IMPARATUL E GOL! Dar facem ascultare de mai-marii Bisericii. Pana la ce LIMITA? Credinciosii si SISTEMUL IMUNITAR – intre (NE)INCREDEREA IN PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU si EXCESUL DE PROTECTIE, cu sila, din partea Statului care se vrea dumnezeu (PR. TUDOR CIOCAN – PREDICI AUDIO + TEXT)

Predica Pr. Tudor Ciocan – 25 mai 2020, Biserica Hagiu, Bucuresti:

“Hristos a înviat!

Mântuitorul a vorbit uneori pe față și uneori în pilde. Nu totdeauna e momentul de a vorbi pe față. De asemenea, Apostolii, când se apropiau de ultima săptămână din viața Mântuitorului sau în ultima săptămână atunci când Iisus le-a explicat, au spus: ”Iată, acum ne vorbești pe față”. O să vorbesc și eu în două pilde. Cine are urechi de auzit, să audă.

Pe de o parte, e o poveste pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră o știți, cea a împăratului gol. Un împărat care era atotputernic în țara lui, a vrut să verifice la un moment dat cât de mult îl ascultă supușii. Și atunci s-a dezbrăcat și a ieșit din camera în care stătea, și a zis: ”Iată ce haine frumoase am pe mine! Nu-i așa că-s frumoase?” Primii consilieri, cei ma apropiați, speriați că și-ar putea pierde funcția sau chiar și viața, au spus: ”Da, foarte frumoase! Minunate haine!” ”Uite ce podoabe mi-a adus mie cineva din Răsărit! Uite ce pietre prețioase, uite ce purpură, uite ce veșmânt mătăsos, uite ce blană!”, el fiind gol-goluț. Și consilierii: ”Da, preaînțelepte, da, atotputernice, da, prealuminate”. Toți îi țineau hangul. Ieșind de-acolo, consilierii, de frică să nu cumva să se pârască unul pe celălalt, și ca să se dea bine pe lângă împărat, au început să povestească ce haine frumoase are împăratul și ce veșminte a primit. Și ce frumos îi stă împăratului așa, împăratul fiind gol. Și așa s-a dus vestea în împărăția întreagă. Era o împărăție a fricii. Nu era mare dragoste pentru acel împărat. Era și frică multă pentru că era un împărat aspru și adesea nedrept. Și atunci, de frică de unul de altul, toți aclamau hainele împăratului. Până când, la un moment dat, iese împăratul în defilare gol, pentru că și el începuse să creadă că are haine frumoase, pentru că toată lumea îi spunea ce frumoase-i sunt hainele. Și la defilare, un copil mic și nevinovat, strigă mirat: ”Ia uite, împăratul e gol!” Adulții din jurul lui încercau să-l facă să tacă, dar el striga din ce în ce mai tare că era gol, era singurul dezbrăcat. Împăratul și-a dat seama, în fine, că se poate baza cu adevărat pe cel căruia nu-i este frică să-i spună adevărul în față.

Împăratul e gol și acuma. Și nu mă refer neapărat la un stăpân din lumea acesta, ci mă refer la ceea ce ni se propune tot timpul și ceea ce suferiți și dumneavoastră, și noi. Întrebarea este De ce? De ce păstrăm distanța și purtăm masca dacă împăratul este gol? Pentru că am venit la cea de a doua, și de data aceasta nu este o pildă, ci este o învățătură din Patericul Egiptean. De multe ori, ucenicii aduși la mânăstire erau supuși la un test, să facă lucruri absurde. Să ude, de pildă, un toiag, o creangă uscată până aceea avea să înmugurească, dacă avea să înmugurească vreodată. Sau, am auzit de data aceasta cu urechile mele, la un moment dat a fost cineva pus de către stareț să planteze un întreg răsad de flori de trandafir cu rădăcina în sus și cu tulpina în jos. Și acela n-a putut să pună. În Pateric ni se dau exemple cu cei care au făcut această ascultare și uneori chiar toiagul a și înflorit o dată. Sau alte ascultări absurde pentru ucenic. De ce îl punea starețul la această încercare? Pentru că trebuia ca ucenicul să aibă desăvârșită încredere în stareț și să asculte mai degrabă de stareț decât de rațiunea lui. E irațional să pui floarea cu floarea în jos și cu rădăcina în aer. Va muri. Dar ceea ce conta acolo era ascultarea. Ceea ce facem noi acuma, dacă păstrăm distanța și masca și toate celelalte, facem ascultare. Nu de Cezar, nu de împărat, care este gol, ci de mai-marii noștri ai Bisericii care ne cer aceasta. Dar țineți minte: împăratul este gol. Ne-au cerut mai-marii noștri să facem ascultare, facem ascultare.

