“Cu moartea pe moarte calcand…”: TAINA INVIERII – de la icoana pogorarii la Iad la viata de dupa moarte. IN CE FEL SA INTELEGEM CA ESTE BIRUITA MOARTEA SI CE ROL ARE TRUPUL? “Noi suntem mântuiți în trupul nostru, nu de el”

17-04-2017 Sublinieri

Vedeti si:

***

Sfanta Liturghie din a doua zi de Pasti la MANASTIREA PUTNA – 17 aprilie 2017 – cu predica insuflata si insufletitoare a Protos. Hrisostom si cuvantul de final al Arhim. Melchisedec:

***

Ziarul Lumina/

Ionut Aurelian Marinescu:

„Şi celor din morminte viață dăruindu-le”

Dacă icoana prin excelență a Jertfei Domnului este Crucea ce izvorăște în noi viață veșnică, chipul iubirii Sale nemărginite este chiar Pogorârea Lui până la iad și ieșirea noastră din mormânt împreună cu Adam și Eva. Despre bogăția simbolistică a icoanei Învierii Domnului am vorbit cu părintele Stéphane Bigham, specialist în iconologie și cadru didactic la Facultatea de Teologie, Etică și Filosofie a Universității din Sherbrooke, Québec.


Părinte profesor, de ce în Ortodoxie icoana Învierii lui Hristos prezintă Pogorârea la iad a Mântuitorului, și nu ieșirea Sa din mormânt?

Biserica Ortodoxă evită să reprezinte în mod deschis pe o icoană tainele credinței, ca și cum astfel de imagini ar fi niște fotografii care arată evenimentul exact așa cum s‑a derulat. Un caz asemănător este și icoana Sfintelor Paști, sau mai degrabă prima icoană a Învierii Domnului, căci există două: „Pogorârea la iad”, și „Sfintele Femeile Mironosițe”. Prima se bazează pe textul de la 1 Petru 3, 19: „S‑a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare”.Ea este o imagine a Sâmbetei celei Mari și totodată a Învierii eshatologice, adică a celei de la sfârșitul veacurilor. Aceste două evenimente sunt reprezentate „simbolic” în icoană, căci nimeni nu L‑a văzut pe Hristos în iad, iar Învierea cea de obște a morților va fi în viitor.

Cea de‑a doua icoană, a Sfintelor Femei Mironosițe, este mai degrabă o imagine a unui eveniment istoric în care sfintele femei au găsit mormântul gol. Nici prima, nici cea de‑a doua nu arată momentul învierii lui Iisus, acela în care El iese din mormânt.

Pogorârea arată fie tocmai „momentul” de dinaintea învierii, al Sâmbetei celei Mari, fie Învierea cea de obște de la sfârșitul veacurilor. Icoana Sfintelor Femei Mironosițe reprezintă timpul de după înviere, acela în care ele au găsit mormântul gol. Nu era nimeni prezent pentru a‑L observa. Astfel, taina Învierii lui Hristos este păstrată; noi vedem momentele de dinainte sau de după, nu însă acel moment.

Imaginile − căci eu pe acelea nu le numesc icoane − care‑L arată pe Iisus ieșind din mormânt, ținând uneori un drapel care flutură în vânt, și prezentat ca un cadavru reanimat, contrazic Sfintele Scripturi, Tradiția Bisericii și vechile reprezentări iconografice. Știm că astfel de imagini au fost create în Evul Mediu occidental și apoi exportate orto­docșilor, potrivit cu ceea ce istoricii Bisericii denumesc Captivitatea occidentală, ceea ce corespunde în linii mari cu perioada dintre secolul al XV‑lea și secolul al XX‑lea. În această perioadă, ortodocșii din toate țările și‑au uitat treptat propria lor tradiție teologică și artistică și au adoptat stilurile și modelele artistice ale catolicilor și ale protestanților. Care a fost rezultatul pentru iconografie? Substituirea cu picturi inspirate de marii maeștri ai Occidentului a icoanelor pe care înșiși ortodocșii le considerau inferioare din punct de vedere al artei. Ei preferau aceste imagini în locul celor canonice. Imaginea lui Hristos ieșind din mormânt constituie un bun exemplu al acestei înlocuiri. În zilele noastre, am redescoperit, din fericire, adevărata tradiție iconografică a Bisericii și am început deja să înlocuim pictura ieșirii lui Iisus din mormânt cu adevăratele icoane ale Sfintelor Paști: Pogorârea la iad a lui Hristos și Sfintele Femei Mironosițe.

Ce repere iconografice sub­liniază dumnezeirea lui Hristos în cadrul reprezentării Învierii Domnului?

Întrebarea este bine pusă, căci ea nu este de genul: „Ce element reprezintă dumnezeirea lui Hristos…?” Nimic în icoana lui Hristos nu poate fi imaginea Dumnezeirii, însă de‑a lungul timpului, Biserica a adăugat anumite semne care simbolizează natura Sa divină. În icoana Sfintelor Paști găsim aceleași elemente pe care le vedem în orice icoană a lui Hristos.

Aureola, cercul de lumină din jurul capului lui Iisus, este, atât în Antichitatea greco‑romană cât și la alte religii, un semn fie al dumnezeirii, fie al unei mari demnități. Biserica a hotărât să înconjoare capul lui Iisus cu un cerc de lumină pentru a semnala statutul Său dumnezeiesc.

Apoi, avem literele grecești Ὁ ὬΝ, înscrise în cele trei brațe ale crucii aureolei. La o dată necunoscută, după anul 1000, Biserica a hotărât să pună aceste trei litere în aureolă pentru a afirma deplina dumnezeire a lui Hristos. Ὁ ὬΝ este traducerea grecească a ebraicului YAHWEH. Care a fost răspunsul dat lui Moise pe muntele Horeb când acesta a întrebat numele celui care‑i vorbea? Răspunsul: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire 3, 14). Cu alte cuvinte, Cuvântul lui Dumnezeu îi vorbea lui Moise, cum face în tot Vechiul Testament, iar Biserica dorea să se împotrivească celor care – probabil bogomilii – negau faptul că dumnezeul Vechiului Testament, cel rău, era Tatăl lui Iisus, Dumnezeul Cel bun. Literele grecești afirmau, împotriva ereticilor, faptul că Iisus din Nazaret este același cu Cel Care a dat legea lui Moise pe Muntele Sinai.

În al treilea rând avem mandorla. Tot trupul lui Hristos este învăluit de unul sau de mai multe cercuri sau ovaluri de lumină. Cercul cel mai apropiat de Hristos este de o culoare mai închisă decât celelalte, care sunt din ce în ce mai deschise: Și‑a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului. De strălucirea feței Lui norii au fugit…” (Psalmii 17, 13‑14).

Nu lipsesc din icoană razele de lumină. Vedem firicele de lumină ieșind din Trupul Său. În funcție de icoană, veșmintele Sale sunt fie toate în aur, fie albe, fie colorate, însă cu dungi de aur.

Toate aceste semne de lumină arată faptul că Iisus, deși om adevărat ca și noi, este totodată izvorul unei lumini care nu este din lumea aceasta, dar luminează în lumea aceasta și în cealaltă. Această lumină nu este una creată, ci aceea care strălucește din Dumnezeu Însuși.

Ce sensuri teologice ar trebui să găsească creștinul ortodox în bogăția de elemente iconografice puse laolaltă în reprezentarea Pogorârii la iad a Domnului nostru Iisus Hristos?

Întrebarea aceasta presupune că interpretarea Pogorârii la iad îi vizează pe creștinii ortodocși, pe credincioși. Necredinciosul nu va vedea nimic în icoană, sau foarte puțin. Care este însă sensul teologic al icoanei Sfintelor Paști pentru noi? Ajungem aici la însăși natura icoanei. Ea este o imagine a unor persoane adevărate și a unor evenimente istorice, sau considerate istorice, însă reprezentate pentru a le vădi sensul teologic.

Mai întâi de toate, Icoana Sfintelor Paști ne arată până la ce punct Creatorul era pregătit să ajungă pentru a‑și salva creatura, omul, pe noi, bărbații și femeile. Pentru a ne mântui și a ne elibera de sclavia morții, Cuvântul lui Dumnezeu a acceptat nu doar să moară, ci și să Se pogoare în temnița morților pentru a‑l învinge pe temnicer și a ne elibera. Iisus a dărâmat porțile iadului, reprezentate prin cele două porți așezate în cruce. El a venit să ne caute până în cea mai profundă captivitate a noastră. A venit spre noi, noi însă nu L‑am căutat.

Icoana Paștilor ne arată apoi faptul că lumea materială (noi, creaturi din carne și oase) nu este străină planului de mântuire al Creatorului. Noi, creștinii orto­docși, NU credem, ca unii păgâni din Antichitate, că imaterialul/spiritualul/sufletul se opune materiei. Trupul uman NU este mormântul sufletului, ci un element esențial al acestei creaturi compuse care este ființa umană. Mântuirea NU este eliberarea sufletului imaterial de trupul material. Noi suntem mântuiți în trupul nostru, nu de el.

În al treilea rând, vedem că mântuirea nu este o lucrare individuală, ci comunitară; noi cu toții vom învia. Judecata de Apoi va fi individuală, însă locuitorii Ierusalimului ceresc vor constitui o comunitate de înviați aflați în deplină comuniune cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Învățăm apoi și că moartea nu este sfârșitul natural al vieții, cum auzim adesea astăzi. Moartea este distrugerea ființei umane, dizolvarea unei creaturi compuse, alcătuită din toate elementele vizibile și invizibile ale universului. Moartea este dușmanul nostru, ultimul, căruia trebuie să‑i facem față (1 Corinteni 15, 26). Există un sens al vieții noastre; Dumnezeu are un plan, un proiect, pentru fiecare dintre noi, și pentru noi toți. Departe de noi filosofia care se răspândește în vremea noastră, potrivit căreia cosmosul și viața umană nu au un sens în afara celui pe care îl inventăm noi. Scopul pentru care totul a fost creat este acela de a trăi în comuniune cu Dumnezeu.

În sfârșit, vedem că totul este pătruns de lumina dumnezeiască, reprezentată prin intermediul culorilor vii; întunericul este limitat la spațiul inferior, unde se găsește înlănțuit satana. Viața noastră omenească, în ciuda lucrurilor întunecoase care se petrec în ea și a morții care ne așteaptă pe toți, este o viață de lumină și orientată spre lumina lui Dumnezeu. Modelul vieții noastre în această lume nu este altul decât viața Ierusalimului ceresc, în care nu există nici soare, nici lună, și nici o altă sursă de lumină, pentru că lumina lui Dumnezeu luminează totul.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

***

Învingem moartea la învierea de obște, dar și zi de zi

În Hristos cel înviat viața noastră poate să înceapă din nou, oricât de împovărată ar fi de păcat. Omul poate întotdeauna să-și dăruiască viața Lui, încât El să i-o restituie, eliberată. Toată nă­dej­dea noastră în triumful vieții asupra morții, fiecare pre­sim­țire a învierii sunt implicit credință în Mântuitor, deoarece numai puterea lui Hristos trezește și va trezi morții la viață. Despre Înviere și înțe­lesurile ei adânci am vorbit cu profesorul Jean-Claude Larchet, teolog bine-cunoscut în lumea ortodoxă și mai ales publicului român, prin numeroasele sale cărți deja traduse și la noi.

Domnule profesor, în afara creștinismului, nici o altă religie nu vorbește despre înviere. Ce a reprezentat Învierea lui Hristos pentru lumea antică păgână și cum au pus în lumină acest eveniment Sfinții Părinți în operele lor?

Credința într‑o înviere a morților a reprezentat o noutate radicală față de curentul de gândire dominant al lumii antice, reprezentat mai ales de platonism, care punea în valoare în mod exclusiv sufletul și considera că viața de după moarte nu putea fi decât viața sufletului singur, eliberat de trup, care constituia pentru acesta doar o închisoare în decursul acestei vieți pământești.

Antropologia creștină a considerat dintotdeauna că omul este constituit în mod nedespărțit din suflet și trup, și că trupul are aceeași valoare ca sufletul, căci și el a fost creat de Dumnezeu, poartă chipul Său, este chemat să participe la viața duhovnicească, să primească harul dum­nezeiesc și chiar să fie îndum­nezeit. Această punere în valoare a trupului ca element constitutiv al naturii umane a fost confirmată la cel mai înalt nivel prin însuși faptul că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, întrupându‑Se, a luat nu doar un suflet, ci și un trup. Cât despre dimensiunea lui duhovnicească și capacitatea de a fi îndumnezeit, acestea sunt subliniate încă de la început de Sfântul Apostol Pavel:Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care‑L aveți de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri? […] Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni, 6, 19‑20).

Această antropologie a fost apărată nu numai de primii Părinți ai Bisericii (în special de Sfântul Irineu) împotriva curentelor platonice și gnostice care desconsiderau trupul, ci și de Sfântul Grigorie Palama, în secolul al XIV‑lea, care a subliniat cu putere participarea trupului la viața duhovnicească, de la primele ei stadii (în asceză și în rugăciune), până la cel mai înalt nivel al ei (vederea lui Dumnezeu), precum și faptul că trupul este îndumnezeit în aceeași măsură ca și sufletul.

Cât despre credința în înviere, ea a fost apărată de primii Părinți împotriva intelectualilor epocii, care o considerau scandaloasă și o luau în batjocură. Despre ea găsim o apologie dezvoltată în Contra lui Celsus a lui Origen, și mai ales în tratatul Despre învierea morților al lui Atenagora.

Pe Cruce viața părea înghițită de moarte. Dar în Hristos, moartea „intră” în dumnezeire și se epuizează, sfârșește în ea, fiindcă „nu își găsește sălaș acolo”. Ce putem să facem noi, oamenii muritori, pentru ca moartea să nu ne mai atingă și să fim asemenea Domnului, „sălașe” în care moartea să nu‑și mai găsească adăpost?

Biruința asupra morții nu este, cum se crede adesea, doar o victorie fizică, manifestată în învierea viitoare. Ea este înainte de toate o victorie spirituală, care se manifestă încă de acum: Hristos Cel de pe Cruce a învins puterea pe care moartea o are asupra noastră prin frica pe care ea ne‑o inspiră, precum și puterea pe care diavolul o are asupra noastră prin intermediul acestei frici. Este chiar învățătura Sfântului Apostol Pavel, care afirmă că Hristos, asumându‑Și natura noastră, avea ca scop „să izbăvească pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața (Evrei 2, 15). Teodor de Mopsuestia și mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur au remarcat faptul că oamenii dezvoltă în ei patimi ca o tentativă de a trăi cu intensitate și de a scăpa de moarte, ceea ce este evident o dublă iluzie.

Aceste învățături își găsesc un fundament în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care, în fața biruinței lui Hristos asupra morții, strigă: „Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău (1 Corinteni 15, 55). Unindu‑ne cu Hristos, putem primi acest har pe care El l‑a câștigat pentru noi: nu doar să depășim moartea fizică prin învierea viitoare, ci, înainte de aceasta, să nu mai fim stăpâniți duhovnicește de moarte, mai ales prin frica pe care aceasta ne‑o inspiră, și să devenim astfel liberi față de patimile noastre care ne leagă de această viață biologică și de lumea aceasta.

Mucenicii, oamenii Învierii

Învierea săvârșește o schim­­bare fundamentală în natura decăzută, deschizând o posibilitate enor­mă: posibilitatea sfin­țirii morții înseși. 2017 este dedicat în Patriarhia Română mărturisitorilor Ortodoxiei din timpul opresiunii comuniste. Cum au reușit ei, prin înfruntarea fricii și a durerii fizice, să‑și sfințească propriile morți? Ce a însemnat pentru ei moartea?

Nu știu dacă am putea vorbi despre o sfințire a morții: troparul Sfintelor Paști spune că „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând , iar Sfântul Ioan Gură de Aur vede în aceasta „moartea morții”. Moartea, care înainte însemna reducerea la
neant a oricărui lucru, devine ea însăși un neant. Ea încetează să mai fie un sfârșit pentru a deveni un simplu punct de trecere dintr‑un mod de viață în altul.

Cât despre martiri, ei ne dau exemplul unor creștini care, prin credință în Hristos și unire strânsă cu El, au depășit frica su­ferinței și a morții. Acestea nu mai au nici o putere asupra lor, nici diavolul, nici păcatul, care acționează sprijinindu‑se pe ele. Ei le înfruntă nu doar de bunăvoie, ci și cu bunăvoință.

Fiecare creștin este însă chemat să realizeze acest lucru prin viața ascetică (pe care unii Părinți o aseamănă unui martiriu progresiv și nesângeros): ea ne învață să ne familiarizăm cu suferința (în încercările voluntare ale ascezei pe care o căutăm – ca postul, privegherile, lucrul anevoios, și toate formele de re­nunțare -, sau în încercările nedorite pe care această exis­tență pământească ni le impune – precum bolile – pe care noi însă le acceptăm de bunăvoie; ea ne învață de asemenea să ne familiarizăm cu moartea (prin ceea ce Părinții numesc „amintirea morții”, dar și prin procesul de mortificare a „omului celui vechi” (Romani 6, 6; Efeseni 4, 22; Coloseni 3, 9), care este omul supus, prin intermediul patimilor, determinărilor biologice și sociologice).

Toți vom învia, dar spre ce?

Din momentul biruinței lui Hristos asupra morții am putea spune că mântuirea noastră este 100% garantată. Care mai este rolul pocăinței, al lacrimilor, al acestui botez de după Botez? Pot ele să ne aducă mai aproape de înviere și implicit de mântuire?

Atenție, nu trebuie confundată învierea cu mântuirea. Toți oamenii, oricare ar fi calitatea lor duhovnicească, vor învia (cf. Fapte 24, 15), adică vor reveni în trupurile lor (chiar dacă sub un nou mod de existență). După Judecata de Apoi, unii vor petrece o viață paradisiacă în acest trup, iar alții cu acest trup vor suferi chinurile iadului. Viața veșnică este cu certitudine un har, însă el va fi acordat tuturor oamenilor; cu toate acestea, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru unii această „existență veșnică” va fi o „existență veșnică fericită” (aceea a vieții paradisiace), în timp ce pentru alții ea va fi o „existență veșnică nefericită” (aceea a vieții în iad).

Așadar, noi ajungem într‑adevăr la mântuire prin curățirea de păcate (și, înainte de toate, prin curățirea de patimi, care sunt izvorul acestora), precum și prin practicarea corelativă a virtuților. Aceste două aspecte sunt cuprinse în practicarea poruncilor dumnezeiești, care nu sunt niște reguli morale, și nici niște legi, ci învățături care ne permit să ne unim cu Hristos în modul nostru de existență (adică în acțiunile, atitudinile și stările întregii noastre ființe).

Pocăința joacă un rol major în aceste două stadii ale vieții duhovnicești, căci ea nu consistă doar în a plânge pentru greșelile trecute și prezente, ci și a dori cu fermitate să ne îmbunătățim încă de acum pentru viitor. Este în fond un proces de convertire (așa cum bine indică și cuvântul grecesc, metanoia, care literal înseamnă o schimbare de mentalitate). Acest proces (care trebuie să fie activ în permanență) ne permite să ne desolidarizăm de modul pervertit de a fi (potrivit patimilor și păcatelor care decurg din el), pentru a ne alipi modului de viață în Hristos.

Chiar pentru creștinii zilelor noastre, Învierea reprezintă mai mult o spe­ranță, o credință. Cum putem face ca ea să devină o realitate prezentă în sufletele noastre?

Din punct de vedere pozitiv, Învierea înseamnă pentru om posibilitatea de a trăi veșnic în Dumnezeu, în întreaga sa ființă – suflet și trup. Viața pe care cei drepți o vor avea după Judecată poate și trebuie să fie anticipată: în Biserică, noi putem trăi arvuna Împărăției cerurilor, la măsura desăvârșirii noastre duhov­nicești în Hristos. Vedem cum, în cazul sfinților, trupul dă mărturie încă de aici despre o viață nouă, dăruită prin prezența în trup a energiilor dumnezeiești (ale căror strălucire și putere le manifestă icoanele și moaștele).

Datorită învierii viitoare, moartea nu este un sfârșit definitiv al vieții duhovnicești pe care o ducem cu toată ființa noastră în această lume, nici începutul unui mod definitiv de viață lipsită de trup. Ea nu rupe fundamental continuitatea vieții duhovnicești pe care începem să o trăim aici, în Biserică. Viața din Împărăție nu va fi o viață radical nouă, ci o restaurare și o reînnoire (a vieții sufletului cu trupul), precum și o desăvârșire (a vieții duhovnicești, care își va găsi astfel plinătatea).

 Taina morții și taina Învierii

 Cartea dumneavoastră, intitulată Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, începe cu următoarele cuvinte: „Mare este taina morții, singurul lucru de neocolit din viața noastră și totuși despre care nu știm cu adevărat ce este și unde ne duce!” La acestea, am putea adăuga: „Infinit mai copleșitoare este taina învierii!” De ce Hristos nu vorbește despre Învierea Sa mai pe larg, ci doar anunță pe Apostoli că va fi condamnat la moarte de iudei și ucis, iar a treia zi va învia? De ce n‑a descoperit celor vii din tainele lumii de dincolo?

Pentru că Dumnezeu le va face „pe toate noi” (Apocalipsa 21, 5), pentru că va exista atunci „cer nou și pământ nou” (Isaia 65, 17; Apocalipsa 21, 1). Noi nu putem înțelege cu adevărat cum va fi viața noastră viitoare plecând de la actuala noastră condiție decăzută, ci putem doar să avem indicii sumare. La Înviere, noi ne vom redobândi propriul trup, nu un trup străin, însă el va trăi potrivit unui nou mod de existență, de vreme ce el va fi mai puțin material, mai subtil, nemaifiind supus determinărilor spațio‑temporale cărora sunt supuse în lumea aceasta toate lucrurile materiale. El se va asemăna trupului pe care Adam îl avea la început (lucru pe care iarăși noi nu‑l putem cunoaște cu precizie), și trupului pe care Îl avea Hristos înviat, cu proprietăți supranaturale, căci putea să se afle în mai multe locuri în același timp, să parcurgă într‑o clipă distanțe mari, sau să treacă prin ușile încuiate (Ioan 20, 19, 26)…

Acest trup, pe care‑l vom avea și noi, este ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește „trup duhovnicesc”, distingându‑l de trupul fizic sau animal (cf. 1 Corinteni 15, 35‑50).

[…]

Va mai recomandam:

 

***

 

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), Jean-Claude Larchet, Parintele Hrisostom de la Putna, Parintele Melchisedec Velnic, Parinti de la Putna, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la ““Cu moartea pe moarte calcand…”: TAINA INVIERII – de la icoana pogorarii la Iad la viata de dupa moarte. IN CE FEL SA INTELEGEM CA ESTE BIRUITA MOARTEA SI CE ROL ARE TRUPUL? “Noi suntem mântuiți în trupul nostru, nu de el”

  1. Pingback: Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS despre SĂRBĂTORIREA DUHOVNICEASCĂ A SFINTELOR PAȘTI, pe baza Sfinților Părinți: “Praznicul Paștilor ne cheamă la trăirea PERSONALĂ a Învierii, la împărtășirea personală de ÎNNOIRE… Dacă nu se
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate