 martie 2020. Isteria COVID nici nu începuse.

Plata cu cardul va deveni foarte curând obligatorie, cum este deja în mai multe locuri.

Or, banii și accesul liber la banii personali sunt un element crucial al libertății individuale.

Cardul presupune un intermediar între bani și proprietarul lor de drept: banca. Aceasta îți poate bloca accesul la bani, la solicitarea statului, lăsând loc abuzurilor. Astăzi, când ANAF îți pune poprire pe conturi fără mandat judecătoresc, poți supraviețui cu niște bani gheață puși de-o parte. Nu vei mai putea.

În plus, după secretul bancar, siguranța bancară e și ea pe cale să devină un basm: prin dobânzile negative (tot mai frecvente), banca îți va fura legal din banii personali, pe care tu nu mai ai voie să îi ții în buzunar sau la saltea.

Progresismul este un Totalitarism deghizat, în care zeghea este înlocuită cu hăinuțe multicolore. Sub pretextul luptei împotriva epidemiei, statele se întrec să calce cu bocancii cele mai elementare (pleonasm necesar!) norme de libertate individuală.

Pe principiul „virus chinezesc cu abuz chinezesc se combate”, tot mai multe state (inclusiv România) au aprobat urmărirea fără mandat a telefoanelor.

După modelul chinez, Rusia folosește camerele cu recunoaștere facială împotriva virusului: doar la Moscova sunt o sută de mii. Occidentul, întotdeauna gata să-l acuze pe Putin de toate relele, de data asta tace mâlc. Pentru că Occidentul însuși pregătește utilizarea în masă a acestei tehnologii.

Zilele când Cipul va deveni obligatoriu nu sunt departe.

Mai aproape este însă vacccinarea obligatorie. Un grup de parlamentari s-a grăbit să scoată legea de la sertar încă din primele zile ale epidemiei. În fața respingerii sociale, au dat înapoi: nu era ÎNCĂ momentul. Dar, după ce COVID-ul va trece (când va fi asta, luni sau ani, nu se știe: Imperial College din Londra vorbea de 18 luni, Streinu-Cercel de un an), nimeni nu se va mai putea opune măsurii. Aceasta va deschide calea și către alte acte medicale obligatorii, cum ar fi, de exemplu, eugenia sau eutanasia. Sau Cipul, de adineaori

Precizare: sunt în favoarea vaccinării, dar sunt împotriva obligativității ei. Un act medical nu trebuie impus nici pacientului, nici medicului.

Argumentul că o persoană nevacccinată reprezintă un pericol social e extrem de periculos. El poate fi folosit pentru a justifica o sumedenie de abuzuri sau alte mizerii ideologice. Același argument este folosit și în disputa legată de împărtășirea cu lingurița unică, pe care închiderea bisericilor (o altă bucurie a progresiștilor), în mod straniu, nu a domolit-o. Dimpotrivă.

Pentru că miza „Războiului Linguriței” nu este sănătatea populației, ci lovirea Bisericii, prin desacralizarea Tainelor.

Dacă fiecare vine cu lingurița de acasă sau este împărtășit cu linguriță de plastic de unică folosință, asta nu înseamnă că Hristos nu mai este în Sfântul Potir. Dar este relativizat, este retrogradat de la rangul de Dumnezeu Viu, la cel de Simbol. Iar creștinul este transformat în superstițios.

M-am numărat printre naivii care au crezut că epidemia de coronavirus va da o lovitură grea progresismului și globalizării și va aduce un reviriment al statelor-națiuni. M-am înșelat.

Vorba lui Postelnicu: „Onorată instanță, am fost un dobitoc!”

În realitate, coronavirusul a dat aripi globalizării. Zilele trecute, fostul premier britanic laburist, Gordon Brown, cerea deschis crearea unui fel de guvern mondial (evident, temporar!) pentru combaterea pandemiei.

Peste trei miliarde de oameni (jumătate din populația planetei) se află în acest moment în izolare. Închiși în casele lor, care sunt închise în țările lor, care sunt la rândul lor închise.

Singura lor „deschidere” o reprezintă telecomunicațiile. În special internetul.

Stau închiși ca niște albine într-un stup, disciplinați, fiecare în celula sa hexagonală, executând activitatea care i s-a indicat.

Un rai al muncii și al supunerii fără crâcnire: Raiul Comunist.

De la Sillicon Valley, Marele Bărzăune supraveghează orice zumzet din rețea.

https://www.123rf.com/photo_72744258_a-large-crowd-of-zombies-apocalypse-halloween-concept-isolate-on-white-3d-rendering-.html

Legaturi: