“Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?

Reactia protoparintilor dupa cadere si omul de astazi

“Asa cum stim, primii oameni n-au tinut porunca lui Dumnezeu si au cazut, iar aceasta cadere i-a pus intr-o postura dificila. De aceea s-au grabit sa-si ascunda greseala si pe ei insisi de la fata lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu a adus la lumina ceea ce ei se straduiau sa tina in ascuns, au alunecat intr-o alta greseala si mai mare.

Dar inainte sa trec mai departe, as dori sa adaug la acest aspect cateva lucruri pe care le consider foarte necesare. Atunci cand au cazut, primii oameni ar fi putut sa reactioneze in urma­toarele trei moduri:

a. Sa consimta ca au pacatuit, sa se caiasca si sa-si ceara iertare de la Dumnezeu. Asa cum spun Sfintii Parinti, Dumnezeu i-ar fi iertat, si ar fi ramas in continuare in Rai. N-au facut insa acest lucru, cel mai bun pentru ei.

b. Al doilea mod de reactie este exact cel pe care l-au ales ei. Adica, si-au dat seama ce rau s-a intamplat si s-au ascuns, dar cand Dumnezeu i-a chemat, in loc sa se pocaiasca, au incercat sa se justifice. Asa cum citim in Sfanta Scriptura, Adam s-a indreptatit pe sine pentru pacatul savarsit, aruncand vina pe Eva, iar Eva, la randul ei, a dat vina pe sarpe.

c. Al treilea mod de reactie era sa ramana indiferenti, sa nu le pese cat de mult au cazut, de faptul ca nu mai asculta de Dumnezeu, ci de ei insisi, si sa inceapa o noua viata, adica intocmai cum se intampla cu omul de astazi. Dar ar fi fost, oarecum, cu neputinta pentru primii oameni sa reactioneze astfel, deoarece cunosteau pentru prima data starea de pacat.

V-as ruga sa luam aminte asupra acestui aspect! Omul de astazi nu tine seama ca paca­tuieste si ca are nevoie de pocainta, pentru ca nu mai constientizeaza starea de pacat. Se depune un efort la nivel mondial ca sa dispara conotatia pacatului. Asa cum am spus si alta data, in Parlamentul Greciei s-au ridicat parlamentari care au afirmat ca trebuie sa schimbam putin Evanghelia, sa scoatem cuvantul pacat, notiunile de pocainta, izbavire, s. a. Adica, Sfanta Evanghelie sa devina, daca doriti, un text pedagogic, social, care, intr-un fel oarecare, ar putea sa ajute ome­nirea. Nici un cuvant despre faptul ca omenirea se afla in pacat, ca nu este impacata cu Dumnezeu, ca trebuie sa constientizeze acest lucru, sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu.

Daca luam seama la viata noastra de zi cu zi, vom vedea ca in noi toti, mai mult sau mai putin, exista pornirea nu doar sa pacatuim, ci sa ne simtim nevinovati, sa nu simtim vina, sa nu avem mustrari de constiinta, si de multe ori pacatuind, sa credem ca savarsim o lucrare bineplacuta lui Dumnezeu.

Asadar, primii oameni s-au indreptatit si au alunecat intr-o greseala si mai mare. Dumnezeu a sosit, hotarat sa-i ierte, daca isi marturiseau pacatul cu pocainta sincera. Dar acestia s-au indreptatit. Şi poate ca au pierdut Raiul, nu pentru ca au gresit, ci pentru ca nu s-au pocait.

Este de folos sa aduc aici un citat din sfantul Simeon Noul Teolog:

Iti spun ceva ce am spus si in trecut, dar intr-un mod mai nedeslusit, dar acum ti-l voi spune mai limpede. Ce? Asculta Dumnezeiestile Scripturi care zic: Şi a spus Dumnezeu lui Adam, dupa incalcarea poruncii: „Adame, unde esti?”. De ce zice aceasta Facatorul tuturor? O face fiindca voieste sa-l aduca in simtiri, chemandu-l la pocainta pe Adam.

„Adame, unde esti? Cunoaste-te pe tine, ia seama bine ca esti gol de harul pe care ti l-am dat! Ia aminte la vesmantul si la slava pe care le-ai pierdut!”.

„Adame, unde esti?” Se indreapta spre acesta rugandu-l si zicandu-i: „Cugeta, nefericitule si iesi de unde esti ascuns! Crezi ca poti sa te ascunzi de Mine? Spune: „Am pacatuit!” Adica Dumnezeu il roaga pe Adam sa spuna: „Am pacatuit!”. Dar nu spune aceasta, mai ales eu, nenorocitul nu spun acest lucru, al meu este pacatul! Dar ce spune? Mergand prin Rai am auzit glasul Tau, si am cunoscut ca sunt gol si m-am ascuns!”.

Adica, dupa parerea unanima a Sfintilor Parinti, Adam si Eva in loc sa spuna „am pacatuit“, ca Dumnezeu sa-i ierte, au inceput sa se indreptateasca.

„Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am spus sa nu mananci?“. Întelege adancul cuvintelor intelepciunii lui Dumnezeu. „Ce spui, a zis, ca sunt gol?”. Adica, incepe si cugeta: pacatul tau vrei sa-l ascunzi?

Primul lucru pe care trebuia sa-l spuna era ca a pacatuit si nimic altceva.

„Oare crezi ca vad doar trupul tau, iar inima si mintea ta nu le vad? Te gandesti sa te ascunzi de Mine? Nu stiu Eu ce-ai facut?” Nu spui: „Am pacatuit!?”. Spune, nefericitule: „Da, Stapane, am incalcat porunca Ta, ai mila de Mine!”.

Dar nu spune aceasta, nu se smereste, nu se pleaca, grumajii inimii lui sunt de fier. Daca ar fi zis aceasta, ar fi ramas in Rai, si intregul lant al miilor de rautati pe care le-a suferit, exilat in iad atatea veacuri, le-ar fi biruit prin vorba lui de atunci.

Adica, daca Adam ar fi spus un cuvant plin de simtire, ar fi scapat de toate chinurile care au urmat, care de fapt sunt si suferintele noastre. Desigur, in aceasta situatie toti ne gan­dim: „Ce rau ne-a facut Adam?” Adam a fost incercat, dar venind si noi la existenta tot asa am fi fost incercati. Deci, ce-am fi facut?

Acum, ca a venit Hristos si ne-a mantuit de pacat – intr-adevar ne-a mantuit de pacat – cati dintre noi ramanem credinciosi vointei Lui? Sau cand pacatuim, cati dintre noi spunem: „am pacatuit”! Ne marturisim degraba, ne intoarcem repede la Dumnezeu din toata inima? Mai mult sau mai putin toti, in loc sa spunem aceasta, incercam sa ne justificam.

Izvorul si cauza dramei tuturor oamenilor este in revolta si in indepartarea lor de Dumnezeu. Raul consta in faptul ca nu vor sa-si accepte greseala lor, nu vor sa se pocaiasca. Orice alt lucru nu li se pare prea greu sa-l faca, dar sa se pocaiasca nu vor.

Sa luam aminte la acest aspect, anume ca nu ne este atat de greu sa facem matanii, ruga­ciuni, milostenii, daca vreti sa ne si jertfim. Pe toate cele din afara noastra, le facem cu multu­mire, nu ne este greu sa le savarsim, dar cand este vorba de pocainta, sovaim tare. Oare de ce?

Cel care se pocaieste, se smereste in fata lui Dumnezeu. Acestuia ii dispare ego-ul, incetea­za sa mai existe. De acest lucru vrea sa fuga, sa scape omul. Ca sa scape de renuntarea la propriul eu, cu bucurie face multe altele.

Asadar, oamenii nu vor sa se pocaiasca, nu au nici o pornire spre pocainta. Şi daca lucru­rile ii silesc sa-si accepte greseala, se vor osteni s-o justifice in mii de feluri, ca sa se dezvinova­teasca pe ei insisi.

Primii oameni s-au pocait dupa cadere, asa cum ne spun Sfintii Parinti. De aceea, Hristos cand S-a pogorat la iad, i-a eliberat mai intai pe ei. De acest lucru cred ca ne dam seama toti, anume ca orice ar fi facut Adam si Eva, dupa ce au suferit atatea dupa cadere, s-au pocait dupa savarsirea pacatului.

De aceea in reprezentarea iconografica a invierii lui Hristos, asa cum o prezinta Biserica Ortodoxa, Hristos coboara la iad, unde striveste toate cu puterea Sa dumnezeiasca. Exista in toata aceasta reprezentare a Invierii si cateva porti cazute, zavoare, cuie. Nimic nu a ramas la locul lui, toate au fost distruse. Hristos apuca cu o mana pe Adam si cu cealalta pe Eva, si-i mantuieste. Omenirea, in totalitatea ei, a apucat drumul indepartarii de Creator, iar Dumnezeu lucreaza, in orice fel, ca sa-l aduca pe om la simtire si la pocainta, dar el staruie sa ramana departe.

Pocainta in Vechiul Testament

Intreg Vechiul Testament, si mai ales profe­tiile, nu sunt nimic altceva decat o predica si o invitatie la pocainta. Dumnezeu fagaduieste, trimite binefaceri, ameninta, pedepseste, face totul ca sa readuca faptura Sa aproape. Alege poporul mostenirii Sale, ca sa-l dea exemplu de pocainta si de intoarcere, insa poporul acesta se arata „tare in cerbice si netaiat imprejur la inima si la urechi”. Cand se pocaieste, o face de nevoie, superficial, si nu de bunavoie si din adancul inimii. Pentru ca simte urgia pedepsei Lui Dumnezeu asupra lui, pare ca se pocaieste, dar cand trece urgia divina, revine la ale sale.

Este un lucru pe care, toti oamenii au obiceiul sa-l faca. Cand omul se afla la ananghie, devine religios, se roaga, plange si se gandeste putin si la pacatele lui. Cand trece stramtorarea, primejdia, amenintarea, el se intoarce din nou la ale sale, ceea ce inseamna ca pocainta lui nu a fost din convingere, ci de nevoie.

,,Amintiti-va de aceasta si invatati-va paca­tosilor!”, striga Dumnezeu prin profetul Isaia. „Intoarce-te, necredincioasa fiica a lui Israel!”, repeta prin profetul Ieremia. La fel vesteste si prin profetul Iezechel: „Pocaiti-va, si va intoarceti de la toate nelegiuirile voastre!“. „Intoarceti-va catre Mine si atunci Ma voi intoarce si Eu catre voi!”, zice Domnul Savaot prin profetul Zaharia. Dumnezeu, ca sa incurajeze si sa indemne mai mult la pocainta, adauga si urmatoarele prin profetul Iezechiel:

„Precum este adevarat ca Eu sunt viu, tot asa de adevarat este ca Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu!”.

Şi ce face Dumnezeu? Il asteapta pe necre­dincios sa se pocaiasca, pe cel pacatos sa se intoarca, pe cel care vietuieste in nesimtire, sa se caiasca. Acest lucru il face Dumnezeu! In timp ce El asteapta pocainta omului, acesta o amana continuu si, fireste, acest lucru este plin de primejdie.

De asemenea, Dumnezeu spune prin pro­fetul Isaia:

„Eu sunt Acel care sterge pacatele tale, si nu-si mai aduce aminte de faradelegele tale. Adu-Mi aminte ca sa judecam impreuna, fa tu insuti socoteala, ca sa te dezvinovatesti”.

Aceasta ultima expresie o consemneaza de obicei si Indreptarul de spovedanie, o rostesc si duhov­nicii, anume ca Dumnezeu asteapta sa spunem pacatul nostru, sa ne marturisim, sa aratam pocainta, si ne va ierta. Dumnezeu pe toate ni le da in dar, insa asteapta pocainta omului. Le aminteste celor chemati la pocainta, prin gura profetului Ioil, ca este Dumnezeu mult milostiv si indelung rabdator:

„Şi acum, zice Domnul, intorceti-va la Mine din toata inima voastra, cu postiri, cu plans si cu tanguire. Sfasiati inimile si nu hainele voastre, si intoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru, caci El este milostiv si indurat, incet la manie si mult milostiv, si-I pare rau de raul pe care l-a trimis asupra voastra”.

Poporul necredincios, insa, nu a luat seama la chemarile lui Dumnezeu, de aceea cu multa mahnire Acela spune:

„Tins-am mainile Mele in toata vremea catre un popor razvratit, care mergea pe cai silnice, dupa cugetele sale!”.

Dumnezeu ne va da sa intelegem intr-o zi ca in toata viata a alergat dupa noi si Şi-a intins mainile Sale, rugandu-ne sa ne pocaim, ca sa ne ierte, sa ne izbaveasca, sa ne mantuiasca, iar noi ne-am aratat necredinciosi si razvratiti.

Desigur, asa cum am spus, Dumnezeu nu S-a oprit doar la predici, fagaduinte si binefaceri, ci cand a vazut ca nu face nimic cu acestea, a folosit si biciul. Dar din nou, poporul impietrit la inima, ramanea nepocait:

„O, Doamne, ochii Tai nu privesc oare la adevar!? Tu ii bati si ei nu simt durerea; Tu ii pierzi si ei nu vor sa ia invatatura; si-au facut obrazul mai vartos decat piatra, si nu vor sa se intoarca!”

„Caci am batut cu rugina si cu malura si cu grindina toata munca mainilor voastre, dar voi nu v-ati intors catre Mine, zice Domnul”.

Adica, Dumnezeu a folosit atunci asemenea moduri de pedepsire, si le va folosi intotdeauna. Cand omul nu intelege, Dumnezeu care-l iubeste si vrea mantuirea lui, ii trimite malura si grin­dina, vanturi care distrug recoltele, ploi si furtuni.

Şi ultimul dintre profeti, Sfantul Ioan Botezatorul, graieste acelasi lucru, propovaduieste pocainta: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!“. El boteaza spre pocainta: „Eu va botez cu apa spre pocainta”. Şi porunceste celor care se pocaiesc: „Faceti deci, roade vrednice de pocainta!”

Fiul Unul-nascut al lui Dumnezeu pe pamant – pocainta in Sfintele Evanghelii

Cand a venit plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu Unul-Nascut, Şi-a facut aparitia ca om pe pamant. Şi care era scopul venirii Lui? Sa-l caute pe cel pierdut, sa-l readuca pe cel ratacit, sa propovaduiasca pocainta si sa-l mantu­iasca pe cel care va crede in propovaduirea Lui si se va pocai.

Putem sa ne amintim primele cuvinte pe care le-a grait:

„S-a implinit vremea si s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie. Caci n-am venit sa-i chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta!”.

De aceea Domnul Se inconjoara de vamesi si de pacatosi. El n-a venit pentru cei drepti, nici nu-i respinge pe acestia, dar a venit in mod special pentru cei pacatosi. Pentru ca oamenii n-au ascultat de chemarile facute prin profeti si prin alte evenimente, a venit Insusi Domnul. Nu a venit doar sa implineasca vreo lucrare oarecare, ci ca sa-i cheme, nu pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta.

Domnul ii primeste pe pacatosi si pe vamesi, si o face cu iubire, cu pogoramant, cu bucurie si ii iarta. Nu are importanta pentru Hristos ca cei care se apropie de El sunt pacatosi, acestia trebuie doar sa se pocaiasca si sa creada in El. Nimic nu-L impiedica sa faca dintr-un vames un ucenic, dintr-o desfranata o sfanta, care sa-L iubeasca mai mult decat orice. De asemenea, nu-I vine greu in respectiva parabolasa-l trimita mai indreptatit la casa lui pe un vames, care din pricina multimii pacatelor lui nu indraz­nea nici ochii sa-si ridice spre cer. Nu I se pare deloc greu sa mearga la casa mai marelui sina­gogii si sa propovaduiasca: „Astazi s-a facut mantuire casei acesteia!”. Nu se da inapoi sa scape de la moarte pe desfranata adulterina. Nu are nici o retinere sa-l aduca, intai de toti, in Rai pe un talhar, iar pe un ucenic apostat sa-l [innoiasca] din demnitatea apostolica. A fost suficient faptul ca cei de mai sus s-au pocait.

In Sfanta Scriptura nu se vorbeste despre bucuria ingerilor in ceruri decat cand se face referire la pocainta. „Bucurie mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste!”.

Nu se spune ca daca omul face un lucru sau altul se va bucura in ceruri. Nu ca cerul nu s-ar bucura si in alte situatii, dar Domnul intareste in mod special acest lucru, anume ca la ceasul in care se pocaieste omul, se face bucurie in ceruri pentru intoarcerea unui singur pacatos. Au devenit clasice parabolele cu oaia cea pierduta, cu drahma cea pierduta, si cu fiul cel risipitor.

Jertfa cea mai curata si cea mai frumoasa adusa lui Dumnezeu

Iata care este lucrul cel mai bineplacut lui Dumnezeu: pocainta. Ea este jertfa cea mai curata si mai frumoasa pe care omul poate sa o ofere lui Dumnezeu.

De multe ori cugetam la multe alte lucruri, dar daca aducem ca jertfa pocainta, Dumnezeu, Sfanta Treime, ingerii, se vor bucura si prin aceasta ofranda a noastra se va pune in valoare toata lucrarea pe care Domnul a savarsit-o pentru noi de la caderea primilor oameni, dar mai ales de cand Domnul a venit pe pamant.

Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia ca orice virtute si indreptatire a omului este ca „o carpa lepadata” inaintea Lui. Adica, faptul ca omului nu-i sta in putere sa arate o astfel de vir­tute, incat sa-L multumeasca deplin pe Dumnezeu. Prin pocainta, insa, pentru ca se pune in valoare intreaga lucrare a lui Hristos pe pamant, Dumnezeu este pe deplin multumit.

Asadar, o vietuire curata si o pocainta sincera nu au pret, acestea pun in valoare toate cate a facut Dumnezeu pentru noi. Tot ceea ce a facut, a savarsit ca sa ne pocaim.

Sa-mi ingaduiti aici sa fac referire la ceva despre care, cei mai multi dintre voi n-ati auzit, dar si daca ati auzit, nu este rau sa mai ascultati inca o data.

Intr-o manastire din Sfantul Munte exista o pictura care reda Parusia, si prezinta sufletele la Judecata. Fiecare suflet trece pe rand si este cantarit in talerele lui Dumnezeu. Diavolii aduc pentru fiecare suflet greutati mari si le aseaza pe talerul dinspre partea lor. Tot pentru fiecare suflet si ingerul pazitor aduce greutati ceva mai mici, iar balanta inclina spre partea diavolilor, ingerul, foarte mahnit, cauta sa gaseasca o modalitate sa faca talerul sa se aplece spre partea lui si, astfel, sufletul sa se mantuiasca. Cautand, gaseste o batistuta udata de lacrimile de pocainta ale acelui suflet. O pune in balanta, si aceasta se inclina spre partea ingerului si sufletul se mantuieste.

Oare au atata greutate cele doua picaturi de lacrimi? Din punct de vedere material n-au nicio greutate, dar din punct de vedere spiritual cantaresc greu. Pocainta valoreaza atat de mult incat, oricat s-ar stradui diavolul, ea poate sa intoarca balanta spre partea ingerului si sufletul sa se mantuiasca”.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)

Legaturi:

***

Talcuiri ale Parintelui Rafail Noica la caderea si chemarea lui Adam:

***