Parintele Staniloae despre POCAINTA ca LUCRARE PERMANENTA opusa descurajarii fataliste si ca MOTOR AL TUTUROR VIRTUTILOR: “o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiunea dupa mai bine”

6-04-2014 Sublinieri

De ce si cum ne putem cai chiar si pentru… faptele bune?

sfanta_cuvioasa_maria_egipteanca10

POCĂINŢA

Frica de Dumnezeu, sustinuta de constiinta unei vieti pacatoase, duce pe de o parte la pocainta pentru pacatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin infranare, a pacatelor viitoare.

Pocainta este al doilea har, spune Sfantul Isaac Sirul, si se naste in inima din credinta si frica… Ea este a doua renastere.

“Pocainta este reinnoirea Botezului, zice Sfantul Ioan Scararul, este curatirea constiintei”.

Lucrarea de purificare se realizeaza prin puterile ce emana din Taina Botezului si din Taina pocaintei, asa cum iluminarea este o actualizare a puterilor daruite prin Taina mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euha­ristiei. Harul Botezului e germenele omului nou. Pe masura ce creste, acesta face sa slabeasca urmele vietii celei vechi, absorbind puterile ei si folosindu-le pentru sine. Botezul este moarte a omului vechi, in doua intelesuri: intai ca lovitura mortala ce i-o da aceluia, punand inceputul omului nou, al doilea, ca mortificare treptata a zvarcolirilor ace­luia, care mai dureaza o vreme.

Dar se intampla adeseori ca resturile de forta ce au mai ramas in omul vechi doborat la pamant se invioreaza prin noi pacate. Atunci e necesara o noua revarsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou sa reia cu mai multa vigoare actiunea de slabire a urmelor omului vechi. Mai bine zis, cand puterile ramase de la omul vechi au crescut prea mult, cand patimi­le au crescut in calea puterilor de la Botez asa incat aces­tea nu mai pot inainta, pocainta vine sa le inlature, ca sa faca drum harului de la Botez.

iov-pocaintaAm zice ca pocainta lupta mai mult cu fata spre trecut, iar Botezul, cu fata spre viitor. Ea matura gunoiul adunat cu timpul in suflet, ca sa deschida drum propasirii omului nou nascut la Botez. Daca harul Botezului reface tendintele spre bine ale firii noastre, harul pocaintei intareste tendinta firii de a regreta ceea ce a facut rau.

In orice caz, puterile ce ne vin prin pocainta aduc o noua intensificare lucrarii puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.

Sfintii Parinti cunosc insa doua forme ale pocaintei. Este pocainta ca Taina, si pocainta ca lucrare permanenta in suflet. Dar puterea celei de-a doua vine din cea dintai.

Marcu Ascetul, Ioan Scararul, Isaac Sirul staruie asupra acestei a doua forme a pocaintei.

Ideea unei pocainte permanente corespunde cu rostul pocaintei in genere. Daca ea este o lopata intoarsa inapoi spre curatirea omului de pacatele adunate dupa Botez, ca omul nou sa poata inainta luptand, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din fata, atunci evident ca noi, gresind aproape in fiecare clipa, adica aproape niciodata necasti­gand o biruinta desavarsita asupra unei ispite, ci numai in parte, e necesar un regret care sa ne insoteasca statornic, care sa ne smereasca statornic, o voce care sa critice me­reu imperfectiunea faptelor savarsite, constituind prin in­susi acest fapt un indemn pentru o si mai mare incordare a lucrarii noastre viitoare.

Sfântul Marcu AscetulSfantul Marcu Ascetul cuprinde in aceasta pocainta necontenita rugaciunea neintrerupta (cred ca rugaciunea care cere iertarea), alungarea gandurilor rele, lucrare care trebuie sa ne tina mereu angajati, observarea gandurilor, intrucat mereu vin ganduri pacatoase pe care trebuie sa le regretam si sa le alungam, si rabdarea necazurilor, soco­tind ca prin rabdarea necazurilor ne vindecam de greseli si imperfectiuni trecute. Chiar cand facem un bine, trebuie sa ne caim, zice el, pentru ca aceasta ne arata ca il puteam face si mai inainte, iar daca nu l-am facut, suntem vinovati. Binele de azi trebuie sa ne trezeasca la cainta pen­tru lipsa binelui de ieri[1].

Ioan Scararul cuprinde si el in pocainta nu numai un regret pentru pacatele trecute, ci si o lucrare a virtutilor si o rabdare a necazurilor.

Pocainta este impacarea cu Dom­nul, prin lucrarea virtutilor opuse greselilor. Pocainta este rabdarea tuturor necazurilor.

Permanenta caintei o argumenteaza frumos si Isaac Sirul. Ne vom opri ceva mai mult asupra insusirilor ce le atribuie el caintei.

Sfantul Isaac spune despre cainta:

0128isaac-syria02Daca toti suntem pacatosi si nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuti nu e mai inalta ca pocainta. Lucrul ei nu se poate sfarsi niciodata. Caci ea li se potriveste tuturor, pacatosilor si dreptilor, totdeauna, daca vor sa dobandeasca man­tuirea. Si nu este nici un termen al desavarsirii ei, pentru ca desavarsirea chiar a celor desavarsiti este nedesavar­sita” (Cuv. 55, “Despre patimi” Opera ascetica, ed. Atena, 1895, p. 220).

Trei atribute acorda aci Sfantul Isaac caintei:

  1. ea e cea mai inalta dintre virtuti;
  2. nu se termina niciodata cat traim si
  3. ea e un mijloc de continua desavarsire a noastra.

1) In ce priveste primul atribut, in sine luata, fara in­doiala virtutea dragostei este mai inalta decat a caintei. Dar conditia noastra pamanteasca nu ne ingaduie sa realizam dragostea in toata puritatea si deplinatatea. De asemenea, nici o alta virtute. Oricand ne dam seama ca dragostea sau alta virtute a noastra n-a realizat un maximum de care sa fim deplin multumiti. Dupa orice act de virtute si de iubire constatam ca el a fost amestecat cu un element impur, sau ar fi putut fi si mai deplin. Acest fapt creeaza o nemultu­mire fata de ce am facut, care este inima caintei.

Cainta este ipostaza de judecator al constiiintei nu numai peste pacatele noastre, ci si peste virtutile noastre, intrucat totdeauna le realizam in forma nedesavarsita. Ei nu-i scapa nimic; nu absolva nimic; nu acopera nimic. Nu este nici o virtute care sa nu fie supusa examenului sever, neinduplecat, al cain­tei. Dar oare nu s-ar putea spune ca si cainta poate fi nede­plina si deci si ea ar putea fi supusa unei judecati a con­stiintei, care in acest caz ar fi mai inalta decat cainta? Desi­gur, dar cainta nedeplina si impura este judecata tot de cainta, de o cainta mai deplina, si nu de o alta virtute.

Cainta e actul de critica al constiintei, e autocritica ce si-o face omul. Ca atare, e actul de judecata al constiintei si noi stim ca toate sunt supuse judecatii.

Dar este judecata si judecata. Este judecata facuta asupra altuia, si este judecata ce-o faci asupra ta insuti. In judecata ce o faci asupra altuia se poate amesteca senti­mentul mandriei, in autocritica este exclusa prin definitie mandria. Poate incapea cel mult o oarecare ingaduinta. Dar o autocritica sau o cainta ingaduitoare, lasand pe om nemultumit, tinde ea insasi dupa una tot mai obiectiva, tot mai severa.

Cu un cuvant, orice pacat, orice nedeplinatate in virtute sunt supuse autocriticii sau caintei. Chiar insuficienta auto­criticii sau a caintei, tot prin autocritica sau cainta e bla­mata. In acest sens, nici o virtute nu sta deasupra caintei, nu se poate sustrage de sub forul de judecata al autocri­ticii. Astfel, cainta e drum spre iubire, sta in slujba iubirii, conduce de la o iubire neindestulatoare, la mai multa iubi­re. De aceea, nu e o contrazicere intre a spune ca cea mai mare virtute e dragostea si a socoti cainta drept cea mai mare virtute. Caci motorul caintei e dragostea.

2) Daca e asa, este vadit ca pocainta urmeaza, sau tre­buie sa urmeze, dupa fiecare act, dupa fiecare stare, dupa fiecare cuvant al nostru. Ea urmeaza pacatelor, ea urmeaza virtutilor noastre, totdeauna nedepline. prostrationEa tinde sa devina un curent permanent in constiinta noastra, o prezenta ne­intrerupta, conducand la mai multa iubire. Celelalte dispo­zitii si acte ale noastre se schimba potrivit cu imprejurarile; cainta e cu toate, e firul care le leaga pe toate.

Nu numai constiinta simpla ca eu sunt purtatorul si autorul tuturor dispozitiilor si faptelor mele trecute, nu numai amintirea ce o am despre ele le leaga la un loc, ci si cainta sau amintirea colorata cu nemultumirea pentru felul cum le-am savarsit.

Nici un om nu este indiferent fata de trecutul sau, sau nu are numai o cunostinta teoretica. Aceasta ar rapi si clipei prezente seva existentiala. Omul isi imbratiseaza cu un in­teres palpitant trecutul. Dar aceasta atitudine plina de pa­siune fata de trecut este sau una de orgoliu, de satisfactie, si in acest caz omul vrea ca nu numai el sa fie multumit pentru ce a realizat, ci sa stoarca si recunoasterea altora; sau una de cainta, de nemultumire. In cazul din urma, lau­dele oamenilor ii fac rau, pentru ca, pe de o parte stie cat de putin corespund cu evidentele sale launtrice, prin care cunoaste mai bine realitatea in ceea ce-l priveste, iar pe de alta, pentru ca tind sa-i acopere adevarata realitate, sa-l amageasca, sa-i slabeasca sinceritatea cu sine insusi, sa-i intunece autotransparenta, fie ca sunt sincere, fie ca sunt simple lingusiri.

Dar cainta aceasta, care se tine ca umbra de noi, nu tre­buie confundata cu o nemultumire descurajanta, care sa ne paralizeze toate elanurile. Ea nu trebuie sa fie o indoiala in posibilitatile noastre mai mari, ci o constatare a insufi­cientei realizarilor de pana acum. Daca e descurajare, este ea insasi un pacat, unul dintre cele mai grele pacate. Nu din sentimentul ca nimic nu se poate face cu adevarat bun rosteste constiinta noastra caincioasa, necontenit, o judecata critica asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adanc ca se poate lucra si mai bine, din experienta unor puteri tai­nice cu mult mai mari ale propriei firi, ce pot fi mereu mai intarite de cele dumnezeiesti, din sentimentul ca in ceea ce am faptuit si in modul in care ne-am comportat nu am reali­zat decat intr-o masura insuficienta si intr-un chip palid ceea ce putem face.

Cainta exprima gandul:“Poate fi mai bine”. Descurajarea, dimpotriva, spune: “Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot”. Propriu-zis, descurajarea e opusa caintei, pentru ca acolo unde nu se putea astepta ceva mai bun, nu are loc regretul. Acolo e un sentiment fatalist, o resemnare sceptica. Cainta e purtata de o credinta in mai bine.

Sunt doua caracteristici care fac din cainta un for oare­cum mai presus de om in launtrul omului, ridicandu-l mereu mai sus de nivelurile morale si spirituale pe care le atinge. Cainta e o judecata ce e totdeauna deasupra realizarilor si actualizarilor noastre. Oricat ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urca si mai sus. Este o judecata in numele unui ideal? Da, insa nu in numele unui ideal sim­plu, cugetat subiectiv, judeca ea. Daca acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu atata neliniste, cu atata nevindecata si neostenita apasare.

Cainta este trezita si sustinuta de intui­tia prezentei unei autoritati mai presus de noi, fata de care ne simtim detaliu scararesponsabili, dar care ne da si putere sa facem tot mai mult, daca i-o cerem. Cainta ne este un transparent spre Dumnezeu, este acul cu care impunge Dumnezeu ini­ma noastra neincetat, este mana Lui, care ne trage mereu in sus. Cainta este relatie intre noi si cineva mai presus de noi. Ea ne arata ca fiind in legatura cu acel cineva. Daca n-am fi in aceasta relatie, daca n-am fi asezati cu fata sufle­tului intoarsa spre un for de judecata personal si suprem, nu ar fi explicabila cainta, nu ar avea de unde rasuna in noi judecatile si pretentiile absolute ale caintei.

Dar, cum am spus, cainta nu e numai judecata asupra celor trecute ale mele, ci si o incredere in posibilitati mai mari din puterile mele intarite mereu de puterea lui Dum­nezeu cel infinit. Ea e socotita, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai inalta dintre virtuti. In aceasta calitate din urma ea ni se vadeste de asemenea stand intr-o legatura cu izvoare de putere de dincolo de om. Fiinta caintei ca si a smere­niei, de care e nedespartita, e de caracter dialectic [antinomic]; cuprin­de in sine o impreunare de pozitii contradictorii, care nu se anuleaza reciproc, ci dau o realitate foarte complexa.

Pe de o parte, ea e o necontenita nemultumire cu orice stare in care ne aflam, pe de alta parte, este o incredere statornica si neclintita in posibilitatile uriase. “Sunt cel mai mare paca­tos”, spune totdeauna omul caintei, “sunt un nevrednic”. Cu toate acestea, el nu-si pierde nici o clipa nadejdea, nu-l cu­prinde nicidecum gandul ca va fi pierdut, el nu se lasa scu­fundat in descurajare si in lancezeala mortii sufletesti. Se da ca explicatie a acestei persistente in taria sufleteasca faptul ca omul ce se caieste are incredere in Dumnezeu, ca intr-un factor deosebit de el. Dar increderea e ea insasi o putere launtrica.

Asadar, pe de o parte se face aici expe­rienta neputintei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident ca e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste si adanci ale rezervorului de putere spirituala universala ale lui Dum­nezeu. Cainta e o relatie cu Dumnezeu, atat prin caracterul ei de judecatoare absoluta, cat si prin barbatia nedescura­jata cu care indeamna pe om spre mai bine.

Cainta este cea mai inalta dintre virtuti nu pentru ca este ea insasi o virtute infaptuitoare in rand cu celelalte, ci pentru ca, ramanand mereu nemultumita cu ceea ce reali­zeaza aparte, ea este un motor al tuturor virtutilor. Daca n-ar fi cainta, n-ar fi tendinta de depasire in om. Cainta e o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiu­nea dupa mai bine. Prin ea, calcand omul peste sine insusi si judecandu-se in numele pretentiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridica mereu mai sus.

3) Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristica ce o da caintei Sfantul Isaac Sirul socotind-o mijloc de continua desavarsire a omului, un mijloc care el insusi se desavar­seste necontenit.

Sfantul Isaac Sirul compara lumea aceasta cu o mare, iar cainta cu o corabie care ne trece la tarmul vietii fericite de dincolo, in raiul a carui fiinta e dragostea.

corabia-bisericiiPrecum nu e cu putinta, zice, sa treaca cineva marea cea mare fara corabie, asa nu poate trece cineva la dra­goste, fara temere. Marea cea furtunoasa asezata intre noi si raiul spiritual o putem trece numai prin corabia caintei, purtata de vaslasii fricii. Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc bine corabia caintei, prin care trecem marea lu­mii acesteia spre Dumnezeu, ne inecam in ea. Cainta e co­rabia, frica este carmaciul; dragostea e limanul dumneze­iesc. Deci ne asaza frica in corabia pocaintei si ne trece marea cea furtunoasa si ne calauzeste spre limanul dum­nezeiesc, care este dragostea, la care ajung toti cei ce oste­nesc si s-au luminat prin pocainta. Iar cand am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Si drumul nostru s-a desavarsit si am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta” (Cuv. 72, op. cit, p. 283).

Drumul pe marea vietii acesteia, daca vrem sa fie o continua apropiere de tarmul raiului, de tarmul dragostei, care e Hristos Insusi, si nu o ratacire fara ancorare si pana la urma o scufundare in bezna ei, daca vrem sa fie, adica, un drum spre desavarsire si spre viata, trebuie sa-l facem neinterupt in corabia caintei pentru nedeplina dragoste ce am aratat-o prin pacatele noastre, pentru ca vointa unei iu­biri mai mari ne mana tot mai departe. Ea ne tine deasupra valurilor uriase ale raului sau egoismului ce se ridica din noi si ne duce tot mai inainte.

Numai asezati in barca pocaintei calcam in fiecare clipa peste valurile pacatoase ale egoismului, care tind sa se ridice din adanci dedesubturi din noi si de sub noi. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastra si in miscare dincolo de punctul la care ne aflam, mai aproape de dragostea deplina, mai aproape de raiul in care se afla pomul vietii, adica Hristos, izvorul dra­gostei ce nutreste spiritul nostru.

Desigur, de o anumita masura a dragostei, care tot spo­reste, avem parte si inainte de a ajunge la tarmul de azur al dragostei depline a raiului. Aerul acelui taram ne iese inainte cu mireasma lui tot mai bogata, pe masura ce ne apropiem. Dragostea noastra si in general toate celelalte virtuti sunt tot mai pure, tot mai aproape de deplinatate pe masura ce inaintam spre imparatia dragostei.

De aici se vede ca pocainta nu trebuie sa fie despartita de iubirea de Dumnezeu si de semeni. Ne caim numai pen­tru ca avem dragoste. Ne caim pentru ca am calcat porun­cile dragostei, sau socotim ca n-avem destula dragoste. Sa nu ne mire faptul ca tumultul de pofte si de patimi egoiste, ca raul in general este asemanat cu un ocean. Exista o im­paratie adanca a raului, cum exista una inalta a binelui, exista un drum lung in depasirea tot mai deplina a egois­mului pacatelor.

Omul nu cugeta si nu pofteste raul in izo­lare. Pornirile spre rau din launtrul lui nu isi au in el ulti­mele radacini, ultimul punct de marea_cea_ganditoare-_humorplecare, precum nici inspi­ratiile si pornirile spre bine nu isi sorb fiinta si puterea nu­mai din el. Stam in legaturi vizibile, dar mai ales invizibile, cu forte adanci si nenumarate ale raului, ce pornesc din fiinte personale mai mari ca noi in putere, forte ce se imbi­na continuu intre ele si cu pornirile noastre, precum sun­tem ajutati si de aeriene vanturi sau indemnuri spre bine pornite din inalta, vasta si mareata imparatie a lumii inge­resti si dumnezeiesti, primite in panzele fiintei noastre. E un ocean al binelui, si unul al raului, solicitandu-ne amandoua.

Dar oceanul raului este intunecat, tumultuos, omorator de spirit, anuland libertatea, ucigator de curatie si liniste; e ne­gru, e subteran, e inabusitor, ca un noian de ape, pe cand oceanul binelui, al dragostei, e mai degraba ca un vazduh infinit fara de care nu putem trai, fara ale carui adieri nu pu­tem inainta, un vazduh sau o atmosfera curata, care ne da respiratie larga, care filtreaza in noi o viata reinnoita si o bucurie necontenita si negraita; e atmosfera de dragoste si de comuniune curata, datatoare de viata, care trezeste toate puterile noastre sufletesti si le da puterea sa inainteze.

Cum se face ca prin cainta ne desprindem treptat de oceanul raului, din miile lui de imbratisari si avansam spre imparatia dragostei depline? Ce face din cainta un vehicol spre lumea dragostei? Cainta este focul care mistuie trep­tat egoismul din noi. Toate patimile care se involbureaza in noi, iscate adeseori din adancuri intunecate de dincolo de noi, intaresc egoismul nostru. Fie ca sunt patimi trupesti, fie ca sunt sufletesti, ele nu sunt decat capetele aceluiasi balaur, al carui nume este egoismul.

Cainta pandeste nein­cetat orice ridicare a capetelor acestui balaur, orice incer­care a lui de a se hrani, de a se intinde in largul sufletului, de a umple cu duhoarea lui gandurile, actele, cuvintele noastre bine intentionate, de a-i slabi puterile de a se tine in contact cu vazduhul dragostei, de a-l atrage la fund. Ea taie cu palosul ei, rand pe rand, capetele lui, il arde cu fla­cara trezviei autocritice, il alunga cu buna mireasma a smereniei. Ce poate lovi mai mortal mandria noastra egoista decat prezenta perpetua a gandului ca nu suntem nimic, ca tot ce am facut e rau, e netrebnic?

Caci piedica cea mai mare si continua in calea inaintarii spre dragoste este egoismul. Pana nu omori deplin egois­mul, nu poti avea dragoste adevarata, pura si deplina fata de nimeni. Trebuie sa lasi mult in urma ta talazurile ocea­nului de egoism, ca sa simti mangaindu-te in fata si de jur imprejur aerul ce-ti vine din imparatia dragostei. Cine se iubeste pe sine, cine e plin de parerea de sine, cine se so­coteste pe sine ca realitatea cea mai de seama nu poate iubi pe altii.

Ego-ulA iubi pe altii inseamna a te uita pe tine, a te depasi mereu pe tine, a te socoti pe tine nimic. Iubirea de altii se consolideaza in noi prin cainta si smerenie neintre­rupta. Egoistul se vede pe sine umflat in proportii care acopera toata realitatea. Orice lucru el il considera ca un bun ce trebuie sa fie al lui, orice persoana o cantareste cu in­teresul de a si-o face de folos, sau cel putin cu grija de a evita pericolul ce ar putea veni de la ea pentru suprematia sa.

In toate lucrurile, in toate actiunile, egoistul isi proiec­teaza persoana sa, pe ea o vede, ei ii slujeste, ei i se inchina, ea ii este dumnezeu, sau, mai bine zis, idol in locul lui Dumnezeu. Insasi fiinta lui autentica se ineaca in egoism. Atentia fata de altii este numai o maniera tactica, pentru a-si servi in fond tot interesele sale. Umplandu-si astfel in chip mincinos tot orizontul cu eul sau neautentic, ingradindu-se din toate partile cu sinea sa mincinoasa, evident ca nu poate vedea pe altii drept ceea ce sunt ei insisi, dezinteresat, cu dragoste adevarata, cum nu poate vedea nici si­nea sa autentica incadrata in ansamblul iubitor al tuturor, in orice pornire spre altii se impiedica de sinea sa neauten­tica, orice picatura de generozitate e otravita de o preocupare egoista.

Dragostea e iesirea din cercul magic si iluzo­riu al egotismului, cerc intins ca intr-un vis amagitor la in­finit. E iesire din temnita intunecoasa a eului si intrare in viata de comunitate, de solidaritate, in imparatia dragostei, care ii cuprinde pe toti.

Evident ca nimeni nu se poate apropia si nu poate intra in aceasta imparatie, in acest rai, decat daca lasa in urma oceanul infinitelor sirene ale egoismului care cauta sa-l atraga in el ca tot atatea valuri violente. Iar acest ocean nu poate fi depasit dintr-o data. Nu poate zbura cineva printr-o singura bataie de aripi din imperiul egoismului in imparatia dragostei. Drumul se face treptat, cu lupta necurmata im­potriva bratelor infinite cu care cauta egoismul sa ne reti­na, sa ne atraga la fund.

La fiecare pas in viata noastra sun­tem solicitati, suntem invaluiti de cantecul de sirena din adancuri, suntem trasi cu violenta de fortele uriase si vaste ale oceanului de egoism. La fiecare pas trebuie sa luptam incordat, pentru a trece teferi mai departe si a ajunge, ca un alt Odiseu, in patria noastra cea adevarata. Vaslind cu putere, muschii nostri se intaresc si drumul ni se face mereu mai usor. Cainta este ochiul critic care nu se lasa amagit de falsa placere oferita de egoismul nostru si ne opreste de a raspunde afirmativ chemarilor din adancul de intuneric al oceanului de egoism. 61317980Ea ne face sa mergem inainte, nein­crezatori in ce este in noi si sub noi. Nu ne lasa nici o clipa sa ne oprim. Prin cainta Dumnezeu nu ne lasa sa ne multu­mim cu ceea ce am ajuns sa fim, ci ne cheama mereu mai departe; ba, mai mult, nu ne lasa in bezna egoismului, ci ne cheama la largul solidaritatii in dragoste.

Heidegger spune ca omul e mereu lansat inaintea sa prin grija. El nu e ingradit in clipa prezenta, ci in fiecare cli­pa isi ia inainte, se devanseaza prin grija, are orizontul viitorului deschis. Dar Heidegger n-a aratat ca e grija si grija. E o grija egoista, prin care omul se preocupa cu anticipare de cele trebuincioase egoismului sau. E o grija care ne ros­togoleste mai departe in egoism. E grija care nu ne duce in mod real mai departe, ci ne misca in cercul inchis al intere­selor noastre. E grija cea lumeasca, grija egoista, care e considerata de crestinism un pacat, intrucat ne angajeaza toata atentia si nu ne mai putem gandi la infinitul adevarat al transcendentului.

Dar e si o grija de a scapa de egoism, o grja nu de menti­nere in viata aceasta inchisa, prin moarte, ci a mantuirii pe planul vesniciei. E o grija in favoarea egoismului, si o alta grija, de a topi in noi egoismul. Grija aceasta din urma pri­veste nu numai inainte, ci si inapoi. Dar nu priveste inapoi pentru a uita de prezent si de viitor, pentru a incremeni ca sotia lui Lot, ci pentru a contribui la topirea reziduurilor egoismului asezat in trecut in calea noastra, ca astfel sa pu­tem sa lucram in viitor mai bine, sa putem inainta de fapt. Fata acestei griji, intoarsa inapoi pentru a inlatura piedicile adunate de egoism in calea viitorului, este cainta.

Mai bine zis, cainta priveste si inapoi, cu regret pentru manifestarile si deprinderile egoiste, dar si inainte, cu hotararea de a nu mai sluji lor. Prin ea imbratisam deodata trecutul, prezen­tul si viitorul, facand din privirea spre trecut o forta pentru viitor. Dar viitorul ni se dezvaluie ca inaintand tot mai mult spre taramul de lumina al imparatiei dragostei, deci spre tot mai multa dragoste fata de Dumnezeu si de semenii nostri. Grija de mine insumi cu care se ocupa Heidegger se trans­forma intr-o grija de a iubi pe Dumnezeu si pe altii, intr-o grija fata de Dumnezeu si de semeni. Iata cum cainta im­bratiseaza nu numai trecutul, prezentul si viitorul, ci si pe semeni, cu imbratisarea unei tot mai depline atentii, a unei tot mai depline iubiri.

Cainta inainteaza incet, dar cu incor­dare, in taramurile dragostei, dupa imaginea plina de poe­zie si de lumina a Sfantului Isaac Sirul. Iar daca-i asa, cainta nu este o chestiune de viata particulara, ci una care intereseaza in cel mai inalt grad destinul obstesc al colectivitatii. Ea poate contribui in mare masura la realizarea unei lumi mai infratite, daca ea mistuie treptat egoismul si sporeste cheagul dragostei. Ea poate contribui in masura insemnata la infaptuirea unei solidaritati reale, launtrice si durabile intre madularele colectivitatii umane.

monah_180Cainta deci nu este o indeletnicire exclusiva a batrani­lor. Ea este desigur si a lor. Dar dinamismul ei creator pentru viata, puterea de continua depasire ce o da ea oricui, o arata ca avand un rost cu totul special si cu mult mai insem­nat pentru cel tanar. Batranul se caieste pentru a se duce curatit de pacate in fata lui Dumnezeu, dar tanarul se caieste si pentru a se realiza cum se cuvine in viata. Si se poa­te realiza astfel numai depasindu-se continuu. Propriu-zis, numai asa poate ajunge la adevarata realizare a tuturor po­sibilitatilor sale.

Un tanar care nu tinde la continua depa­sire, un tanar care duce o existenta statuta e mai degraba batran decat tanar. Tineretea, prin definitie, tinde la mai mult, la o continua ascensiune. Dar aceasta depasire ne­contenita nu se poate realiza fara o nemultumire fata de ni­velul la care s-a ajuns. Si nu ajunge o nemultumire teoretica, ci una impreunata cu suferinta. Iar aceasta e cainta.

E cazul insa sa ne intrebam in ce raport sta aceasta ca­inta permanenta cu pocainta ca Taina. De obicei, Sfintii Pa­rinti ii zic celei dintai pocainta propriu-zis, celei de a doua, marturisire.

De aici urmeaza ca cea dintai e o pregatire durabila pentru cea de a doua si o prefigurare a efectelor aceleia. Prin cainta permanenta ne pregatim pentru pocainta ca Taina, precum pocainta ca Taina trebuie sa ne indemne la pocainta permanenta. Daca Dumnezeu ne-a lasat pocainta ca Taina, evident ca nu ne putem duce la ea nepregatiti sau numai cu o reamintire scurta a pacatelor in ultimele clipe, sau chiar zile. Cate din cuvintele si faptele noastre nu le uitam de obicei! Am risca sa nu ne mai reamintim nici de gandurile, de cuvintele si de faptele pacatoase daca n-am starui asupra lor prin cainta indata ce s-au produs si daca n-am reveni mereu asupra lor cu regret.

236716_maxIn pocainta ca Taina aruncam din nou efectiv gunoiul raului de care ne-am desolidarizat, de care ne-am detasat, dar care e inca tot in noi, dupa ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Iesirea cu el in fata duhovnicului e necesara pentru ca sa experiem mai acut socoteala ce trebuie sa o dam lui Dum­nezeu ca subiect suprem ce nu se identifica cu launtrul nostru. Spovedania e necesara pentru acceptarea din par­tea noastra a celei mai accentuate simtiri de umilinta si pentru a ne da seama ca scaparea noastra de pacat atarna de sprijinul, de ajutorul ce ni-l da semenul, ca suntem avi­zati de el, ca aceasta eliberare este o opera a comuniunii, depasind individualismul in care sta la panda mandria. Prin spovedanie ne punem in situatia smerita de ucenici ce primim o invatatura. Prin ea dam prilejul sa auzim o jude­cata obiectiva, externa asupra faptelor noastre, nepovarnita nici pe panta crutarii, nici pe a condamnarii, cum ni se intampla noua aproape totdeauna cand suntem numai noi, cu launtrul nostru[3].

Chiar daca n-am ajuns la o desavarsita detasare launtri­ca a noastra de gandurile pacatoase, atunci cand mergem la duhovnic, darea lor la iveala ne elibereaza de ele.

Sfintii Parinti pun in legatura cu cainta lacrimile. De fapt darul lacrimilor devine imbelsugat pe treptele mai inalte ale vietii duhovnicesti, dar intrucat pocainta fiind permenanta, se intensifica si ea pe treptele mai inalte, nu e gresit ca lacrimile sa fie considerate ca stand intr-o lega­tura speciala cu pocainta. Apoi, ele nu trebuie sa lipseasca nici din pocainta incepatoare, desi e mare deosebire intre lacrimile fricii de la inceput si lacrimile iubirii, de pe trep­tele superioare.

Lacrimile sunt dovada ca pocainta a razbit invartosarea sufletului, provocata de pacatuirea indelungata. Ele duc cu ea tina muiata dupa ce ai curatit-o de pe geamul sufletului, deschizandu-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu si spre semeni si scotandu-l dintre zidurile de pacat si de impie­trire ale egoismului. Ele se ivesc dupa ce pocainta a reusit sa strapunga inima[4], facand-o simtitoare, si s-o franga, facand-o iarasi moale, dupa ce se invartosase prin imbibarea cimentului patimilor in ea. Lacrimile ii redau transpa­renta, ca sa se poata vedea prin ea subiectul uman, si ca subiectul insusi sa poata vedea prin ea cerul. Lacrimile spala ochii si-i fac frumosi, pentru ca spala inima si o fac transparenta, frumoasa si nevinovata.

john-ladderCele mai subtile analize ale plansului si ale tuturor va­rietatilor lui ni le-a dat Ioan Scararul in Treapta a VII-a a scrierii sale. Dam cateva caracterizari ale lacrimilor, dupa Ioan Scararul. In general, el zice:

“Precum consuma focul trestia, asa curata lacrima orice pata vazuta si spirituala“.

Dar, dupa el, sunt mai multe feluri de lacrimi:

“de la fire, de la Dumnezeu si de la potrivnic; sau de lauda, din pricina slavei desarte, din pricini de curvie, din iubire, din aminti­rea mortii si din alte multe pricini”.

Noi, scuturandu-ne de toate prin frica de Dumnezeu, sa ne castigam lacrimile cu­rate si neviclene ale gandului la moarte, caci nu este in ele inselare sau inchipuire de sine, ci ele aduc mai degraba cu­ratirea si propasirea in iubirea de Dumnezeu, spalarea pa­catelor si eliberarea de patimi. Nu e de mirare sa inceapa plansul cu lacrimi bune si sa sfarseasca in lacrimi rele. Dar e lucru vrednic de lauda sa inceapa de la cele contrare sau naturale, si sa ajunga la cele duhovnicesti. De aceea

“nu te increde izvoarelor tale inainte de desavarsita curatie. Caci nu trebuie crezut vinul de indata ce a fost turnat din teasc in butoi”.

“Cel ce calatoreste in plans necontenit dupa Dumnezeu nu inceteaza a fi in fiecare zi in sarbatoare, precum cel ce este in continua sarbatoare cu trupul va fi luat de plansul neincetat”.

Lacrimile alunga rasul.

“Fii ca un imparat in inima ta, sezand pe tronul inalt al smereniei tale si poruncind rasu­lui: “Du-te”, si se duce, si plansului cel dulce: “Vino”, si vine, si slugii noastre, tiranului trup: “Fa aceasta”, si face. Daca cineva a imbracat plansul ca pe o haina de nunta fericita si plina de har, acela a cunoscut rasul duhovnicesc al sufle­tului”.

Plansul pe treptele cele mai inalte nu mai e un plans al ochilor trupesti.

“Desfiinteaza pacatul, si e de prisos la­crima indurerata a ochilor trupesti. In Adam n-a fost lacri­ma inainte de cadere, precum nici dupa inviere nu va mai fi, o data ce a fost desfiintat pacatul”.


[1]Orice prisos de virtute am adauga astazi, el e o dovada a negrijii trecute, nu are drept la rasplata(De iis quiputant se ex operibus justificari, P.G. 65, 929-966, cap. 44). “Daca suntem datori sa facem in fiecare zi toate cate le are firea noastra bune, ce vom da lui Dumnezeu in schimb pentru cele pe care nu le-am facut inainte?” (Op. cit, cap. 43, Filoc. rom., vol. I, ed. I, p. 256).

[2] Pentru semnificatiile pocaintei ca taina, a se vedea studiul nos­tru: “Cainta si inviere sufleteasca“, in Revista Teologica, Sibiu, 1945.

[3] Sf. Ioan Casian, “Cuvant de mult folos catre egumenul Leontie”, un extras din primele doua Collationes patrum, P. L. 49, 477-558:

“Intr-adevar, chiar pana nu s-a invrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin insusi faptul ca-si arata parintilor gandurile rele ale sale, le vestejeste pe acestea si le face mai slabite. Caci, precum sarpele scos din ascunzis la lumina se sileste sa fuga si sa se ascunda, tot ast­fel si gandurile cele rele, date pe fata prin marturisire desavarsita, se grabesc sa fuga de la om” (Filoc. rom. I, ed. I, p. 135).

E aici o idee pe care a reluat-o psihoterapia, facand din ea uneori ceva de nerecunoscut.

[4] Ioan Scararul, Treapta VI, P. G. 88, 801: “Plansul este ac de aur care desface sufletul de toata alipirea si inlantuirea de lume”.

(Din: Pr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane)

staniloae_dumitru_pr-ascetica_si_mistica_bisericii_ortodoxe

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Dumitru Staniloae, Pocainta, Sfantul Ioan Scararul, Sfantul Isaac Sirul, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Parintele Staniloae despre POCAINTA ca LUCRARE PERMANENTA opusa descurajarii fataliste si ca MOTOR AL TUTUROR VIRTUTILOR: “o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiunea dupa mai bine”

  1. DESPRE POCĂINŢĂ
    – “Un soldat l-a întrebat pe avva Mios dacă Dumnezeu primeşte pocăinţa. După ce i-a dat multe învăţături, avva îl întreabă: „Spune-mi, iubitule, dacă ţi se rupe haina, tu o arunci?“. El răspunde: „Nu, o cos şi o folosesc mai departe“. Bătrânul îi zice: „Dacă tu ai grijă de o haină, oare Dumnezeu n-o să aibă grijă de propria Lui creatură?“.”
    (Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 244)
    – “Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce este pocăirea de păcat?“. Bătrânul a zis: „Să nu-l mai faci. De aceea, drepţii au fost numiţi neprihăniţi, fiindcă s-au lepădat de păcate şi au devenit drepţi“.”
    (Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 287)
    – “Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: “Am făcut un păcat mare şi vreau să mă pocăiesc trei ani”. Bătrânul zice: “E mult”. Fratele îi zice: “Dar un an?”. Bătrânul iarăşi: “E mult”. Cei care erau de faţă zic: “Patruzeci de zile?”. El răspunde: “E mult” şi continuă: “Eu spun că, dacă omul se pocăieşte din toată inima şi nu mai continuă să facă păcate, Dumnezeu îl iartă şi în trei zile”.”
    (Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 267)
    – 1. Pocăinţa (Spovedania) este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos

    “6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.
    7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.
    8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.”
    (Matei 9:6-8)
    * Vedem din versetul 8 că nu doar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut puterea de a ierta păcatele, căci termenul e la plural: “oamenilor”; deci, această putere a iertării păcatelor a trecut de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Apostoli, apoi la episcopi şi preoţi (vezi mai jos Ioan 20:21-23).
    http://binevestitorul.wordpress.com/2013/02/11/pocainta-adevarata-spovedania/

  2. Foarte frumos acest articol al Parintelui Staniloae! M-a uns pe suflet!Dupa ce l-am terminat de citit,am deschis si eu cartea pe care mi-o cumparasem mai zilele trecut si am mers mai departe cu cititul despre infranare:
    “Dupa aceasta etapa a fricii de Dumnezeu si a pocaintei pe care le-am parcurs impreuna ,monahii apuca pe un drum si crestinii din lume pe alt drum.
    Monahii apuca pe drumul mai sigur,mai radical,mai scurt.Ei stiu ca patimile se instaleaza in fiinta umana si deci omul ar trebui sa dea lupta infranarii cu sine insusi.Dar mai stiu ca vointa acestuia este slabita de aceste patimi si e mai bine sa-i fie usoara lupta cu ele ,luandu-le ocazia de a se naste si starni,adica luandu-le materia care le face sa se formeze si sa se aprinda.De aceea ei aleg iesirea din lume.Prin aceasta reteaza de la inceput orice putinta de nastere si de starnire a patimiiToata problema pentru ei de aici inainte este SA PERSISTE in aceasta retragere,caci POFTA LIPSITA VREME INDELUNGATA DE MATERIA CARE S-O SATISFACA ,SAU DE PRELUNGIREA IN FAPTA,SE VESTEJESTE SI NU MAI DUCE LA PATIMA,SAU O SLABESTE.
    Drumul celorlalti crestini e mai prelungit si mai putin sigur,dar nu e exclus sa ajunga si unii din ei la sfintenie;sau,in orice caz,chiar daca nu ajunge pana acolo,orice crestin e dator sa se sileasca spre un anumit progres spiritual.Iar din acest progres tine si o anumita infranare.Crestinii din lume nu pot,desigur sa practice o infranare radicala ca monahii,dar pot practica si ei o anumita cumpatare care,sporind cu vremea ,sa ajunga la infranarea monahala.Ei merg mai incet,dar pot ajunge aproape tot pana acolo.Daca le lipsesc ostenelile din proprie intitiativa ,cele de voie,Dumnezeu compenseaza lipsa acelora prin PLUSUL DE NECAZURI ce le aduc asupra lor greutatile si datoriile vietii ,fara voie.Daca le primesc pe acestea cu rabdare,pot sa se purifice de patimi aproape ca si monahii.Daca infranarea este o virtute mai mult a monahilor,rabdarea este mai mult amirenilor,desi nici unii,nici altii nu trebuie sa uite cu totul de virtutea celorlalti….”
    Cuvinte incurajatoare pentru a nu cadea in desnadejde,asa S-a gandit Bunul Dumnezeu si la noi pacatosii,ba printr-o boala grea,ba prin suferinta si intru ajutorarea aproapelui,o milostenie,o lacrima de cainta,asa cum spune si Sf.Efrem Sirul:
    “Sufletul e mort prin pacat…Lacrimile care cad pe un trup n-ar putea invia un cadavru;dar daca ele cad pe un suflet,il invie si il fac din nou viu”

  3. Pingback: PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Suntem meniti pentru o alta viata, dar ne legam de viata asta. Vor fi razboaie, dar sa nu ne c
  4. Pingback: OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii” -
  5. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi -
  6. Pingback: Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima
  7. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea contin
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate