Poate fi Rusia centrul lumii crestine? Ce inseamna “A TREIA ROMA”?

8-08-2013 14 minute Sublinieri

a treia roma

Importanta Rusiei pentru lumea ortodoxa este un subiect care starneste dezbateri aprinse. O arata, la noi, comentariile fluviu de la postarea Putin, Eurasia si ortodoxia moscovita. CE OPTIUNI (NU) ARE ROMANIA?

Publicam doua articole pe aceasta tematica, unul din Lumea Credintei, semnat de Gh. Ciocioi (care ni l-a si trimis prin mail), si celalalt din Revista 22, semnat de bizantinistul Petre Guran.

 Rusia – centrul lumii creştine?

 Gheorghiţă CIOCIOI, Lumea Credintei, nr 121(8), 2013

             Rusia consideră că are o permanentă chemare. Misiunea ei, cu siguranţă, nu a încetat o dată cu căderea comunismului… În marele imperiu moscovit, prin comparaţie cu restul popoarelor creştine din răsăritul Europei, ortodoxia e pe cale să devină politică de stat. Benefica “simfonie bizantină” între Biserica Rusă şi Kremlin începe chiar, după unii jurnalişti ruşi, să-şi arate primele sale roade…

 De la ateul convins la “omul lui Dumnezeu”

Drumul de la omul fără Dumnezeu, căruia îi este îngăduit orice, la omul lui Dumnezeu, fără doar şi poate, e unul nespus de anevois. Fapt constatat şi [de] generalii sovietici de până mai ieri, ce lecturează, în zilele noastre, plini de sârg, operele lui Dostoievski, în care descoperă noi şi noi înţelesuri… Occidentalul a ajuns o biată carcasă de om, un anti-om. Vestul Europei e putred, ca şi în trecut (în cazul dat, generalii tind să le dea dreptate mentorilor lor marxişti de odinioară)… Iar aceasta o propovăduieşte acum chiar şi Biserica Moscovei. În acord, fireşte, cu statul rus, care îşi construişte abile politici până peste mări şi ţări…

La Chişinău, de pildă, politicienii care se declară în favoarea legalizării unor comportamente amorale riscă să fie excomunicaţi de Biserică. Şi nimeni nu poate spune că o astfel de atitudine din partea Bisericii nu e una de aplaudat. Numai că cine credeţi, dragi cititori, că-i numără în sala de şedinţă pe deputaţii care voteză mârşavele legi, dându-i pe mâna vlădicăi Vladimir? Nimeni altul decât comunistul Voronin, cel pentru care Mântuitorul Hristos a fost “primul comunist din istorie”. Că n-ar sufla cineva o vorbuliţă mâine, dacă preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, ar legaliza căsătoriile între homosexuali la Moscova, asta e o altă poveste... Că Vova Voronin, în Basarabia, ar vota pentru legea în cauză cu amândouă mâinile, în nici 24 de ceasuri de la adoptarea ei în Rusia, iar importul legislativ, în cazul dat, ar fi considerat unul “benefic”, nici nu încape îndoială. Cât despre vlădika Vladimir, cu siguranţă, ar uita cu desăvârşire de excomunicări…

 Cea de-a patra strigare: Rusia – Centrul lumii creştine

Să spunem, totuşi, că Rusia e pe calea cea bună. Doamne fereşte de mai rău!