Există vreo limită a ascultării? O întrebare pe care trebuie să ne-o punem. Da. Există niște limite. În momentul în care, de pildă cu toiagul acela când i s-a spus să-l stropească sau cel cu florile, nu l-a trimis să facă un păcat. Nu l-a trimis să desfrâneze, să fure sau să omoare. De asemenea, există o altă limită a ascultării care este erezia. Dar aici, cu erezia e mai delicat, pentru că încep să fie argumente raționale și depinde de fiecare și de competențe. Nu e cum mi se pare mie în teologie, nu e cum mi se pare mie în Biserică. Este cum ne învață Sfinții Părinți și Sfânta Tradiție. Și asta trebuie s-o știi și e greu, vă spun, e greu s-o știi! Trebuie s-o înveți îndelung. E bine că mergi la biserică, toată Biserica îți asigură legătura cu Hristos, dar ca să știi cu adevărat Sfânta Tradiție, să înțelegi bine ce se întâmplă, trebuie să înveți îndelung. Și atunci trebuie să ai încredere în cineva care te învață Sfânta Tradiție.

Deci, dacă noi purtăm măști și păstrăm distanțele respective este pentru că facem ascultare. Nu pentru că împăratul gol ne învață că murim din chestia asta. Dacă împăratul, mai-marii lumii acesteia, ar fi fost onest, ne-ar fi învățat să facem ce am făcut și anul trecut pe vremea asta.

De asemenea, deschideți ochii și gândiți-vă sincer. Eu și părinții, puțini suntem eroi. N-avem fapte de eroism. Eu. Părinții, poate da. Eu nu sunt un mare erou. În cazul în care unul din zece oameni care ies pe stradă ar muri, n-aș mai veni la Sfântul Maslu în momentul ăsta, decât dacă acela pentru care trebuie făcut e pe moarte. La fel și pentru dumneavoastră, sunt absolut convins, dacă ați vedea că unul din zece în ultimele două luni a murit, n-am fi aici. De aceea spun că împăratul este gol. Dar păstrăm distanțele ca să facem ascultare.

De ce ne cer mai-marii noștri să facem ascultare, asta nu mai e treaba mea. Dar nu-mi cere nicio erezie, niciun păcat. Că mi s-a spus, într-adevăr, că suntem în minciună. Nu, suntem în ascultare. De ce mai-marii au hotărât să facem această ascultare, nu este treaba mea, atâta vreme cât nu e vorba că mă îndeamnă la un păcat să țin masca pe figură, deși împăratul e gol, sau să stau la distanță. Nici la erezie.

Erezie ar fi dacă mi-ar schimba textul slujbei. La limita ereziei este ceea ce-mi cere împăratul să nu sărut Crucea, Evanghelia. Acolo e la limita ereziei. Nu este erezie să nu mai sărut mâna preotului, acolo este o politețe bizantină. La marea limită a ereziei ar fi să mă împărtășesc cum îmi cere ”împăratul”, cezarul, dar deocamdată dăm slavă lui Dumnezeu, mai-marii noștri n-au ajuns la un asemenea compromis. De aceea vă rog să fim ascultători și superiori în atitudine față de ceea ce se așteaptă de la noi de către cezari. Ce înseamnă superiori în atitudine? Nu înfricoșați, nu speriați, nu manipulați, ci conștienți că suntem creștini, că facem parte dintr-o Biserică, că această Biserică are o structură care se bazează pe dragoste și ascultare. Dragoste care e responsabilă, a mai-marilor care sunt pentru noi arhiereii, sau preoții dumneavoastră față de dumneavoastră, că răspund de sufletele dumneavoastră, și ascultarea noastră față de arhierei și a dumneavoastră față de noi, tot cu dragoste, ca răspuns al dragostei pe care v-o arătăm noi.

Și dacă facem această ascultare desăvârșită, sunt convins că nu ne va lăsa Dumnezeu. Pentru că dacă am fost dați afară din Biserică, am fost cu îngăduința lui Dumnezeu. Dar dacă mai-marele, cezarul lumii acesteia va continua să-l înfrunte pe Dumnezeu, eu sunt absolut convins că ascultarea noastră smerită și sinceră Îl va face pe Dumnezeu cumva încât să schimbe mintea cezarului, să ne lase să ne vedem de credința noastră.

Amin!”

***

Predica Pr. Tudor Ciocan la Odovania Invierii, 28.05.2020 – Biserica Sfintii Nicolae, Calinic, Spiridon si Nectarie, Bucuresti

“Iubiți frați creștini,

Se cam termină, sperăm, starea aceasta anormală în care ne aflăm. Am tot vorbit și o să mai vorbim probabil despre ea pentru că sunt multe aspecte care ar merita puse în valoare. Mă voi concentra doar asupra unuia. Cei mai mulți dintre noi am avut copii. Avem, poate. Și poate ne mai aducem aminte de ei când erau mici, foarte mici și încercau să se ridice și mereu trebuia să-i ținem. Pentru că, normal, încercând să se ridice, cădeau. Pentru aceea aveam și țarcul acela în care lăsam copilul să se joace când stătea deja în funduleț și acolo se putea ridica, putea să cadă și era protejat. Bineînțeles că această ridicare în două picioare se face cu efort din partea copilului. E mic și nu-și aduce aminte, dar este un efort. Și cu oarecare durere. Evident, nu foarte mare pentru că toți suntem în două picioare și toți am trecut prin faza aceasta a căzăturii. Dacă părinții i-ar ține numai în brațe, copiii aceia n-ar învăța niciodată să meargă. Și dacă n-ar învăța să meargă, evident că ar crește diformi. Pentru că omul este făcut să meargă pe picioarele lui, omul este făcut să poată să meargă acolo unde-și dorește, are această libertate fizică, spațială.

Acum trebuie să ne mai gândim la ceva. Noi acum ne aflăm într-o stare – și nu mă refer de data aceasta la starea actuală de, hai să-i spunem încă pandemie, și în ce stare mai suntem noi acuma la nivel global – ci la starea ființială a lumii. Suntem după păcatul strămoșesc. În starea paradisiacă, omul n-avea nicio grijă. Adam și Eva erau acoperiți de harul lui Dumnezeu și nu le lipsea absolut nimic, nu sufereau de nimic. Nici măcar nu se îndreptau către moarte. Nu știau moartea și nici nu se îndreptau către moarte. Nu îmbătrâneau, nu se îmbolnăveau. Era acest har desăvârșit. Orice le lipsea, harul împlinea. Adevărat, și ei trebuiau să facă puține, dar trebuiau să facă și mai ales să păzească acea poruncă. N-au păzit-o. Știm cu toții și simțim cu toții aceasta. N-au păzit-o și ca atare harul s-a îndepărtat de la ei. Nu tot, integral. Dacă s-ar fi retras tot harul de la Adam și Eva, în acea clipă ar fi dispărut, ca și când n-ar fi existat vreodată, ba chiar mai mult, ar fi dispărut până și amintirea lor. Pentru că Dumnezeu este Tată atotțiitor și chiar dacă este atotputernic, nu vrea moartea păcătoșilor, n-a vrut niciodată moartea făpturii, ci îndreptarea ei. Și-atunci și-a mai păstrat ceva din harul Său în ființa aceasta omenească ce căzuse. Deci chiar în momentul în care au căzut Adam și Eva, ceva din harul lui Dumnezeu s-a păstrat. Nu numai pentru ca ei să continue să existe, dar chiar să fie protejați puțin de nenorocirile care s-ar fi abătut asupra lor dacă ar fi fost lipsiți de acest har protector, de această purtare de grijă.

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se vede chiar în ființa noastră, și anume în ceva care se cheamă sistemul imunitar. Suntem lăsați de Dumnezeu din momentul în care ne naștem în lumea aceasta, din momentul în care încă suntem zămisliți în pântecele maicii fiecăruia dintre noi, cu acest minunat sistem imunitar prin care sănătatea omului este păzită în chip aș spune aproape tainic. Pentru că medicina modernă o înțelege cum funcționează până la un punct. O înțelege, nu e o abstracție totală, nu e o cutie neagră absolută. Dar foarte puțini înțelegem cum funcționează acest sistem imunitar, după cum puțini înțelegem de ce îmbătrânim. Numai se vede că funcționează. E adevărat că el poate fi optimizat de om într-o oarecare măsură sau poate fi deteriorat de om într-o oarecare măsură. Dar un om care duce o viață normală are un sistem imunitar foarte bine adaptat la mediul în care acel om trăiește. Adică într-un fel a funcționat sistemul imunitar în Europa, până să se descopere America de Sud, cele două Americi, și altfel în America. Ai noștri au dus de-aici acolo tot felul de boli, gripe, variole, varicele și aceia din America au murit, și au adus de-acolo alte boli, sifilisul, și aici s-a murit. Deci sistemul imunitar este făcut de către Dumnezeu odată cu fiecare dintre noi și ne ajută pe fiecare dintre noi să trăim în viața aceasta, dacă nu ne batem joc de el. Bineînțeles că dacă ducem o viață complet destrăbălată, sistemul imunitar se duce cât colo! Bineînțeles că nu este un sistem absolut. De aceea suferim de boli, dar, de asemenea, știm prea bine că medicul tratează, Dumnezeu vindecă. Acesta nu este un cuvânt metaforic, este un cuvânt real și orice medic onest va recunoaște lucrul acesta. Ce legătură are prima idee – copilul care este ținut [numai] în brațe [supraprotejat] – cu cea de a doua, cu sistemul imunitar? Sistemul imunitar crește odată cu noi. E adevărat că spre bătrânețe el tinde să scadă, deja ne pregătim să ieșim din lumea aceasta și să ne mutăm în altă lume în care nu mai avem nevoie de acestă protecție. Pentru că acolo intrăm cu adevărat într-o stare de har absolut sau într-o stare de decădere absolută. Ce legătură au cele două, creșterea copilului și ținutul în brațe cu sistemul imunitar? În momentul în care încercăm prea mult să intervenim omenește pe sistemul imunitar, începem să ne asemănăm cu părintele care-și ține permanent copilul în brațe. Ținându-l în brațe, nu-l lasă să se dezvolte, să se apere. Evident, îl ferește de mari păcate, de mari probleme, nu-l lasă să traverseze strada de unul singur când are 2 ani, nu-l lasă să se joace pe marginea balconului când are 1 an jumate. Dar, într-un anumit mediu al lui, îl lași să se dezvolte firesc, să poată crește.

În momentul în care Statul actual, nu numai român, ci global, ne propune tot timpul să ne poarte de grijă mai mult decât este nevoie, de fapt intră peste purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De fapt, intră în opoziție cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru acest Stat, nu neapărat român, dar și global, Dumnezeu nu există și purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu există, deși există o grămadă de necunoscute în știința pe care o predică și cu care se laudă – știința modernă pe care o avem noi, știința contemporană care este muuult mai avansată, ni se spune, decât știința celor de dinainte. Dar în Psaltire a pus un cuvânt pe seama lui Moise. N-o fi pe seama lui Moise, o fi poate mai încoace, oricum cu câteva sute de ani înainte de Hristos, se spune că viața omului este 70 de ani și dacă este în putere, 80 de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere. Și aceia n-aveau, după câte ni se spune nouă acuma, această știință medicală atât de dezvoltată.

Așadar, vă rog să aveți încredere în Dumnezeu. În primul rând încredere în Dumnezeu în ceea ce privește aceste mici incidente pe care le suferim. O repet, am mai repetat-o și o voi mai repeta: ceea ce suferim acuma, nu este ciumă și nu este Ebola. Este o gripă. De fapt, statistic dovedit, nu este mai gravă decât celelalte gripe și de asemenea medical dovedit, dar din păcate prea puțin spus, nu este mai gravă decât gripele celelalte, celelalte sunt uneori mai grave și este un pic mai contagioasă, poate, decât celelalte. Ca atare, dacă eu îmi iau toate aceste măsuri de protecție care îmi sunt recomandate, nu fac decât să-mi slăbesc propriul sistem imunitar.

Ce legătură are asta cu Hristos? Are legătură, deși vedeți că am vorbit despre starea omului non-creștin. Apropierea de Hristos este cea care îmi dă un sens în viața aceasta. Nu-mi garantează sănătatea trupească. Hristos Însuși a murit pe cruce. Bun, o să-mi spuneți că n-a murit bolnav. Nu, dar a trecut prin boală și prin suferință. Și Ucenicii lui au trecut prin boală și prin suferință. Dar ceea ce îmi garantează cu adevărat apropierea de Hristos, dacă o fac sincer, este mântuirea. Însă a face sincer această apropiere de Hristos înseamnă chiar să mă las în grija Lui. Să nu exagerez cu lucrarea mea ca și cum Hristos n-ar exista, ca și cum mântuirea nu s-a dobândit prin El. Ca și cum El n-a biruit moartea. Să nu exagerez cu purtarea de grijă pentru viața aceasta. Se cheamă erezie chiar, pelagiană. Cum a fost unul, Pelagius, undeva prin sec. al IV-lea, al V-lea, care a considerat că prin faptele noastre ne mântuim și că harul este doar undeva în afară. Îl putem dobândi sau nu, dar faptele noastre sunt decisive.

Și-n raport cu sănătatea noastră, trebuie în primul rând să avem încredere în Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne-a lăsat în lumea aceasta ca să dobândim mântuirea prin greutăți. Nu peste fire, nu mai presus de puterile noastre. Prin greutăți pentru unii foarte, foarte mari, pentru alții mai puțin mari, Dumnezeu știe puterea fiecăruia de a-și duce crucea, Dumnezeu știe răsplata fiecăruia. Dar vă rog să aveți încredere în Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Fiul, în Duhul Sfânt cel Atotprezent și Atotprotector – și în felul acesta să pășiți cu încredere în viață. Și să nu vă lăsați manipulați de cei care ne învață că Dumnezeu, chiar dacă ar exista, este prea departe să ne poarte de grijă. Nu! Dumnezeu este Părinte, este părinte atotiubitor și atotputernic. Și așa cum și eu și mulți dintre noi de-aicea suntem părinți sau vom fi părinți, dragostea pentru copiii noștri nu este de nimic biruită din cele ale lumii acesteia, la fel și dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Amin!”.

Legaturi: