In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II)

9-07-2012 Sublinieri

“[Impostorul] ştie că, îmbrăcat într-o aure­olă supranaturală de făcător de minuni, şi zâmbetul lui va căpăta semnificaţii tainice în faţa celor care s-au lăsat prinşi în mreaja lui, iar cuvintele lui vor fi ascultate în extaz şi li se vor descoperi sensuri „duhovniceşti” adânci, intenţii şi valori profetice. De acum încolo osteneala lui de înşelător va fi substanţial înjumătăţită cu osteneala înşelaţilor, care suferă de o inexplicabilă pasiune de a se lăsa tot mai înşelaţi, văzând minuni acolo unde toţi oamenii nu văd nimic, auzind ceea ce nici nu şi-a imaginat vorbitorul şi, mai ales, răspândind despre dânsul tot felul de ştiri extraordinare, care mai de care mai pline de fapte minunate… Fiind pozeur, îşi va organiza o mină intere­santă, prin urmare nu va ţine calea de mijloc. Calea de mijloc nu e niciodată de efect. Or, el caută cu orice preţ şi în orice prilej efectul…”.

***

„’Omul duhovnicesc‘ adevărat nu trage clopotele asupra virtuţilor sale. Aceasta are valoare de lege. Iar dacă totuşi are o vocaţie mi­sionară, el o va întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o pro­gresiv, în timp, fără surle şi trâmbiţe, fără „eu” la orice pas şi fără adunare de partizani. El nu apare din anonimat peste noapte. Existenţa lui presupune o nevoinţă anterioară de ani de zile, o luptă cu răul şi o biruinţă, o ucenicie, o ascendenţă spirituală ca o legătură în lanţ cu tradiţia Bisericii, o filiaţie şi o moştenire, în sfârşit o lungă biografie duhovnicească, ascetică, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc şi în rânduiala Bisericii“.

***

2. Tipul primitiv

Am încadrat în a doua categorie de „mistici falşi” tipul pe care l-am numit primitiv, care e sănătos la minte şi la trup, şi e de bună credinţă, dar e incapabil să descopere relaţiile reale dintre cauze şi efecte, din motive de neputinţă intelectuală, deformând astfel de la un capăt la altul realitatea. El e aproape totdeauna ignorant. Se în­ţelege că există printre aceşti oameni sănătoşi şi de bună credinţă şi oameni cu bun simţ, care se orientează bine în viaţa duhovnicească. Ba chiar sunt marea majoritate. Noi ne ocupăm aici numai de acea categorie infimă de incapabili de orientare. Pe aceştia îi avem în ve­dere în descrierea ce urmează.

Trei caracteristici principale îl fac pe unul ca acesta să fie agent al falsului misticism:

a) O sensibilitate deosebită faţă de particular.

Aceasta face din el un fanatic. O ia pe un drum şi merge înainte fără să mai caute în dreapta şi în stânga. De obicei e un tip afectiv prin excelenţă. Se justifica mai ales prin „simţirea” lui deosebită, dar nu pe o simţire reglementată sinergic de minte.

Deosebirea dintre acesta şi un fanatic de tipul patologic e că acesta e educabil. Câtă vreme însă rămâne la propria dimensiuni, n-ai cu cine te înţelege. Interesant e că el totdeauna reţine din experienta de viaţă creştină din trecut şi din cărţile sfinţilor numai latura negativa, întunecoasă. Nu discerne. Ameninţările cu muncile iadului, indemnurile la asceză severă, recomandarea excesului din unele cărţi de pietate, care de obicei nu poartă girul Bisericii, îl afectează în mod cu totul deosebit, îl sperie şi îl determină la acte totale, unice.

El crede şi predică, dacă are şi darul cuvântului, că mântuirea se capătă numai prin plâns şi prin tânguire, acordă virtuţilor minore cum sunt regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte şi altele asemenea, poziţii-cheie în obţinerea mântuirii sau în pierderea ei. Recomandă şi eventual chiar practică violenţa pentru silirea spre mântuire sau pentru pedepsirea păcătoşilor. Se înspăimântă cand sare din greşeală o peasnă la strană, şi crede de la diavolul o traducere nouă şi prea clară a Psalmilor, de pildă.

Această sensibilitate deosebită faţă de particular face repede dintr-însul un obsedat, şi proiectează în sufletele tuturor celor cu care vine în atingere obsesia lui, pe care vrea s-o generalizeze. Pentru dânsul bucuria e de la diavolul, pământul e numai o vale a plângerii, a unei plângeri la propriu, peste care marele stăpân e diavolul, ca în Evul Mediu. E omul unei singure păreri, dar nu una de sinteză. Nu reuşeşte sa armonizeze între ele învăţăturile şi experienţele Scripturii şi ale sfinţilor. De aici, cea de-a doua caracteristică a sa:

b) Incapacitatea de sinteză.

Fiind simplu de tot, generalizează o singură latură a învăţăturii creştine. Ceea ce unii sfinţi recomandă drept exerciţiu ascetic şi temporar, el permanentizează; ceea ce aceia recomandă pentru răscumpărarea unor păcate grele, el recomandă în orice împrejurare; ceea ce la aceia constituie o excepţie sau numai un aspect pe care îl alternează cu altele de seninătate, de bucurie, de lumină, de încredere în iubirea lui Dumnezeu şi de libertate, el generalizează şi face din ele regulă obligatorie şi exclusivă de viaţă pentru toată lumea. Nu-i înţelege pe oameni, de aceea nici nu-i poate ajuta. Dimpotrivă, prin tot ce face îi încurcă, creează psihoze, demoralizează, pentru că nu poate cuprinde omul întreg şi nu-i poate răspunde pe măsura nevoilor lui reale, şi la nivelul unei lucidităţi majore, care sa-l impace pe om cu Dumnezeu, dar să nu-i facă din lumea aceasta un iad.

De obicei propovaduieşte necesitatea obligatorie a suferinţei în lumea aceasta, în schimbul fericirii de dincolo. Cine nu suferă nu se mântuieşte, deci trebuie căutată suferinţa anume. Ajunge la o mis­tică a suferinţei. Nu înţelege că suferinţa numai în cazul când vine si când nu mai poţi nimic împotriva ei trebuie suportată cu curaj, şi referită la păcate sau chiar numai la încercarea lui Dumnezeu. Nu­mai atunci ea ajută la creşterea omului. Diferenţa e evidentă.

c) Robia la literă e a treia caracteristică a acestui tip.

Nu se poate ridica până la înţelesurile spirituale ale învăţăturilor şi faptelor cre­dinţei creştine. De aceea el este robul formelor, al tipicului ca tipic si nimic mai mult, fără să fie neapărat fariseu. Fariseul presupune rea-credinţă, înşelăciune. E de la sine înţeles că în momentul în ca­re unul ca acesta ajunge să dea tonul într-o adunare, corul va fi cât se poate de jalnic. Forma, litera sunt moarte. Duhul face viu. Duhul dă sensul. Litera singură e fără sens. Degenerează în magie, iar magia, după cum remarcă Raoul Allier, duce la dezagregare morală şi la oprirea în loc a inteligenţei[28].

Robia aceasta la literă e simptom caracteristic magiei. Rosteşti formula, absolut exact, şi declanşezi fenomenul pe care îl doreşti. Dacă ai greşit o iotă din formulă, cheia nu se mai potriveşte şi feno­menul, de pildă atenţia sau iertarea lui Dumnezeu, nu se mai pro­duce. Cât e de străină spiritului creştin această închinare la literă, astfel motivată, nici nu mai e nevoie s-o spunem.

E simptomatic iarăşi faptul că închinătorii la literă nu se închină tot aşa şi literei noi, de pildă, am mai spus, unei traduceri noi şi bu­ne, aprobată de Sfântul Sinod, a Psaltirei. Valoare de cheie magică are la unii numai formula consacrată, veche, în chirilică, chiar dacă e greşită ca traducere după original.

E drept că pentru unii textele vechi au o anumită încărcătură tra­diţională, sacră, generatoare de satisfacţii interioare. Aceasta este cu totul altceva decât robia la literă. Unii ca aceştia nu vor deveni fana­tici ai literei. E mare diferenţă între a avea preferinţe spirituale, es­tetice sau artistice-literare şi a crede fanatic în forţa magică numai a anumitor cuvinte, deşi azi sunt depăşite. Că există şi o forţă a cuvintelor se ştie – dovadă formulele din Sfintele Taine -, dar nu cuvintele ca atare au forţa, ci înţelesul lor. Şi dacă înţelesul il putem realiza prin cuvinte mai adecvate, nu se pierde nimic. Dacă forţa ar fi în cuvinte doar, şi încă în anumite cuvinte, ea ar lucra şi independent de context, în vorbirea obişnuită, ceea ce, nu mai e nevoie s-o spunem, nu e cazul. Şi aceasta lămureşte întreaga problemă.

N-am vrea să se înţeleagă din aceste observaţii că n-avem întelegere pentru rostul şi sensul tipicului. Acesta îşi are, desigur, sensul lui bine justificat, ca mijloc de păstrare a rânduielii şi a unitatii de cult în Biserică, dar el trebuie privit mereu ca mijloc în vederii realizării unei trăiri înalte duhovniceşti, ajutat şi de efortul duhovnicesc personal, şi de o dreaptă înţelegere a spiritului doctrinar al creştinismului, şi nu ca o cheie magică pe lângă care nu mai e nevoie nici de înţelegere, nici de efort, cum îl înţelege tipul primitiv.

O astfel de înţelegere poate duce uşor la decădere morală. Omul se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin rostirea corectă şi la timp a formulelor cultice, după care îşi poate lua libertăţi morale apărate de faptul că împăcarea e astfel sigură şi uşoară. Tipicul, formele de cult, în general, sunt trupul spiritualităţii, şi dacă e adevărat că nu se poate aici suflet fără trup, apoi e tot aşa de adevărat şi inversul. Trupul fara suflet e mort. Tipicul fără sensul lui spiritual e mort, fără sens.

Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici şi neinstruiţi, cât şi printre sectarii extremişti, şi printre adepţii vechiului calendar la noi, nu poate afecta masele care au o cât de mică cultură şi pregătire religioasă şi obişnuitul bun simţ. El poate însă antrena mase populare rămase încă la o mentalitate minoră şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, pentru că strâmbă cu totul spiritul larg şi înţelegător al creştinismului ortodox şi, de aceea, ori de câte ori se iveşte câte un „profet” din acesta, gălăgios, el trebuie prevenit şi împiedicat printr-o contraacţiune pozitivă.

Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv, dacă este membru al Bisericii noastre, trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână: chemarea la ordine, schimbarea mănăstirii dacă e monah, oprirea de la predică dacă îşi propovăduieşte învăţăturile, lămurirea credincioşilor care îl ascultă etc.

De multe ori înşişi credincioşii, când sunt rămaşi la acea mentalitate minoră, mai ales cei căutători de „sfinţi” la tot pasul, femei­le exaltate şi mitomanii incapabili de discernământ duhovnicesc şi nepricepuţi în tainele smeritei vieţi călugăreşti (când centrul atentiei lor e un calugar – pentru ca poate fi şi mirean), “ajuta” pe mona­hul simplu sa-si iasa din buna lui randuiala şl să devina „vedetă” duhovniceasca. Dintr-odata numele lui se transformă în unitate de măsură, credincioşii aleargă la dânsul ca la o minune, iar el, încet, încet, calcă tot mai alături de calea vieţii călugăreşti.

Procesul se desfăşoară simplu: monahul e smerit, are o chilie mo­destă, doarme pe pat de scândură, mănâncă cu înfrânare, vorbeşte cu socoteală. Deodată cineva îl remarcă. Incep pelerinajele, mai întâi mai rare, apoi din ce în ce mai dese. Numele lui se duce până departe. In­cep să vină credincioşi de la sute de kilometri. Au auzit deja despre dânsul lucruri extraordinare! Chiar că are vedenii şi că e făcător de minuni. In orice caz, că rugăciunile lui sunt lege pentru Dumnezeu. El stă smerit şi oarecum uimit. Protestul îl saltă şi mai mult în ochii lor. Inseamnă că totul e adevărat. E un adevărat smerit. Toţi îi cer cuvânt de învăţătură şi de mântuire. El le spune ce ştie de prin cărţile lui cu li­teră veche şi cu coperţile de piele, pe care le-a citit pentru sufletul lui.

Cuvintele lui par revelaţii. N-au mai auzit de la nimeni aşa ceva. Pentru că nici nu s-au interesat, de altfel. Toţi vor să-i vadă chilia, pa­tul de scândură goală, icoana, să-i pipăie hainele şi micile şi puţinele lui obiecte. Il întreabă cât doarme, când şi cât mănâncă, cât se roagă.

Dacă e om duhovnicesc luminat, va pleca repede din locul ace­la, simţind primejdia. Dacă nu, dacă e un „tip primitiv”, rămas la inerţia unui monahism de suprafaţă, de rânduială cuminte, dar fă­ră adâncire duhovnicească, va observa că felul lui de viaţă e căutat şi îl va „îmbunătăţi”. Va cădea în mrejele efectelor facile. Va dormi şi mai puţin (aceasta interesează pe alţii), va mânca numai seara (şi aceasta interesează), va începe să se laude tot mai mult şi va dori sa fie ascultat orbeşte.

Dar iată că într-o zi cei din jurul său încep discret şi cu deosebită grijă, chiar cu teamă, să-i atragă atenţia că e în primejdie duhovni­cească şi că smerenia lui de altădată s-a transformat în mândrie des­chisă. A ajuns de o aroganţă vecină cu impertinenţa. Deşi doarme tot atât de puţin, mănâncă numai seara, stă în aceeaşi chilie simplă, totuşi smerenia lui e acum numai de reclamă. I-a pierdut sensul, miezul spiritual. A ajuns ceva exterior. Dacă nu chiar intenţionat de reclamă, în cel mai bun caz ceva mecanic.

Şi atunci el se înfurie. Cum, ei nu mai cred în sfinţenia lui? Ii bles­temă. Lui i se pare că nu s-a schimbat nimic din ceea ce ei au apreciat la început. Doar face exact aceleaşi lucruri.

Şi aşa, cand la început credeau toţi in sfintenia lui, iar el se indoia, protesta, era de fapt pa drumul sfinţeniei, iar acum, cand ceilalti nu mai cred şi numai el singur crede, a pierdut si drumul. Fireste, credincioşii l-au ajutat să piardă, dar el trebuia să stie sa se apere. Valorile duhovniceşti nu-s la dispoziţia mulţimilor curioase. Patericul e plin de exemple. Mai devreme sau mai târziu, unii dintre acestia se trezesc totuşi, şi au, desigur, timp să se refacă duhovniceşte. Intră sub povaţa unui bătrân iscusit, schimbă locul şi-şi schimba obiceiurile. Se retrag, tac. Dacă sunt înţelepţi, pot fi de folos real celor mai tineri, mai târziu. Dacă rămân în orbire, complăcându-se in „vedetism”, chiar dacă se menţin o vreme în centrul unei mişcări de fals misticism, mai devreme sau mai târziu sfârşesc în ridicol.

3. Impostorul

Al treilea agent al falsului misticism este impostorul, farseorul, „misticul” făcut, mascat, în rol anume ales, cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii lui, simulând sfinţenia pe care n-o poate realiza în fapt, şi semănând prin aceasta cu marele său ocrotitor, a cărui definiţie esenţială este tocmai simulacru. Acela de la început a vrut să fie ca Dumnezeu şi de atunci vine adesea Hristos, profet, înger luminat etc.

Impostura, contrafacerea şi făţărnicia au constituit obiectul unii griji deosebite a Mântuitorului. Prorocul mincinos vine îmbrăcat in haină de oaie, iar pe dinăuntru e lup răpitor[29]. El simulează şi, în acelaşi timp, deformează şi discreditează conţinutul doctrinar al învăţăturii creştine, şi expresia lui practică, anume sentimentul religios.

Impostorul şi făţarnicul sunt totdeauna de rea-credinţă, totdeauna cu gânduri şi planuri ascunse şi urmăresc cu intenţie înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. De cele mai multe ori ei se întâlnesc în persoana unui singur individ, care cumulează, de obicei abil, toate formele exterioare ale sfinţeniei, cu gândul de a polariza în jurul lui atenţia mulţimilor, de a face bisericuţă, de a se erija în şef de şcoala duhovnicească, în proroc şi taumaturg, şi în orice ar putea să-l scoată în evidenţă, ca să facă din el un „caz”, un „fenomen”, şi din ade­ziunile pe care le-ar recruta o „şcoală”, o „mişcare”, un „curent”.

Resortul interior care îi dă avânt şi perseverenţă, uneori chiar in încercări ascetice cu adevărat temerare, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate şi nu sunt cu totul excluse nici intere­sele materiale.

Impostorul nu este un mistic. In chip cu totul greşit a fost înca­drat de către unii in această categorie. Nu e nici mistic, nici mistic fals. E impostor pur si simplu. Şarlatan. Şmecher. Farseur. Mistificator. Numai dacă ar exista şi o mistică a orgoliului – ceea ce nu e cu totul imposibil[30] -, numai atunci l-am putea încadra şi pe dânsul printre mistici. Altfel, el e de cele mai multe ori cinic, un om pentru care, în afară de taina dorului lui de parvenire, pe care şi-o ascunde cu grijă, cât poate, nu mai există alte taine adevărate. El nu are nici cultul, nici respectul tainei, al misterului.

Nu se poate concepe mistică fără mister. Impostorul simulează în­să o stare mistică, un fals mister, de aceea sentimentele pe care le va antrena în alţii faţă de acest mister, faţă de sine şi în jurul său vor fi mistice, dar de calitate cu siguranţă îndoielnică. De aceea impostorul trebuie să facă obiectul cercetărilor noastre. El e cel dintâi care trebuie demascat. Pe urmă se trezeşte şi mulţimea care a fost prinsă în păien­jenişul lui, momită şi ademenită cu pretinse minuni şi daruri.

El este totdeauna un „minunist”. El ştie că, îmbrăcat într-o aure­olă supranaturală de făcător de minuni, şi zâmbetul lui va căpăta semnificaţii tainice în faţa celor care s-au lăsat prinşi în mreaja lui, iar cuvintele lui vor fi ascultate în extaz şi li se vor descoperi sensuri „duhovniceşti” adânci, intenţii şi valori profetice. De acum încolo osteneala lui de înşelător va fi substanţial înjumătăţită cu osteneala înşelaţilor, care suferă de o inexplicabilă pasiune de a se lăsa tot mai înşelaţi, văzând minuni acolo unde toţi oamenii nu văd nimic, auzind ceea ce nici nu şi-a imaginat vorbitorul şi, mai ales, răspândind despre dânsul tot felul de ştiri extraordinare, care mai de care mai pline de fapte minunate. In jurul lui îşi vor descoperi repede vocatii literare cu deosebire cucoanele exaltate, care îi vor scrie „Paterice” şi „Vieţi”, adunate din toate povestirile care circulă despre dânsul, oricât de neverosimile ar fi ele – vor apărea fotografii şi apoi, după un refuz neconvingător din partea lui, fotografiile „pentru folos duhov­nicesc“, în sfârşit autografe, fotodulie şi grafodulie în toată regula.

Compozitori improvizaţi dintre adoratori şi adoratoare îi vor compune în grabă „tropare” şi „condace”, şi aşa, un gen de canoni­zare populară îl va impune conştiinţei publice ca pe un sfânt, va fi invocat în rugăciuni şi va face fericiţi pe toţi cei care îl vor visa. Unii ca aceştia însă rareori se vor face mai buni decât au fost înainte. Lu­crul trebuie reţinut.

Fără îndoială, el nu e vinovat integral de toate contrafacerile care scandalizează bunul simţ duhovnicesc. Pus in faţa acestor stralucite rezultate, dacă e inteligent, el va strânge din umeri „neputincios” şi „nevinovat”, şi va arunca vina pe popor, pe ignoranţă si pe tot ce ar mai putea să facă proba dispreţului său suveran faţă de astfel de manifestări obscurantiste. El va spune că face totul la lumina, ca predică ceea ce predică şi Biserica, şi recită acelaşi Simbol al Credinţei şi că numai credincioşii sunt de vină dacă văd şi aud altceva, si astfel răstălmăcesc buna lui credinţă şi buna lui intenţie. Şi, de fapt, va avea dreptate, atât în ceea ce priveşte conţinutul dogmatic al mesajului său, cât şi cel cultic. El nu inovează întotdeauna, sau, daca inovează ceva, are grijă s-o facă în chestiuni libere, în chestiuni de stil am zice, cum ar fi de pildă croiala originală a unei haine, sau in alte amănunte cu totul accesorii faţă de doctrină şi cult. El are grija să se apere de orice acuzaţie care s-ar putea formula pe bază de derogări evidente de la dogme şi canoane.

De fapt, secretul lui e în felul de a fi, de a vorbi, de a râde etc., într-un cuvânt în manierele cu care epatează minţile slabe, sugerand şi insinuând daruri supranaturale, vedenii, misiuni cereşti, puteri extraordinare şi mai ales capacitatea de a face minuni, de a vindeca boli şi de a cunoaşte viitorul. Toate acestea sunt elementele unei momeli şi ale unei instrumentaţii magice. Scamatorie spirituală. Portretul interior al impostorului religios îl descrie Mântuitorul printr-o analogie cât se poate de reuşită: lup răpitor[31]. Căci el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Dezbină.

El nu va fi niciodată un om al credinţei adevărate în Dumnezeu şi nici al bunei-credinţe faţă de om. Nu e profund. Chiar dacă are credinţă în Dumnezeu, ea e amestecată cu credinţa în sine, e tulbure, fără expresie, fără putere. El nu pricepe şi nici nu se căzneşte să priceapă ceva din adevăratele coordonate ale existenţei umane. Nu se lansează în subtilităţi filosofice, nici nu se împiedică de preciziuni dogmatice.

Arma lui e de cele mai multe ori fascinaţia personală, falsul nimb supranatural pe care şi-l atribuie cu discreţie sau fără. Aceasta il scuteşte de teologie. Nu-şi pierde vremea cu procese de conştiinţa pentru că n-are simţ moral. E capabil de orice, de la calomnie până la crimă. Şi dacă e un reţinut, e numai pentru că aşa se potriveşte mai bine rolului de „sfânt” pe care îl joacă.

De obicei e inteligent. O cere şi rolul. Are insa o inteligenţă comună, minoră, exercitată in exhibiţii intelectuale, în insinuări, în jocuri de cuvinte şi in subînţelesuri facile, care alcătuiesc de fapt miezul mesajului său.

E lipsit de probleme. Nu-l chinuie nimic. Nu-l mistuie nici un foc. E mereu la suprafaţa gurii de lup care adulmecă după pradă. E omul pe care să nu te reazemi niciodată, căruia să nu-i dai încrederea ta şi pe care să nu ţi-l faci prieten. Te va trăda fără pic de remuşcare, te va arunca pe drumuri, te va da în mâinile duşmanilor, dacă s-ar întâmpla să-i ai. Interiorul lui e putred. E mormânt văruit care ascunde un cadavru moral.

Portretul exterior al impostorului religios poartă semnul excesu­lui şi al extravaganţei. Fiind pozeur, îşi va organiza o mină intere­santă, prin urmare nu va ţine calea de mijloc. Calea de mijloc nu e niciodată de efect. Or, el caută cu orice preţ şi în orice prilej efectul. El va îmbrăca fie haina smereniei excentrice, fie pe cea a eleganţei scandaloase. Tehnica lui e facilă, dar plină de precauţiuni.

Evident, el trebuie să ştie şi ceva teologie, şi să se priceapă la suflete şi la inimi. Iată câteva exemple. Când va voi să spună despre sine că e trimisul lui Dumnezeu sau măcar că e un ales — aceasta o spun toţi, fără excepţie, bolnavi şi sănătoşi -, nu o va spune direct, cum ar face-o un tip patologic, de pildă, sau un tip lipsit de inteligenţă, ci va preveni orice fel de bănuieli. Se va ascunde în dosul unei smerenii false, va spune lucrul numai pe jumătate, fiindcă el ştie că „nu trebuie să se mândrească. Astfel, smerenia îi va garan­ta dezinteresul şi autenticitatea, şi va fi cu atât mai interesant şi mai crezut. Va insinua mai mult decât va face declaraţii. Cu claritatea e certat întotdeauna. Se duşmănesc chiar.

Sunt unii care – oricât ar părea de neverosimil – se dau drept în­truparea Duhului Sfânt. Când sunt întrebaţi dacă e adevărat, ei nu spun clar: „nu“, dar nici „da“. Un „nu” le-ar dezumfla adoratorii şi, se înţelege, şi pe ei înşişi, iar un „da” i-ar pune în situaţii prea delicate, demascându-i prea uşor în faţa autorităţii bisericeşti ca impos­tori, pe când credincioşii lor i-ar năvăli cu cereri de minuni, pe care ei ştiu bine că nu le pot face. De aceea vor răspunde enigmatic: „Ci­ne ştie ce se ascunde în om!

La un asemenea răspuns, însoţit şi de un zâmbet tot aşa de enig­matic şi superior, întrebătorii simpli, credincioşii unui astfel de im­postor, vor conchide fără ezitare: „E Duhul Sfânt! Nu vrea să se descopere de-a dreptul, e smerit, cum si trebuie sa fie, dar nici n-a negat!” Iar întrebătorii, să zicem teologii literei tot din tagma lui, vor fi obligaţi să conchidă legal că n-a declarat că e Duhul Sfant, ci a dat un răspuns duhovnicesc, firesc de la un om sfânt ca dansul!

Şi totuşi răspunsul este vinovat, echivoc, pentru ca e cu intentie în acelaşi timp evaziv şi insinuant, când ar trebui să fie clar si hotarât: „nu”, cum cere Mântuitorul şi cum e mai mult ca oriunde necesar în asemenea împrejurări.

Dar să mergem mai departe. Fiindcă credincioşii vor aştepta minuni şi profeţii, va şti să profite de unele potriveli neînsemnate care, povestite şi repovestite, vor deveni minuni văzute „cu ochii lor” şi profeţii auzite „cu urechile lor” de către cei din urmă dintre repovestitori.

Când e consultat asupra unei probleme sufleteşti, răspunde numai pe jumătate, păstrându-se în generalităţi oricum şi oricui potrivite, şi mereu cu acel zâmbet enigmatic pe buze. Cealaltă jumatate o reconstituie preopinentul din zâmbet, şi totdeauna reconstituirea e revelatoare, plină de „ghiciri de gânduri”, de „vederi la distanţa”, de „cunoaştere a viitorului” etc.

Preopinenţii fascinaţi sunt colaboratorii lui cei mai scumpi. El ştie întotdeauna să stârnească şi să menţină curiozitatea credincioşilor apărând în poze diferite, în haine diferite, mai dispărând câte puţin ca să se facă dorit – tehnica lui Zamolxis –, mai făcându-se a tăinui unele convorbiri cu Dumnezeu şi unele taine pe care numai el le ştie despre unii oameni. Dacă împrejurările îi permit, caută să fie compătimit, jelit. Toate acestea îl ţin în atenţia neîncetată a credincioşilor. Nu-l epuizează în faţa lor. El are întotdeauna încă ceva de spus. Apoi posteşte peste măsură sau simulează că posteşte, aşa încât toată lumea navăleşte să-l sfătuiască să mănânce, că doar nu-şi mai aparţine: e al credincioşilor, e sprijinul, e mântuirea lor! Il sfătuiesc să se îmbrace mai bine, să doarmă mai mult, să se menajeze! Il alintă pur şi simplu.

Insinuează că e prigonit de episcop şi îi ridică pe adepţi împotriva autorităţii ecleziastice, şi toţi se pornesc să scrie şi să-l apere, jurând că e ortodox şi că aduce numai şi numai folos tuturor[32]. Când nu se întorc la cuminţenie, mulţi dintre aceştia eşuează în braţele eterodocşilor.

In predici profila de emotivitatea ascultatorilor şi mai ales de contagiunea emoţiilor şi a lacrimilor şi le provoacă de câte ori poate.

Peste toate, in epoca noastră, caută să apară drept foarte cult. Incurajează deci orice legendă despre trecutul său intelectual. Nu dez­minte presupunerile, pe care de altfel tot el le sugerează, că a studiat de toate, medicina, filosofia, dreptul, ştiinţele, artele şi chiar teologia! Ceea ce nu înseamnă că e un tip faustic. Aceasta ar presupune niş­te drame interioare adevărate! Adună şi intelectuali în jurul său, nu tocmai din aceia veritabili, dar oricât de aproximativi, intelectuali to­tuşi, ceea ce îi măreşte enorm prestigiul în faţa credincioşilor simpli.

Impostorul se dă drept ceea ce nu este, dar imitând bine, e foarte greu să găseşti argumente pe care să i le opui. Dar nu este imposibil. E ca şi în cazul nebunului adevărat şi al „nebunului pentru Hristos”, care imită bine. O probă minimă la care ar putea fi supus, tot în perspectiva unei criteriologii duhovniceşti, ar fi aceasta:

  • a) Să i se ceară să tacă. Nu va putea sub nici un motiv. Se va răzvră­ti. Omul duhovnicesc însă ar tăcea. „De câte ori am tăcut, nu m-am căit“, zice Sfântul Isaac Sirul.
  • b) Să fie izolat. Nu va rezista. Va ieşi la mulţime. Nu va concepe să fie mutat din locul unde are deja un vad câştigat de popularita­te. Intr-o regiune în care nu-i cunoscut se usucă, ca peştele pe uscat. Un om duhovnicesc însă peste tot se simte la fel şi nu se leagă de loc, nici de oameni.
  • c) Să i se pună la îndoială o părere. Şi-o va apăra cu violenţă. Are despre sine păreri prea strălucite ca să conceadă că s-a înşelat. Cine l-ar contrazice ar fi imediat denunţat, chiar în faţa credincioşilor, ca duşman al lui Dumnezeu. El confundă interesele sale cu Dumne­zeu. Omul duhovnicesc se smereşte şi ascultă şi de alţii.
  • d) Să i se dea sfaturi. Nu le va primi. N-are nevoie de nici un sfat. Sfaturi dă numai el. Sfinţii însă zic: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească” şi „Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunze­le“, zice Sfântul Casian Romanul.

Probele acestea minime l-ar denunţa imediat ca pe un orgolios fără pereche şi un şarlatan. De alte probe nici n-ar mai fi nevoie. In ordinea spirituală o spărtură de vas înseamnă că vasul e gol de tot pe dinăuntru, oricât de strălucit şi de mare ar fi pe din afară. Aceas­tă spărtură e ceea ce trebuie căutat. Pe aceasta, de altfel, nici n-o poate ascunde. E în firea lucrurilor.

Impostorul, de la început până la sfârşit, simulează cu intenţie. Există şi un tip, până la urmă tot impostor, care de la început porneşte pe calea vieţii duhovniceşti in smerenie, cu întrebare, in ascultare de Biserică şi de un părinte duhovnicesc, cu sincer interes de mântuire, fiind dotat şi cu o deosebită sensibilitate duhovnicească. Luptându-se după lege – cum spune Sfântul Apostol Pavel – el ajunge să culeagă laurii. Ajunge să vadă mâna lui Dumnezeu, acolo unde alţii văd doar întâmplare – are ochi de văzut şi urechi de auzit, a căpătat o perspicacitate specială în ceea ce priveşte cunoaşterea oamenilor şi deosebirea duhurilor, ajungând până la clar-vederi, intr-un cuvânt, e pe pragul sfinţeniei, al acelei sfinţenii care cunoaste toate aceste daruri ale Duhului Sfânt şi de care istoria spiritualitaţii ortodoxe are mai multe cazuri decât se pot număra.

Când a ajuns aici însă, cel care îşi slăbeşte atenţia duhovniceasca, pierde sensul teandric al acestei realizări şi apare dintr-odată o lumină superbă, strălucitoare:De ce numai eu am putut ajungi pana aici?” îşi zice el şi răspunde: “Pentru că numai eu am avut perseverenţa şi forţa să birui patimile, pentru că numai eu am avut inteligenţa cu care am dejucat cursele celui rău.”

Când ajunge aici, nu e numai la începutul sfârşitului, ci la sfârsitul sfârşitului!

Vladimir Soloviev, într-una din ultimele sale cărţi[33], descrie un tip pe care-l numeşte „dreptul mândru” sau „neprihănitul orgolios”, nume care acoperă exact, de acum încolo, pe „dreptul” acesta de mai sus, care a descoperit că „el” a biruit, că „el” cu inteligenţa lui a cucerit darurile pe care le are. El a devenit un „drept mândru” si, de fapt, a şi încetat de a mai fi drept.

Acest tip are contingenţe cu tipul primitiv, despre care am spus că îl ajută şi credincioşii să-şi iasă din rânduială. Diferenţa dintre dânşii stă în aceea că „dreptul mândru” ajunsese cu adevărat să fie „drept”, era mai mult decât un realizat într-o disciplină exterioară; ajunsese la măsura sfinţilor şi nu numaidecât credincioşii îl scot din dreptate, ci mândria din el.

Lucrul se poate întâmpla şi în pustie. La tipul primitiv credincioşii şi el însuşi au speculat numai nişte forme exterioare, care de obicei nu duc departe în ordinea duhovnicească, având doar o funcţie pozitivă în ceea ce priveşte mântuirea. Procesul interior al „dreptului mândru” se petrece însă la nivel înalt, de aceea şi căderea lui e mai de sus şi mai greu de refăcut. Din clipa în care el „a descoperit” ca „el” e totul, desi va pastra exterior acelaşi decor care pare curat[34], interior el se va iubi numai pe sine. Aceasta este trăsătura principală a acestui tip, zice Soloviev[35]. El ascultă de vocea celui din interior, care îl zice cu viclenie: „Fă-ţi lucrarea în numele tău”![36]

M.V. Lodîjenski spune că Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov a lui Dostoievski era un astfel de „drept mândru”, numai că Marele Inchizitor va spune în afară cu totul altceva. Autoritatea de care se va servi el va fi numele lui Hristos, dragostea de oameni, smerenia. El îi spune Mântuitorului: „Noi vom spune că Te ascultăm pe Tine, şi că împărăţim în numele Tău.”[37]

Din clipa aceasta „dreptul” a şi devenit impostor. De acum în­colo el va face totul în numele lui Hristos, pentru sine. Se înţelege că va fi un impostor demoniac. Nu se va putea lipsi de Hristos, dar se va folosi de El numai ca de o falsă carte de vizită care îi va uşura intrarea în inimile credincioşilor. M.V. Lodîjenski crede că această pervertire se datoreşte integral „forţei obscure”, diavolului[38].

Mai aproape de noi, Denis de Rougemont[39] şi J.K. Huysmans[40] pun de asemenea tot răul, sub toate formele lui, pe seama diavolului.

Fireşte că are şi diavolul partea sa, dar se pare că de multe ori e şi el o sărmană victimă! Omul are voinţă liberă şi putere de discernământ. „Forţa obscură” se foloseşte de alegerea rea, „se agaţă” de pildă de conştiinţa trufaşă privitoare la puterea proprie, dar nu e cauza integrală şi exclusivă a tuturor actelor omeneşti. A da mereu vina pe diavol înseamnă a disculpa totdeauna pe om, ceea ce la urma urmei e tocmai o tactică demonică. Omul, numai când se ştie responsabil, se luptă să se îndrepte. A disculpa permanent pe om înseamnă a nu-l mai pune în stare de pocăinţă. Se înţelege însă că, acolo unde găseşte teren, diavolul nu întârzie să-şi dea tot concursul. Iar iniţiativa lui, ispita propriu-zisă, numai atunci prinde când terenul e slab, nepregătit sau cuprins de mândrie. Drepţii mândri cad uşor în această ispită, cu atât mai mult, cu cât asupra lor, cât sunt numai drepţi, se concentrează cu deosebire atacul celui rău. La întrebarea lui Ivan Karamazov, pusă plictisitorului drac care il vizita, dacă i-a ispitit cândva pe nevoitori, dracul i-a raspuns lui Karamazov că el nu avea alta treabă afara de aceasta:

Iti vine să uiţi întreaga lume şi lumile – spune el -, iar de un altfel de om să nu te lipseşti, pentru că e un briliant preţios. Căci un singur suflet de acest fel preţuieşte uneori cât întreaga constelaţie. Căci noi avem aritmetica noastră proprie. Chestiunea e că victoria e de mare preţ.”[41]

De aceea marii sfinţi refuză vedeniile. Cei care nu le refuză ajung de le au chiar la cerere, dar e uşor de bănuit că astfel de vedenii sunt semne de rătăcire.

„Dreptul mândru”, acest tip de impostor, se recrutează mai ales dintre cei care se încumetă, cu îndrăzneală, să ajungă sfinţi numaidecât şi prin propriile lor puteri, vizând sfinţenia nu pentru sensul ei interior, cât pentru puterile speciale pe care le dă, pentru satisfacţia de a dispune de aceste puteri. Aceasta este ispita sfinţeniei si duce la căderea prin virtute, la „căderea în sus”, cum zic sfinţii.

„Drepţii mândri” nu există numai în literatură. Toţi cei multumiţi cu dreptatea lor, cu evlavia lor, cu credincioşia lor, ca fariseul din Evanghelie, mulţumire care repede degenerează în mândrie si care îşi atribuie măcar o putere sufletească deosebită, cu care atrag pe cre­dincioşi, manifestă simptome sigure de falsitate. Cel care-şi dă seama de aceasta, dar stăruie, e impostor. Cel care nu-şi dă seama, dar, cand i se atrage atenţia, stăruie totuşi, e tot impostor. Celui care nu-şi da seama trebuie însă să i se atragă atenţia neapărat.

Poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie. Aceasta este de fapt şi criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au ramas în smerenie au putut să se bucure de daruri dumnezeieşti, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe alţii cu dânsele. Pe aceştia îi impune Duhul Adevărului, Care lucrează printr-înşii, Duh Care respiră nevăzut, dar real, prin toată lucrarea lor, şi sentimentele pe ca­re le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Prin cine respiră duhul mândriei, dimpotrivă, nu se poate să nu dea naştere la suspiciuni. Duhul acesta ţine să-i fie cunoscută, până la urma, identitatea. Işi revendică originalitatea!

Mijloacele de combatere a tuturor acestor tipuri de „mistici falşi” încep cu efortul de identificare. Identificarea e rezolvarea pe jumatate a „cazului” şi înlăturarea principială a pericolului. Nu totdeauna însă identificarea e uşoară, mai ales când spărtura patologică a tipului patologic e ascunsă bine, când buna-credinţă a tipului primitiv pledeaza pentru sinceritatea lui absolută şi când impostorul îşi joacă bine rolul.

Există însă în activitatea tuturora acele câteva simptome caracte­ristice care îi demască încă de la început, şi pe care observatorul va trebui să le aibă în vedere numaidecât. Şi atunci când le va constata, să nu mai oscileze între „poate” şi „cine ştie”, ci să fie absolut si­gur că are de-a face cu un „caz” periculos care, oricâtă pozitivitate ar prezenta deocamdată, va duce neapărat la dezagregarea morală a celor ce-l vor lua de bun, va crea bisericuţe, va răzvrăti împotriva Bi­sericii şi a ierarhiei şi, până la urmă, va obosi şi va dezamăgi pe cre­dincioşi şi, cum se întâmplă de obicei, se va compromite şi pe sine.

„Omul duhovnicesc[42] adevărat nu trage clopotele asupra virtuţi­lor sale. Aceasta are valoare de lege. Iar dacă totuşi are o vocaţie mi­sionară, el o va întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o pro­gresiv, în timp, fără surle şi trâmbiţe, fără „eu” la orice pas şi fără adunare de partizani. El nu apare din anonimat peste noapte. Existenţa lui presupune o nevoinţă anterioară de ani de zile, o luptă cu răul şi o biruinţă, o ucenicie, o ascendenţă spirituală ca o legătură în lanţ cu tradiţia Bisericii, o filiaţie şi o moştenire, în sfârşit o lungă biografie duhovnicească, ascetică, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc şi în rânduiala Bisericii.

Misticul fals apare peste noapte. El n-are biografie. Se naşte dintr-o data „sfânt”, şi părinte, şi „dascăl”. Ieri nu-l ştia nimeni, pentru că nu era ni­căieri, azi e totul. Vocaţia lui e subită. Toţi apar aşa. Dintr-o vedenie, dintr-un vis, dintr-un şoc nervos, dintr-o ingenioasă punere la cale.

Observatorul trebuie să ştie din principiu deci: orice apariţie pes­te noapte e suspectă. Din chiar momentul acela el trebuie supus criteriologiei duhovniceşti şi celei clasice:

  • a) în legătură cu persoana lui: dacă e sănătos în primul rând;
  • b) în legătură cu mesajul pe care îl propovăduieşte: dacă nu e în contrazicere cu datele revelaţiei, dacă nu are contraziceri interne, dacă nu inovează, dacă e serios, dacă e moral etc.
  • c) în legătură cu urmările actuale sau eventuale pe care le-ar pu­tea avea propovăduirea şi tot ceea ce îl mai caracterizează.

Criteriile acestea nu pot înşela niciodată. Despre acestea s-a mai scris la noi, aşa că nu vom repeta[43]. Vom spune numai că rezultatele cercetării în lumina criteriilor trebuie sa determine Biserica şi pe oamenii Bisericii să intervină imediat şi sa contracareze acţiunea falsa printr-una adevărată, chemând la ordine pe cei ce calcă alăturea cu drumul.

Nu trebuie să se aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism. Oare Biserica nu se poate pronunţa exact şi imediat asupra unui astfel de caz? Şi, dacă poate, e recomandabil s-o facă întotdeauna. Maturizarea poate angrena consecinţe greu de înlăturat pe durata unei intregi generaţii, de nu şi mai mult. Poate da naştere la secte, la erezii. Vom cita inochentismul şi altele mai aproape de noi.

Unii din oamenii Bisericii, ca şi partizanii acestor bisericuţe, apelează totdeauna, în apărare, la argumentele lui Gamaliel: Lăsaţi-i, dacă vor fi de la Dumnezeu, nu veţi putea face nimic împotriva lor, ba vă veti trezi şi luptători cu Dumnezeu, dar de vor fi de la oameni, adică falşi, se vor destrăma de la sine.[44] Tradiţia ne raportează că Gamaliel era în ascuns creştin, deci partizan al celor prigoniţi. Chiar dacă n-a fost aşa însa, un lucru totuşi e sigur: Gamaliel nu era încredinţat că apostolii, creştinii, în general, erau greşiţi. Avea îndoieli. De aceea i-a recomandat judecăţii lui Dumnezeu. Cei ce apelează, în cazul misticilor falsi, la argumentele lui Gamaliel, ca să fie consecvenţi, ar trebui să-l extindă, să facă din el criteriu general creştin, în morală şi în disciplina, dar acesta, ştim toţi, ar fi un criteriu fals, şi nu-l recomandă nimeni!

Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa totul la judecata lui Dumnezeu? Cine ar mai putea împiedica haosul? Şi care ar mai fi atunci rostul Bisericii? Ceea ce nu înseamnă totuşi că argumentul lui Gamaliel nu e înţelept şi că nu mai poate fi actual. Poate, dar numai în împrejurări similare, când există un dubiu evident şi când dubiul, în orice parte s-ar rezolva, nu ar putea sub nici o formă să dăuneze învăţăturii revelate de Dumnezeu şi păstrate de Biserică. Ceea ce nu e niciodată cazul cu misticii falşi. Ei prezintă întotdeauna câteva semnne particulare care îi demască de la început. Biserica nu i-a aplicat lui Arie criteriul lui Gamaliel, şi nici celorlalţi eretici. Când Biserica a avut certitudinea dreptăţii ei, s-a apărat din toate puterile şi isto­ria ne arată că a făcut bine.

Un alt argument care pledează, aparent, pentru aşteptarea ma­turizării unora din cazurile de misticism fals, şi la care apelează toţi partizanii diferitilor „profeţi” si „vizionari” si chiar titularii inşişi – ceea ce ni se pare mai mult decât mândrie, lipsă de bun simţ din partea lor – , este cunoscutul cuvânt al Mântuitorului: După roadele lor îi veţi cunoaşte.[45]

Apelul la acest text e îndrăzneţ. Mântuitorul îl referă tocmai la prorocii mincinoşi, deci e un criteriu exact la problemă şi care nu poate înşela. Să aşteptăm deci roadele, să nu tăiem pomul înainte de vreme! Dar argumentul, sau mai exact criteriul, e cuţit cu două tăişuri. Pentru că întotdeauna se întoarce împotriva interesatului care îl foloseşte. Cine n-are interes n-are nevoie să ajungă la acest text. Rodeşte în tăcere. Dar pomul rău – şi interesul acesta e el însuşi rău – nu poate face poame bune. Şi dacă Biserica are convingerea că pomul e rău, desigur, nu mai e necesar să-i aştepte roadele. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Pomul rău va face sigur roade rele.

Şi după pom se cunosc roadele, nu numai pomul după roade, Dacă Biserica va aştepta roadele „rele”, ele vor fi culese de cineva şi de aici va ieşi pagubă. De ce să se expună Biserica inutil pagubei? Ea înseamnă pierderi de suflete. Şi apoi roadele nu înseamnă cele câteva convertiri zgomotoase de la început, nici afluenţa de credin­cioşi mânaţi de curiozitate, şi nici chiar evlavia şi pocăinţa fireas­că de la primul contact cu un prezumtiv „trimis” al lui Dumnezeu. Acestea sunt roade coapte în pripă, artificial, într-o fierbinţeală ne­verosimilă, suspectă. Adevăratele roade sunt cele de la urmă, cele de toamnă, cele coapte la vreme şi după rânduiala firii.

Toamnele acestor aventurieri spirituali, ca şi ale celor tributari unor metehne psihopatologice sunt, în cel mai fericit caz, sterpe, dacă nu bolnave şi degenerate. Focul de la început se potoleşte, „cazul” se banalizează, titularul obosit falimentează în artificii tot mai greu de disimulat, „mişcarea” ancorează în forme de-a dreptul scandaloase pentru elementarul bun simţ, fixându-se în nişte practici specifice, care pot evolua de la un apocaliptism apăsător şi întunecos, melancolic şi resemnat, sau înspăimântat şi agitat, până la organizarea nebuniei colective şi la orgiile pe care le-a cunoscut de pildă inochentismul, ca un ecou îndepărtat al unor experienţe simi­lare din epoca marilor ereziarhi din trecutul Bisericii.

In împrejurări de acestea prin urmare, primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele pe care rânduiala bisericeasca le prescrie. In nici un caz tratativele îndelungate şi compromisul nu pot servi Bisericii, nici credinciosilor ei şi nici chiar subiectului incriminat. El mai poate fi îndrumat, trezit la vreme, înainte de a se lansa în greşeli sau în acţiuni care l-ar distanţa prea mult sau chiar definitiv de Biserică. Biserica mai trebuie să aibă în vedere şi neştiinţa unora dintre ei şi buna lor credinta uneori, şi iresponsabilitatea lor din motive medicale, şi chiar subrezenia morală a impostorilor. Să încerce să-i aducă pe calea cea bună, dar în nici un caz nu trebuie să-i justifice. Calea cea bună inseamna îndrumarea categorică pe calea Bisericii. Din principiu trebuie stiut ca, cu asemenea indivizi, tratativele nu sunt indicate. Ele nu le pot servi decât lor. Le prelungesc autorizaţia de a înşela.

S-ar putea obiecta aici că Biserica ar putea face greşeli frânând, sub motivul falsităţii, chiar manifestări pozitive, încălzite de un zel misionar constructiv, evanghelic, şi care ar atrage atenţia doar prin proporţiile pe care le-ar lua şi nu prin vreo greşeală sau intenţie ascunsă. Se înţelege că Biserica nu va condamna înainte de o cercetare serioasă, dar experienţa a arătat că oamenii duhovniceşti adevarati nu apar cu zgomot, nu-şi fac reclamă, nu aleargă după mulţimi, nu ies de sub ascultarea Bisericii, rămân smeriţi şi-şi fac lucrul în taina, în rugăciune şi prin rânduielile consacrate ale Bisericii. Or, aceştia nu ajung niciodată să dea de lucru autorităţii bisericeşti. Dacă autoritatea bisericească, ierarhia, ar găsi necesară şi o intervenţie, adevaratul om duhovnicesc se va supune. In conflictul de autoritate dintre pretinsul sfânt şi ierarhie, ierarhia are întâietatea.

Confruntat cu această spiritualitate pozitivă, luminoasă, în care omul e conceput ca o realitate psihofizică, având vocaţii pentru pamânt şi cer, apt pentru bucurie şi progres, misticismul fals ne apare ca ceva ce agită pe om într-o luptă fără ţintă, fără sens, într-o atmosfera obscură, profesând despre om şi despre Dumnezeu o imagine răsturnată, ca omul din peştera lui Platon, şi face astfel posibile toate exhibiţiile şi bizareriile cu care spiritualitatea ortodoxă nu are nimic comun şi de care tradiţia de spiritualitate românească, din moşi strămoşi, s-a apărat fără încetare. Ea s-a păstrat în cuminţenie, în ome­nie, în lumină, cu „legea” şi cu „popii” româneşti care au dat credincioşilor mângâieri pe pământ şi speranţe pentru dincolo, învăţându-i să creadă drept, să muncească cinstit, să-şi depene fără excese şi fără „misticisme” viaţa lor creştinească ortodoxă, în care s-au născut ei şi strămoşii lor, de la Hristos încoace, de-a lungul istoriei tot atât de vechi ca istorie a neamului şi istorie a credinţei lui.

NOTE:


[28] In Le non-civilise et nous. Asupra faptului că „Creştinismul nu este învăţătură secretă şi magică” a se consulta studiul prof. T.M. Popescu cu acest titlu, în „Stu­dii Teologice”, 5-6/1949.

[29] Matei 7,15.

[30] A se vedea de pildă studiul dr. Andre Thomas, „L’orgueil et Ies Psydhoses”, în „Etudes carmelitaines”, 1934, vol. II, pp. 87-116.