Crearea “omului nou”, de data aceasta creştin, nu poate fi decât de bun augur în “Sfânta Rusie.” Ne-am săturat cu toţii de atâta dezmăţ, de pervertirea, în gradul cel mai înalt cu putinţă, a omului modern, de făţărnicia neopăgânismului contemporan. O mare putere politică e alături de Biserică în Răsărit. La mai bine nici că se putea spera. În plus – şi deloc surprinzător – Rusia, mai zilele trecute, a anunţat o nouă eră creştină. Vestea a fost dată pe data de 1 iulie a.c. de către şeful Departamentului pentru relaţii între Biserică şi Societate al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, Vsevolod Chaplin. Marea Rusie “e chemată” (după alte şi alte chemări…), aflăm, “să bikerchaplindevină centrul lumii creştine”(cf.“Rus Derjavnaia”, № 7, 2013). “Nu întâmplător – este de părere Chaplin, citat de Interfax – mulţi privesc astăzi Rusia ca pe o apărătoare a idealurilor creştine şi a moralei tradiţionale, ca spre ţara care poate fi o alternativă viabilă la viţelul de aur şi la conceptele de libertate auto-distructive” . Rusia e datoare chiar, după şeful cunoscutului departament sinodal de la Moscova, să-şi asume cât mai curând rolul de “centru al creştinismului mondial”, restul naţiunilor lumii abandonând, după câte se pare, lupta pentru Hristos şi Biserică.

 Moscova şi decăderea lumii

   Promovarea ostentativă a homosexualităţii, a unei sexualităţii precoce, ori a adopţiilor de copii în vremuri de criză demografică (aceşti copii urmând să-şi piardă credinţa ortodoxă în care au fost botezaţi), după Vsevolod Chaplin, nu este nicidecum întâmplătoare. Şi nu poţi să nu fii de acord cu faptul că într-o lume creştină nu se cuvine să se petreacă astfel de nelegiuiri. Chaplin nu este însă singurul care face asemenea declaraţii în Rusia. Dezbateri aprinse pe tema dată s-au desfăşurat luna trecută chiar şi în Duma de Stat de la Moscova, un proiect de lege prin care urmează să fie interzisă promovarea homosexualității în rândul minorilor în această ţară trecând deja de a treia lectură. De altfel, sondajele efectuate în cursul lunii iunie a.c., arată că aproape 90% dintre ruşi sunt pentru interzicerea propagandei homosexuale, majoritatea populaţiei opunându-se căsătoriilor între homosexuali. Iar aceste luări de poziţie tranşante ale unor politicieni, ori ale unor înalte feţe bisericeşti, ca şi sondajele pe tema dată, nu vor rămâne fără urmări în plan practic….

 Codul penal şi morala creştină

Deşi Marea Rusie pravoslavnică a zilelor noastre nu s-a întors încă la Pidalion, ori la Stoglavul de odinioră – după care, viaţa creştină în ţara muscalilor ar urma să fie una desprinsă din Evanghelie – ea dispune, totuşi, de un cod penal modern. Şi nu mai departe de acum câteva săptămâni, acestuia i-au fost aduse o serie de amendamente. Astfel, preşedintele Putin şi-a pus semnătura, într-un mod cât se poate de hotărât, pe mai multe articole din codul penal, într-o nouă formă, ca şi pe unele acte legislative ce au ca scop “contracararea insultelor ce aduc atingere convingerilor religioase şi simţămintelor cetăţeneşti”. Noile pedepse, după unii jurişti ruşi, sunt unele nespus de aspre. Cu toate acestea, o perioadă de trei ani de privare de libertate, atât cât prevede legea, în unele cazuri, pentru insultarea sentimentelor religioase ale credincioşilor pravoslavnici, şefului Departamentului pentru relaţii între Biserică şi Societate al Sindodului de la Moscova, Vsevolod Chaplin, i se pare una mult prea mică. O pedeapsă mai mult decât blândă. Desigur, încălcările, sub o formă sau alta, a legii în cauză, atrag după sine pedepse diverse: de la zeci de ore de lucru în folosul comunităţii, la amenzi de sute de mii de ruble. Dacă doi homosexuali, de pildă, ar îndrăzni să se sărute pe stradă, lezându-ţi astfel sentimentele tale religioase, ca pravoslavnic, nu-ţi rămâne altceva de făcut, decât să depui o plângere la poliţie…Că în Occident lucrurile stau cu totul altfel, e o chestiune de care ruşilor nu le prea pasă. Cât despre evoluţiile la care ar trebui să ne aşteptăm în privinţa nou-declaratului “centru al lumii creştine”, e mult prea devreme, desigur, pentru a ne putea pronunţa. Dincolo însă de orice speculaţii politico-ideologice ori religioase, cuvântul Rusiei pare a cântări destul greu astăzi, într-o lume în care morala creştină este călcată cu brutalitate în picioare, iar glasul apărătorilor ei aproape că a fost redus la tăcere.

***

A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane

Petre Guran, Revista 22

Lungă vreme, în publicistica geopolitică, for­mula „a treia Romă“ (în slavonă, Tretii Rim) a ținut loc pentru tot ceea ce este mai misterios și mai subversiv în politica Moscovei: anarhie și tiranie, universalism și eshatologie, putere și religie. Conceptul se leagă de contextul istoric al trans­for­mării marelui cnezat al Moscovei în im­periu rus (domniile lui Vasile al III-lea și Ivan cel Groaznic), al centralizării puterii în mâinile aparatului administrativ im­pe­rial. Legitimitatea politică a acestor pre­faceri a fost căutată pe terenul religiei. Când, patru secole mai târziu, Stalin a ieșit din clădirea Comitetului Central ți­nându-l de subraț pe bătrânul mitropolit Serghie, cu care tocmai negociase sus­ți­nerea morală a războiului împotriva Ger­maniei de către Biserică, în schimbul re­activării Patriarhiei Moscovei, medievistul a exclamat „a treia Romă“, indicând că țarul roșu, avatar al lui Ivan cel Groaznic, intrase în rolul de hipodiacon susținător al patriarhului, care era de altfel și ultimul rol sacru recunoscut împăratului în ecle­ziologia bizantină.

Ce este a treia Romă? O în­tor­sătură de frază dintr-o scrisoare trimisă de un călugăr din Pskov către agentul guvernamental mos­covit Munehin, prin care se extinde și asupra Moscovei analogia, sta­bilită deja în antichitatea târzie, dintre Roma și Constantinopol, prin care acesta din urmă căpăta titlul simbolic de Noua Romă, adică noua capitală a imperiului și a lumii întregi. Formula a treia Romă ope­rează transformarea relației binare dintre vechi și nou într-o relație de succesiune ternară, în care atributele devin numerale ordinale, iar după ce o primă și o a doua Romă par să fi ieșit din istorie, cea de a treia este gata să intre în scenă.

Formulată în rezumat, teoria seamănă cu o succesiune de imperii universale, care se sting prin declin politic și militar și sunt înlocuite de noi structuri imperiale dornice să-și legitimeze puterea prin asu­marea funcției simbolice de Roma – ca­pitală a lumii. Citită la nivelul acesta, for­mula este fie o exagerare retorică, fie o tri­vializare incultă.

pskov_veche_vasnetsov-1909A treia Romă, în textul lui Filotei din Pskov, este o idee mai complexă și mai sub­tilă de atât[1]. Roma nu este numai ex­presia universalității politice incarnate de imperiul roman, ci și a celei religioase în­trupată în urmașul apostolului Petru. Co­incidența dintre universalitatea politică și cea religioasă face ca Roma să fie cu adevărat diferită de alte capitale. Jux­ta­punerea celor două autorități în același cen­tru creează însă o raportare între ele, care poate să fie de supunere a celei bi­sericești față de cea politică, de neu­tra­litate și toleranță a uneia față de cealaltă sau de supunere a celei politice față de cea bisericească. Dimensiunea religioasă a ide­ii de Roma este cea care dă toată puterea speculației teologico-politice. Din acest punct de vedere, Noua Romă (Constan­ti­nopol) a întruchipat prima soluție, supu­nerea religiosului față de politic, cel puțin în prima jumătate de mileniu a existenței sale, după care s-a produs o treptată in­versare a raportului (o asemenea opinie este cel putin discutabila; nu se poate spune ca in primul mileniu a existat o subordonare sistematica a religiosului de catre politic – n.n.). Astfel, la sfârșitul exis­tenței politice a Noii Rome, ea rămâne doar un simbol al ideii religioase, și anu­me capitala patriarhului Bisericii Ori­en­tale, o putere religioasă însă capabilă să le­gitimeze puterea politică, înălțându-se dea­supra ei.

Ideea de Roma capătă astfel, în gândirea lui Filotei, o a doua valență, cea de gar­dian al religiei și, prin extensie, al religiei adevărate, ortodoxia. Sfântul Silvestru și urmașii săi pe tronul Romei au fost gar­dieni ai credinței până când au decăzut din această demnitate din cauza ereziei lui filioque (și a celorlalte erori ulterioare ale latinilor). Noua Roma, prin Fotie (858-867; 877-886) și urmașii săi pe tronul pa­triarhal ecumenic, a preluat rolul de gardian al credinței adevărate până când, la rândul ei, a decăzut din această dem­nitate din cauza trădării ortodoxiei la Con­ciliul de la Florența (1439). Observăm că în expresia „două Rome au căzut“ Filotei nu se referă la cuceririle militare ale celor două capitale imperiale, ci la căderile în erezie ale celor două instituții religioase, pa­palitatea și patriarhia ecumenică, care au avut drept consecință și înfrângerea mi­litară.

Pe cale de consecință, a treia Romă este noul apărător al or­todoxiei (Defensor al Bisericii este unul dintre titlurile sacre ale împăratului bizantin). Aici apare ambiguitatea în textul lui Filotei. Este această a treia Romă instituția ecle­ziastică sau cea politică de la Moscova, principele sau mitropolitul / patriarhul? Dezambiguizarea s-a produs într-un sens sau altul în funcție de epocă, din cele patru secole de imperiu rus, două fiind marcate de o instituție ecleziastică cu un grad mare de autonomie sau chiar drept de tutelare spirituală a puterii politice (mi­tropolitul Macarie față de tânărul Ivan cel Groaznic, patriarhul Filaret în relația cu fiul său țarul Mihail, patriarhul Nikon față de țarul Alexei) și două de supunere totală a Bisericii față de împărat (de la des­fiin­țarea partriarhiei de către Petru cel Mare până la restaurarea patriarhiei în anul re­voluției, 1917). Cu toate acestea, a prevalat ideea că ortodoxia are nevoie de un apă­rător, iar acesta este fie împăratul ca per­soană, fie statul ca instituție, fie chiar po­porul rus în ansamblul lui, prin pioșenia sa andrey kurbskyextraordinară, iar în secolul XX prin numărul mare de martiri ai credinței. Ast­fel, un corolar al ideii de a treia Romă este cel de Sfântă Rusie, atunci când poporul cel pios apără Biserica de țarul cel rău (a se vedea Scrisorile prințului Andrei Kur­b­ski către Ivan cel Groaznic). Născută din ideea de a treia Romă, „Sfânta Rusie“ s-a transformat în oponent și contrapondere la puterea politică[2].

Însă, în secolul XX, în lectura lui Sol­je­nițîn, a treia Romă și Sfânta Rusie s-au reunit prin opoziția la regimul bolșevic, iar ceea ce s-a numit „sergianismul“, adi­că politica de adeziune a Bisericii Ruse la regimul comunist, a fost socotit o erezie și o decădere personală a marilor ierarhi.

Cu toate acestea, politica lui Gor­baciov de toleranță față de Bi­serica Rusă, transformată apoi în adopție a Bisericii Ruse ca instituție națională începând din anul mileniului încreștinării Rusiei, 1988, a schimbat radical datele problemei din punct de vedere al Bisericii Ruse și a deschis o decadă de negociere a locului pe care îl va ocupa istoria religioasă a po­po­rului rus în noua identitate postsovietică a națiunii ruse. Pentru ierarhia ortodoxă era important să-și ralieze atât Biserica din catacombele interne ale spațiului sovietic, cât și legitima Biserică Ortodoxă Rusă din afara granițelor, care se erija în purtătoarea idealurilor naționale pre­so­vie­tice. Astfel, pasul decisiv l-a reprezentat Sinodul jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 2000, în cadrul căruia au fost canonizați peste 1.000 de martiri creș­tini din perioada persecuțiilor bolșevice, în frunte cu familia imperială.

Pe măsură ce Biserica oficială, urmașa pac­tului dintre mitropolitul Serghie și Stalin, se apropia discursiv de Biserica martirilor, noul naționalism rusesc, urmaș al pa­triotismului sovietic, recupera timid ele­mente ale Rusiei medievale, între care di­mensiunea religioasă a conștiinței istorice ruse. O coliziune dintre aceasta din urmă și bolșevism s-a manifestat încă de la în­ceputul revoluției ruse și s-a numit na­țional-bolșevism. Deși curentul politic pro­priu-zis național-bolșevic pare a fi ră­mas marginal în scena politică rusească, noua formulă ideologică a proiectului eu­roasiatic este de esență național-bolșevică, în sensul unei reconcilieri între trecutul țarist și trecutul sovietic al Rusiei.

În acest context de inspirație național-bol­șevică, se produce și revigorarea con­ceptului dea treia Romă, menționat pri­ma oară într-o adresare a patriarhului Alexei cu ocazia a 850 de ani de la în­temeierea Moscovei, apoi, deși absent ca atare în documentele Sinodului jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse (august 2000), reluat în alte documente și răspunsuri ale Patriarhiei Moscovei, semnificând asu­marea de către Moscova a rolului de apă­rător al ortodoxiei, cu aceeași ambiguitate constitutivă. Cine e ortodoxia și cine apă­ră ortodoxia? Dacă ortodoxia este un sistem de reprezentare a universului spi­ritual, atunci ea poate avea ca apărător atât puterea bisericească incarnată în Pa­triarhia Moscovei, cât și puterea politică incarnată în guvernul Federației Ruse. Da­că ortodoxia este tradiția religioasă a po­porului rus, cu toate particularitățile cul­tual-culturale produse de istorie, atunci ea este consubstanțială cu Biserica Or­to­doxă Rusă și are ca apărător puterea po­litică a statului rus. Statul poate fi doar apărător al Bisericii sau statul poate fi el însuși incarnarea unei noi spiritualități care are Biserica în sânul ei. La rândul ei, Patriarhia Moscovei poate fi doar o ins­tituție a poporului rus sau o instituție universală, în cadrul căreia poporul rus joacă rol de avangardă. Aceste aporii nu pot fi tranșate și nici nu vor face obiectul unei asumări oficiale vreodată. Cu toate acestea, conceptul celei de a treia Rome produce acțiune politică conjugată a sta­tului și Bisericii Ruse. Exemplul pe care îl vom discuta în cele ce urmează aduce și un element de hermeneutică prin care poa­te fi precizat modul în care operează conceptul de a treia Roma în prezent. Este vorba de acțiunea Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Moldova.

Deși se vorbește de o Biserică Or­todoxă a Moldovei, din punct de vedere canonic funcționează pe teritoriul Republicii Moldova două entități ecleziale, numite amândouă mitropolii, una făcând parte din Biserica Ortodoxă Rusă, intitulată Mi­tropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, cealaltă făcând parte din Biserica Or­to­doxă Română, intitulată Mitropolia Basa­rabiei. Din punct de vedere al organizării interne, Biserica Ortodoxă Rusă are un caracter mai centralizat și o autoritate di­rectă a patriarhului mai mare asupra vieții religioase din cadrul mitropoliilor, care se răsfrânge și asupra Mitropoliei Moldovei, astfel încât patriarhul Moscovei face vizite canonice anuale pe teritoriul Republicii Moldova. În schimb, Mitropolia Basarabiei are un statut de autonomie în cadrul Bi­sericii Ortodoxe Române și niciun patriarh al României nu a vizitat canonic această mitropolie de la reînființarea ei. De ase­menea, în ultimii 20 de ani guvernul Re­publicii Moldova a tratat discriminatoriu cele două mitropolii, în sensul că nu a contestat nicio clipă dependența canonică de Moscova a Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, în schimb a tergiversat înscrierea și funcționarea Mitropoliei Ba­sarabiei ca entitate eclezială legală. Aceas­tă situație indică faptul că atât din punct de vedere intern, cât și extern Biserica „oficială“ din Republica Moldova este socotită Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove.

Pe 20 iunie 2013, sinodul Mitropoliei Chi­șinăului și a Întregii Moldove a exco­mu­nicat conducerea politică a Republicii Mol­dova, desemnată sub denumirea vagă de „guvernanții“. Actul de excomunicare a fost produs de dezbaterea în jurul gradului de libertate de care se vor putea bucura minoritățile sexuale în Republica Moldova, adică domeniile în care se poate aplica nediscriminarea. Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove a cerut guvernului ca legea egalității de șanse să fie acompaniată de o restrângere a dreptului de ma­ni­fes­tare publică a minorităților sexuale. Gu­vernul Republicii Moldova a fost somat să răspundă solicitărilor ecleziastice, iar în lipsa răspunsului a intervenit ex­co­mu­nicarea. Decizia trebuie citită în contextul ei politic, ecleziastic și canonic: a) între somațiile emise de Biserică și momentul excomunicării a intervenit o schimbare de guvern, b) grupul celor excomunicați este definit cu imprecizie (cine se regăsește în sintagma „guvernanți“, întreaga clasă po­litică sau numai partidele aflate la pu­tere?), c) în textul deciziei sinodale se face referință la o scrisoare a patriarhului Mos­covei din 2009 către Consiliul Europei în care este denunțată contradicția între anu­mite aspecte ale legislației privitoare la drep­turile omului și tradițiile spirituale ale diferitelor popoare, iar d) sancțiunea ecleziastică a guvernanților urmează să fie confirmată printr-o serie de manifestări populare, denumite „drumuri ale crucii“, în lunile august-septembrie, perioadă în care este așteptată și vizita pastorală a pa­triarhului Moscovei.

Acțiunea poate fi citită, desigur, ca o simplă lovitură de imagine dată unui guvern proeuropean în pragul de a înregistra un suc­ces la reuniunea de la Vilnius, pe calea integrării europene. Miza deciziei ecleziale este însă mult mai mare, fiindcă: 1) pe această cale este instituită vocația Patriarhiei Moscovei de a cenzura puterea guvernamentală; 2) tot astfel se afirmă ro­lul universal al Patriarhiei Moscovei de a interveni, prin mitropoliile ei, în în­drep­tarea morală a guvernanților altor națiuni decât cea rusă; 3) Patriarhia Moscovei devine purtător de cuvânt al ethosului ortodox; și tot astfel, 4) se afirmă ne­cesitatea unei alternative politico-spi­rituale la Uniunea Europeană care este percepută a fi străină ethosului ortodox.

Rolul de gardian al ortodoxiei revine în acest caz autorității bisericești, aceasta pla­sându-se deasupra frontierelor statale și naționale actuale, preocuparea fiind de ordin strict spiritual. Indistincția propriu-zisă între Mitropolia Chișinăului și a În­tregii Moldove și Patriarhia tutelară a Mos­covei permite ca acțiunea să rămână izo­lată în Republica Moldova, dacă este so­cotită un eșec, sau exportată, dacă este un succes.

Traversarea simbolică a fron­tie­re­lor bisericești naționale, în condițiile în care Patriarhia Mos­covei nu neagă caracterul etnic diferit al poporului din Republica Moldova față de cel rus, anticipează asu­pra vocației celei de a treia Rome de a vor­bi în numele întregii ortodoxii și de a-i apăra pe creștinii ortodocși oriunde s-ar afla și, eventual, chiar indiferent de te­ritoriul canonic asupra căruia s-ar ex­tinde. Mai limpede spus, cea de a treia Ro­mă ar putea purta de grijă și creștinilor ortodocși din țările ortodoxe membre ale Uniunii Europene, dacă ierarhiile lor s-ar găsi în imposibilitatea de a o face.

Sublinierea unei diferențe de ethos ci­vi­lizațional de către Patriarhia Moscovei în­tre lumea ortodoxă și alte spații ale Uni­unii Europene oferă, de asemenea, subs­tanță teologică proiectului euroasiatic. Prin efect de bumerang, scandalul legi­fe­rării asupra căsătoriilor între persoane de același sex și dreptul acestor cupluri de a înfia copii din Franța, care a ridicat valuri de protest semnificative, aruncă asupra Uniunii Europene, ca exponent al Occi­den­tului, suspiciunea unei diferențe de ethos civilizațional insurmontabile. Nu mai contează cât de vinovați sunt gu­vernanții de la Chișinău în trădarea etho­sului ortodox, coincidența tematică își pro­duce efectul amalgamator.

Banulescu-BodoniȘi precum într-un film de Hitchcock, semnătura autorului poate fi percepută printr-un rol de figurant al regizorului, tot astfel filosoful rus Aleksandr Dughin vizitează la sfârșitul lunii iunie Chișinăul, vorbind despre oferta spirituală a eura­sia­nismului, cu un sentiment natural de sim­patie chiar pentru poporul român orto­dox.

Dacă anul 2013 se va încheia cu ca­no­nizarea ierarhului român Gavriile Bă­nulescu-Bodoni de către Patriarhia Mos­covei, atunci el va confirma reintrarea în scena istoriei a celei de a treia Rome.

Note:

1. Nina Sinitsyna, Tretii RimIstoki i evoliutsiia russkoi srednevekovoi kontseptsii, Moscova, 1998.

2. Michael Cherniavsky, „Holy Russia“: A Study in the History of an IdeaThe American Historical Review, 63/3, 1958, 617-637.

 

 

Nota noastra:

Discutia se complica si mai mult avand in vedere miza ideologica a diferentelor intre legislatiile pro sau anti-gay ridicata brusc de presedintele SUA, Obama, intr-o maniera agresiva: Obama critica Rusia pentru legislatia anti-gay. “NICIO TOLERANTA” PENTRU TARILE CONSERVATOARE

In plus, chestiunea protejarii crestinilor exista, ca tema, nu legata doar de Estul Europei sau Balcani, ci, mai degraba, legata de Orientul Mijlociu si, mai ales, de Siria. Cu atat mai mult cu cat aici SUA joaca rolul de finantator al gruparilor violent anti-crestine sau de sustinator al unei puteri tot mai otomanice: SUA. Cinismul politicii internationale a “DREPTURILOR OMULUI” si “LIBERTATII RELIGIOASE”. LIBER LA ANIHILAREA CRESTINILOR ORTODOCSI DIN SIRIA SI TURCIA

Motiv pentru Patriarhul Kirill sa vorbeasca despre persecutarea crestinilor din intreaga lume; apropo, acelasi patriarh a facut vizite strategice si in Cipru, cu bataie directa la ocupatia turceasca din Nordul insulei.  

intr-adevar, pentru tarile ortodoxe din Europa, lucrurile se inrautatesc. Exista legislatie europeana care cenzureaza crestinii, Romania e santajata cu Raportul de Tara al Departamentului de Stat al SUA pe legislatia gay; in acest context Biserica Rusiei, prin mitr. Ilarion, critica UNIUNEA EUROPEANA pentru implementarea cu forta a LEGILOR ANTICRESTINE; de altfel, Patriarhia Moscovei a facut o trimitere directa la situatia grea a Patriarhiei Romaniei din cauza UE: Delegatie a Patriarhiei Romane in vizita la Patrhiarul Kirill al Rusiei. Intaistatatorul rus: ”SUNTEM CONSTIENTI DE PROVOCARILE DE AZI ALE CRESTINILOR DIN UNIUNEA EUROPEANA”

Ironia este faptul ca mesajele pravoslavnice vin de la cei mai europenizati ierarhi ai Bisericii Ruse, cei mai ecumenisti si mai diluati in ceea ce priveste predania ortodoxa: Patriarhul Kirill si mitropolitul Ilarion Alfeyev. Ambii cu cariera in “ministerul de externe” al Bisericii Ruse, cu legaturi mai mult decat diplomatice cu Vaticanul, cu relatii stranse cu institutiile europene. Faptul ca accentele “pravoslavnice” vin tocmai de la acesti oameni arata ca, fara dubiu, Vestul devine tot mai conflictual fata de Est si ca exista un serios substrat politic la mijloc. Pana la urma, aceasta agresivitate hegemonica este cea care da contur “mesianic” Rusiei actuale, cum sugereaza si aticolele de mai sus, si nu vreo calitate aparte (cel putin deocamdata) a acesteia.

Noi, ca de obicei, suntem prinsi la mijloc… In iminenta unei dictaturi a corectitudinii politice, promisa, deja, iata, de la varful administratiei SUA (oare ce sanse mai are in Romania un proiect de lege care sa interzica propaganda LGBT dupa o astfel de declaratie? sau chiar a unei definiri a familiei in sensul voit de Sfantul Sinod in Constitutie), nu e de mirare ca mitul Rusiei salvatoare prinde contur in mintile multor crestini care resimt puternic aceasta agresivitate extrema, atat prin agenda sa (sodomizarea vietii publice), cat si prin intoleranta de care da dovada. In plus, exista factiuni – minore, deocamdata – care alimenteaza in mod intentionat si cu totul desantat acest mit, ducandu-l atat de departe incat sa puna egal, deja, intre Eurasia postsovietica a lui Putin si renasterea Imperiului Bizantin, o aberatie caricaturala dincolo de orice noima.

Totodata, revenind la amenintarile legate de limitarea libertatii de credinta, nu ar fi de mirare sa revina in actualitate vechea strategie a securitatii, de pe vremea lui Ceausescu, cand, daca deschideai gura sa critici regimul erai luat cu textul: si vrei sa vina rusii peste noi? Adica, vezi Doamne, criticand regimul faceai jocul rusilor.

La mijloc este o problema deosebit de grava care nu poate fi contracarata decat printr-o libertate deplina lasata Bisericii Ortodoxe Romane (si nu o subordonare politica a acesteia sau o marginalizare a ei!) si crestinilor (cam in acelasi sens atragea atentia si pr. Constantin Sturzu; si daca pana si in Ziarul Lumina au aparut semnale de alarma…). Daca cineva vrea, cu adevarat, sa combata influenta imperialista a rusilor, acesta ar fi singurul antidot, si nu reeducarea romanilor, ce nu poate fi facuta decat cu forta, dictatorial. Insa, pana una alta, vedem ca se insista cu “oferta” euro-atlantica a legislatiei gay+jefuirea resurselor, condimentata de documentare BBC si de emisiuni ProTV-iste cu cupluri homosexuale…


Categorii

1. ȘTIRI, Homosexualitate, Mitropolitul Vladimir Cantarean, Opinii, analize, Patriarhul Kirill, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Rusia, SUA versus Rusia

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

Carti

Documentare