[31] Matei 7,5.

[32] Am cunoscut un astfel de caz, nu de mult, la o mănăstire din Moldova. A fost, desigur, repede depistat şi adus la rânduială. E de la sine înţeles că astfel de cazuri sunt excepţii în viaţa duhovnicească şi că nu prind, dar ele fac adevărate ravagii printre indivizii proveniţi din mediile eterodoxe, în goana după prozeliţi cu orice preţ.

[33] „Trei convorbiri”, p. 161, cf. M.V. Lodîjenski, Trilogia mistică, vol. III, Forţa obscură, Petrograd, 1914, p. 184.

[34] M.V. Lodîjenski, op. cit., p. 275.

[35] „Trei convorbiri”, cf. M.V. Lodîjenski, op. cit, p. 300.

[36] Ibidem, p. 303.

[37] F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, la M.V. Lodîjenski, op. cit., p. 283.

[38] In special în vol. III din Trilogia mistică: Forţa obscură, passim.

[39] In cunoscuta carte La part du diable, La Baconniere, Neuchâtel, 1945,190 pag.

[40] In special în romanul demoniac La-Bas. Asupra lui Huysmans v. Monografia lui Ernest Seilliere, J.K. Huysmans, Paris, 1931.

[41] F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, la M.V. Lodîjenski, op. cit., p. 138.

[42] I Corinteni 3,1.

[43] Pentru criteriologie indicăm studiile pr. prof. P. Rezuş, „Criteriile revelaţiunii divine şi combaterea falselor teofanii”, în „Studii Teologice”, 5-6/1949, idem, Criteriologia falselor teofanii, în „Studii Teologice”, 3-4/1949, p. 226 şi urm. De asemenea, studiile prof. N. Mladin, Combaterea falselor revelaţii, în „Studii Teologice”, 3-6/1950, p. 178 şi urm., pr. prof. VI. Prelipceanu, „Profeţii şi profeţii false după Vechiul Testament“, în „Studii Teologice“, 5-6/1949, p. 327 şi urm.

[44] Fapte 5,37-39.

[45] Matei 7,16

(din: Mitropolit Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Editura Sophia, 2010)

Din aceeasi lucrare:

Legaturi:


Categorii

Despre inselare, Mandria, trufia, Mitropolitul Antonie Plamadeala, Portile Iadului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II)

  1. Bine spus. Nici nu trebuie sa faci eforturi pentru a pricepe. Daca nici acum, cand -prin cele atat de clar aratate- pica para malaiata direct in gura celor hipnotizati de unii idoli (prin voia lui Dumnezeu spre trezire grabnica, aratati fiind ca patati cu diverse escrocherii), nu pot intelege, atunci totul e in zadar si, nu face decat sa imi aminteasca de o povestire citita pe cand eram copil: la un moment dat un hot a fost prins de militie. Intrebat fiind de ce fura, acesta a raspuns inocent: “pai daca ma invita!” La care militianul, mirat: “Cum adica?” Si hotul, la fel de nevinovat ca un prunc: “Pai daca cucoanele alea merg cu geanta deschisa, cum sa nu fur?”
    Prin urmare, revenind la intamplaridin ziua de azi, daca unii nu vor sa se vindecede naivitate, nu inseamna decat ca invita sa fie escrocati. Un fel de: “minte-ma, dar minte-ma frumos”. Si toate vor fi bune atat timp cat nu vor opune nici o minima rezistenta sau pana vor ramane cu buzunarele (conturile) goale. Atunci, frumoasa minciuna are prostul obicei sa zboare cat mai departe. Eh, dar cui nu ii e mila de munca lui, nu are decat sa intretina trantorii in spiritul “milei crestine”; ca de ce sa dea unui orfan? mai bine unui escroc mincinos.

  2. Pingback: VEACUL ANTIHRISTIC AL MINCIUNII. Cand si cum ne mintim singuri? -
  3. Pingback: Din provocarile crestinului ortodox de astazi: FRUMUSETEA INSELATOARE, GOANA DUPA MINUNI -
  4. Pingback: Predica audio la DUMINICA BOGATULUI NEMILOSTIV a Arhim. Hrisostom Radasanu: PRETENTII SI SIMPLITATE -
  5. Pingback: IPS HIEROTHEOS VLACHOS – cuvant esential despre UCENICI si FANI in Biserica -
  6. Pingback: EREZII VECHI SI NOI: Ce carti mai scriu vracii contemporani, falsii vindecatori New Age? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: Incercarile Vladicai IPS Hierotheos Vlachos: calomnii, defaimari si diversiuni din partea unei manastiri cu tendinte schismatice - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: EREZIILE CONTEMPORANE. Parintele Arsenie Vliangoftis despre cateva din marile secte antihristice ale zilelor noastre si mijloacele lor de inrobire si spalare a creierelor -
  9. Pingback: IPS Hierotheos Vlachos: MONAHISM SANATOS, MONAHISM BOLNAV - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: Parintele Arsenie Muscalu despre INCREDEREA IN VISE si deosebirea intre RAVNA DUHULUI si RAVNA NEBUNA. Ce urmareste VRAJMASUL prin ispite de-a dreapta? -
  11. Pingback: Ce ne invata sfintii contemporani despre… SFINTENIE, LUCRAREA HARULUI, SPOVEDANIE, BINECUVANTARE si INSELAREA MENTALITATII MAGICE in practica ortodoxa -
  12. Pingback: Parintele Nichifor Horia (Iasi) despre MARTURISIREA CREDINTEI, DISCERNAMANT, DRAGOSTE, ZELOTISM SI HABOTNICIE - Recomandari
  13. Pingback: Predica Episcopului Asterie al Amasiei la DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: Rugaciunea si virtutea fara smerenie – osteneli in zadar: “Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti” -
  14. Pingback: “Vezi, nimanui sa nu spui nimic!”. LUPTA CU SLAVA DESARTA si ASCUNDEREA VIETII LAUNTRICE sau: Intre TAINA PAZIRII DUHULUI si TENTATIA SUCCESULUI -
  15. Pingback: VIATA DUHOVNICEASCA INCHIPUITA (II): “Crestinul dupa inchipuire pregusta unele expe­riente harismatice, care-l incredinteaza ca este bun crestin… In spatiul comod al inchipuirii sale caderile lui sunt uitate” -
  16. Pingback: PIETISMUL ANTI-ORTODOX - Recomandari
  17. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta” -
  18. Pingback: SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV despre SEMNELE SI MINUNILE ANTIHRISTULUI. “Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta; in insasi intocmirea duhului omenesc va aparea CEREREA, CHEMAREA lui Antihrist” -
  19. Pingback: Mitropolitul cipriot Atanasie despre BOALA… SLUGII VICLENE: “Cum este cu putinta sa te rogi si sa fii plin de fiere fata de semenul tau? Se poate sa nu mananc mancare cu untdelemn, dar sa-l mananc pe fratele de dimineata pana noaptea. TU, CARE
  20. Pingback: Important de inteles: VINUL NOUL AL DUHULUI NU SE TOARNA IN BURDUFURI VECHI – “Exersarea virtutilor care NU SE POTRIVESC felului de vietuire al omului face aceasta viata NERODITOARE. Si viata se iroseste, si virtutile pier” | Cuvântul O
  21. Pingback: IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: “Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate